Capitolul 3.

 Examenul clinic al aparatului urogenital 

Capitolul

3  
 

EXAMENUL CLINIC  
AL APARATULUI UROGENITAL 
 
 
 
 
 
 
Conf. Dr. GLÜCK GABRIEL 
  
Dr. CRISTIAN I. SURCEL  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

115 
Tratat de Urologie 

Cuprins:  
 
Examenul clinic al aparatului urogenital    117 
Explorarea clinică a rinichilor şi a spațiului retroperitoneal adiacent    119, 
Metode de palpare renală    120 
A. Metoda Guyon     120 
B. Metoda Glenard    120 
C. Metoda Israel    121 
D. Metoda Petit    121 
Puncte renale dureroase    121 
Examenul vezicii urinare    125 
Examenul organelor genitale la bărbat    126 
A. Examenul penisului     126 
B. Examenul meatului uretral extern    127 
C. Examenul scrotului şi al conținutului scrotal    127 
D. Examenul testiculului    127 
E. Examinarea vaginalei testiculare    129 
F. Examenul cordonului spermatic şi al canalului deferent    129 
Tuşeul rectal     131 
Examenul macroscopic al urinei    135 
 
Bibliografie    137 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

116 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

Examenul clinic al aparatului urogenital 
 
În  cadrul  protocolului  de  evaluare  al  pacientului  urologic,  anamneza  şi  examenul 
clinic  rămân,  în  ciuda  progresului  pe  care  l‐a  realizat  imagistica,  baza  indispensabilă  de  la 
care se pleacă pentru formularea diagnosticului şi pentru orientarea terapeutică.  
Practic, prin definiție, urologia este o specialitate medico‐chirurgicală de ordinul I în 
care diagnosticul clinic are o componentă fundamentală în strategia terapeutică ulterioară şi 
în direcționarea pacienților spre această specialitate. 
Examenul  fizic  trebuie  să  respecte  anumite  principii:  să  fie  complet,  indiferent  de 
amploarea simptomatologiei, să fie sistematic (parcurge logic etapele examenului general pe 
aparate  şi  sisteme),  să  fie  cursiv,  fără  pauze  nejustificate,  confortul  psihic  şi  cel  fizic  al 
pacientului trebuie, de asemenea, luate în considerație (Bruckner I, 2002). 
Examenul obiectiv urologic efectuat atent, cu blândețe, fără manevre bruşte comple‐
tează anamneza şi poate aduce informații importante. Va fi examinat întregul aparat urinar, 
chiar  dacă  diagnosticul  pare  evident  din  datele  culese  prin  anamneză,  continuând  cu 
examinarea  clinică  completă  pe  aparate  şi  sisteme,  pentru  a  nu  omite  prezența  anumitor 
leziuni  concomitente.  Examenul  fizic  al  aparatului  urogenital  începe  la  nivelul  lombelor,  în 
sensul  de  curgere  a  urinei,  până  la  nivelul  meatului  uretral  extern,  incluzând  examenul 
scrotului şi conținutul acestuia, tuşeul rectal şi respectiv vaginal la femeie. 
În  continuarea  examenului  obiectiv,  pacientul  va  fi  invitat  să  urineze  de  față  cu 
examinatorul pentru a aprecia actul micțional (cum se elimină urina, cât se elimină, plus alte 
atribute  ale  micțiunii)  şi,  de  asemenea,  se  va  face  analiza  urinei  după  emisie,  ce  va  fi 
recoltată  într‐un  recipient  curat,  de  sticlă  transparentă.  Nu  se  va  aprecia  urina  adusă  de 
pacient,  deoarece  aceasta  îşi  schimbă  caracterele  în  timp,  în  funcție  de  temperatură,  de 
calitatea vasului etc.  
Examenul fizic general oferă date importante pentru urolog: 
1. Aspectul  pacientului  poate  fi  evocator.  Astfel,  cu  excepția  colicii  renale  în  care 
pacientul  este  agitat  şi  a  manifestărilor  convulsive  din  cadrul  encefalopatiei  hiper‐
tensive sau a celei uremice, bolnavul urologic este liniştit. 
2. Tegumentele  pot  furniza  informații  importante  despre  patologia  renală,  cum  ar  fi 
exantemul  morbiliform  sau  scarlatiniform,  întâlnit  în  sindromul  uremic,  alături  de 
uremide  formate  prin  eliminarea  cutanată  a  ureei,  a  chiciurei  uremice  la  nivelul 
pleoapelor,  gâtului  şi  nu  în  ultimul  rând  prezența  pruritului  determină  escoriații 
cutanate  tipice  insuficienței  renale  cronice.  Culoarea  cenuşiu‐pământie  a  feței  şi 
mucoaselor se întâlneşte, de asemenea, în sindromul uremic. Paloarea tegumentară 
este un semn important ce însoțeşte aproape toate bolile consumptive. 
3. Fanerele  pot  şi  ele  suferi  modificări,  în  special  părul  ce  devine  aspru,  friabil  în  sin‐
dromul  nefrotic.  În  perioadele  de  acutizare  el  se  decolorează,  urmând  să  se 
recoloreze  în  perioadele  de  remisiune  (semnul  firului  de  păr).  În  insuficiența  renală 
unghiile prezintă modificări importante (striații longitudinale proeminente, creşterea 
proporției lunulelor etc.). 
4. Țesutul  subcutanat,  de  asemenea,  poate  furniza  date  clinice,  în  special  prezența 
edemului, care, prin caractere şi localizare, poate orienta diagnosticul (edemul renal 
este pufos, alb, moale, nedureros, bilateral şi simetric, apare în general peste noapte, 
lasă  semnul  godeului).  Este  localizat  inițial  palpebral,  periorbital,  facial,  retro‐

117 
Tratat de Urologie 

maleolar,  poate  interesa  coapsele,  organele  genitale  externe  etc.).  Prezența 

edemului limfatic la nivelul unui membru pelvin poate reprezenta un semn important 
în  patologia  retroperitoneului,  fiind  sugestiv  pentru  compresia  extrinsecă,  cel  mai 
frecvent tumorală la nivelul axului vascular iliac. 
5. Starea  de  nutriție  reprezintă  şi  ea  o  afectare  în  cadrul  bolilor  renale:  caşexia  se 
întâlneşte  în  neoplazii,  iar  obezitatea  poate  reprezenta  un  semn  de  dereglare 
hormonală (hipercorticism, diabet zaharat etc.). Sistemul muscular recunoaşte o scă‐
dere  a  troficității  şi  a  forței  contractile  cu  atrofii  mari  ce  determină  astenie,  curba‐
tură, semne importante în sindromul uremic. 
6. Manifestările osoase sunt des întâlnite la pacienții cu insuficiență renală cronică, sub 
tabloul  osteodistrofiei  uremice  caracterizată  prin  osteită  fibroasă,  osteomalacie  şi 
osteoscleroză  ce  stau  la  baza  nanismului  renal  (dacă  survin  la  copii)  sau  a  durerilor 
osoase,  fragilitate,  fracturi  spontane,  calcificări  aberante  (corneene,  periarticulare, 
arteriale etc.). 
7. Aparatul  respirator  este  afectat  precoce  prin  apariția  halenei  amoniacale,  ce  poate 
impresiona  medicul  de  la  primul  contact,  dispneea  tip  Kussmaul  (acidozele  meta‐
bolice din insuficiența renală cronică stadiul uremic), iar dispneea Cheyne‐Stokes face 
parte  din  tabloul  clinic  al  encefalopatiei  hipertensive  cu  edem  cerebral.  Plămânul 
uremic  caracterizat  prin  dispnee,  tuse,  expectorație  seromucoasă  la  care  se  adaugă 
pleurezia  uremică  sunt  consecința  edemului  interstițial,  infiltratelor  celulare  şi 
alveolitei  edematoase,  toate  întâlnite  în  insuficiența  renală  cronică  uremică.  În  sin‐
dromul  nefrotic  apar  transudate  pleurale  importante.  Hemoptiziile  pot  fi  date  de 
prezența eventualelor metastaze provenite de la un cancer cu punct de plecare apa‐
ratul urogenital sau datorită sindromului Goodpasture, edemului pulmonar acut etc. 
8. Aparatul cardiovascular, de asemenea, este o țintă predilectă a bolilor renale, cum ar 
fi  sindromul  hipertensiv  din  cadrul  insuficienței  renale  cronice  ce  este  însoțit  de 
ateroscleroză  precoce  ce  evoluează  spre  sindroame  ischemice  fatale  (hipertrofie 
ventriculară  cu  apariția  de  sufluri  sistolice  mitrale  şi  accentuarea  zgomotului  II, 
modificări  la  nivelul  fundului  de  ochi,  tulburări  de  excitabilitate  şi  conducere, 
prezența  suflurilor  arteriale  pe  arterele  afectate  de  ateroscleroză  etc.).  Pericardita 
uremică  determină  dureri  precordiale  sau  retrosternale  însoțite  de  dispnee  şi 
anxietate cu detectarea frecăturii pericardice şi mărirea matității cardiace. 
9. Aparatul  digestiv  este  afectat  pe  toată  lungimea  lui  de  la  nivelul  cavității  bucale 
(stomatita şi glosita uremică – uscăciunea mucoaselor şi limba prăjită cu tulburări de 
masticație şi deglutiție), gastrita uremică (anorexie, vărsături cu suc gastric cu miros 
caracteristic,  hematemeză,  melenă),  enterocolita  uremică  (dureri  abdominale, 
meteorism, flatulență, scaune diareice cremoase cu striuri sanghinolente) la care se 
adaugă  hepatoza  şi  pancreatita  cronică.  Ficatul  mic,  cu  subicter,  deshidratarea  şi 
oligoanuria  sugerează  tabloul  clinic  al  unui  sindrom  particular:  sindromul  hepato‐
renal. 
10. Tulburări  neurologice  de  tipul:  contracturi  musculare,  fasciculații,  convulsii,  sughițul 
uremicului  indus  de  excitarea  nervilor  fernici,  cefalee,  insomnia,  tulburări  psihice, 
parestezii, toate fac parte din tabloul clinc complex al encefalopatiei uremice. 
11. Ginecomastia alături de alte semne endocrine (hirsutism, virilism) poate avea cauze 
urologice  cum  ar  fi:  anomalii  testiculare,  tumori  de  suprarenală  sau  în  urma  trata‐

118 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

mentului hormonal administrat în cancerul de prostată ori poate apărea în boli non‐
urolgice cum ar fi: diabetul zaharat, alcoolismul, ciroza etc. 
12. Herniile abdominale se pot asocia patologiei urologice, în special afecțiunilor tractului 
urinar inferior, care prin obstrucție fac posibilă dezvoltarea acestora. 
13. Formațiuni  tumorale  inghinale  pot  fi  reprezentate  de  hernii  inghinale,  testicul 
anormal  migrat  sau  adenopatii  inghinale  (inflamatorii,  tumorale,  infecțioase),  diag‐
nosticul diferențial este fundamental (Sinescu I, 2006). 
 
Explorarea clinică a rinichilor şi a spațiului retroperitoneal adiacent 
     
În general, rinichii corespund topografic vertebrelor T12, L1, L2. Apofiza transversă a 
L3 corespunde polului inferior renal, mai ales pentru rinichiul drept, care este situat mai jos 
decât cel stâng cu 2‐3 cm. Coastele a XI‐a şi a XII‐a, împreună cu musculatura sacrolombară, 
reprezintă două rapoarte importante ale rinichilor. 
1. Inspecția  regiunii  lombare,  în  absența  patologiei  renale  şi  perirenale,  nu  aduce 
nicio informație. În funcție de patologie, se pot evidenția la inspecție următoarele: 
a) edem  lombosacrat  ce  poate  avea  diferite  cauze:  manifestare  a  edemului 
gravitațional, când este bilateral şi apare la pacienți ce stau mult în clinostatism 
cu insuficiență renală cronică sau în afecțiuni nefrologice, sau poate fi însoțit de 
hiperemie în abcesele perinefretice care de obicei sunt unilaterale. În acest ultim 
caz,  zona  lombosacrată  apare  infiltrată,  lasă  godeu  la  digitopresiune  sau  chiar 
lenjeria poate amprenta această regiune lăsând impresiuni cutanate. S‐a descris 
astfel  „testul  prosopului”  prin  care  pacienții  la  care  se  suspicionează  prezența 
abcesului  perinefrectic  erau  aşezați  pe  un  prosop  rugos  şi  apoi  se  observau 
indentațiile; 
b) poziția antalgică, prezentă în supurațiile perirenale, se datorează miozitei satelite 
ce contractă musculatura lombară. În colica renală nu există poziție antalgică; 
c)   circulația  colaterală  abdominală  se  întâlneşte  în  tumorile  maligne  renale,  supra‐
renaliene, cu extensie la nivelul venei cave inferioare sau/şi în orice afecțiune ce 
determină progresiv tromboză de venă cavă inferioară; 
d) deformarea  regiunii  lombare  este  în  general  unilaterală,  mai  rar  bilaterală,  iar 
lomba apare bombată, grilajul costal ridicat, unghiul costovertebral plin. Apare în 
afecțiuni  ce  stau  la  baza  conceptului  de  rinichi  mare:  tumori  renale,  supra‐
renaliene, hidronefroze, pionefroze, hematoame lombare, chist renal, hipertrofie 
compensatorie  (unilateral)  sau  în  boala  polichistică  hepatorenală  sau  tumori 
bilaterale.  În  această  situație  se  evidențiază  deformarea  bilaterală  a  regiunii. 
Uneori  se  poate  produce  fenomenul  de  abdominalizare  a  rinichiului,  cu  defor‐
marea  abdomenului,  în  special  în  flancuri  sau  chiar  în  fosele  iliace,  în  tumori 
renale voluminoase, gigantice şi în BPHR; 
e) soluții  de  continuitate,  plăgi,  echimoze,  hematoame,  cicatrici,  de  obicei  se 
decelează după traumatisme, în funcție de intensitatea lor; 
f)    vergeturi la pacienții cu afecțiuni endocrine sau la cei cu creştere somatică rapidă; 
g) tuburi de dren, nefrostomie sau alte forme de derivație urinară la pacienți ce au 
suferit intervenții chirurgicale pentru diferite afecțiuni retroperitoneale. 
 

119 
Tratat de Urologie 

2.  Palparea  regiunii  lombare  se  face  cu  dificultate,  deoarece  rinichii  sunt  situați 
profund,  retroperitoneal  sub  diafragm  şi  la  nivelul  ultimelor  coaste.  La  bărbați  se  adaugă 
faptul că sunt mai puțin mobili, iar tonusul musculaturii abdominale este mai crescut decât la 
femei. Oricum reprezintă timpul esențial al examenului fizic (Bates B, 1991). 
 

Datorită  prezenței  ficatului  pe  partea  dreaptă,  la  pacienții  slabi,  copii  şi  la  femei  se 
poate  palpa  polul  inferior  al  rinichiului  în  inspir  profund.  Palparea  rinichiului  se  poate 
executa şi de pe partea stângă a bolnavului (la fel ca splina). La obezi  palparea este impo‐
sibilă  în  condiții  normale.  Prin  palpare  putem  aprecia:  volumul  rinichilor,  consistența, 
mobilitatea, sensibilitatea, suprafața şi chiar forma. În mod normal, rinichiul este un organ 
plin, neted, regulat, nedureros, imobil. Prin palpare se pot decela: rinichiul mare, lomba plină 
(hematom,  supurație,  tumori  retroperitoneale),  mobilități  anormale,  eventuale  crepitații 
locale (Tanagho E, 2002).  
De asemenea, trebuie efectuat diagnosticul diferențial cu tumorile retroperitoneale, 
patologia splenică, patologia de unghi colonic, vezicula biliară, chistul pancreatic etc. 
 
Metode de palpare renală 
 
A.  Metoda  Guyon.  Pacientul  este  în  decubit  dorsal,  aşezat  pe  o  suprafață  tare  şi 
plană, cu genunchii flexați, cu examinatorul aflat pe partea examinată, având mâna opusă în 
unghiul  costomuscular  (indexul  paralel  cu  ultima  coastă,  iar  mediusul  ajunge  în  unghiul 
costomuscular), iar mâna cealaltă sub rebordul costal (Fig.1).  
Se  pune  bolnavul  să  respire 
profund  –  rinichiul  fiind  mobil  cu  mişcă‐
rile  respiratorii.  Ridicând  peretele  lom‐
bar,  rinichiul  va  fi  proiectat  anterior  şi 
poate  fi  astfel  palpat  prin  apropierea 
celor  două  mâini  sau  prin  balotare.  Este 
metoda  de  preferat,  chiar  şi  la  obezi 
(Bates  B,  1991;  Proca E,  1984).  Palparea 
rinichiului contralateral se execută la fel, 
inversând poziția mâinilor. 
 
Fig.1. Metoda Guyon.   
B.  Metoda  Glenard.  Pacientul  în 
decubit  dorsal,  cu  genunchii  flexați,  cu 
examinatorul  aflat  pe  partea  examinată, 
având  mâna  opusă  plasată  cu  policele 
sub  rebord,  iar  celelalte  degete  în 
regiunea  latero‐postero‐lombară  (Fig.2). 
Se  pune  bolnavul  să  respire  profund, 
rinichiul  fiind  palpat  între  police  şi 
ultimele  patru  degete,  deci  este  o 
metodă  unimanuală  (Bates  B,  1991; 
Proca E, 1984). Această metodă se reco‐
mandă  în  general  la  nou‐născuți  având 
Fig.2. Metoda Glenard.  astfel o rată de succes de 95%. 

120 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

C. Metoda Israel. Pacientul este aşezat în decubit lateral opus rinichiului afectat, cu 
membrul inferior de partea bolnavă în flexie şi cu examinatorul plasat de partea examinată 
având mâna dreaptă (de exemplu pentru rinichiul drept) cu policele aflat în regiunea latero‐
posterolombară, iar celelalte degete sub rebord (Fig.3).  
Se  îndrumă  bolnavul  să  respire 
profund,  dar  fiind  o  metodă  unimanuală 
este preferabil a se efectua doar la bolnavii 
slabi.  Unii  realizează  această  metodă  şi 
bimanual,  asemănător  metodei  Guyon, 
poziția  bolnavului  fiind  diferită  (Bates  B, 
1991; Proca E, 1984). 
 
 
 
 
Fig.3. Metoda Israel. 
 
D.  Metoda  Petit.  Metoda  reprezintă  o  modificare  a  procedeului  Guyon  şi  este 
aplicabilă  pentru  rinichiul  stâng,  ce  este  mai  diferit  de  explorat.  Examinatorul  se  aşează  la 
dreapta pacientului şi plasează mâna stângă sub bolnav până la unghiul costovertebral şi pe 
cea dreaptă anterior profund (Bates B, 1991; Proca E, 1984). 
 
Puncte renale dureroase 
 
1) Puncte  lombosacrate  (Fig.4):  relevă  afecțiuni  ale  rinichiului  sau  ale  atmosferei 
perirenale (PNA, colica nefretică, perinefrite): 
a) Punctul  costovertebral  Guyon  aflat  în  unghiul 
dintre coasta a XII‐a şi coloana vertebrală 
b) Punctul  costomuscular  aflat  în  unghiul  dintre 
coasta a XII‐a şi musculatura sacrolombară 
c) Punctul  subcostal  Bazy‐Albarran  aflat  în  vârful 
coastei a XI‐a. 
 
Fig.4. Puncte lombosacrate.  
1) punct costovertebral;  
2) punct subcostal;  
3) punct costomuscular. 
 
 
2) Puncte  dureroase  aflate  la  distanță  (pe  traiectul  nervilor  plexului  lombar)  care 
relevă,  de  asemenea,  afecțiuni  renale  sau  perirenale  (litiaze,  abcese  perirenale,  infecții 
renale): 
a) Punctul suprailiac lateral situat deasupra medianei crestei iliace (nervii subcostali) 
b) Punctul  supraintraspinos  Pasteau  deasupra  şi  medial  de  spina  iliacă  antero‐
superioară (nervul femurocutanat) 
c) Punctul  inghinal  situat  la  nivelul  orificiului  inghinal  extern  (ramura  genitală  a 
nervului genitofemural). 

121 
Tratat de Urologie 

De  asemenea,  palparea  punctelor  de  iritație  nervoasă  (efectuată  prin  apăsarea  cu 
policele  la  nivelul  articulației  costovertebrale  toracale  sau  la  nivelul  apofizelor  transverse 
lombare) poate declanşa durere de obicei cu origine radiculară. 
Hiperestezia  cutanată,  la  nivelul  abdomenului  anterior,  flancului  sau  în  regiunea 
lombară, poate fi un semn important în diagnosticul radiculitei.  
De  asemenea,  prin  palpare  se  pot  decela  diferite  entități  patologice  reunite  sub 
numele de rinichi mare unilateral (nefromegalie unilaterală) sau bilateral, cât şi ptoza renală. 
Rinichiul mare poate avea la bază: 
1. un  substrat  tumoral:  rinichiul  apare  dur,  cu  margini  neregulate  şi  suprafață 
polinodulară 
2. chisturi renale: de obicei solitare, localizate la nivelul unui pol 
3. hipertrofia  compensatorie  ce  apare  în  cadrul  rinichiului  unic  funcțional,  chirur‐
gical sau congenital 
4. hidronefroza  (mai  ales  cea  de  grade  mari):  de  obicei  rinichiul  este  dureros,  în 
tensiune, relativ omogen 
5. în  cazul  pionefrozei,  rinichiul  apare  mare,  neregulat,  ferm,  boselat,  diagnosticul 
diferențial  cu  cancerul  renal  fiind  dificil  şi  adesea  se  asociază  perinefrită  (Tanagho,  2002; 
Walsh CP, 2001). 
 
La  palpare  se  pot  simți  balotarea  renală  şi  contactul  lombar  (de  la  ball  =  minge), 
noțiuni  ce  descriu  mobilitatea  rinichiului  şi  apartenența  tumorii  la  spațiul  intra‐  sau 
retroperitoneal.  Astfel  rinichiul  poate  fi  palpat  între  cele  două  mâini  (una  anterior,  alta 
posterior la fel ca la metoda Guyon), prin împingerea peretelui anterior (contact lombar) sau 
posterior  (balotare)  spre  mâna  contralaterală  ca  pe  o  minge.  Contactul  lombar  traduce  de 
obicei  prezența  unei  tumori  retroperitoneale,  pe  când  balotarea  semnifică  prezența  unei 
tumori intraperitoneale (Bruckner I, 2001). 
Rinichiul mare bilateral se întâlneşte în boala polichistică hepatorenală, tumori renale 
bilaterale, hidronefroze bilaterale prin obstacol subvezical  etc. (Sinescu I, 1998). 
Atenție! Nu de puține ori palparea unei mase tumorale în regiunea lombară se poate 
asocia cu prezența unei splenomegalii sau hepatomegalii, tumori retroperitoneale, neoplazii 
colonice, leziuni la nivelul veziculei biliare sau pancreasului.  
O altă problemă este să elucidăm apartenența tumorii palpate la peretele lombar sau 
la  cavitatea  peritoneală.  Manevra  de  diferențiere  constă  în  a  invita  bolnavul  să  contracte 
musculatura  abdominală  ridicând  capul  şi  umerii  de  pe  pernă.  O  formațiune  parietală 
rămâne  sau  devine  mai  palpabilă,  în  timp  ce  una  intraabdominală  nu  mai  poate  fi  palpată 
(Bruckner I, 2002). 
Ptoza renală prezintă trei grade:  
1. gradul  I  ‐  când  se  palpează  polul  inferior  renal  deasupra  liniei  bispinoase,  ce 
uneşte cele două spine iliace anterosuperioare 
2. gradul II ‐ când polul inferior atinge linia bispinoasă 
3. gradul  III  ‐  când  polul  inferior  atinge  fosa  iliacă,  ce  practic  ocupă  tot  hemi‐
abdomenul respectiv (Sinescu I, 1998). 
Din  punct  de  vedere  clinic,  rinichiul  ptozat  se  caracterizează  prin:  sonoritate  la 
percuție  (colonul  se  interpune),  coboară  în  inspir  profund  şi  determină  contact  lombar  (o 
presiune bruscă la nivelul peretelui lombar împinge înainte masa renală). Ptoza renală este 
mai evidentă la palparea în ortostatism sau după tuse (Sinescu I, 1998). 

122 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

Percuția  rinichilor  aduce  elemente  de  orientare  în  delimitarea  rinichiului  mare  cu 
consistență  scăzută  (chist,  hidronefroză),  care  nu  se  simte  la  palpare  şi  are  valoare  în 
traumatismele  renale  pentru  urmărirea  evoluției  hematomului  renal,  când  palparea  nu  se 
poate efectua din cauza durerii şi contracturii musculare. 
O  manevră  specifică  examenului  clinic  al  aparatului  urinar  este  reprezentată  de 
manevra Giordano (Fig.5). Acest semn se culege prin lovirea cu marginea cubitală a mâinii la 
nivelul masei musculare sacrolombare în zona unghiului costovertebral în sens craniocaudal.  
Dacă  rinichiul  este  normal,  unda  de  hiperpresiune  creată  rămâne  fără  răspuns: 
Giordano absent.  
Dacă rinichiul este destins, unda de hiperpresiune adăugată presiunii crescute intra‐
renale, deja existentă, provoacă o durere de intensitate variabilă: Giordano prezent (Sinescu 
I, 1998). 
Prezența  durerii  după  manevra  Giordano  are 
aceeaşi  semnificație  ca  în  cazul  punctelor  renale 
posterioare.  Manevra  Giordano  este  contraindicată 
în colica renală.  
Orice  pacient  cu  durere  lombară  şi/sau  la 
nivelul flancului trebuie examinat cu atenție pentru a 
nu  trece  peste  o  patologie  reumatică  sau  neuro‐
logică.  Astfel  semnele  de  iritație  nervoasă  trebuie 
foarte bine cunoscute de urolog. 
 
 
Fig.5. Manevra Giordano. 
 
 
 
Sonoritatea colică prerenală prezentă în cazul leziunilor înlocuitoare de spațiu renal 
sau retroperitoneal certifică această patologie, pe când prezența matității prerenale ascunde 
de obicei o tumoră de colon, splenomegalie sau hepatomegalie (Sinescu I, 2006). 
Transiluminarea abdominală este indi‐
cată  la  copiii  sub  1  an,  cu  masă  tumorală 
suprapubiană  sau  în  flanc.  Rinichiul  hidro‐
nefrotic  sau  vezica  urinară  destinsă  lasă 
lumina  să  treacă,  în  timp  ce  o  tumoră  solidă 
(Wilms)  rămâne  opacă  (Sinescu  I,  1998; 
Sinescu I, 2006). 
Auscultația  regiunii  lombare  vizează 
arterele renale şi aorta abdominală (Fig.6). 
 
 
 
 
Fig.6. Puncte de auscultație arteriale  
1) aorta; 2) arterele renale;  
3) arterele iliace; 4) arterele femurale. 

123 
Tratat de Urologie 

Aorta abdominală se auscultă supraombilical pe când arterele renale paraombilical, la 
intersecția cu marginile laterale ale muşchilor drepți abdominali sau la nivel lombar, lateral 
de corpul vertebrei L2. Se pot decela sufluri cu caractere diferite în funcție de patologia ce 
stă la baza lor: în general stenoze sau anevrisme ale arterei renale sau ale aortei şi de obicei 
cu caracter de tril, sincron cu pulsul (sistolic) (Sinescu I, 2006). 
Există trei tipuri de sufluri ce apar la aproximativ 40% dintre bolnavii cu hipertensiune 
arterială  renovasculară.  Astfel  se  poate  decela:  1)  suflu  continuu  sistolodiastolic  pe  aorta 
abdominală  cu  iradiere în  flancuri  de‐a  lungul  arterelor  renale  caracteristic  displaziei  fibro‐
musculare;  2)  un  suflu  aspru,  în  general  supraombilical,  iradiat  pe  aortă  şi  pe  arterele 
femurale  asociat  şi  cu  alte  semne  de  stenoză  ale  axului  aortoiliac  (puls  diminuat,  paloare, 
tulburări  trofice,  în  ateroscleroza  aortei)  şi  3)  suflu  continuu  cu  caracter  de  du‐te‐vino  la 
nivelul  flancurilor  în  fistulele  arterio‐venoase  (Bates  B,  1991).  Artera  renală  se  auscultă 
anterior cum am amintit, dar se pot decela sufluri de stenoză arterială la bolnavii hipertensivi 
şi prin auscultația posterioară la nivelul coastei a 12 paramedian (Bates B, 1991).  
Explorarea  căilor  renale  superioare  (bazinet, 
ureter)  se  poate  efectua  indirect.  Informații  valoroase 
ne  furnizează  punctele  ureterale  localizate  la  nivelul 
abdomenului ce se palpează cu indexul (Fig.7): 
 
 
 
Fig.7. Puncte dureroase ureterale abdominale. 
1) punctul ureteral superior – Bazy;  
2) punctul ureteral mijlociu – Halle. 
 
 
 
1) punctul ureteral superior (Bazy) (Fig.8) se află la intersecția liniei orizontale trans‐
ombilicale cu marginile laterale ale dreptului abdominal. Alți autori îl plasează la intersecția 
orizontalei  ce  trece  prin  marginea  inferioară  a  rebordului  costal  cu  marginea  laterală  a 
muşchiului drept abdominal.  
Acest punct corespunde posterior 
punctului subcostal Albarran‐Bazy ce, de 
fapt, corespunde bazinetului şi joncțiunii 
pieloureterale şi devine dureros în pato‐
logia  căilor  renale  superioare  (tumori, 
litiaze, tuberculoză). 
 
 
 
Fig.8. Punctul ureteral superior. 
 
 
2)  punctul  ureteral  mijlociu  (Halle)  (Fig.9)  este  situat  la  intersecția  orizontalei  ce 
uneşte cele două spine iliace anterosuperioare cu marginea laterală a aceluiaşi muşchi şi se 
mai  numeşte  punctul  supraspinos‐Turneaux.  Acest  punct  este  dureros  în  afecțiuni  ale 
ureterului lombar şi iliac. 

124 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

Fig.9. Punctul ureteral mijlociu. 
 
 
3)  punctul  ureteral  inferior  (Pasteau) 
corespunde zonei ureterovezicale şi se palpează 
direct  prin  tuşeu  rectal  sau  vaginal.  Punctul 
ureteral  inferior  palpat  bimanual  poate 
evidenția  calculul  ureteral  juxtavezical  sau 
intramural  ori  tumora  infiltrativă  ureterală 
(patologia  ureterului  terminal)  (Bates  B,  1991; 
Sinescu I, 2006). 
 
 
Examenul vezicii urinare 
 
Vezica urinară goală nu este vizibilă la inspecție, nu se percută şi nu se palpează, fiind 
situată  retrosimfizar.  Atunci  când  se  poate  percuta  la  adult,  înseamnă  că  vezica  urinară 
conține cel puțin 150 ml, iar la peste 300 ml se poate palpa. La o cantitate mai mare de 500 
ml de urină vezica devine vizibilă la inspecție, la pacienții slabi, ca o masă tumorală situată 
deasupra simfizei pubiene, în speță globul vezical. 
Percuția are valoare mai mare ca palparea în evaluarea unei vezici urinare destinse în 
special în două situații: 1) când pacientul este obez şi palparea se face cu dificultate şi 2) în 
retenția  cronică  de  urină  când  peretele  vezical  este  subțire,  hipoton  şi  se  palpează  greu 
(Sinescu I, 1998; Sinescu I, 2006).  
Percuția se demarează imediat deasupra simfizei şi se continuă în sens cranial până 
există o modificare a rezonanței de la mat la sonor.  
Palparea  se efectuează  în  decubit  dorsal  cu  coapsele  moderat  flectate  pe  bazin,  iar 
mâna  examinatorului  percepe  cu  marginea  cubitală  limita  superioară  a  globului  vezical,  ce 
ajunge uneori la nivelul ombilicului sau chiar îl depăşeşte atât în retenția acută, cât şi în cea 
cronică (Fig.10).  
La  bolnavii  obezi  distensia  vezicală 
poate trece neobservată.  
Globul  vezical  nu  este  întotdeauna 
strict  median  şi  se  poate  lateraliza  pierzând 
aparent raporturile cu loja vezicală, situație ce 
se  poate  preta  la  confuzii  cu  chisturile 
ovariene sau alte tumori abdominale.  
Există  situații  extreme  când  vezica 
urinară  supradestinsă  a  provocat  edemul 
membrelor inferioare prin compresie pe vase‐
le  iliace  (mecanism  controversat)  (Sinescu  I, 
2006). 
 
 
 
Fig.10. Palparea globului vezical. 
 

125 
Tratat de Urologie 

La nou‐născut sau la copiii mici palparea unei mase pelvine de consistență crescută 
poate  fi  o  vezică  urinară  cu  perete  îngroşat  şi  hipertrofiat  secundar  obstrucției  cauzate  de 
valve uretrale posterioare. 
Rar s‐au descris hernii inghinale cu conținut perete vezical care se pot palpa în cazuri 
extreme la nivel scrotal. 
Pentru  vezica  urinară  nedestinsă,  cea  mai  bună  metodă  de  palpare  este  cea  bima‐
nuală,  de  preferat  sub  rahianestezie,  cu  indexul  mâinii  drepte  intrarectal  sau  intravaginal, 
mâna  stângă  deprimând  peretele  abdominal  hipogastric  împinge  vezica  spre  degetul 
palpator (Sinescu I, 1998). În acest fel se poate aprecia suplețea peretelui vezical, mobilitatea 
vezicii,  decelarea  unui  eventual  reziduu  vezical,  prezența  unor  eventuale  formațiuni 
intravezicale,  fiind  foarte  valoroasă,  de  asemenea,  în  cuantificarea  gradului  de  infiltrație 
parietală în tumorile vezicale infiltrative. 
 
 
Examenul organelor genitale la bărbat 
 
A. Examenul penisului 
 
Se  va  aprecia  aspectul  şi  integritatea  tegumentului.  Dacă  pacientul  nu  a  fost 
circumcis,  se  decalotează  glandul.  Astfel,  se  pot  evidenția  tumori  ale  glandului  sau  ale 
prepuțului, ulcerații la acest nivel, balanite, fosetele glandelor Tyson situate de o parte şi de 
alta la nivelul frenului.  
Cele mai multe cancere peniene apar la persoanele necircumcise şi îşi au originea la 
nivelul glandului sau prepuțului. De aceea pacienților cu secreție uretrală sanghinolentă, la 
care nu este posibilă decalotarea, trebuie să li se efectueze o incizie dorsală sau circumcizie 
pentru a evalua uretra şi glandul corespunzător. 
Dificultatea  sau  imposibilitatea  decalotării  glandului  (fimoză),  ca  şi  blocarea  prepu‐
țului în poziție retrobalanică (parafimoză) impun intervenția chirurgicală de corecție. 
Inspecția  pielii  penisului  poate  decela  cicatrici  post‐şancru  sifilitic,  ulcerații  ale 
glandului ce pot ascunde cancere peniene sau leziuni active sifilitice (ulcerație nedureroasă, 
roşie, indurată, cu margini abrupte), veruci veneriene ‐ condyloma acuminatum (excrescențe 
cu  creştere  rapidă,  suprafața  neregulată,  papilomatoasă,  umedă),  vezicule  superficiale 
herpetice  (buchet  de  vezicule,  dureroase,  neindurate  pe  fond  eritematos)  etc.  O  atenție 
deosebită trebuie acordată uretrei pe toată lungimea sa, inclusiv perineală (fistule, cicatrici, 
stricturi, periuretrite)(Sinescu I, 2006; Walsh CP, 2001). 
Încurbarea penisului poate fi evidențiată cu uşurință, la baza ei existând două tipuri 
mari de cauze: congenitală (cordee‐coardă) sau dobândită (boala Peyronie). 
Palparea  penisului  presupune  obligatoriu  palparea  corpilor  cavernoşi  ce  poate 
evidenția  plăci  sau  noduli  fibroşi  situați  în  grosimea  fasciei  Buck  (cavernita  fibroasă  sau 
maladia  Peyronie:  bolnavul  se  plânge  de  durere  şi  de  deformarea  penisului  în  timpul 
erecției). Aceste plăci fibroase apar în special pe partea dorsală a penisului. 
Palparea  uretrei  se  face  pe  partea  ventrală  a  penisului,  unde  se  poate  evidenția  o 
sensibilitate crescută, cel mai frecvent secundară stricturilor uretrale. Uretra, de asemenea, 
trebuie evaluată şi la nivelul scrotului, cât şi perineal. 
Aprecierea  mărimii  penisului  este  de  asemenea  importantă  (macropenie  sau 
micropenie). 
 

126 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

B. Examenul meatului uretral extern 
 
Trebuie să urmărească 4 elemente clinice: 1) forma meatului, 2) mărimea meatului, 
3) sediul față de vârful penisului (epispadias pe fața dorsală şi hipospadias pe fața ventrală), 
cât şi 4) prezența eventuală a anumitor scurgeri patologice ce trebuie întotdeauna căutate 
înainte de a pune pacientul să urineze. 
Secrețiile uretrale pot fi: 
1. nesanghinolente  şi  trebuie 
considerate  până  la  proba  contrarie 
veneriene  (gonoree:  cantitate  crescută, 
consistență  crescută,  culoare  gălbuie,  pe 
când  în  uretritele  nespecifice  cantitatea 
este  redusă,  consistență  scăzută  şi  cu 
aspect mucoid, grunjos); 
2. sanghinolente  ce  pot  ascunde 
un  cancer  uretral  şi  mai  rar  la  copii  corpi 
străini  intrauretrali.  Întotdeauna  meatul 
uretral  extern  trebuie  deschis  între  două 
degete  pentru  a  examina  fosa  naviculară 
(inflamație,  tumoră)  (Fig.11)  (Sinescu  I, 
2006).  
                               Fig.11. Examenul meatului uretral extern. 
 
C. Examenul scrotului şi al conținutului scrotal 
 
Este  foarte  important  şi  trebuie  realizat  cu rigurozitate.  La inspecție  se  pot  observa 
infecții ale firului de păr sau ale glandelor sebacee abundente la acest nivel. Foliculul pilos se 
poate  infecta  determinând  mici  pustule  pe  suprafața  scrotului  ce  adesea  se  pot  remite 
spontan,  dar  pot  da  naştere  la  infecții  semnificative  în  special  la  diabetici  sau  la  imuno‐
supresați.  Trebuie  evaluat  atât  volumul  burselor  scrotale,  cât  şi  aspectul  tegumentului 
scrotal.  Se  pot  decela  modificări  ale  culorii  tegumentelor,  cum  ar  fi  eritem  inflamator  sau 
orificii  fistuloase,  dar  şi  alte  leziuni  ce  pot  ascunde  afecțiuni  grave.  De  exemplu,  absența 
pliurilor se poate constata în caz de edem inflamator sau tumori scrotale, iar elefantiazisul 
scrotal apare în caz de filarioză (frecvent în zonele tropicale) sau de obstrucție limfatică cu 
blocajul ganglionilor inghinali şi femurali după rezecții radicale la acest nivel sau neoplasme 
ce invadează bilateral aceşti ganglioni. Se poate decela şi un scrot bifid în caz de hipospadias 
scrotal  sau  perineal.  Mici  hemangioame  scrotale  pot  fi  descrise  şi  pot  sângera  spontan 
(Sinescu I, 2006). 
Prin  palparea  scrotului  se  pot  evidenția  suplețea  tegumentului,  mobilitatea  pe 
planurile profunde, greutatea burselor (creşte în hematom, hidrocel, tumori, pahivaginalită). 
Existența unui hemiscrot mic sugerează absența testiculului, care se confirmă prin palpare. 
  Atenție! Diagnosticul leziunilor necrotice de tip gangrenă Fournier este eminamente 
clinic! 
 

D. Examenul testiculului 
 
Se va efectua atât în picioare pentru a elimina eventualele afecțiuni extrascrotale cu 
răsunet  scrotal  (hernie,  varicocel),  cât  şi  pentru  a  aprecia  greutatea  testiculului,  dar  şi  în 
decubit dorsal cu coapsele flectate şi în abducție uşoară.  

127 
Tratat de Urologie 

Examenul  trebuie  efectuat  într‐o 

cameră cu temperatură convenabilă şi cu 
mâinile  calde,  altfel,  mai  ales  la  copii, 
riscăm ca testiculul să se retracteze şi să 
dispară  din bursă.  Testiculul  se  palpează 
cu  vârful  degetelor  ambelor  mâini:  cu  o 
mână  se  imobilizează  testiculul,  iar  cu 
cealaltă se palpează (Fig.12). Se va apre‐
cia  forma  testiculului,  volumul,  suprafa‐
ța,  consistența  şi  sensibilitatea.  În  mod 
normal  testiculul  are  o  formă  ovoidală, 
are  dimensiuni  medii  de  6/4  cm,  are 
suprafață  netedă,  consistență  fermă  şi 
Fig.12. Palparea testiculului. 
este nedureros la palpare. 
 
Orice  suprafață  dură  sau  de  consistență  mai  crescută,  decelabilă  la  examenul  fizic, 
trebuie  socotită  tumoră  malignă  până  la  proba  contrarie.  Testiculul  tumoral  are  anumite 
caracteristici, cum ar fi: prezintă o arie indurată într‐o anumită regiune, este mai greu ca cel 
opus,  este  nedureros  la  palpare,  la  transiluminare  apare  opac,  iar  suprafața  acestuia  este 
adesea netă, dar poate fi şi neregulată. Aproape 10% dintre tumorile testiculare se asociază 
cu hidrocel reactiv. După evacuarea hidrocelului este important să fim siguri de lipsa acestei 
asocieri prin ecografie scrotală ulterioară (Sinescu I, 2006). 
Testiculul atrofic are trei cauze principale: 1) torsiunea de testicul, 2) orhita urliană şi 
3) orhita secundară orhidopexiei sau după cura operatorie a herniei. 
Din  punct  de  vedere  clinic,  testiculul  atrofic  apare  de  obicei  ferm,  hiposenzitiv 
(sindrom  Klinefelter),  dar  poate  fi  şi  moale  şi  hipersenzitiv  (ciroza  hepatică  sau  după 
administrarea de estrogeni). Deşi spermatogeneza este alterată, de obicei funcția endocrină 
rămâne prezervată. 
Absența  testiculului  din  bursa  scrotală  se  poate  întâlni  în  două  situații:  1)  una 
tranzitorie în caz de testicul retractil fiziologic sau 2) în cazurile de coborâre anormală testi‐
culară. 
Palparea  epididimului  reprezintă  un  pas  important  în  evaluarea  afecțiunilor  de  la 
acest nivel, deoarece poziția acestuia permite un examen direct pentru examinator. Astfel se 
pot  evidenția  coada,  capul  epididimului,  şanțul  epididimotesticular  după  cum  epididimul 
este liber sau ataşat de testicul. Prin palpare putem decela în principal mărirea de volum şi 
indurația  acestuia  ce  apar  frecvent  în  inflamațiile  acute  sau  cronice  şi  rar  în  tumorile 
epididimare. 
Din punct de vedere clinic, epididimita acută are următoarele caracteristici: testiculul 
şi  epididimul  fac  corp  comun  şi  nu  pot  fi  separați  prin  palpare,  aderă eventual  la  scrot,  iar 
bursa este congestivă, caldă, deplisată şi cu sensibilitate crescută. 
În epididimita cronică, epididimul este indurat, nedureros şi are de obicei două cauze: 
1)  tuberculoza  şi  2)  schistostomiaza.  Pentru  etiologia  tuberculoasă  pledează  indurația 
cronică epididimală, nedureroasă, veziculele seminale dilatate, prostată nodulară, aderență 
cutanată scrotală posterioară, deferentele ca un şirag de mărgele, piuria sterilă şi prezența 
fistulei cronice scrotale. 
Palparea  capului  epididimului  este  esențială  pentru  diagnosticul  tumorilor  testi‐
culare. Astfel, orice tumoră scrotală, la care se poate evidenția pe suprafața ei capul epididi‐

128 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

mului,  este  cu  mare  probabilitate  un  testicul  mare,  iar  dispariția  acestuia  sau  încastrarea 
epididimului în tumoră pledează pentru cancer testicular. 
 
E. Examinarea vaginalei testiculare 
 
Se poate efectua prin transiluminare şi palpare. Hidrocelul prin transiluminare apare 
transparent,  pe  când  în  tumorile  solide  (hematocel  şi  pahivaginalită)  vaginala  testiculară 
apare  opacă.  Palparea  poate  pune  în  evidență  prezența  unor  formațiuni  chistice  fie 
hidrocelul, ce de obicei înconjoară complet testiculul, fie spermatocelul care de obicei este 
situat la polul superior al testiculului sau separat de acesta. 
 
F. Examenul cordonului spermatic şi al canalului deferent 
 
Cordonul  spermatic  se  poate  palpa  în  regiunea  scrotală  rulând  elementele  ce  îl 
compun între police, plasat ventral, şi celelalte degete situate dorsal, dar şi la nivelul canalului 
inghinal  prin  rularea  lui  pe  peretele  posterior  al  acestuia  din  urmă  (Fig.13).  Cordonul  sper‐
matic  se  poate  modifica  patologic  în  sensul  îngroşării  şi  indurării  difuze  pe  tot  traiectul 
acestuia în special în filarioze sau mărirea acestuia, parcelară în caz de tumoră dezvoltată din 
una dintre structurile componente. Mărirea chistică de volum a cordonului spermatic poate 
apărea  în  hidrocelul  comunicant  asociat  cu  hernie  congenitală  sau  în  hernia  inghinală 
dobândită.  
Un  lipom  dezvoltat  printre  elementele  cordonului  spermatic  poate  mima  prezența 
unei  hernii  inghinale.  Canalul  deferent  se  recunoaşte  cu  uşurință  prin  consistența  lui 
caracteristică şi se evidențiază în zona posterioară a cordonului.  
La palpare, canalul deferent trebuie să 
aibă un calibru uniform, o suprafață netedă şi 
să fie suplu.  
În cazul inflamațiilor, canalul deferent 
apare  îngroşat,  indurat,  moniliform  (şirag  de 
mărgele/mătănii,  tuberculoză),  cel  mai  frec‐
vent secundar infecțiilor epididimotesticulare. 
Alteori poate fi absent, element important de 
descoperit la pacienții infertili. 
 
 
Fig.13. Palparea funiculului spermatic. 
Palparea  venelor  cordonului  se 
efectuează  în  orto‐  şi  clinostatism,  în  timpul 
respirației normale şi manevrei Valsalva.  
Astfel  putem  face  diagnosticul  dife‐
rențial între varicocelul primar şi cel secundar 
(simptomatic).  Percepera  pulsațiilor  arterei 
testiculare este semn de hipervascularizație şi 
poate apărea în tumorile testiculare (Fig.14). 
 
 
Fig.14 .Examenul canalului inghinal. 

129 
Tratat de Urologie 

Tuşeul rectal şi cel vaginal vor fi discutate separat. 
Datorită  faptului  că  între  aparatul  genital  feminin  şi  aparatul  urinar  există  asocieri 
patologice  este  util  să  prezentăm  câteva  elemente  orientative  la  examenul  fizic.  Acesta  se 
efectuează  în  poziție  ginecologică.  Inspecția  organelor  genitale  externe  poate  evidenția 
modificări atrofice la nivelul mucoaselor, eroziuni, ulcerații, secreții, condiloame ce pot cauza 
micțiuni  dureroase  şi  disconfort  pelvin.  La  nou‐născuți  sau  la  copii  trebuie  inspectat  vesti‐
bulul vaginal pentru a ne asigura de absența epispadiasului, labiilor fuzionate, de deschidere 
unică a aparatului urinar şi cel genital (sinus urogenital comun). Dacă există secreții vaginale, 
se va preleva pentru colorare, însămânțare la fel ca pentru secrețiile uretrale. 
Examenul meatului uretral poate decela carunculi uretrali (leziuni friabile, sensibile, 
roşii),  ectropionul  mucoasei  uretrale  ce  impune  diagnosticul  diferențial  de  cancer  uretral, 
uneori  fiind  indicată  biopsia  şi  chiar  cancerul  uretral  distal.  De  asemenea,  este  important 
examenul  glandelor  Skene  şi  Bartholin,  inflamația  cărora  poate  fi  sursa  multor  uretrite  şi 
cistite rebele. 
La  pacientele  cu  incontinență  urinară  de  efort,  examenul  genital  poate  evidenția 
afecțiuni  ce  pot  sta  la  baza  acestei  afecțiuni,  cum  ar  fi  cistocelul,  rectocelul  etc.,  punând 
pacienta să efectueze manevra Valsalva sau să tuşească. Cistocelul poate fi însoțit de cistite 
rebele  prin  rezidiul  vezical  secundar.  Tot  la  inspecție  se  pot  evidenția  diverticulul  uretral  , 
fistule uretro şi vezicovaginale sau leziuni herpetice (Sinescu I, 2006; Tanagho E, 2002; Walsh 
CP, 2001). 
Examenul  cu  valve  poate  decela  eroziuni  la  nivelul  peretelui  vaginal  anterior 
(diverticul uretral) sau la nivelul colului uterin (cervicite, cancer de col uterin etc.). 
Palparea  uretrei  poate  releva  indurații  (semn  de  malignitate  şi/sau  de  inflamație 
cronică)  sau  prezența  diverticulelor  uretrale  ce  au  de  obicei  o  consistență  scăzută,  iar  prin 
palpare se pot elimina secreții purulente. 
Prin  tuşeu  vaginal  se  pot  evidenția  leziuni  la  nivelul  uretrei,  bazei  vezicii  urinare  şi 
ureterului inferior (cancer, litiază etc.). 
Examenul  bimanual  se  efectuează  cu  două  degete  introduse  în  vagin  şi  cu  cealaltă 
mână plasată pe abdomenul inferior. Un uter mărit de volum sau bolile colonice pot fi cauza 
simptomelor  urinare,  iar  cancerul  de  col  uterin  poate  invada  vezica  urinară  şi  ureterul 
terminal determinând o simptomatologie pleomorfă şi uneori foarte zgomotoasă. 
Tot în examenul clinic al pacientului urologic intră atât evaluarea adenopatiilor, cât şi 
examenul neurologic. 
Ganglionii  inghinali  pot  fi  afectați  în  două  situații:  adenopatii  inflamatorii  ce  pot 
apărea  în  sifilis,  limfogranulomatoza  veneriană,  uretrite  gonococice,  afecțiuni  ce  implică 
pielea  penisului,  scrotului  sau  vulvei,  adenopatii  maligne  cu  punct  de  plecare  cancere  la 
nivelul penisului, scrotului şi uretrei distale. 
Tumorile  testiculare  nu  diseminează  în  ganglionii  inghinali  decât  dacă  au  invadat 
pielea scrotului sau pacientului i s‐a făcut anterior orhidopexie. 
Tumorile  testiculare  diseminează  limfatic  la  distanță,  cu  prima  stație  limfatică  la 
nivelul  retroperitoneului.  Tumora  de  origine  poate  fi  minusculă  şi  ascunsă  într‐un  testicul 
aparent normal la examenul fizic. 
Tumorile  prostatice  şi  testiculare  pot  implica  şi  ganglionii  supraclaviculari  stângi.  În 
plus, cancerele vezicale şi prostatice diseminează la nivelul ganglionilor pelvini (iliaci interni 
şi externi etc.) situați profund, ce nu sunt accesibili examenului fizic. 
Examenul neurologic poate evidenția cauza unui reziduu vezical (vezica neurologică) 
sau a unei incontinențe urinare prin descoperirea unor deficite neurologice. De asemenea, 

130 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

au  un  rol  important  şi  în  evaluarea  pacienților  cu  disfuncție  erectilă.  Se  apreciază  reflexul 
bulbocavernos, achilean, tonusul sfincterului anal, ştiind că există o inervație parasimpatică 
comună cu aceste structuri (segmentul S2‐S4) (Sinescu I, 2006; Walsh CP, 2001). 
Examenul, cu atenție al regiunii lombosacrate, este fundamental, mai ales la copiii cu 
deficiențe urologice. 
Examenul  ombilicului  este  important;  la  nivelul  acestuia  ajunge  o  venă  ombilicală, 
două  artere  ombilicale  şi  uraca.  Dacă  uraca  rămâne  neobliterată,  urina  poate  curge  prin 
ombilic. Dacă este obliterată distal apare un diverticul vezico‐uretral, iar dacă este obliterată 
parțial şi intermediar există o zonă neobliterată ce determină apariția unui chist ombilical. 
 
G. Tuşeul rectal 
 
Tuşeul  rectal  este  o  manevră  obligatorie  în  cadrul  examenului  fizic  general.  Din 
păcate,  acesta  nu  se  efectuează  de rutină  nici  măcar  de  către  medicii  chirurgi,  fie ei  gene‐
ralişti, ginecologi, toracici etc. Omiterea tuşeului rectal de către urologi este impardonabilă. 
Este o manevră simplă, ce trebuie efectuată cu blândețe, la sfârşitul examenului clinic 
avizând  înainte  pacientul.  Pentru  a  câştiga  complianța  pacientului,  este  de  preferat  a  se 
efectua numai de către medicul care a examinat bolnavul. 
Experiența joacă un rol foarte important, acest examen putând furniza o multitudine 
de  informații  despre  regiunea  perianală,  anus,  rectul  inferior  şi  mediu,  prostată,  vezica 
urinară, glande bulbouretrale, vezicule seminale, fundul de sac peritoneal rectovezical. 
Pacientul este rugat înainte de această manevră să urineze pentru a recolta probă de 
urină  şi  pentru  a  creşte  acuratețea  evaluării  prostatei,  ca  mărime  şi  consistență.  De 
asemenea,  dacă  suspicionăm  o  prostatită  cronică,  la  care  testul  Stamey  este  fundamental, 
este bine ca pacientul să aibă vezica plină pentru a putea recolta urină înainte de efectuarea 
masajului prostatic. 
Tuşeul rectal se efectuează cu indexul mâinii drepte, bine lubrifiat, introdus progre‐
siv,  cu  blândețe,  rugând  pacientul  să  relaxeze  sfincterul  anal.  Examinarea  rectului  şi 
sfincterului  anal  se  realizează  în  timpul  introducerii  degetului  examinator,  iar  evaluarea 
urologică  în  timpul  retragerii  acestuia  având  reperul cranial  vârful  coccisului,  iar  cel  caudal 
anusul. Pentru a creşte acuratețea evaluării se recomandă palparea bimanuală la care mâna 
opusă  apasă  hipogastrul,  împingând  vezica  şi  prostata  spre  degetul  examinator.  Această 
manevră trebuie să fie eficientă, cursivă şi realizată într‐un timp rezonabil.  
Eficiența  maximă  a  acestei  evaluări  se  obține  la  pacienții  aflați  sub  rahianestezie  la 
care relaxarea este optimă şi disconfortul pacientului minim. 
Tuşeul  rectal  se  realizează  într‐o 
succesiune de etape: 
1. Poziționarea pacientului 
Există  4  modalități  de  poziționare  a 
bolnavului  în  vederea  efectuării  tuşeului 
rectal  (Fig.15).  Pentru  evaluarea  urologică, 
care include şi examinarea organelor genitale 
externe  şi  a  regiunii  inghinale,  recomandăm 
poziția  de  litotomie  (dreapta‐jos)  (Sinescu  I, 
2006). 
 
Fig.15. Modalități de poziționare în tuşeul rectal. 

131 
Tratat de Urologie 

2.  Inspecția  regiunii  anale,  perianale  şi  perineale  reprezintă  un  timp  preliminar 
obligatoriu înaintea efectuării tactului rectal. Astfel putem detecta o eventuală patologie la 
nivelul  acestor  regiuni  anatomice:  hemoroizi  externi,  carcinom  anal,  fisuri  anale,  fistule 
perianale, abcese perianale, perineale, cicatrici etc. De asemenea, se pot evidenția excoriații, 
ulcerații (inclusiv şancrul luetic), chist pilonidal etc. 
 
3.  Introducerea  degetului  examinator  –  indexul,  protejat  de  mănuşa  chirurgicală, 
lubrifiat  cu  vaselină.  Se  aplică  vârful  degetului  pe  orificiul  anal  şi  se  invită  pacientul  să  se 
screamă (manevra Valsalva). În momentul când se simte relaxarea sfincterului se avansează 
degetul în canalul anal, respectând direcția acestuia (spre ombilic). Manevra nu trebuie să fie 
dureroasă,  chiar  dacă  este  neplăcută  pentru  bolnav.  Prezența  durerii  indică  fie  o  manevră 
incorectă  (brutală,  cu  degetul  insuficient  lubrifiat),  fie  prezența  unei  leziuni  ce  nu  a  fost 
observată (fisură anală) şi impune oprirea manevrei. 
Odată  degetul  introdus  în  rect,  se  palpează  sistematic  toți  pereții  până  la  limita 
accesibilă, identificând reperele anatomice şi evidențiind anomaliile de la nivelul acestora. 
 
4. Estimarea tonusului sfincterului anal este foarte importantă. Un tonus scăzut sau 
crescut sugerează modificări identice la nivelul detrusorului sau sfincterului urinar: 
ƒ un  tonus  scăzut  poate  fi  sugestiv  pentru  boli  neurologice  ce  afectează  conco‐
mitent şi sfincterul urinar şi detrusorul; 
ƒ un tonus crescut spastic, de asemenea, se poate asocia cu boli neurologice, dar şi 
cu afecțiuni loco‐regionale inflamatorii (fisuri anale, fistule anorectale, hemoroizi 
externi, rectite). 
 
5. Palparea canalului anal pe toată circumferința pentru a exclude: 
ƒ stenoza 
ƒ hemoroizi interni 
ƒ criptita 
ƒ fistulele rectale 
ƒ polipii mucoşi 
ƒ neoplasm anorectal. 
 
6. Palparea glandelor Cowper – cu degetul introdus în rect până la articulația inter‐
falangiană  (pria  falangă)  şi  orientat  cranial  şi  lateral,  în  timp  ce  policele  palpează  zona 
perineală  corespunzătoare  indexului.  Se  vor  simți  glandele  rulând  între  cele  două  degete 
atunci  când  sunt  inflamate.  Normal,  nu  se  palpează  sau  se  examinează  cu  dificultate. 
Inflamația glandelor Cowper şi a țesuturilor vecine le face să proemine în regiunea perineală 
anterolateral de orificiul anal. Inflamația se decelează atât prin inspecție, cât şi prin palpare 
(Sinescu I, 2006). 
 
7. Palparea uretrei perineale (uretrite, indurații, calculi, abcese periuretrale, tumori 
etc.). 
 
8.  Examenul  ampulei  rectale,  după  depăşirea  canalului  anal  degetul  examinator 
pătrunde  în  ampula  rectală  care  trebuie  examinată  în  întregime  prin  rotirea  degetului  cu 
3600. Ampula rectală poate fi goală sau ocupată de: 

132 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

ƒ fecaloame (diagnostic diferențial clinic cu tumorile de ampulă rectală – fecalomul 
are limită de demarcație pe toată circumferința cu peretele rectal); 
ƒ tumori rectale. 
 
9.  Palparea  fundului  de  sac  peritoneal  recto‐vaginal  poate  fi  dureroasă  (în  caz  de 
peritonită) sau poate decela o nodozitate dură în metastazele peritoneale. 
 
10. Examenul prostatei trebuie efectuat sistematic, pe toată suprafața ei. 
Se evaluează: mărimea, consistența, suprafața, mobilitatea şi sensibilitatea. 
ƒ Mărimea – a unei castane, de 3/3 cm, ce corespunde unui volum de 15 g, cu formă 
de trunchi de con cu baza mare în sus, având un apex orientat caudal şi 2 unghiuri laterale 
(coarne  prostatice).  De  regulă,  se  descriu  la  palpare  doi  lobi  laterali  demarcați  de  un  şanț 
median,  cu  limite  laterale  precis  delimitate.  În  cazul  creşterii  dimensiunilor  prostatei, 
şanțurile  laterale  devin  proeminente,  cel  median  se  şterge,  iar  diametrele  prostatei  se 
alungesc.  Creşterea  dimensiunii  prostatei  reprezintă  un  indiciu  important  în  diagnosticul 
hiperplaziei  benigne  de  prostată,  dar  aceasta  nu  se  corelează  cu  simptomatologia  sau  cu 
severitatea obstrucției. 
ƒ Suprafața – netedă, uniformă, în condițiile în care mucoasa rectală este indemnă. 
ƒ Consistența  –  normal  este  similară  cu  a  eminenței  tenare  contractate  (cu  degetul 
mare  în  opoziție  completă  peste  cel  mic).  Consistența  este  ferm‐elastică,  omogenă  ca  de 
cauciuc. 
Modificări ale consistenței: 
 
În congestia provocată de:  
Consistență moale  ƒ lipsa contactelor sexuale 
ƒ infecție cronică cu drenaj afectat 
Consistența crescută  ƒ în hiperplazia adenomatoasă 
Consistența indurată  ƒ în prostatita cronică cu sau fără calculi 
Consistența pietroasă  ƒ în cancerul avansat 
 
Schimbarea  consistenței  prostatei  într‐o  zonă  limitată  reprezintă  singura  metodă 
clinică eficientă în ridicarea suspiciunii de cancer de prostată (Sinescu I, 2006). 
Există o dificultate în diferențierea ariilor ferme din prostată: 
ƒ fibroza din infecția nespecifică 
ƒ prostatita granulomatoasă 
ƒ noduli tuberculoşi 
ƒ calculi prostatici 
ƒ cancer prostatic precoce. 
     Nodulii cauzați de infecție (prostatită cronică şi tuberculoză): 
ƒ proemină la suprafața glandei 
ƒ marginile lor se şterg treptat. 
     Nodulii determinați de cancer: 
ƒ nu proemină/încastrați 
ƒ margini nete 
ƒ duri 
ƒ tind să apară în şanțul lateral. 

133 
Tratat de Urologie 

  Dacă  există  un  nodul  prostatic,  dar  nu  există 

semne  de  tuberculoză  şi  nu  există  puroi  în  secreția 
prostatică  →  atunci  probabilitatea  de  cancer  prostatic 
este mare, mai ales dacă RRVS nu arată calculi prostatici 
(proiectați chiar pe simfiză).   
PSA  poate  fi  de  ajutor  dacă este crescut  (există 
cancer  prostatic  cu  PSA  scăzut).  Următorul  pas  este 
biopsia prostatică. 
  În  litiaza  prostatică  multiplă  se  pot  produce 
crepitații  la  palparea  glandei  prin  frecarea  calculilor 
(semnul „sacului cu nuci”) (Sinescu I, 2006). 
 
În cancerul de prostată, datele culese prin tuşeul rectal variază în funcție de stadiul 
de dezvoltare al tumorii, după cum urmează: 
‐ Cancerul in situ nu produce modificări la tuşeul rectal, diagnosticul fiind histologic 
(corespunde T1). 
‐ Nodulul canceros: într‐o prostată normală sau hipertrofiată adenomatos, degetul 
explorator decelează un nodul dur, de mărime variabilă, încastrat în parenchimul 
glandular.  Nodulul  poate  fi  unic  sau  multiplu,  în  acelaşi  lob  sau  în  ambii  lobi 
prostatici ori poate ocupa integral lobul respectiv (corespunde T2). 
‐ Prostata  mare,  dură:  întreaga  glandă  prostatică  este  mare,  cu  o  duritate 
lemnoasă, cu repartiție uniformă sau neregulată.  
‐ Într‐un stadiu mai avansat, glanda îşi pierde configurația şi se prezintă ca o masă 
tumorală bombând în ampula rectală, cu margini ce se pierd lateral, cu prelungiri 
laterocraniene  în  direcția  veziculelor  seminale  care  sunt  înglobate  în  procesul 
neoplazic.  Blocul  tumoral  este  fix,  clasicii  descriind  leziunea  în  "cap  de  taur",  în 
care  glanda  prostatică  reprezintă  capul  propriu‐zis,  iar  coarnele  erau  date  de 
veziculele  seminale  destinse  de  conținutul  ce  nu  se  putea  elimina  prin  canalele 
ejaculatoare sufocate de procesul neoplazic. Cercetările necroptice au stabilit că 
ce se simte mărit este tumora şi nu veziculele seminale destinse (corespunde T3). 
‐ Carcinomatoza prostatico‐pelvină reprezintă stadiul local de dezvoltare maximă a 
tumorii.  În  această  etapă,  tuşeul  rectal  descoperă  o  masă  tumorală  densă,  care 
cuprinde tot pelvisul, aderentă la pereții osoşi, imobilă, neregulată, dureroasă la 
atingere sau total indoloră. Rectul poate fi comprimat, îngustat sau chiar efectiv 
invadat de masa tumorală (corespunde T4)(Sinescu I, 2006). 
 
ƒ Mobilitatea – în afecțiunile benigne prostata îşi menține mobilitatea. În cancerul de 
prostată local avansat, aceasta poate dispărea. 
ƒ Sensibilitatea  glandei  –  este  crescută  în  afecțiunile  inflamatorii  acute  (prostatita 
acută). Simptomatologie: 
ƒ febră, indispoziție 
ƒ disconfort perineal şi rectal 
ƒ polachiurie 
ƒ disurie.   

134 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

  Tuşeul  rectal  decelează:  prostată  sensibilă,  fierbinte,  cu  consistență  crescută,  ± 

fluctuentă  (în  abces  prostatic)  /  împăstată.  În  timpul  examinării  prostatei  se  va  examina 
meatul uretral dacă există scurgeri. 
 
Examenul macroscopic al urinei 
 
Examenul  de  urină  ocupă  un  loc  important  în  semiologia  nefrologică  şi  poate  fi 
considerat  ca  o  biopsie  renală  intra‐vitam.  Pentru  urologul  aflat  la  camera  de  gardă  sau  în 
cabinetul  de  consultație  este  esențial,  în  cadrul  examenului  clinic,  să  cunoască  atributele 
normale  şi  patologice  pe  care  le  are  urina  la  emisie  evaluată  din  punct  de  vedere  macro‐
scopic. Astfel se pot aprecia evident, cu o oarecare relativitate, aspectul urinei (turbiditatea), 
culoarea şi mirosul urinei. 
Aspectul urinei normale variază în funcție de concentrație, de temperatura mediului 
ambiant  şi  de  timpul  trecut  de  la  emisie.  La  emisie,  urina  normală  este  limpede  şi 
transparentă. 
Ea  poate  deveni  tulbure  la  temperaturi  scăzute  atunci  când  pH‐ul  este  alcalin  şi 
conține fosfați în cantitate crescută care precipită. 
De asemenea, urina poate avea acest aspect şi în cazul unui pH acid şi conține urați în 
cantitate mare.  
Cea  mai  frecventă  cauză  de  urină  tulbure  este  fosfaturia,  ce  apare  de  obicei  după 
mese sau după ingestia în cantitate mare de lapte. Diagnosticul fosfaturiei se face rapid prin 
acidifierea urinei cu acid acetic ce determină clarificarea urinei sau prin examen microscopic 
ce arată cantități mari de cristale de fosfat amorf. 
O urină tulbure poate ascunde: 
1. săruri (urați‐hiperuricozurie, oxalați‐hiperoxalurie, fosfați sau carbonați) 
2. număr crescut de hematii, leucocite sau celule epiteliale 
3. floră microbiană abundentă 
4. grăsimi ce dau aspect lăptos (chilurie) – lipidurie 
5. sulfamide puțin solubile. 
Piuria  este  a  doua  cauză  de  urină  tulbure  după  fosfaturie,  aspectul  fiind  datorat 
numărului  crescut  de  leucocite  şi  de  obicei  se  asociază  cu  infecție  urinară.  Diagnosticul 
diferențial  se  face  pe  baza  mirosului  ce  în  caz  de  infecție  urinară  este  specific  (nu  există 
miros în caz de fosfaturie) şi prin examen microscopic (leucocite versus cristale de fosfați). O 
urină tulbure chiar la emisie poate conține puroi, care în timp formează un depozit galben‐
verzui. 
Urina  normală  formează  la  agitare  o  cantitate  redusă  de  spumă  albă.  În  condiții 
patologice  atunci  cînd  urina  conține  proteine  în  cantități  crescute  la  agitare  formează  o 
cantitate  crescută  de  spumă.  Dacă  urina  conține  pigmenți  biliari  sau  fenozopiridină  spuma 
este galbenă. 
Mirosul  urinei  poate  constitui  un  element  de  diagnostic  important  în  cazul  exa‐
menului fizic. Pentru a evalua mirosul urinei, aceasta trebuie recoltată respectând principiile 
dezbătute la recoltarea urinei pentru urocultură. Cu alte cuvinte se dezinfectează glandul sau 
labiile mari cu soluție antiseptică şi apoi se colectează un specimen din jetul mijlociu de urină 
proaspătă într‐un recipient steril (Medline plus ‐ Medical encyclopedia NIH). Urina proaspătă 
are un miros caracteristic, uşor fad sau aromatic datorat acizilor volatili sau a substanțelor 
urinoide  pe  care  le  conține.  Urina  normală  poate  avea  un  miros  modificat  ce  nu  ascunde 
obligatoriu  o  leziune  patologică,  iar  în  cazul  urinelor  concentrate,  când  este  mirosul 

135 
Tratat de Urologie 

accentuat sau dezagreabil, se datorează unui aport crescut de hrean, usturoi sau sparanghel. 
De  asemenea,  păstrată  la  temperatura  camerei,  urina  poate  dobândi  un  miros  amoniacal 
datorită descompunerii substanțelor chimice. 
Modificările patologice ale mirosului urinei pot fi determinate de: 
1. miros amoniacal în infecții urinare sau tumori renale 
2. miros putrid în infecții cu floră anaerobă 
3. miros de mere acre în cetonurie 
4. miros de unt rânced în hipermetioninemie 
5. insuficiența hepatică 
6. fistulă rectală, miros specific de fecale 
7. maple sugar urine disease 
8. fenilcetonurie. 
Culoarea urinei normale este dată de urocromi şi variază de la galben pai la galben 
auriu. 
În condiții fiziologice, culoarea urinei depinde de densitate, pH, dietă şi ora emisiei. De 
exemplu, în regimul carnat urina are o culoare mai închisă, iar în cel vegetarian mai deschisă. 
Există o multitudine de alimente, medicamente, produşi metabolici şi infecții ce pot 
modifica culoarea urinei.  
Mulți pacienți merg la consultație pentru acest motiv şi astfel este important pentru 
urolog să ştie cauzele cele mai frecvente ale modificării culorii urinei.  
Trebuie spus că s‐au identificat aproximativ 72 de cauze ce stau la baza modificărilor 
de culoare ale urinei, dintre care 7 cauze sunt frecvente, 16 sunt rare şi foarte rare, iar 55 
dintre ele nu au o evaluare epidemiologică clară. Cel mai frecvent, culoarea urinei variază în 
funcție de cantitatea de apă pe care o conține.  
Astfel,  în  caz  de  deshidratare,  aport  scăzut  de  apă,  urina  este  închisă  la  culoare, 
portocalie‐brună,  asociată  cu  un  miros  puternic,  pe  când  urina  apoasă  este  alb‐gălbuie, 
diluată. 
Ocazional,  o  culoare  anormală  a  urinei  poate  constitui  un  semn  particular  al  unui 
proces  patologic.  În  sclerozele  renale  însoțite  de  oligurie  urina  este  hipocromă  datorită 
incapacității țesutului renal de a oxida cromogenii urinari.  
Culoarea urinei poate fi foarte variată:  
ƒ roşie 
ƒ portocalie 
ƒ brună 
ƒ verde 
ƒ albastră 
ƒ lăptoasă (tulbure) 
ƒ galben‐pai spre apoasă. 
Culoarea roşie sau brună a urinei apare în cele mai multe cazuri în hematurie, dar se 
poate întâlni şi în hemoglobinurie, mioglobinurie, porfirinurie, alcaptonurie, melanurie.  
Diferențierea  hematuriei,  hemoglobinuriei  sau  mioglobinuriei  se  poate  face  prin 
metode  chimice,  examen  microscopic  al  sedimentului  urinar  şi  compararea  culorii  super‐
natantului urinei centrifugate cu aceea a serului sanguin. 

 
 

136 
 Capitolul 3. Examenul clinic al aparatului urogenital 

  Test  Culoare supernatant 
Hematii urină  Culoare ser 
benzidină  urină 
Microhematurie  pozitiv  clar  pozitiv  clar 
Macrohematurie  pozitiv  roşu  pozitiv  clar 
Hemoglobinurie  pozitiv  roşu  negativ  roşu 
Mioglobinurie  pozitiv  roşu‐brun  negativ  clar 
 
Culoarea roşie a urinei mai poate fi indusă şi în stări de toxicitate medicamentoasă: 
1. medicamente ce induc porfiria acută: barbiturice 
2. medicamente ce induc rabdomiolize: clofibrat, heroină 
3. medicamente ce induc hematurie:   warfarină, urokinază. 
Alte substanțe ce induc culoarea roşie a urinei sunt: metronidazolul, nitrofurantoin, 
levodopa, metildopa, laxative, fenolftaleină, fenitoina, fenotiazide, toxice ca pirogalol, crezol, 
nitrobenzen,  bacterii  ca  Serratia  marcescens  etc.  De  asemenea:  rifampicina,  sfecla  roşie  şi 
fenazopiridina pot sta la baza acestei modificări. 
Culoarea  portocalie  apare  după  administrarea  redusă  de  lichide,  febră,  şi  în  toate 
stările  de  deshidratare,  ca  şi  în  administrarea  de  sulfamide  (sulfasalazina),  suplimente  de 
beta caroten sau de către urobilinogen (icter). Rubarba poate sta la baza colorației portocalii 
a urinei. 
Culoarea galben incolor apare în caz de diureză apoasă, hiperhidratări, diabet insipid, 
tratament diuretic, faza poliurică a insuficienței renale cronice, aport crescut de alcool. 
Culoarea  galben  şofran  spre  brun  se  întâlneşte  în  cazul  hemoglobinuriei,  Mb‐uriei, 
hematuriei,  porfirinuriei,  dar  şi  datorită  prezenței  bilirubinei  şi  derivaților  ei  (icter),  fena‐
cetină,  caroteni,  flavone,  rubarba,  chinină,  colchicină,  derivați  antronici  (aloe,  sena),  metil‐
dopa, nitrofurantoin, roşu de Congo, crezol, nitrobenzen etc. 
Culoarea alb‐lăptos: chilurie, fosfaturie, piurie. 
Culoarea  maro  (brun):  urobilinogen,  porfirie,  furazolidon,  metronidazol,  nitro‐
furantoin etc. 
Culoarea  verde‐albastru:  albastru  de  metilen,  albastru  Evans,  amitriptilină,  bili‐
verdină, cimetidină, cupru, sparanghel. 
Culoarea  verde  murdar:  cei  de  mai  sus  la  care  se  adaugă  biliverdină,  bilă,  bacterii 
cromogene (piocianic, triamteren, crezoli). 
Culoarea maro‐negricios: alcaptonurie, melanurie, Metildopa, hematurie veche etc. 
 
 
Bibliografie 
 
1. Bates B ‐ A Guide to Physical Examination and History Taking. Fifth Edition. J.B. Lippincott Company, 
Philadelphia, 1991. 
2. Bruckner I ‐ Semiologie medicală, Editura Medicală, 2002. 
3. Proca E ‐ Tratat de patologie chirurgicală. Vol VIII, Ed. Med., Bucureşti, 1984; partea 1:24. 
4. Sinescu I ‐ Urologie ‐ Curs pentru studenți, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2006. 
5. Sinescu I ‐ Lucrări practice, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2006. 
6. Sinescu I ‐ Urologie clinică. Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998. 
7. Tanagho E, McAnnich J ‐ Smith's General Urology. XVth Ed. Appleton & Lange, East Norwalk, 2002. 
8. Walsh  CP,  Retik  BA,  Stamey  AT  Vaughn  ED  ‐  Cambell's  Urology.  XVIIIth  Ed.  WB  Saunders  Company, 
Philadelphia, 2001. 

137