Farfuria cu cighire zboară ca un fulger pe lângă fața Mariei.

Ea ridică mâinile
deasupra capului izbucnind în plâns. Cele 47 kg și 1,50 înălțime ale ei par nimic
pe lângă corpul robust al lui Dumitru, cu două capete mai înalt decât ea. Femeia
repetă bâlbâit, în timp ce el se dă tot mai aproape: „Da’ eu n-am zis nicî. Așă le-
am luat de la magazin”. Bărbatul apucă strâns în pumnii mari coada ciocanului
cu care bate stâlpii de la gard. Se năpustește asupra ei și o lovește furios de
câteva ori peste brațe. După care o avertizează: „Spui cuiva, ti ușid”.

.Dumitru este bărbatul care i-a jurat dragoste Mariei acum opt ani. Și de atunci
încoace o snopește în bătaie. Când și cum vrea. Odată, a primit un scaun de lemn
peste spate. Altădată, a luat pumni în față, bocanci în burtă și peste glezne, un
strecurător de metal peste sân, o sârmă pe spate și cap, a fost tăiată c-un cuțit la gât.

Bărbatul a dat și în copii. Băiatul cel mai mare a primit pumni în cap, apoi a fost
aruncat cu capul într-o scândură cu cuie. Copilul a fost internat cu comoție cerebrală.
Și sora lui mai mică a fost diagnosticată la fel. Asta după ce Dumitru i-a împins
scaunul de sub picioare, iar copila a căzut și s-a lovit cu capul de o cadă de fier.

Maria s-a plâns la poliție, la asistență socială, la medici, la primar și responsabilii din
raion. Nimic. Abia după ce l-a bătut pe băiat până a leșinat, autoritățile au decis să
trimită copiii la internat. Iar ea a rămas acolo, prizonieră a violenței și astăzi.

Cazul Mariei este tras la indigo cu cele 4 patru cazuri de violență care au ajuns pe
masa Curții Europene pentru Drepturile Omului, pentru care Republica Moldova a
trebuit să plătească din banii contribuabililor 69 000 de euro despăgubiri, fiindcă nu a
știut să-și protejeze victimele de agresori. Și a mai trebuit să asigure schimbări în
sistem pentru ca asemenea cazuri să nu se mai întâmple. Aparent, misiune îndeplinită.
Însă, la cinci ani de la ultima hotărâre definitivă a Curții, unele instituții așa și nu
înțeleg în ce fel sunt responsabile și cum să apere victimele de agresori.

***

La două luni după ce l-a cunoscut pe Dumitru, femeia s-a mutat, împreună cu cei doi
copii ai ei din prima căsătorie, la el. Era fericită că găsise un bărbat, care îi oferise un
acoperiș deasupra capului și de-ale gurii pe masă, că le-a cumpărat biscuiți și
înghețată copiilor, chiar dacă nu erau ai lui. I-a mai plăcut de Dumitru că vorbea calm,
calculat pe când ea era impulsivă. Lui Dumitru, însă, i-a plăcut de Maria pentru că era
frumoasă și dezghețată.

Cei 24 de ani diferență dintre ei n-au fost o piedică să-și unească destinele. Ea avea 31
de ani, el 55 de ani. Nici faptul că el fusese la închisoare pentru furturi și huliganism,
inclusiv bătăi. Nici că a trăit în concubinaj cu vreo nouă femei și cu niciuna n-a stat
mai mult de-un an.

Pe Maria nimic nu a speriat-o din trecutul tumultuos al bărbatului. Însuși trecutul ei

fusese unul nefericit. Avea 19 ani, când și-a pierdut mama din cauza leucemiei.
Tocmai absolvise școala tehnică din localitate cu o diplomă de brutar. Brutărie în sat
nu era, așa că s-a angajat ba menajeră, ba zidar, ba zilieră pentru niscai parale.
La 25 de ani, Maria s-a căsătorit prima dată. Peste un an l-a născut pe Cristi, iar peste
alți doi pe Valentina. La scurt timp de la nașterea copiilor s-au început bătăile. La
astea s-au mai cumulat și faptul că fostul soț ducea bunuri și mâncarea pe alcool,
lăsându-i goi și flămânzi. După șase ani de violență, Maria a divorțat și a venit să
locuiască la bunica maternă. Acolo, în centrul satului, la câteva case distanță, l-a
întâlnit pe Dumitru. Era noiembrie 2011. Moldova recunoscuse deja de 4 ani că
violența e un fenomen social care trebuie combătut și un an de când aceasta era
pedepsită cu închisoare, nu doar cu amendă. Lucrurile păreau să o ia pe calea cea
dreaptă, nu însă și pentru Maria.

***

E început de 2012. Maria merge agale de la magazin spre casă. Se întâlnește cu

Dumitru pe drum. Duhnește a băutură. Ajung în fața porții. Bărbatul apucă de lacătul
care unește lanțul ca să-l dea jos. E descuiat. Maria nu a putut să-l închidă când a
plecat. Dumitru se enervează și-i cere socoteală. De ce a lăsat să intre oricine vrea în
gospodăria lui?

O duce pe Maria în casă și îi dă trei pumni în față. Când o vede pe femeie plină de
sânge, o avertizează să nu iasă, ca să nu vadă cineva. Și să nu zică nimănui, că dacă
află poliția o ucide. Maria merge la medic de frică abia peste câteva zile și este
diagnosticată cu „trauma oaselor nazale cu deplasarea modulată a tegumentelor”.
Asta a fost prima bătaie de care-și amintește Maria. Nu trecuse nici trei luni de când
își jurase unul altuia iubire eternă.

De la cei trei pumni, au urmat sute. Unele i le aplica fără jenă și de față cu lumea. În
vara aceluiași an, mai mulți oameni s-au adunat în curte la Dumitru. Stau la masă și
ciocnesc paharele cu ocazia zilei de naștere a lui Petru, fratele lui Dumitru. Mănâncă,
vorbesc, râd. La un moment dat, unul dintre bărbați scoate două banane dintr-o pungă
și le întinde copiilor Mariei. Dumitru privește scena, se încruntă și întreabă pe-un ton
vădit deranjat: „Da’ și, ești tatăl copiilor să le dai banane? Cât bărbatul se bâlbâie că
face și el o pomană, Dumitru se îndreaptă către Maria: „Umbli cu dânsul? Fa,
curvo...ti ușid”.

În drum spre victimă, ia cuțitul de pe masă și-l pune la gâtul lui Cristi, copilul de 6
ani. Maria strigă disperată: „Lasă-l, că ai să răspunzi”. Strigătul femeii îl trezește
parcă pe Dumitru, care îl eliberează din strânsoare. Nu se potolește și aruncă cu o
farfurie spre ea. Dânsa se ferește și se bagă sub masă de frică. Sar oamenii în ajutor. Îl
apucă de mâini și-l țin strâns. Maria iese de sub masă, ia copiii și fuge la bunica ei.

A găsit-o. I-a propus să meargă acasă promițându-i că n-o mai bate. Femeia i-a
mărturisit că îi e frică de el, deoarece o amenință mereu că o va ucide. „Și nu știi că
așa-s eu? Da’ cum s te ușid?”, a liniștit-o Dumitru. Și Maria l-a crezut.

Fiecare bătaie se termină cu același scenariu. Dumitru se roagă la Maria să-l ierte, că
așa e el, nervos, că a fost lovit în cap de mic de tatăl său, iar ea vorbește mult, și-l
astupă. Din cauza asta nu se mai controlează.

„Aveam vreo cinci-șase ani. Tatăl meu era băut și o vrut s-o pălească cu lemnul în cap
pe mama. Eu m-am vârât pentru dânsa. Mi-o spart capul. Atunci am pierdut o
grămadă de-a sânge. Eu pe urmă am înțeles că el nu o vrut. El nu avea să deie, dacă
mama nu-l zădără. Că și dacă mergi pe drum și zădări oamenii, kaneșna (din rusă:
desigur) că o să-ți dăie în cap”, explică Dumitru.

Argumentele înmoaie inima femeii și se împacă. Prin urmare, după fiecare agresiune
urmează „luna de miere” - când bărbatul o copleșește cu atenție, cadouri, afecțiune.

În aceste momente, Maria nu e doar victimă a violenței, ci și o femeie prinsă într-o

plasă a dependenței financiare și afective, spun experții. „Era conștientă că va fi
bătută din nou, însă nu pleca pentru că era atașată de agresorul ei. Nu-l învinovățea pe
Dumitru pentru insultele și bătăile pe care le primea, dar se întreba cum să îndrepte
acest lucru”, spune Lilia Gorceag, prima și singura psihologă care a lucrat cu Maria,
ulterior, peste ani, într-un centrul de plasament din capitală.

***

În vara următoare, 2013, a murit tatăl Mariei. Femeia a plecat să ajute cu

înmormântarea, iar copiii au rămas cu Dumitru. Când Maria a revenit seara târziu
acasă, a găsit-o pe fetița de cinci ani plângând în continuu, cu un hematom în spatele
capului. Dumitru i-a zis că Valentina se urcase pe scaun să ia niște bomboane, a căzut
și s-a lovit cu capul de cadă. Băiețelul ei Cristi, însă, zice că Dumitru i-a împins
scaunul de sub picioare.

Când a văzut că rana Valentinei s-a transformat într-un cheag de sânge, de frică să nu
ajungă la creier, bărbatul a luat o lamă și l-a tăiat, a scurs sângele, apoi a pus urină și
iod direct pe rană, provocându-i o arsură de gradul I. Asta o confirmă și dânsul.
Valentina a stat așa până a doua zi, când Maria a dus-o de urgență la spital.

Fetița de patru ani a fost internată în spital cu hematomi multipli, inclusiv la față,
arsură chimică de gradul I și traumă cranio -cerebrală acută. Dumitru le spunea tuturor
că fetița a căzut de pe scaun din neatenție și că a tăiat-o la ceafă doar din frică să nu
moară. Martori nu au fost și n-a stat nimeni să-l asculte pe fratele Valentinei, un copil
de șase ani. În lipsă de „probe” nu s-a făcut nimic.

Nu s-au luat măsuri de către autoritățile locale nici când un vecin a anunțat asistenta
socială că a auzit cum strigă copila când o bate și să o scoată din familie că o vor
distruge. Când a fost îndemnat să dea o plângere în scris, vecinul s-a răzgândit.
„Oamenii continuă să creadă ca pe vremuri că ce se întâmplă între pereții casei, acolo
rămâne”, argumentează asistenta socială, Olga Colța.

În același an, 2013, pe masa guvernului ajung primele trei hotărâri definitive ale
CEDO cu despăgubiri totale de 52,300 de euro. Semnalul de alarmă din cele trei
dosare era o premieră pentru Republica Moldova, care arăta probleme de aplicare a
legislației în combaterea violenței domestice.

Însă acest semnal de alarmă era mut în satul Mariei, Dumitru continuând agresiunile,
inclusiv și asupra copiilor.

Cristi, băiatul Mariei de șapte ani, era elev în clasa I în acel an. Spre seară, s-a așezat
cuminte la masa din bucătărie să-și facă temele. Atunci când nu-i reușea, era Maria
alături să-l ghideze, să țină pixul mai liber sau să-l laude că-i reușește. Dumitru a
intrat din veranda casei. Voia să mănânce tot la masa aia.
- Faceți, lecțiile?”, i-a întrebat mânios.

- Da, dar nu prea poate și-l ajut eu”, i-a răspuns Maria transpirând de frică.

El s-a înfuriat, că de ce băiatul nu învață singur, ce fel de școală face dacă nu-l duce
capul să scrie niște litere. Și-a strâns pumnii și l-a lovit pe copil în față și cap. Maria a
protestat să nu-l bată și a luat și ea un pumn în cap.

Impactul pe care l-au avut pumnii asupra craniului lui Cristi i-a provocat dureri
instantaneu, apoi un fel de amorțeală. A doua zi a mers la școală cu amețeli. Îl dureau
groaznic urechile și mandibula. Băiețelul s-a pus în banca lui cu mâinile pe urechi, ca
să-și potolească din durere și să ascundă vânătăile. Între timp venise rândul lui să iasă
la tablă. S-a ridicat încet, a făcut câțiva pași până în fața clasei, apoi a leșinat. Până s-a
dezmeticit, a fost dus de urgență la asistenta medicală din școală, de acolo au chemat
ambulanța și pe Maria.

Copilul a fost internat de urgență la spitalul din sat cu comoție cerebrală, multiple
vânătăi pe frunte, urechi, falcă și răni în partea ochiului stâng. Medicii l-au chemat pe
fostul ofițer de sector, Nicolae Macari, unde Cristi i-a recunoscut că a fost lovit de
Dumitru. Maria depune plângere la poliție, inclusiv și la asistența socială, povestind
detaliat cele întâmplate și sugerează că vrea să se mute la bunica, dar că-i este foarte
frică de agresor.

Peste cinci zile, mai exact în ultima zi a anului 2013, se convoacă echipa
multidisciplinară pentru a discuta cazul Mariei. Au participat primarul, asistenta
socială, directoarea școlii, învățătoarea lui Cristi, sora medicală din școală și polițistul
de sector, Nicolae Macari.

Funcționarii au luat decizia să o interneze pe Maria, chiar în aceeași zi, cu cei doi
copii în spital. Apoi să se mute la casa părintească. La ședință polițistul a certat-o rău
învinuind-o pe mamă de toate relele: „Toată vina în cele întâmplate o poartă Maria,
mama copiilor, deoarece de câte ori depune plângere la sectorul de poliție pe numele
agresorului că era lovită, numită cu cele mai urâte cuvinte, copiii erau bătuți,
îndurau foame, de atâtea ori își retrăgea plângerea. Dacă agresorul este vinovat, va
constata legea”.

Însă „legea spune că poliția trebuie să identifice, înregistreze și raporteze cazurile de

violență, să viziteze familiile luate la evidență și să prevină alte acte de violență. Mai
mult decât atât, în baza plângerii Mariei, chiar dacă aceasta a fost retrasă, a
certificatelor medicale și a discuțiilor cu Maria și copiii, poliția era obligată să
investigheze cazul”, declară fostul procuror și președintele Centrului de Drept din
Căușeni, Ion Oboroceanu.

Violențele asupra copiilor Mariei, dovedite cu certificate medicale și plângeri depuse

la sectorul de poliție de către Maria, au avut loc între 2011-2014.

Dacă poliția a făcut ceva în baza acestora și a plângerilor Mariei, șeful sectorului de
poliție nu-și mai amintește. Fostul polițist, Nicolae Macari, responsabil de cazul
Mariei și al copiilor ei în perioada în care au fost bătuți, nu mai lucrează de doi ani. A
plecat la muncă peste hotare. Iar la Inspectoratul de Poliție din Hâncești, în arhiva
căruia trebuie să se păstreze dosarul, ni s-a spus că toate plângerile sau dovada
intervenției poliției au fost nimicite, pentru că asta îi obligă statul să facă la fiecare
cinci ani.

Cert este că Dumitru nu a fost niciodată tras la răspundere și nu se regăsește nici în

registrul de evidență al agresorilor familiali.

„Ofițerul de poliție era obligat, cel puțin ca urmare a plângerilor, chiar dacă au fost
retrase, chiar dacă el a încălcat procedura și a închis dosarul fără să-l ducă mai
departe, să înregistreze agresorul în registrul agresorilor. Și timp de-un an să se ducă
minim o dată pe săptămână să facă lucrul profilactic cu el”, precizează jurista
asociației Promo-Lex, Lilia Potâng.

***

La o săptămână, după ce s-au externat din spital, Maria trece în casa părintească,
dobândită prin moștenire de către sora ei invalidă. Spre seară, Maria trage o fugă până
la Dumitru să-și ia hainele, apoi revine cu el. Ia copiii și se întorc în casa lui,
motivând că școala și grădinița sunt mai aproape, iar sora nu suportă gălăgie și-i
alungă. „Dumitru îmi bate copiii pentru că nu-s ai lui și mă face curvă pentru că încă
nu suntem căsătoriți”, îl îndreptățea pe atunci.

În primele zile ale lui 2014, femeia este chemată la sectorul de poliție. Omul legii îi
explică că urmează să ajungă la Procuratură. Maria s-a speriat și a început a tremura.
Se teme dacă cazul ajunge până acolo, cu siguranță o ucide Dumitru dacă află. Atunci
polițistul o întreabă: „Îl ierți sau nu?”. Afirmativ.

Cu toate acestea cazul Mariei nu a încetat odată cu retragerea plângerii. La ședința

comisiei raionale se decide scoaterea copiilor din familie în regim de urgență. Extrasul
medical arată că fetița este diagnosticată cu retard mental și probleme de vorbire.
Cristi, la rândul lui, tresare și începe să tremure la ore ori de câte ori învățătoarea se
apropie să-l ajute sau să-i explice ceva. Inspectoratul de Poliție din Hâncești este
informat să monitorizeze cazul dat și să lucreze cu agresorul, adică să-l viziteze și să
prevină alte cazuri de violență.

Așa că pe 12 februarie 2014, copiii ajung la internat.

Însă internatul nu i-a salvat pe copii de agresiunile tatălui vitreg. Dumitru îi lovea
atunci când aceștia reveneau în familie în zilele de weekend și vacanțe.

Pe Cristi l-a lovit pentru că l-a strigat să vină la masă de trei ori și el n-a venit. A mers
în wc-ul din fundul curții, unde stătea ascuns, l-a înșfăcat cu o mână de gât și l-a lovit
cu capul de scândurile pline de cuie. Copilul a căzut jos plin de sânge. Dumitru l-a
luat în brațe și l-a dus în casă. Maria a crezut că l-a ucis și a început a plânge. L-au
udat cu apă. Apoi, i-au pus urină, iod, pungă și fes în cap. Vara. Nimic din asta n-a
ajuns la urechile autorităților locale.

Iarna l-a pus să care lemne prin omătul mai sus de genunchi. Băiatul i-a spus că nu
merge că-i este frig. A primit câțiva pumni zdraveni. Numai nu peste față. Ca să nu
mai rămână semne. De atunci Cristi a spus că nu mai vrea acasă. Vacanțele și le
petrece într-o familie primitoare din alt capăt de sat.
Valentina a luat aceeași decizie. După ce a primit o cană în cap pentru că n-a pus
peștele într-un lighean cu apă și un picior în burtă pentru că a făcut țăndări un pahar,
n-a mai venit nici ea acasă.

***

În aprilie 2014, pe masa Guvernului ajunge a patra hotărâre definitivă de la CEDO,

unde Curtea Europeană spune clar că aplicarea legislației pentru protecția victimelor
violenței este deficitară și femeile depind de bărbații lor, pentru că de cele mai multe
ori nu au un venit și o casă. Așa că n-au din ce să trăiască și unde să se ducă. Sunt la
cheremul și la pumnul lor. De asta le este frică să vorbească despre agresiunea la care
sunt supuse și este obligația autorităților să verifice dacă situația necesită intervenția
statului.

Atunci statul s-a obligat în același an, printr-un Plan de Acțiuni, să desfășoare
campanii de educare a populației. S-au investit bani pentru seminare, mese rotunde,
publicitate, inclusiv și în mediul rural. Judecători și procurori au participat la cursuri
educaționale pentru investigarea și judecarea cazurilor de violență în familie.
Ministerul de Interne a organizat seminarii pentru ofițeri de poliție.

Inspectoratul General de Poliție a stabilit un regulament intern privind investigarea

infracțiunilor cu vătămare corporală sau abuzuri psihologice. Ofițerii de poliție au
beneficiat de instruiri continue, cum să acționeze cu victimele și cum să prevină
violența. Academia de Poliție a distribuit ghiduri despre „Aplicarea legislației în
combaterea violenței” printre studenți.

Însă nimic din acțiunile întreprinse de stat în acel an nu o protejau și pe Maria. Ea

doar se alina cu speranța că plasarea copiilor în internat va instaura pacea între ea și
bărbatul cu pumnii cât donițele. Însă n-a fost așa. Femeia continuă să primească
lovituri.

În 2015, când a aflat că urmează să aibă un copil de la Dumitru, s-a ales cu o contuzie
în dreapta toracelui. După ce a născut copilul, la o lună, a fost diagnosticată cu
comoție cerebrală, cu dureri de cap, amețeli, grețuri, insomnie. A urmat
hipertensiunea, traume cranio-cerebrale și dureri de cap constante.

Asistenta socială îi spunea adesea că plecarea din casa agresorului depinde numai de
ea. Că trebuie să scrie plângere când este lovită, să meargă la medic, că o ajută birja
muncii și îi caută un loc de muncă la seră sau la atelierul de croitorie din sat, că poate
să meargă să locuiască cu sora sau unchiul ei, iar de la o asociație de baptiști ar primi
haine și chiar niște mobilă.

Maria și-ar fi dorit ca totul să se întâmple exact cum îi descrisese asistenta, însă în
realitate era mult mai dificil. Frica de Dumitru și vorbele: „Dacă spui, ti ușid” o
paralizau de fiecare dată când numai se gândea să depună plângere. Și dacă se hotăra
să facă acest pas, după câteva zile retrăgea reclamația sau venea însoțită de Dumitru și
zicea că totul-i bine și-l iartă.

Experții în apărarea victimelor violenței domestice explică că tânăra ar fi trebuit să

primească consilierea unui psiholog sau a unui jurist, că frica ei putea fi depășită, dacă
i se punea la dispoziție un asistent juridic, care să o însoțească la poliție și să o ajute
să scrie o plângere. Asistența socială și poliția trebuiau să-i respecte aceste drepturi,
zice Oboroceanu.

„Ea de una singură și trebuie să meargă la poliție să depună plângere? Pentru poliție e
cel mai ușor să spui: depui cerere și noi am intervenit, i-am spus să scrie cerere, ea a
refuzat. Când va fi o tragedie sau o nevoie mai mare, toți o să înceapă a umbla”,
declară Oboroceanu.

Și în acest fel, Maria se trezea aruncată înapoi, în mijlocul violenței, fără vreun sprijin
de nicăieri și cu frica iminentă a morții pe care o poartă cu ea pretutindeni. Loviturile
încasate și teama i-au schimbat Mariei felul de a vorbi. Discută repede, uneori fără să
se înțeleagă cuvintele și începe fiecare poveste cu: „Da’ eu nu i-am zis nic, nu i-am
făcut nic”.

După naștere, au fost aproape trei ani în care Maria practic nu ieșea din ogradă.
Prietene nu are. Vecine nu are. La sora și unchiul său din celălalt capăt al satului
mergea rar, când mai prindea curaj să fugă. Și când Maria se jeluia că o bate, ei îi
ziceau: „Ce să-ți fac? Ai știut cu cine trăiești”.

„De trei ani de când am născut, eu n-am ieșit să văd lumea. Stăteam numai în casă.
Întrebau femeile, da unde-i femeia ceea a ta? Acasă. Cu vecinii nu pot vorbi, cu
nimeni nic. Eu iaca cu aista mititel...și el când venea acasă mă bătea, răcnea. Și mă
gândeam că poate s-a schimba el”.

***

Între timp, Republica Moldova a scăpat în 2017 de povara primelor trei dosare pe
violență. CEDO le-a scos de sub supraveghere, după ce a decis că țara a luat măsurile
necesare în lupta cu violența domestică.

Încetarea supravegherii a venit după ce ministerele au făcut modificări în 11 acte

legislative existente. Acum, poliția poate emite ordinele de restricție în caz de
amenințare imediată, victimele primesc contribuții sociale suplimentare, asistență
juridică gratuită, dreptul de a solicita de la agresor sau autoritățile statului despăgubiri
pentru vătămări corporale grave sau daune asupra sănătății. În plus, statul a promis
crearea unei pagini web despre violență domestică. Așa a apărut Coaliția Națională
„Viața fără violență în familie”, cu 21 organizații neguvernamentale membre ce luptă
împotriva violenței.

Însă, îmbunătățirea legislației nu o ajutau cu nimic pe femeie. Bătăile au continuat și-

n 2018, și-n 2019. Dumitru o învinuia pentru orice lucru și inventa mereu motive ca s-
o bată. A ajuns să-i dea palme peste față, mâini și picioare și copilului de trei ani,
Petrică. Oamenii legii nu monitorizau cazul, iar lucru cu agresorul se întâmpla numai
pe hârtie. Până într-o bună zi, când ...

...în vara acestui an Dumitru a luat un ciocan cu care bate stâlpii de la gard și s-a
năpustit asupra Mariei. Ea a ridicat mâinile în sus ca să-și protejeze măcar fața.
Brațele i s-au înnegrit imediat. Peste două zile, după ce s-a potolit soțul, a reușit să
fugă din ogradă și a aterizat imediat la primărie, unde a povestit ce i s-a întâmplat.
Primarul și asistenta socială au încărcat-o pe ea și copil și au transportat-o la un centru
de plasament din capitală. Pe parcursul unei luni, cât s-a aflat la centru, a beneficiat
pentru prima dată de consilierea unui psiholog. Ulterior au făcut împreună un plan de
reintegrare. Planul însemna că Maria ar putea sta la un centru de plasament din raion
timp de jumătate de an. Acest timp i-ar oferi posibilitatea să se angajeze, iar dintr-un
salariu de 2,000 de lei lunar, una ar putea-o economisi. Era unica șansă să nu mai
depindă de Dumitru.

Juristul centrului a ajutat-o cu cererea pentru ordonanța de protecție, pe care a primit-

o în mai puțin de șase ore. Hârtia aceea l-a scos pe bărbat din casă pe un termen de 3
luni cu indicația să nu se apropie de femeie și copil sau să o contacteze în vreun mod.
Și să respecte distanța de 100 de metri față de casa și familia sa.

Trecuseră opt de ani de violență, când pentru prima dată Maria a beneficiat de
asistență, protecție și îngrijire. Era prima ei victorie. Reușise să iasă din cercul
violenței. Însă nu pentru mult timp.

La o lună de la aflarea în centru l-a sunat pe Dumitru și i-a zis unde se află. El i-a
promis că trece casa pe numele copilului lor de trei ani și că nu o mai bate. Iarăși l-a
crezut. A pus cruce pe planul de reintegrare, a părăsit centrul și s-a întors în sat.

Dumitru încalcă ordonanța de protecție aproape în fiecare seară după ora 18.00. Vine
și mănâncă, o face curvă și-o acuză că din vina ei îngheață într-o cocioabă, iar ea
doarme în casa lui, la cald. Îi mai arde câteva palme sau pumni și pleacă. Loviturile i
le aplică într-un mod care nu lasă semne. Ba în cap, ba pe sub coaste.

Despre acest lucru știe tot satul, inclusiv și polițistul de sector, chiar și șeful acestuia,
Victor Rotaru. Maria le-a spus fără ocolișuri ce se întâmplă și că ordonanța nu are nici
o valoare pentru Dumitru.Veaceslav Costaș, un tânăr de 25 de ani care lucrează din
luna mai ca polițist de sector, i-a explicat că poate interveni doar dacă victima sună la
112 și apelul ei e înregistrat în baza de date sau dacă depune o plângere.

Frica care s-a cuibărit în femeie e mai puternică decât toți și toate. Așa că Maria nu a
sunat la 112 să-l denunțe. Nu se mai plânge nici la asistenta socială care are cazul
familiei ei în evidență de șase ani, nici la primarul, care a ajuns la al treilea mandat.
Curajul și rușinea au părăsit-o, practic, definitiv. Deja nu e bucuroasă de sine și de
„iadul în care a nimerit”. Chiar dacă a scris o cerere, la indicația primarului, prin care
să devină ea gestionarul casei, în cazul în care el chiar o donează copilului, asta nu
înseamnă nimic pentru ea. „Nu mai vreau să rămân în casa asta. Vreau să plec din
acest sat. Să-mi iau copiii și să locuiesc într-o căsuță mică. Doar noi patru”.

Oboroceanu afirmă că Dumitru demult trebuia să stea la răcoare. Și nu acum, când

polițistul de sector are un instrument bun ca să-l arunce după gratii – încălcarea
ordonanței de protecție, ci cu foarte mulți ani în urmă.

Însă Costaș a discutat față în față cu Maria de trei ori. O dată a văzut-o la secția de
votare. A întrebat-o dacă soțul o vizitează. Ea a mințit. Omul legii a mai fost de câteva
ori la casa lor, dar era lacătul pus. A sunat-o, dar ea n-a răspuns și n-a mai insistat. Iar
seara, după 18.00, când Dumitru se află la mai puțin de 1 metru față de familia sa,
polițiștii nu verifică acest lucru. Spun că nu obișnuiesc să cerceteze casa victimei
pentru a se asigura de prezența agresorului. „Intrăm doar cu acordul victimei în
ogradă ca să nu fie intentat pe numele polițistului vreun dosar de violare a
domiciliului”.

Dumitru, în cei opt ani de agresiune față de Maria, nu a primit o amendă, în pofida
certificatelor medicale existente, plângerilor depuse pe câteva zile, denunțurilor rostite
în grabă și cu jumătate de gură în fața oamenilor legii. Abia ultima plângere a Mariei
și vânătăile neînsemnate căpătate de pe urma barosului, au stat la baza unui proces
verbal expediat spre Procuratura din Hâncești.

***

Sâmbătă, 23 noiembrie 2019, Maria s-a trezit dis-de-dimineață, a hrănit copilul de

trei ani și a venit la internat, unde a devenit casă pentru cei doi copii ai săi Cristi și
Valentina de cinci ani. Fetița o zărește din depărtare și aleargă spre ea cu un zâmbet
larg, iar „Mama, ai venit!” inundă zarva copiilor ce-și întorc privirile. Îl sărută pe
obraji pe Petrică și o îmbrățișează strâns pe Maria. În câteva secunde, de după colț,
apare Cristi. Ajunge la un metru în fața mamei, zâmbește timid și rămâne acolo cu
„Privet”. Maria stă și ea locului. „Privet”, răspunde ea, schițând un zâmbet printre
lacrimi.

Au petrecut împreună câteva ore. Maria a admirat caii desenați de Cristi, care îi aduc
aminte de bunelul, de plimbările cu Valentina în căruță și de momentele când râdeau
și nu-i bătea nimeni. Mama a răsfoit carnetul Valentinei și a zâmbit la zecile de
inimioare desenate în jurul inscripțiilor „M+V+P+C” și „Mama, te iubesc”.

- Asta voi tot singuri? Asta singuri, da, îi întreba întruna pe copii.

Cristi dădea mândru din cap că da, că face ore de pictură și că-i place să deseneze. Iar
Valentina era atât de entuziasmată de reacția Mariei că a mai desenat niște inimioare
de față cu ea. S-au jucat cu Petrică, l-au îmbrățișat, au râs și i-au zis să fie cuminte
Cristi a povestit că vrea să se facă bucătar pentru că acolo ar putea să mănânce în timp
ce gătește. Valentina se vrea vânzătoare. „Pentru că ce nu vindem putem să luăm
acasă”, crede fetița.

- Nu, nu poți lua acasă”, o corectează Cristi.

Apoi, Valentina o anunță bucuroasă pe Maria că are un cadou pentru ea. Ridică cu
Cristi patul pe care doarme, răscolește printre hainele de pe podea și scoate niște
cizme de toamnă gri. I le întinde mamei. Le-a păstrat special pentru ea din mai multe
lucruri primite la internat, căci știe că „mama nu are încălțăminte de iarnă”. Maria
zâmbește și ea ca un copil, se uită la ele și le încalță. Ea poartă mărimea 37, dar cu
vreo două perechi de ciorapi mai groși o să poarte și 39, pe timp de iarnă. Le ticsește
în geantă, îi trage căciula fetiței pe urechi, îi aranjează fularul și-l ajută pe Cristi să se
încheie la scurtă. Merg în liniște spre porțile internatului.

- Mama, da’ unde o să dormi? Acolo la el? întreabă fetița. Maria încuviințează
din cap.

- Iiii, da’ dacă te ucide?

 Maria tace de parcă nici n-ar fi auzit întrebarea și cu voce grăbită, le zice să-și pună
fularul și să se îmbrace bine în fiecare zi. Îi pupă pe ambii obraji și le face semn de
rămas bun cu mâna.

Copiii intră înapoi pe teritoriul orfelinatului, acolo unde se simt protejați. Maria
merge spre casa lui Dumitru de mână cu copilul lor de trei ani, Petrică. Nu are
siguranța că va ieși vie de acolo, dar speră ca măcar băiețelul să uite palmele care le-a
luat și să nu mai simtă loviturile pe care le-a simțit ea și frații lui mai mari ani de-a
rândul.

„Eu mă tem să nu mă ucidă. M-o bătut aseară cu palma peste față. O luat lemnul de
jos să-mi dea în cap. I-am amintit de ordonanța de protecție, dar el m-a amenințat că
mă taie cu cuțitul. Cum de făcut?”.

* Post Scriptum

Urmărim cazul Mariei de câteva luni. În tot acest timp, am fost puntea de
legătură între ea și fricile pantagruelice, care o urmăresc continuu. Ne suna
aproape zilnic să se plângă de Dumitru. Acesta venea în fiecare seară după ora
18.00 și o bătea, umilea și amenința cu moartea. Nimeni din oamenii legii nu au
luat măsuri pentru că se încalcă ordonanța de protecție. Doar au îndemnat-o să-l
denunțe la 112 sau să depună o plângere. Pentru că Mariei îi era frică, am
anunțat noi șeful sectorului de poliție, Victor Rotaru. Am primit răspuns: „Nu
putem interveni dacă victima nu depune o plângere. Convingeți-o voi să scrie”.

Pe 4 decembrie, Dumitru a venit beat, i-a dat un pumn Mariei în dreapta capului
și două palme copilului lor de trei ani. I-a spus scrâșnind din dinți: mâine te ușid!
A doua zi, 5 decembrie, ne-am implicat personal în soluționarea acestui caz. Deși
ar fi trebuit să ne facem doar jobul de jurnalist. Am însoțit-o pe Maria la poliția
din sat. Ea a scris plângere împotriva lui Dumitru că încălcă ordonanța de
protecție și o bate în continuare. După, am transportat-o pe Maria la un centru
de plasament din țară împreună cu Petrică. Astăzi, 6 decembrie, am însoțit-o la
medicul legist să-i constate vătămările corporale. Așteptăm rezultatele...