Legenda Sfântului Martin

Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat

smulgeaultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa. Pe un drum de
ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia.
Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de
serviciu. Trebuiau să se grăbească,dacă voiau să ajungă în următoarea localitate
înainte de căderea nopţii. Începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul
începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să
fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet.
Când începu să se întunece, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:
– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens.
Trebuie să ne grăbim, în curând se închid porţile.
– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu
trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede! Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar
unul dintre ei nu vroia să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul
cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta
vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi
avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii
săi nu se mai zăriră.
Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl
loveau pe Martin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea
strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig. Era deja întuneric, când Martin ajunse la
Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea,
calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl
ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai
departe. Atunci Martin coborâ de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care
căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el
doar câteva zdrenţe şi tremura de frig.Martin, care pe drum împărţise adesea
pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi
mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi
tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse
peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări
maideparte, căutându-şi tovarăşii. Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii
înroşiţi în faţa paharelor de vin şirachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de
ei, unul spuse:
– Ia te uită, a venit şi Martin! Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:
– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui!Când observară că Martin mai avea
doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase?
Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite
în jurul său. El întrebă:
– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman?Martin
răspunse cu simplitate:
– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate. În noaptea aceea, pe
Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea omului sărman.
El purta jumătatea de mantie, şi le spunea îngerilor:
– Martin m-a îmbrăcat. Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul
inimii. S-a simţit chemat să slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat,
cât mai repede posibil, serviciul de cavaler. A acţionat altruist între oameni, din
bunătatea şi iubirea sa.