ÎNCEPUTURI

Conf.univ.dr. Nicolae Culic

În Orientul antic, apropiat și îndepărtat, dar și în Grecia homerică, reflecțiile

despre ordinea socială, dreptate și lege, sunt de neînțeles în afara reprezentărilor mitico-
religioase, în afara efortului de elucidare a rostului de a fi a lumii și a omului. Creațiile
spirituale care încercau să lămurească misterul existenței înconjurătoare și a condiției
omului (mituri, imnuri, texte sapiențiale, laude adresate de regi zeilor sau lor înșiși)
conțin numeroase idei morale și politico-juridice. Există, de asemenea, și o bogată
literatură juridică în care se fac referiri la dreptate, lege, pedeapsă, atestând
preocuparea permanentă a gândirii de a da o expresie juridică diverselor relații dintre
oameni și dintre acestia și instituțiile societății.

Documentele juridice descoperite: coduri, tratate între state, formulare

procedurale, arhive juridice, conțin în mod implicit idei teoretice asupra legii și justiției,
o anumită concepție asupra omului și societății în care dreptul era parte integrantă.

În cele ce urmează ne propunem să evidențiem și să reconstituim doctrinele

juridice în formare, ale popoarelor din ariile socio-culturale amintite mai sus, subliniind
analogiile de conținut, inevitabile, datorită afinităților de mediu și cultură, dar și
deosebirile importante, adică elementele de originalitate de diferențiere specifice
fiecărei societăți din aceste regiuni.

O mare parte din primele texte cunoscute din Orientul Apropiat și Mijlociu antic
provenind de la dumerieni, asiro-babilonieni, egipteni, hittiți, siro-palestinieni, evrei, se
referă la tranzacții comerciale (vânzări, schimburi, donații, achiziții) sau sunt relatări
despre cutare care a oferit un animal spre sacrificiu cutărui templu, unde a fost primit
de cutare preot. Cunoștințele care reies din documentele juridice se referă în special la
viața economică, dar, și la cea politico-juridică, relevând că societățile erau organizate pe
baze birocratice; ele reflectă cadrele guvernării monarhice și ale templului-stat,
ilustrând unirea templului cu statul pentru a controla pământul și populația.

GÂNDIREA POLITICO-JURIDICĂ ÎN MESOPOTAMIA

Civilizația mesopotamiană, care s-a născut din fuziunea influențelor sumeriene și

semitice, a fost alături de cea egipteană, un viu focar de cultură, înainte de a dispărea sub
loviturile mezilor în 612 î.H. (cucerirea și incendierea cetății Ninive).

În zorii istoriei sumerienii erau organizați în mici comunități orășenești; acest

sistem în care suveranitatea era a adunării membrilor comunității, care rezolva
conflictele interne și decidea asupra problemelor care priveau războiul și pacea, a fost
numit ”democrația primitivă”. Când apărea o situație care cerea o rezolvare urgentă se

1
încredința autoritatea supremă unuia dintre membrii săi pe o perioadă limitată1. În
această descriere există o anumită supraevaluare a adunării comunității, care este
atestată, însă avea funcții limitate în fața șefului orașului-stat. Această instituție nu a
durat mult; necesitatea unor hotărâri rapide și indiscutabile în cazurile de stare de
urgență, a dus, în mod natural, la concentrarea puterii în mâinile unui principe. Acesta
era considerat reprezentantul adevăratului suveran care era zeul protector al orașului.
Pământul aparținea zeului protector; acesta era considerat stăpânul absolut și își
exprima voința sa inatacabilă prin miracole și prevestiri. Regele pământean, în calitate
de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină și avea rolul de a
interpreta voința zeului, urmărind să îl facă binevoitor, pentru a-i ocroti pe supușii lui
credincioși. Pentru aceasta îl onorau cu ridicarea templelor și îl făceau binevoitor
asigurând prosperitatea poporului prin săparea canalelor care să regularizeze apele
râurilor mari, împiedicând inundațiile și irigând câmpurile mănoase.

În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc

secularizarea și privatizarea proprietății. Au fost recunoscute diferite clase, iar economia
locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor.

Inevitabil, au apărut conflicte în interior, între suveran și preoți și între aristocrați

și populația exploatată, iar în exterior, între un oraș-stat și alt oraș-stat.

O informație clară despre lupta internă provine din numeroasele documente

descoperite în orașul Lagash. Aristocrația ia avânt și exploatează populația, iar
funcționarii îi împovărează pe orășeni cu dări. Regele Urukagina se ridică să instaureze
ordinea și justiția care fuseseră nesocotite. Într-o inscripție acest rege ne relatează
despre reforma pe care a relizat-o. Zeul-rege (Ningirsu) stăpânul și protectorul orașului
Lagash i-a îngăduit lui Urukagina domnia, iar când acesta și-a stabilit domnia în mijlocul
a treizeci și sase de mii de oameni, a desființat decretele anterioare, de la corăbii i-a
îndepărtat pe conducători, pe pământul stăpânit de zei nu au mai fost perceptori, iar
”bogătașul nu va mai asupri pe orfan și nici pe văduvă”.2

Accentele de moralitate socială existente în acest text le vom regăsi în viitor la

babilonienii egipteni și evrei, iar protecția orfanului și a văduvei va deveni o formulă
care exprimă voința de a aplica justiția în mod egal.

Inscripțiile informează și despre conflictele între orașele-stat; regele reformator

și legiuitor amintit mai sus a fost atacat de suveranul din orașul vecin (umma) care a
distrus sanctuarele și statuile zeilor și a furat argintul și pietrele prețioase. Conflictul a
generat aprecieri moral-politice diferite. Regele atacat considera că atacatorul a comis
un păcat față de adevăratul rege stăpânitor, zeul protector al orașului, exprimând
speranța că pedeapsa zeului nu va întârzia să cadă asupra atacatorului.

1
T. Jacobsen, Primitive Democracy in Ancient Mesopotamia ”Journal of near Eastern Studies”, 2, 1943, p.172,
apud Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Editura Meridiane, București, 1982, pp.47-48.
2
G.A. Barton, The Royal Inscriptions of Sumer and Akkad, New Heaven, 1929, apend Sabatino Moscati, op.cit,
p.49-50.

2
 În schimb, atacatorul a susținut că nu a comis nici un păcat. El a lăsat inscripții în
care afirmă că zeul care exercită asupra altor zei supremația a sprijinit acțiunile lui.
Acesta afirmă că atunci când zeul i-a oferit suveranitatea pământului a cucerit țările de
la răsărit până la apusul soarelui, a înfăptuit justiția dând stabilitate și siguranță
regiunilor. Apoi adaugă: ”De ar putea (zeul Anu) să adauge viață vieții mele, să dea
siguranță regiunilor, să-mi acorde popoare numeroase ca firele de iarbă... De-aș putea să
fiu eu mereu păstorul care merge înainte ca o călăuză”3.

Semnificativ este că acest suveran avea o concepție politică diferită de a

predecesorilor. Orizontul lui depășea zidurile orașului-stat. Se naște ideea monarhiei
universale, care va fi înfăptuită de popoarele semite sub domnia lui Sargon, rege din
Akkad. Acesta a unificat Mesopotamia în jurul anului 2400 î.H. ”realizând regatul celor
patru părți ale lumii”. Ideea monarhiei ”pământului cunoscut” va rămâne o aspirație
constantă a regatelor semite, modificând substanțial viziunea politico-juridică a
sumerienilor, concretizată în orașul-stat.

Se schimbă și figura suveranului, care capătă un caracter diferit, acesta nu mai

este un om în serviciul zeului, ci un om care prin operele sale devine al însuși un zeu.

Dinastia întemeiată de Sargon care durează aproximativ două secole (2460-

2280)va fi înlăturată de sălbaticii gutei din regiunile orientale (2280-2130 î.H). În jurul
anului 2130 î.H. pentru o perioadă relativ mică, orașele-stat sumeriene capătă iarăși
vigoare, dar în jurul anului 2000 î.H. semiții se vor întoarce la putere.

Din timpul lui Ur-Nammu, care a domnit în jurul anului 2000 î.H., s-a descoperit
un cod de legi, considerat cel mai vechi pe care îl cunoaște umanitatea. Accentele de
moralitate socială care se regăsesc în el impresionează nespus de mult și astăzi, la patru
mii de ani distanță.

Cuvântul cod nu trebuie să ne ducă în eroare în legătură cu dimensiunea lui; în

realitate este vorba de câteva dispoziții analitice, de anumite soluții pentru anumite
cazuri, care nu descind din principii de ansamblu.

Codul conține un prolog în care regele amintește de victoriile sale asupra

suveranilor și laudă reformele înfăptuite în țară. El relatează că i-a alungat pe
funcționarii necinstiți ”că a stabilit greutăți și măsuri juste și nealterabile; că a vegheat
ca orfanul și văduva să nu cadă pradă celui puternic și că omul care posedă o singură
monedă să nu fie victima aceluia care are o monedă de mai mare preț”.

Nu sunt date că acest cod ar fi avut și un epilog; există însă unul în codul regelui
Lipit-Ishtar din orașul Isin (care a trăit în jurul anului 1950 î.H.) emis pentru poporul
său. El își declara în prolog numirea divină în funcție, pretinzând că a fost ales de zeul
cerului Anu să asigure dreptatea în acele locuri, să răspundă plângerilor, să elimine
ostilitățile și lupta armată, să aducă pacea sumerienilor și akkadienilor.

3
Op.cit.pp.98-99.

3
 În acest cod nu era recunoscută egalitatea între indivizi sau aceea între sexe.
Structura societății includea bărbați și femei care erau moșieri prosperi, dar și pe cei
care erau sclavi și pe cei semiliberi, adică angajații palatului regal pentru diverse
prestații și dependenți de el pentru orice deplasare.

Familia avea ca șef tatăl, iar căsătoria monogamică se constituia printr-o obligație
pe care și-o asumau părinții celor care voiau să se căsătorească; căsătoria putea fi
desfăcută în urma unui motiv bine întemeiat, fie, de soț, care rostea o formulă de
repudiere, fie de soție, care renunța la calitatea ei de soție. Femeia, cu o situație
protejată, avea dreptul de a fi despăgubită în caz de repudiere.

Atenția acordată dreptului familiei reflectă preocuparea pentru valorile familiei și

pentru stabilitatea acesteia cuprinzând indicații referitoare la drepturile asupra
proprietății și la moștenire.

Dreptul penal este blând dacă îl raportăm la cel care va apărea după câteva secole
în reglementările semitice; domină principiul despăgubirii, despre care ne confirmă și
puținele articole ale codului lui Ur-Nammu; doar în caz de insolvabilitate, vinovatul
devenea sclavul păgubitului.

În epilog, regele se laudă că a eliminat ostilitățile, rebeliunea, plângerile, și că a

stabilit dreptatea și adevărul în regatul său.

Codul nu este singurul document juridic din această perioadă; mai sunt
numeroase documente referitoare la procese sau simple acte care provin din arhiva de
la Lagash. Provenind dinspre sfârșitul celui de-al treilea mileniu î.H. , acestea, împreună
cu codul, constituie un izvor inestimabil pentru cunoașterea societății sumeriene, a
importanței dreptului pentru viața socială, pentru înțelegerea viziunii sumerienilor
asupra societății, moralei și politicii.

Numeroasele documente care se referă la procedura judiciară se numesc ditilla

(judecată). Ele au o structură constantă, cuprinzând: titulatura, subiectul actului,
menționarea martorilor, semnătura comisarului instructor și a judecătorilor, data.

Documentele procedurale publicate nu confirmă așa cum apreciază Sabatino

Moscati4, caracterul subiectiv al inițiativei judiciare care este prezent în textele semitice
târzii. În acestea din urmă, nu pare să fie proces fără cerere, pe când la sumerieni,
autoritatea publică poate da curs la o procedură chiar și fără cerere, numai ca publicul să
nu fie lezat. Din această perspectivă, ditilla ca documente procedurale nu sunt de fapt
simple dovezi pentru folosința respectivelor părți, ci obiect de păstrare într-o arhivă
juridică comună.

4
Sabatino Moscati, Vechi Imperii ale Orientului, Editura Meridiane, București, 1982, p.75.

4
 Putem aprecia că maturitatea și profunzimea gândirii juridice sumeriene este
produsul unei societăți care, a elaborat o concepție organică a universului și care a știut
să creeze mijloacele pentru a-i da expresie.

Cuceritorii semiți care vor veni la putere în Mesopotamia în jurul anului 2000 Î.H.,
au fost amorriții, cei care veneau din țara Amurru (occident). În timpul lui Hammurabi,
care a domnit aproximativ între anii 1792-1750 î.H., regatul Babilonului, unul dintre
orașele-stat amorrite, unifică Mesopotamia.

Viața societății asiro-babiloniene era întemeiată pe un sistem organic de legi, cu

origini în epoca sumeriană. De aceea, Sabatino Moscati apreciază că pentru popoarele
din Mesopotamia ”dreptul constituie o categorie tipică și fundamentală a gândirii,
tinzând în mod firesc să traducă în norme obiceiurile5. Această formă tipică a gândirii
mesopotamiene informează despre fiecare aspect al existenței; totul este cuprins în lege,
de la viața publică la cea privată.

Cea mai importantă realizare a dreptului babilonian este faimosul cod de legi al
lui Hammurabi.

O perioadă a fost considerat cel mai vechi din lume și unicul cod de legi din
Mesopotamia. Descoperirile ulterioare au arătat că aprecierile nu sunt corecte. Am
amintit anterior de existența unor coduri mai vechi, cele sumeriene ale lui Ur-Nammu și
Lipit-Ishtar la care trebuie să mai adăugăm codul în limba akkadiană a lui Eșnunna,
anterior codului lui Hammurabi cu aproximativ două sute de ani.

Cu toate că nu se mai poate susține nici originalitatea lui, întrucât el reflectă mare
parte din conținutul codurilor precedente, Codul lui Hammurabi, rămâne cea mai
completă și mai bogată sinteză care poate contura cel mai bine epoca și achizițiile
gândirii juridice din antichitatea timpurie a Orientului Apropiat și Mijlociu.

Importanța lui nu constă numai în operația de prelucrare și unificare a tradiției

precedente, ci și în deschiderea pe care o realizează în direcția analizei teoretice a
dreptului. De aceea este un moment semnificativ în tradiția juridică a vechii
Mesopotamii.

Structura codului este asemănătoare cu cea întâlnită în codul lui Lipit-Ishtar:

prolog, codul propriu-zis și epilog.

Pe lângă reglementările concrete care dau formă juridică diverselor relații

umane, codul este și expresia conștiinței, în formare, despre ceea ce este legea și
dreptul. În Prolog și Epilog descoperim idei care depășesc prin semnificația lor teoretică
planul descriptivului și declarativului, plasându-ne la începuturile gândirii despre
politică și drept. Am în vedere problema sursei legitimității conducerii politice (a
guvernării), precum și a sursei legii și a dreptății.

5
Sabatino Moscati, Vechile civilizații semite, Editura Meridiane, București, 1975, p.74.

5
 Se susține, în conformitate cu mentalitatea epocii, că divinitatea este sursa
legitimității acțiunii politice și a legiferării. Zeii supremi, Anu (zeul cerului) și Enlil (zeul
pământului) l-ar fi desemnat să guverneze poporul, să aducă bunăstare acestuia, să facă
din dreptate o prioritate, să dezrădăcineze răul și nelegiuirea, ”ca cel tare să nu mai
apese pe cel slab”6.

Din înșiruirea înfăptuirilor sale (aducerea sub stăpânirea sa a celor ”patru părți
ale Babilonului”, asigurarea proprietății poporului, izbăvirea lui de suferință și
asigurarea traiului acestuia) reiese că Hammurabi conștientiza mai bine decât
predecesorii săi faptul că guvernarea este o întreprindere realizată de el care este, așa
cum se denumește ”păstorul binefăcător al cărui sceptru este dreptatea”7. Conducerea
politică trebuie să fie nu numai legitimă ci și efectivă. De asemenea, și legiferarea ca
instrument al guvernării este, după Hammurabi, poruncită tot de divinitate. În acest
sens, afirmă că zeul dreptății l-a mandatat să legifereze:

”Eu, Hammurabi, sunt regele dreptății,

Căruia Șamaș i-a încredințat legea”8

Hammurabi, declară că legile dreptății pe care le-a întocmit urmăresc să se facă

dreptatea celui oprimat, ca ”dreptatea să fie dată văduvei și orfanului” 9. Expresia din
urmă exprimă așa cum am semnalat anterior, voința de a administra justiția în mod egal.

Deși este invocată sursa extramundană a legii și dreptății, doar voința

legiuitorului, a conducătorului politic este aceea care le concretizează. Conținutul legii
exprimă voința umană, ea fiind o creație dispozitivă; autoritatea normativă este regele.
Afirmațiile sunt fără echivoc, atât în Prolog, cât și în Epilog:

”eu am întocmit legea și dreptatea în limba țării;”10

”Am scris pe piatră cuvintele mele cele prețioase,

În prezența statuii mele, regele dreptății,

Pentru că după ea să conducă legile țării,

Să se aplice legile țării”11

Codul a fost gravat pe o stelă de piatră neagră de diorit, înaltă de 2,25 m și cu

lățimea de 1,90 m la bază și 1,65 m la vârf, așezată în mijlocul cetății pentru ca:

”Tot cel apăsat ce are un proces,

6
Codul lui Hammurabi, în Gândirea asiro-babiloniană în texte, Editura Științifică, București, 1975, pg.305.
7
Op.cit., p.353.
8
Op.cit., p.355.
9
Op.cit., p.354.
10
Op.cit., p.311.
11
Op.cit., p.344.

6
Să vină în fața statuii mele, regele dreptății

Și să citească cu luare-aminte stela cea scrisă,

Să dea ascultare cuvintelor mele prețioase,

Stela mea să-i facă limpede pricina lui

Să înțeleagă el cauza lui,

Să se liniștească inima sa”12.

Se exprimă ideea că înstăpânirea legii (dreptului), înlăturarea arbitrariului face

necesară nu numai existența unui cod unic, aplicabil în întregul imperiu ci și afișarea
acestuia, aducerea lui la cunoștința publicului. Este un singur cod pentru toți și toți
trebuie să aibă posibilitatea să-l cunoască.

Afirmând că instituirile voinței sale legislative sunt, la fel ca sursa lor divină,
absolută și atemporală, Hammurabi nu avea conștiința istoricității dreptului și a legii. De
aceea avertizează că cine le încalcă și nu respectă legea și dreptatea, ofensează zeul și
deopotrivă pe rege și pe ceilalți oameni. Caracterul infailibil al ordinii juridice instituite
impune și pentru toți cei care vor urma la domnie, obligația ”să nu schimbe legea țării pe
care eu am stabilit-o”13.

Reglementările juridice susțineau prea puțin ideea unei dreptăți absolute, ceea ce
evident nici nu era posibil, deoarece codul reprezenta proiecția eticii și practicilor
sociale din acel timp. Astfel, din punct de vedere juridic, el sancționa o stare a economiei
și o așezare social-politică în care inegalitatea era în mod firesc implicată; existau trei
niveluri sociale la care se raporta diferențiat. Omul liber avea mai multe drepturi decât
sclavul eliberat și amândoi decât sclavul socotit mai degrabă proprietatea cuiva, decât
om. Aristocrații și preoții erau favorizați.

Reglementările erau prezentate ca enunțuri cauzale de formă: ”Dacă un om...” și

urmăreau să statornicească un sistem în care arbitrariul să nu aibă loc.

Proprietatea era protejată și orânduită cum se cuvine într-o societate sedentară

evoluată. Unele dispoziții ale codului priveau proprietatea, contractele, vânzarea-
cumpărarea, locația, împrumuturile, dobânzile, practica comercială și acțiunea în justiție.

Apărarea proprietății se făcea diferențiat în funcție de statutul proprietarului;

ceea ce aparținea divinității (templului) și palatului (regelui statului) era mai bine
protejat de lege decât proprietatea unui om liber sau a sclavului eliberat. Articolele
referitoare la furt nu concordă prea bine între ele, ceea ce sugerează că acest cod a fost
alcătuit în mai multe etape. În articolele timpurii hoția era pedepsită cu moartea, mai
târziu pedeapsa cu moartea se aplica numai pentru furtul bunurilor ce aparțineau

12
Op.cit., p.354.
13
Op.cit., p.355.

7
templului sau palatului. Apoi, în perioada târzie, pedeapsa cu moartea pentru furt a fost
înlocuită cu restituirea sau cu amenda.

Tot cu moartea era pedepsit și cel care ”a furat pe un tânăr născut liber” (art.14).
formularea articolului nu este explicită în legătură cu finalitatea unei astfel de acțiuni
dar, putem aprecia, având în vedere textele semite de mai târziu (Exod și Deuteronom),
că pedeapsa viza transformarea, prin forță, a statutului omului liber în sclav.

Era însă permis ca tatăl, care deținea întâietatea în familie, dacă întâmpina
dificultăți financiare să-și vândă soția și copii ca sclavi pentru a munci în casa
creditorului. Această schimbare temporară a statutului lor dura trei ani, iar în al patrulea
an urma să fie puși în libertate.

Luarea în căsătorie a unei femei era precedată de plata de către logodnic, către
părinții logodnicei, a unui preț de cumpărare. Baza legală a căsătoriei era contractul;
dacă nu exista contract, nu exista nici căsătorie. Divorțul era admis când existau motive
întemeiate; putea divorța atât bărbatul cât și femeia. Un motiv invocat de bărbat, de
exemplu, era că soția nu putea avea copii (în acest caz el trebuia să resituie zestrea, cât și
prețul de cumpărare. Soția putea invoca drept motiv de divorț absența forțată și
îndelungată a soțului (campanii militare, călătorii de afaceri) de acasă și lipsa din această
cauză a mijloacelor de existență. Constatăm că statutul femeii în societatea
mesopotamiană era suficient de protejat.

În articolele care se referă la dreptul penal, aprecierea juridică a acelorași fapte-

ofense și vătămări corporale este diferită în funcție de rangul social al agresorului sau
victimei. De exemplu, ofensa adusă unei persoane de rang inferior este pedepsită mai
puțin grav decât ofensa adusă unui membru din aceeași clasă. Pedeapsa era mai blândă,
când victima era dintr-o clasă inferioară și mai aspră când aceasta era de rang înalt.

Pedeapsa cu moartea era frecvent întâlnită pentru culpe grave: calomnia și

mărturia falsă, furt, jaf și tăinuire, adulter, incest, viol. De asemenea, acuzațiile
nedovedite erau aspru pedepsite, iar cine făcea pe nedrept acuzații de crimă era osândit
la moarte.

Legea talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) este considerată un aport
semit, mai precis al dinastiei lui Hammurabi, căci dispozițiile anterioare (sumeriene)
prescriau compensarea în bani. Această modalitate de a pedepsi se aplica doar între
persoane libere și de același rang social.

Articolele care prevăd sancțiuni penale curpind și pedepse pentru profesioniștii

care produceau accidente sau manifestau neglijență în exercițiul activității lor: chirurgul
a cărui operație nu reușea; constructorul care nu zidea destul de solid o casă și care
prăbușindu-se făcea victime; constructorul de corăbii care nu smolea bine corabia și
aceasta începea să ia apă.

8
 În vătămările corporale pedepsele erau mai mici dacă făptuitorul jura că acestea
nu au fost produse cu intenție. Chiar și în cazul în care din cauza loviturilor rănitul
murea, dacă vinovatul jura că nu a lovit cu intenție, și cel mort era un om liber, plătea
doar o despăgubire.

Este de remarcat că în Codul lui Hammurabi nu există un articol special referitor

la omucidere. Absența unei astfel de reglementări este explicată de orientaliști14 prin
aceea că omorul era o faptă care nu privea justiția statului, ci o faptă care trebuia
pedepsită de răzbunarea rudelor.

Împărțirea dreptății se făcea de către judecători cărora li se adresau cei aflați în

litigiu când nu reușeau să cadă de acord asupra neînțelegerilor. Ceea ce este caracteristic
pentru societățile semite este faptul că judecata avea loc numai dacă exista plângere:
dacă nu exista plângere, nu exista judecată. În judecată, o mare importanță aveau
dovezile care puteau fi alcătuite din documente sau din mărturiile martorilor. Când nu
existau dovezi se apela la ordalie, judecata zeului.

Fiind conștiința epocii sale, Hammurabi traducea în sistemul normativ un

ansamblu de relații sociale care presupunea ca dat fundamental inechitatea. Declarativ
Codul este dominat de ideea dreptății, dar dreptatea nu avea cum să fie decât așa cum
apare în el. Mai puțin aplicată sclavilor, dreptatea este omniprezentă, pentru că
Hammurabi o socotea o lege a firii. Nu este aceiași pentru toți, dar în măsură mai mare
sau mai mică este a tuturor în virtutea faptului că sunt oameni.

Gândirea juridică hittită

Din lumea Orientului mileniului al II-lea (secolul al XIV-lea î.Cr.) au fost scoase la
iveală tăblițe de argilă în care erau înscrise cu caractere cuneiforme, articole din legile care
guvernau societatea hittită. Două din aceste tăblițe sunt aproape complete, fiecare dintre ele
cuprinzând o sută de articole, fiind considerate ca formând o serie continuă de articole care
alcătuiesc ceea ce se numește ,,Codul hittit”. Acestea nu se prezintă ca opera unui rege
legiuitor care le-a promulgat și nici nu este încadrat de un prolog și un epilog. Ca și în cazurile
anterioare (Mesopotamia) nu poate fi vorba de un veritabil cod, în sens modern, ci de o
colecție mai mult sau mai puțin completă de texte de origine regală, cutumieră sau
jurisprudențială. Mai mult, Codul hittit omite o mulțime de situații care ar fi putut genera
litigii, cum ar fi, de pildă adopțiunea copiilor, moștenirea, contractele între persoane.

Ca toate celelalte colecții juridice ale antichității orientale, nici, ,,Codul hittit” nu
conține tot dreptul hittit. El cuprinde articole de lege care, în cea mai mare parte, au un
caracter special, în timp ce aspectele cele mai uzitate în practică lipsesc. Pare că, apreciază
traducătorul în limba română a Codului hittit, vechii legiuitori inserau în colecțiile lor numai

14
Constantin Daniel, Studiu introductiv, Gândirea hittită în texte, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986, p.103.

9
cauzele care erau, mai mult sau mai puțin, contestate, dar omiteau situațiile care erau
respectate și admise în general15.

De asemenea, textele juridice, mai conțin decrete constituționale, cum ar fi Decretul

lui Telepinus, cel care a realizat reforma instituțională și a impus principiul succesiunii,
ereditare la tron, regulamente și instrucțiuni pentru personalul de la curte sau pentru grupul de
dregători care aveau un rol important în viața publică: funcționarii din administrația civilă și
militară, guvernatorii cetăților. O altă categorie de texte sunt tratatele încheiate cu regii vecini.
Toate textele juridice scot în evidență preocuparea pentru organizarea statului, pentru
desfășurarea pașnică a relațiilor dintre oameni și grija constantă de a preciza în scris relațiile
cu vecinii.

Cele două serii de legi ale codului sunt, datorită afinităților culturale, asemănătoare cu
cele mesopotamiene, dar numai parțial; între ele există și deosebiri importante. Dacă în el
există dispoziții cazuistice care procedează prin ipoteze succesive și care caracterizează legile
sumeriene și akkadiene, lipsește însă încadrarea în prolog și epilog care este caracteristică
genului literar mesopotamian. Absența celor două părți nu reflectă doar o diferență de
structură formală, ci de nivel al structurării gândirii juridice. Prologul și epilogul Codului lui
Hammurabi exprimă idei teoretice referitoare la legiuitor și îndreptățirea efortului său
legislativ, la însemnătatea existenței codului pentru societate și la importanța respectării lui.

Interesul pentru aceste probleme vădește efortul, chiar dacă timid, de situare a
discursului asupra activității legiuitoare la un nivel autoreflexiv, cât și la unul autoevaluator,
adică situarea lui în registrul metajuridic. Nepreocupându-se de problemele amintite,
gândirea juridică hittită rămâne cantonată în registrul pozitivist fără să ajungă la o perspectivă
teoretică și valorizatoare asupra gândirii juridice. În schimb, hittiții au conștientizat
dimensiunea istorică a dreptului, schimbarea lui în funcție de modificarea situațiilor istorice.

Astfel, se întâlnesc referiri la modificarea cuantumului pedepselor, arătându-se care

era acesta altădată (de obicei mai mic) și cât este acum (art.81,94,101) sau la faptul că altădată
anumite orașe sau anumite categorii de meseriași erau scutite de taxe, dar acum nu mai sunt
(art.50 și 51). Multe articole reglementează fapte penale, stabilind cuantumul despăgubirilor;
alte articole fixează remunerațiile diverselor servicii, prețurile practicate de meseriași sau
prețurile de vânzare pentru o serie de bunuri mobile sau imobile. Trebuie subliniat că în
legislația hittită, spre deosebire de legislațiile semite nu apare ,,legea talionului”. Ceea ce
prevalează în dreptul hittit este principiul despăgubirii victimei de daunele suferite, mai
degrabă decât răzbunarea pe cel culpabil. Pedepsirea propriu-zisă joacă un rol mai redus decât
principiul restituirii.

Există totuși așa cum se poate constata dintr-un edict al regelui Telepinus, o
coexistență a răzbunării sângelui (manifestare a justiției private) cu justiția publică: ,,Legea
sângelui este următoarea: Cine va comite o faptă de vărsare de sânge ( se va supune) celor pe
care le spune <<stăpânul sângelui>>. Dacă acesta va zice <<să moară>> el va muri; dar dacă

15
Vezi Athanasie Negoiță, Juridica. Texte legislative, notiță introductivă, Gândirea hittită în texte, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.239.

10
spune <<să dea o compensare>> el va da o compensare, regele nu va trebui să adauge nimic
la aceasta”16. Pedeapsa cu moartea este prevăzută în câteva cazuri particulare, iar mutilarea,
frecvent aplicată în asprele legi asiriene, este rezervată sclavilor vinovați de furt și incendiere.

Pedeapsa cu moartea se aplica celui care fura o suliță de bronz din poarta palatului
(art.126), celui care respingea sentința regelui sau sentința unui demnitar, sclavului care se
ridica împotriva stăpânului (art.173). Constatăm că alături de responsabilitatea individuală
există și situații în care responsabilitatea era colectivă. Aceasta din urmă este stipulată și în
art.173 care statornicește că pentru respingerea sentinței regelui va fi nimicită (măcelărită)
întreaga familie a făptașului. Și în cazul sclavilor se stabilea responsabilitatea colectivă: dacă
un sclav își ucidea stăpânul era condamnat la moarte împreună cu întreaga familie. Și în
,,Instrucțiunile regale pentru personalul de la palat” se prevedea că oricine se făcea vinovat că
nu a respectat starea de puritate a apei, hranei sau veșmintelor regelui va fi dat morții
,,împreună cu soția și copii lui”17. Din ,,Instrucțiunile pentru căpetenia păzitorilor de la
frontieră” ne putem face o idee cu privire la administrarea justiției civile și militare, ca în
cazul unui comandant al gărzilor de la frontieră, căruia i se ordonă: ,,Oriunde ajungi la un
oraș, cheamă tot poporul orașului de față. Pentru cel care are o plângere, judec-o și fă-i
dreptate. Dacă un sclav sau o sclavă sau o văduvă are o plângere (contra cuiva) judec-o pentru
ei și fă-le dreptate”. Dacă acesta se confruntă cu o plângere împotriva căpeteniei păzitorilor de
frontieră i se cere ,,să o judece în conformitate cu legea…”. El nu trebuie să decidă în
formarea căpeteniei, el nu trebuie să ia o hotărâre în favoarea fratelui său, soției sale ori
prietenului său; nimănui să nu i se facă vreo favoare. El nu trebuie să facă dintr-un caz drept
unul nedrept; el nu trebuie să facă din caz nedrept, unul drept. Ceea ce este drept trebuie să
facă el”. De asemenea instrucțiunile indică următoarele: ,,căpetenia păzitorilor de la frontieră,
căpetenia orașului și notabilii vor judeca și decide în cazurile respective în concordanță cu
legea. Cum a fost din zilele de demult – într-un oraș în care s-a obișnuit să se aplice pedeapsa
cu moartea să se continue să se facă așa. Dar într-un oraș în care s-a obișnuit a se aplica
exilarea, să se continue acel (obicei)”.18

Instrucțiunile atrag atenția că judecata trebuie făcută când există plângere și că oricine
poate face plângere (chiar și persoanele cu statut social precar) împotriva oricui (chiar și
căpeteniei păzitorilor de la frontieră). Instrucțiunile transmitând și cine trebuie să facă
judecata (comportamentul păzitorilor de la frontieră, căpetenia orașului și Sfatul bătrânilor) și
unde se face judecata (în fața poporului, deci în public). Ordinul conține și indicații despre
cum trebuie să fie judecata (fără părtinire) și după care standard să se realizeze (lege, obicei).

În text, apreciază S. Moscati19sunt remarcabile preceptele de adaptare la obiceiurile

locale care relevă modul de a proceda al hittiților pe un pământ cucerit. Acestea reflectă
aceeași înțelepciune și aceiași toleranță care se întâlnesc frecvent în tratate. Capacitatea

16
Apud, Constantin Daniel, Gândirea hittită în texte, Studiu introductiv, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986, p.103.
17
Instrucțiuni către personalul de la palat pentru asigurarea stării de puritate a regelui, în Gândirea hittită în
texte, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.289.
18
Din instrucțiunile pentru căpetenia păzitorilor de la frontier în Op.cit., p.299-300.
19
Op.cit.,p.220

11
hittiților de a gândi cu adevărat istoric și de a articula relațiile dintre state în principii juridice
se vădește în modul cum au conceput tratatele, fie (1) între marile puterii, fie (2) între acestea
și statele minore (vasale). Exemplul cel mai important pentru primul tip de tratat este acordul
cu Egiptul, păstrat în dublă redactare: egipteană și hittită. După ce în preambul descrie, într-o
formă exagerată relațiile trecute și consacră egalitatea regilor și tărilor, tratatul stabilește
clauzele care prevăd angajamentul părților de a se abține de la orice act de ostilitate și de a
realiza o alianță defensivă, ia în considerare situația refugiaților și hotărârea extrădării lor iar,
în finalul tratatului zeii celor două părți sunt chemați ca martori ai fidelității semnatarilor și ca
judecători care să pedepsească pe cei care nu vor respecta jurământul făcut înaintea lor.20

Cel de-al doilea tip de tratat, cel cu statele aliate, preciza îndatoririle regilor aliați față
de Marele Rege. Dintre acestea amintim: să-l apare pe ocrotitorul său împotriva vrăjmașilor
interni sau externi, să nu ducă o politică externă independentă, să nu se revolte (încălcând
tratatul), să nu aibă o atitudine neprietenoasă față de supuși și ceilalți aliați ai Marelui Rege,
să participe la războaiele acestuia cu pedestrime și care de luptă, să plătească tribut cu
regularitate. De reținut că Marele Rege nu acorda ajutor militar regelui aliat decât dacă acesta
era atacat nu și în cazul în care era agresor.21Constatăm, și în cazul acestor tratate grija pentru
traducerea în forme juridice a vasalității substanțiale și pentru a preciza în scris relațiile cu
vecinii. Astfel ei au reușit să așeze temeliile unei structuri statale și unui sistem juridic unic în
lumea veche.

ORDINE, DREPTATE, DREPT ȘI LEGE ÎN GÂNDIREA EGIPTEANĂ ANTICĂ.

ȘI în Egiptul antic gândirea ordinii, a moralității și a legii se înscrie în tradiția

ethosului religios, politeist în forma destinată poporului, dar monoteist în fond. Teologia
și mitologia egipteană considerau ordinea cosmică operă divină prin excelență și
apreciau că orice schimbare conținea riscul unei regresii în haos și deci triumful forțelor
demonice. Actul creator al zeilor este adesea rezumat în următoarea formulă: ”el (Ptah)
a pus ordinea (maat) în locul haosului”. Maat, simbol al Adevărului și al Dreptății, al
ordinii universale, era garantul teocrației faraonice, faraonul fiind întruchiparea lui
maat.

Semnificația termenului maat este foarte diversă, exprimă starea dreaptă,

echitabilă a naturii și societății (așa cum a fost fixată de actul creator al zeilor), apoi ceea
ce este corect, exact, just, adevărat, acțiunea dreaptă, dar semnificația lui generală este
ordinea cea bună și, prin urmare, ”dreptul”, ”justiția”, ”echitatea”.

20
Gândirea hittită în texte, trad. ATH. Negoiță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.216-276.
21
Op.cit., p.278-283.

12
 În numeroase texte se subliniază imanența și invariabilitatea dreptății ca
principiu cosmic: ”Dreptatea este pentru întreaga veșnicie”22; ”Dreptatea este nespus de
strălucitoare; perfecțiunea este de-a pururea. Ea nu este schimbată din vremea lui
Osiris”23.

Vechii egipteni, credeau că în acest principiu cu valoare cosmică își află temelia
dreptatea din viața umană, ceea ce înseamnă că dobândiseră conștiința legăturii
necesare între raționalitatea cosmosului și raționalitatea vieții umane.

Dreptatea și adevărul nu erau reprezentări abstracte și vagi, ci erau implicate în

viața de zi cu zi. Maat (dreptatea) poate fi cunoscută de fiecare individ în parte,
cunoașterea devenind condiția necesară a moralității și legalității în înțelesul de
concordanță a acțiunii cu dreptatea și adevărul cosmic. Ea trebuie să fie scopul și
adevărul faptei omenești și de aceea omul este îndemnat: ”Hotărăște dreptatea,
săvârșește dreptatea, căci ea este mare, este puternică, durează”24. Aceasta devine astfel
o datorie pe care omul trebuie să o îndeplinească, maat conținând în sine, pentru om
făgăduință și răsplată, în sensul că cel care o împlinește va avea parte de prosperitate,
sănătate și bogăție aici, pe pământ, iar după moarte va intra în împărăția lui Osiris.

În Cartea Morților, din epoca Noului Imperiu, apare ”judecata inimii” defunctului,
ceea ce permite o ”confesiune negativă” sau ”declarația de inocență” în care răposatul nu
expune greșelile comise ci neagă comiterea unor păcate, nu se acuză pe sine, ci se
glorifică pentru necomiterea unor păcate. Ajuns în fața zeului stăpân al lui Maat el i se
adresează astfel: ”Iată că am venit la tine, ți-am adus ceea ce este drept, am izgonit
pentru tine nedreptatea” iar celor 42 de zei-judecători ai scaunului de judecată al lui
Osiris, le spune: ”Iată-mă venit la voi, fără păcate, fără greșeli, fără mârșăvie, fără nici
unul care să mă învinovățească, fără nici unul căruia i-aș fi făcut nedreptatea. Eu
viețuiesc din cele ce sunt drepte, mă hrănesc din fapte drepte”. Defunctul se mândrește
pentru pentru necomiterea unor păcate ca: ”nu am săvârșit nedreptatea față de oameni”,
”nu am ucis pe nimenea” , ”nu am adăugat la greutățile cântarului”, ”nu am falsificat
cumpăna (balanța)”, ”nu am călcat nici o lege”25.

Așa cum valoarea faptei bune este dublu recunoscută: în lumea omului și în
lumea zeului, și încălcarea dreptății și adevărului este de două ori sancționată. Mai întâi,
în cetate, întrucât faptele rele amenință buna organizare și desfășurare a activității
sociale: ”Echilibrul acestei țări constă în practicarea dreptății”26.

Adevărul și dreptatea, regulile și edictele trebuie respectate pentru că, ele conțin
o sancțiune hic et nunc prin nereușita socială, prin eșecuri în realizarea scopurilor și

22
Povestea țăranului bun de gură, în Gândirea antică în texte, trad. Constantin Daniel, Editura Științifică,
București, 1974, p.129.
23
Învățătura lui Ptah-Hotep, în op.cit., p.44.
24
Povestea țăranului bun de gură, în op.cit., p.130.
25
Cartea Morților, în op.cit., pg.13, pg.14, pg.15, pg.16, p.17.
26
Op.cit.p.124.

13
satisfacerea intereselor și dorințelor. De aceea oricine încalcă ordinea și dreptatea
trebuia pedepsit: ”Pedepsește pe cel ce merită, să fie pedepsit și nimeni nu va defăima
dreptatea ta”27.

”Dă pedepsele, și osândește tare,

Căci dai astfel o pildă, împiedicând (în viitor) o faptă rea”28.

Pedeapsa era considerată, în gândirea Egiptului antic, mijlocul de a înlătura

impietatea și ofensa adusă zeului, dar și modalitatea de a afirma și reafirma autoritatea
și prestigiul faraonului-rege precum și fidelitatea față de el. Regele, fiu al lui Ra, stăpân al
economiei și al administrației, precum și a riturilor religioase, este cel care menține
armonia societății și de aceea Maat se identifică cu voința regelui-zeu. Fidelitatea față de
faraon este identică cu fidelitatea față de Maat.

Reținem, de asemenea, că pedeapsa a fost înțeleasă nu numai ca acțiune de

restabilire a echilibrului și actualizare a ordinii, ci și ca modalitate de prevenire a unor
încălcări viitoare a regulilor sau neîndeplinirii obligațiilor (datoriilor) lui Maat.

Se consideră apoi, că pedepsei umane îi urmează cea divină. Zeul pedepsește pe

cel nelegiuit, pe cel obraznic și înfumurat, pe cel care aruncă în sărăcie pe omul slab.
Ideea unei sancțiuni de care nu va scăpa nimeni: ”Și cel ce nu i aseama la legi își primește
osânda”29, ține de ansamblul reprezentărilor religioase, dar prin aceasta nu iese în afara
unei motivații umane. Este vorba de o întărire a convingerii și nici o făptuire împotriva
adevărului și dreptății nu rămâne nepedepsită: dacă scapă omului, nu va fi ignorată de
zei.

Spre deosebire de Mesopotamia, din Egiptul antic nu au fost recuperate coduri de

legi care să descrie ceea ce este dreptul. Nu se poate ignora existența reglementărilor
uzuale, bazate pe Maat, ridicate la rangul de legi sau edicte de către faraon.

De altfel termenul lege îl aflăm în diferite texte care se referă la situații diferite, cu
semnificații aproximativ asemănătoare. Astfel, așa cum am amintit anterior, în
confesiunea negativă din ”Cartea morților”, defunctul declară: ”nu am călcat nici o lege”
și ”nu am călcat nici o opreliște”30, adică a respectat moralitatea și dreptatea, ordinea,
reglementările și interdicțiile generale ce exprimă cerințele lui Maat.

În sfaturile adresate viitorilor suverani este indicată sursa legii. În ”Învățătură

pentru regele Meri-Ka-re” recomandându-se viitorului suveran:”fă-i mari (bogați) pe
sfetnici tăi, astfel ca să lucreze ei după legile tale”31 este indicată sursa legii; ea este o

27
Povestea țăranului bun de gură, în op.cit., pg.123
28
Învățătura lui Ptah-hotep, în op.cit., pg.56
29
Idem, pg.44
30
Din Cartea morților, op.cit., pg.16
31
Învățătură pentru regele Meri-Ka-re, op.cit., pg.108

14
creație (instituire) a faraonului menită să asigure baza activității de organizare și
conducere a vieții sociale concrete.

Centralizarea excesivă, tradițională în Egipt, impunea ca întreaga administrație și

justiție să fie în mâna faraonului. Căpetenia administrației birocratice (civile și militare)
era însă vizirul, desemnat dintre nobilii și prinții din familia regală, dar mai târziu nu a
mai fost obligatoriu să fie de neam regesc. Pentru viziri legea era un instrument de
conducere și fundamentul administrării justiției. În ”Porunci către vizirul Rekh-mi-Ra”,
acet vizir primește următorul ordin: ”când vine vreun împricinat din Egiptul de Sus sau
de Jos, din toată țara, cu vreo plângere, tu să ai grijă ca totul să fie făcut pentru el după
lege, ca totul să fie făcut conform datinilor, dând fiecărui om dreptul său”32.

Din texte reiese că vechii egipteni făceau distincție între lege și drept. Dacă legea
semnifica porunca, ordinul edictul faraonului, domeniul dreptului îl constituia
activitatea de aplanare a litigiilor (neînțelegerilor) apărute în viața socială; dreptul era
scopul administrării justiției și rezultatul concret al ei.

Totodată dreptul semnifica ”cele ce sunt drepte”, ”fapte drepte”, adică o

modalitate a existenței, acțiunile și interacțiunile oamenilor cu ei și cu lucrurile.

Răspunzător de administrarea justiției era vizirul, care se ocupa de probleme

legale împreună cu alți funcționari publici. Succesul guvernării, prestigiul și respectul de
care se bucura vizirul provenea, în primul rând din ”faptul că el face dreptate” și în al
doilea rând, că săvârșea dreptatea după poruncile faraonului. În ”Porunci către vizirul
Rekh-mi-Ra”, sunt prezentate elementele unei bune administrări a justiției, a unei
corecte judecăți. Acesta atrăgea atenția asupra necesității unei judecăți drepte: ”Este o
hulă împotriva zeului să te arăți ”părtinitor...”, ”Privește la omul pe care îl cunoști la fel
ca la omul ce nu îți e cunoscut și la cel ce se află pe lângă rege la fel ca la acela ce se află
departe de palat”33. Ideea este prezentată și în ”Învățăturile lui Amen-em-ope”:

”Nu copleși un om cu încurcături încâlcite la scaunul de judecată

Și nu strica în felul acesta dreapta judecată

Nu băga în seamă doar pe acela ce este în veșmânt în alb

Și nu-ți întoarce fața de la acela ce este jerpelit și zdrențăros

Nu primi mită de la cel puternic

Și nu asupri impovărând pe cel sărman, pentru el”34

Se mai întâlnesc printre învățăturile și poruncile adresate ”preoților lui maat” și

alte sfaturi care trebuie respectate pentru realizarea unei bune administrări a justiției.

32
Porunci către vizirul Rekh-mi-Ra, op.cit., p.154.
33
Idem, p.155.
34
”Învățăturile lui Amen-em-opi”, în op.cit., p.171.

15
Ele privesc următoarele aspecte: a) plângerile care nu concordă cu faptele să fie
respinse, iar cel care a făcut plângerea să asculte motivele respingerii; b) hotărârea
judecătorului să nu fie întârziată atât timp cât este cunoscută legiuirea pricinii; c)
judecata să aibă loc într-o încăpere anume destinată acestei activități (ascultării
împricinaților și vestirii hotărârilor)35.

Modelând moral universul, vechii egipteni au considerat ca fiindu-i imanente

dreptatea și adevărul (maat). Ordine a universului, echilibrul său, maat este măsura
lucrurilor și a oamenilor și, astfel, temeiul moralității și legalității.

Lege, datorii și drepturi în India Antică

Încă din timpurile vechi (cca 1500 î.Cr), gândirea indiană a afirmat existența unei
Ordini cosmice universale (rita). Instituită și menținută de către divinități (Rig-Veda, IV,42;
V,63), care sunt adeseori forțe personalizate ale naturii, dar nu neapărat autropomorfe, rita
constituie realitatea, adevărata natură ordonatoare a lucrurilor, Rânduiala.

Noțiunea rita, numită și dharman (în sanscrita clasică dharma) era legată de
constatarea periodicității normale a vieții naturii, periodicitate marcată de revenirea
anotimpului ploilor, condiție a oricărei subzistențe și de revenirea simultană a aștrilor
rătăcitori, Soarele și Luna în primul rând, în aceleași poziții; astfel că, semnifică cursul
ordonat al lucrurilor, adevărul existenței și în consecință, ,,Legea eternă” (sanatana dharma)
care guvernează universul ce-l include și pe om cu viața, conduita și soarta lui.Vechii indieni
concepeau ordinea sociomorală (inclusiv cea religioasă și juridică) ca fiind în corelație cu
ordinea naturală.36

Oamenii invocau divinitățile să păzească de-a pururi rânduirea dreaptă a lumii (Rig-
Veda, V, 63), iar prin rugăciuni să le asigure bunăstarea materială, viață lungă și absolvirea de
pedeapsă în cazul încălcării ordinii (Rig-Veda, VII, 89). În textele vedice ulterioarei Rig-
Vedei se întâlnesc referiri despre sacrificiu, aflat în centrul religiei vedice; sacrficiul era operă
rituală care urmărea să fie replica la scară umană a punerii în acțiune a derulărilor cosmice.
Acțiunea ritualică era un ansamblu de operații magice, manipulari sacre, cânturi liturgice,
libații care se făceau pentru a se menține Ordinea, garantând un curs bine structurat al
fenomenelor, pentru prevenirea sau corectarea eventualelor perturbări ale acesteia. Acțiunea
sacrificială se realiza sub supravegherea brahmanilor ,,care știu sacrul ritual al jertfei”(Rig-
Veda, VII, 87); aceștia asistau la îndeplinirea ritualului și interveneau în cazul unor încălcări,
pentru a stabili corectitudinea desfășurării sau pentru a compensa eroarea37. Pentru reușita ei,
se avea grijă ca acțiunea rituală să fie în conformitate cu viața cosmică. Dacă zeii erau
neglijați sau nedreptățiți Ordinea nu putea fi menținută. Gândirea indiană descrie, uneori, și

35
Porunci către vizirul Rekh-mi-Ra, în op.cit., pp.155-156.
36
Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Humanitas, București, 1993, p.p.8-10
37
Op.cit.,p.11

16
cosmogonia ca un sacrificiu total; există un imn în care creația este prezentată ca o
dezmembrare sacrificială a omului primordial (Purustra), un gigant cosmic care , dezarticulat
în timpul ,,Primului Sacrificiu”, a dat naștere din părțile corpului său atât Soarelui și Lunii,
vântului și focului, cât și ființelor și omului și celor patru clase funcționale (varna) ale
diviziunii ideale a societății brahmanice și numeroaselor grupuri elementare și individualizate
care alcătuiesc societatea indiană (Rig – Veda, X, 90)38. Diviziunea funcțională și ierarhică a
oamenilor este însoțită de atribuții specifice în domeniul religios/instructiv,
apărare/conducere, economie/meșteșuguri, casnic/muncă.

Termenul dharma, utilizat în India antică pentru a desemna legea acoperă o realitate
diversă, având multiple și diferite înțelesuri.

În epoca vedică el reprezintă norma vieții religioase, norma ritualică desemnând

ordinea cosmică sau sacrificială, după cum semnifica și reglementa actele care decurg din
această ordine, adică comportamentul public și privat. De asemenea, cuvântul dharma
însemna așa cum precizează H. Zimmer ,,ceea ce ține laolaltă, susține, menține, altfel spus,
sugerează ceva care imprimă, dă ordine și oferă coeziune oricărei realității date și, în final,
naturii, societății și individului. Dharma nu se referă doar la întregul context al legii și
cutumei, ci și la natura, caracterul, calitatea esențială a individului de pe urma cărora datoria,
funcția socială și vocația sa, standardul moral sunt ceea ce sunt. În acest sens autorul amintit
consemnează următoarele înțelesuri ale termenului: religie, uzanță, statut, respect față de
castă, mod de comportare, datorie, etică, fapte bune, virtute, merit religios sau moral, justiție,
pietate, imparțialitate39.

Așadar, cuvântul dharma implică nu numai legea universală prin care cosmosul este
cîrmuit și susținut, ci și legi particulare sau modalității ale legii care sunt firești fiecărei clase;
acestea își au propria lor dharma, atât ca înzestrare, cât și ca rol social. Regulile castelor și
ale profesiilor sunt privite ca răsfrângeri în sfera omenească a legilor acestei ordini naturale,
iar fiecare om trebuie să susțină totalitatea conformându-se cu strictețe propriei sale dharma.

Termenul dharma sugerează și o formă de viață, un mod de desfășurare a vieții a

cărui respectare depășeste preferințele individuale și colective. Activitățile și datoriile
(obligațiile) individuale sunt prezentate meticulos impunându-se respectarea lor scrupuloasă.
În acest sens în Bhagavad – Gita se menționează: ,,Legea proprie, chiar cu lipsuri, este mai
bună decât Legea altuia, chiar cu grijă respectată; este mai bine să pieri în Legea ta proprie;
Legea altuia este periculoasă”.40

Modul concret de a proceda cu fiecare problemă de viață ce se ivește este indicat de

către legile grupului de care aparține fiecare. Grupul are prioritate față de oricare din părțile
sale componente, iar preocuparea individului trebuie să fie aceea de a se identifica cu sarcinile
și interesele rolului social. Indivizii care aparțin unor familii, bresle, confesiuni trebuie să-și

38
Vezi Imnuri Vedice, trad. Ion Laurian Postolache, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969.
39
Heinrich Zimmer, Filosofiile Indiei, Humanitas, București, 2012, p.132.
40
Bhagavad-Gita, III,35, în Filosofia indiană în texte, trad. Sergiu A. George, Editura științifică, București, 1971.

17
modeleze în cel mai mic amănunt regulile conduitei lor atât în spatiul public, cât și în cel
privat.

Instrucțiunile referitoare la practica religioasă deveniseră între secolele VI-I a.Cr. prea
obscure astfel că au făcut necesară elaborarea unor texte noi, mai accesibile persoanelor care
aveau dreptul de a se folosi de ele. Aceste noi elaborări a căror bază rămânea în esență tot
religioasă, încercau să codifice tradiția și să adauge elemente juridice; completate cu
comentarii aceste texte echivalau cu jurisprudența. Aceste texte sunt Dharmasastrele și
Dharmasutrele sau Cărțile Legii. Unele sunt atribuite unor personaje mitice precum Manu,
strămoșul omului, altele anumitor eminenți sfinți brahmani și învățători din antichitate. Dacă
lucrările caracteristice prozei vedice sunt pline de prescripții sociale, ritual religioase destinate
uneia sau alteia dintre școlile vedice, culegerile de legi mai târzii, și mai ales marele
compendiu atribuit lui Manu (Manuava-dharmasustra), ajung să cuprindă întregul context al
vieții hinduiste ortodoxe. Legiuitorii au concretizat noțiunea de dharma prin crearea unui
sistem comprehensiv de reguli religioase, morale, sociale pentru fiecare grup și diviziune a
acestuia, precizând și o serie de datorii universale. Se consideră că dharma este invocată de
numeroase ori ca posibilitate obiectivă dar, în fond ea oferă o formă generală unui sistem de
drept pozitiv, de moravuri și reguli percepute ca imperative al căror conținut este determinat
de factori diferiți, în principal de tradiție, convenții, obiceiuri, conștiința înțelepților sau
învățătura Creatorului însuși.

Codul Legilor lui Manu41 nu este un cod în sensul curent al termenului, adică o
culegere de reguli referitoare la relațiile între oameni și la pedepsele pentru diferite
infracțiuni, ci cuprinde tot ceea ce privește conduita civilă și religioasă ale omului. Codul
cuprinde o cosmogonie, normele ce ghidează conduita omului în diferite perioade ale vieții,
reguli despre datoriile religioase și despre ceremoniile de cult, regulile pentru purificare și
abstinență; maxime morale; noțiuni de politică; artă militară și comerț; o expunere a
pedepselor și recompenselor după moarte și, de asemenea, o expunere a numeroaselor
migrații ale sufletului și a mijloacelor de a ajunge la fericire.

De asemenea, în Codul legilor lui Manu se afirmă poziția supremă a brahmanului în

ierarhia socială. În calitatea sa de purtător de cuvânt al adevărului etern el este cel de la care
își derivă ordinea orice societate. Regele este doar polițistul-șef al dharmei în regatul pe care
stăpânește, fiind păstrătorul și varga (danda) ordinii civile. Datoria lui este să stabilească și să
respecte legile după care se determină ceea ce este legal și ceea ce este ilegal; permis și
interzis, să asigure înstăpânirea dreptului și să limiteze manifestarea forței în relațiile sociale:
,,Ceea ce a fost dat cu de-a sila, stăpânit cu de-a sila, scris cu de-a sila, este declarat nul de
Manu, ca toate lucrurile făcute prin constrângere” (VIII,168). Regele trebuie să vegheze la
buna funcționare a societății, să înlăture arbitrariul și anarhia, să limiteze domnia necontrolată
a legii primordiale a naturii conform căreia peștii cei mari îi mănâncă pe cei mici. Și el trebuie
să respecte regulile, dreptul, subliniindu-se că oricât de sărac ai fi, un rege ,,să nu se facă
stăpân peste ceea ce nu i se cade să ia” (VIII,170). Pentru realizarea scopului pentru care a
fost creat, regele trebuie să judece și să pedepsească fără încetare pe cei care merită a fi

41
Legea lui Manu, trad. Ioan Mihălcescu, S.C. Chrater B. S.R.L. București, f.a.

18
pedepsiți altfel ,,cei tari ar frige pe cei slabi, cum se frig peștii în frigare....n-ar mai fi drept de
proprietate” (VII, 20-21).

Judecata însă, o făceau judecătorii, care erau aleși de rege din primele trei caste
(brahman, kshatriya și vaishya), dar niciodată din ultima castă (shudra). Ea se realiza cu
martori, care toți aveau datoria să spună adevărul, respectul adevărului era condiția
justiției:,,Orice proces în care s-a mărturisit fals, trebuie judecat din nou și ceea ce s-a făcut să
se anuleze” (VIII, 117).

Manu susține obligația regelui de a pune pe primul loc bunăstarea cetățenilor și să

apere drepturile și interesele individului, dar nu în manieră egalitară: există o dispunere
diferită nu numai a nișelor vocaționale ci chiar și a pedepselor: ,,Kshatriya care a insultat un
brahman să sufere amendă de o sută de panas, vaishya de o sută cincizeci sau două, shudra
pedeapsă corporală” (VIII, 267); Brahmanul să fie pus la amendă de cincizeci de panas, dacă
a insultat un kshatriya, douazeci și cinci dacă a insultat un vaishya și douăsprezece dacă a
insultat un shudra” (VIII,268).

De un tratament preferențial beneficia brahmanul și în reglementările cu caracter

financiar-bancar: ,,Să se ia dobândă doi la sută pe lună (și niciodată mai mult) de la un
brahman, trei la sută de la un kshatriya, patru de la vaishya și cinci de la shudra, după ordinea
directă a castelor ( VIII, 142).

Datorită lucrării Atrhashastra a lui Nautilya putem să cunoaștem ideile despre dreptul
public și despre arta guvernării. Jurisprudența, ordonanțele care normează viața civilă,
guvernarea și securitatea statului sunt temele sale principale. Ea conține legile universale și
eterne ale economiei, politicii, diplomației și războiului, pe care urmărindu-le, oamenii nu
câștigă merite morale, ci administrează și sporesc bunurile materiale. Autorul lucrării susține
obligația regelui de a pune pe primul loc bunăstarea cetățenilor, oferind o imagine despre
stilul tehnicii guvernării, diplomației, războiului și vieții publice. Arta de a guverna este o artă
,,instrumentalizată”, care lipsită de orice considerente de moralitate, adică fără a se împiedica
de principii morale sau religioase, susține că scopurile puterii sunt politice și economice, ținta
supremă fiind salvarea statului. Arta de a guverna propovăduiește o politică sistematică de
maximizare a puterii, care neezitând să recurgă la procedee cinice, prescrie o încadrare
dirijistă a activității economice de către stat.

Susținătorii legaliști ai dharmei, în special Școala de la Mimamsa, cea mai categorică

în ceea ce privește citirea rigidă a imperativelor scripturale, au dezvoltat o hermeneutică
riguroasă a acesteia, care s-a dovedit importantă pentru dezbaterile etice și juridice de mai
târziu. Școala de la Mimamsa dezvoltă un punct de vedere în strânsă legătură cu legea
indiană, obiectivul său principal e să determine prescripțiile stricte, care sunt distincte de cele
ale legii civile, mai cu seamă prin faptul că se preocupă de obligațiile sacrificiale mai curând
decât cele civile. Primele sunt impuse prin penalități spirituale pe când celelalte prin penalități
temporale. Prin termenul dharma gândirea a surprins atât ,, doctrina drepturilor și datoriilor
fiecăruia în societatea ideală”(H. Zimmer), cât și doctrina care îndrumă orice acțiune
religioasă, morală și juridică. El exprimă, de asemenea, preocuparea gândirii indiene de a
imprima vieții umane, în totalitatea manifestărilor ei, traiectorii precise.
19
.

20