Metode de interacțiune verbalǎ în cadrul lecțiilor de limba şi

literatura românǎ

Formarea unui mod nou de gândire reclamă independent, posibilitatea de a gândi şi de a

regândi de sine stătător realitatea aflată în permanentă schimbare şi transformare.

Niciun mijloc, oricât de perfectionat nu ar fi, şi nici o metoda oricât de modernă ar fi, nu
au o forţă activatoare iminentă, însǎ ele pot impune şi determina o participare activă a celui care
învaţă. Activizarea rezultă din aportul costructiv al subiectului pe parcursul propriei formări. Ea
presupune interferenţa celor doi parametri, unul de natură cognitiv-intelectuală şi altul de natură
simulativ-motivaţională, constituit din factori noi intelectuali. Este important ca metodele de
instruire să fie folosite nu la întâmplare, după bunul-plac, ci în concordanţă cu scopul studierii
conţinutului respectiv. Elevul are nevoie ca cineva să-i fie garantul contactului lumii externe cu
cea internă; ca cineva să-i controleze lumea exterioară, atunci când se caută pe sine însuşi.

Noile programe analitice la limba şi literatura română pentru clasele a XI-a şi a XII-a,
ordonate după criteriul cronologic şi axiologic al evoluţiei literaturii române, atât în diacronie,
cât şi în sincronie, prevăd introducerea, ca modalităţi inovative de studiu coparticipativ în
pedagogia şcolară modernă, studiul de caz şi dezbaterea, cel dintâi fiind preluat din ştiinţe, cea
de-a doua din publicistică şi din mass-media audio-vizuale.
Studiul de caz este o metodă de proiectare, realizată în urma unei documemtări
prealabile, care utilizează tehnica investigaţiei finalizate cu un proiect ale cărui aplicaţii conduc
spre o evaluare finală. Acesta înregistrează cinci etape succesive documentarea, investigaţia,
proiectarea, studiul de caz propriu-zis şi evaluarea. Pentru elevi devine o metodă
coparticipativă la propria formare intelectual-afectivă şi, mai ales, o cale de stimulare a
interesului celor tineri pentru învăţământul riguros de tip cercetare ştiinţifică, cu rezultate
aplicabile în practică.
Documentarea este o etapă pregătitoare şi constă în:
a) indicarea de către profesor a bibliografiei obligatorii aferente;
b) conspectarea şi colectarea de informaţii necesare demonstraţiei teoretice şi
practice;
 c) fixarea sarcinilor de lucru individuale,pe grupe şi frontale.
Investigaţia este o etapă efectivă de lucru şi constă în:
a)identificarea metodelor comune de obţinere a informaţiilor căutate;
b) fixarea strategiilor de utilizare a datelor obţinute;
d) scrierea unui raport de investigaţie.
Proiectarea este oetapă care ăre nevoie de cel puţin câteva săptămâni pentru un
parcurs firesc aldesfăşurării.
Studiul de caz propriu-zis propune un dialog interactiv la nivelul grupelor, între
grupe şi restul clasei, sub coordonarea profesorului. Sunt folosite ca principale
mijloace de interacţiune verbală: demonstraţia argumentată, discuţia, intervenţia,
dreptul la replică etc. Este centrat pe discursul de tip argumentativ şi constă în:
a) fixarea premiselor;
b) definirea situaţiei problematizante;
c) descrierea si analiza riguroasă a componentelor cazului propriu-zis;
d) formularea concluziilor pertinente;
e) alcătuirea şi completarea portofoliilor.
Evaluarea finală este un proces etapizat:
a) aprecierea individuală presupune autoevaluarea coeficientului de implicare a
fiecărui elev în proiectarea şi derularea studiului de caz;
b) aprecierea colectivă făcută de profesorul coordonator care trebuie să acorde
note grupului de lucru în ansamblu şi fiecărui membru al acestuia în
conformitate cu gradul de implicare;
c) exerciţiul de reflecţie la tema studiului de caz elucidat, urmat de un eseu pe
marginea dezbaterii organizate îmn plenul clasei.
Dezbaterea este o controversă în plan ideatic, moderată de profesor şi condusă de un lider
de opinie ales din rândul participanţilor, care recurge la seturi distincte de argumente pro sau
contra temei discutate în contradictoriu, utilizând forme amiabile de confruntare verbală
(schimbul civilizat de idei opuse, intervenţia, dreptul la replică, protestul etc.) Dezbaterea îi
învaţă pe elevi să-şi susţină public punctele de vedere, să-şi respecte adversarii, să fie politicoşi,
să soluţioneze în mod democratic problemele controversate şi să accepte soluţia propusă de
majoritate.
 În spaţiul public al şcolii elevii (ca viitori cetăţeni) trebuie sa învaţe cum să-şi susţină
opiniile cum să-şi spună unii altora convingerile, dezvoltând seturi de argumente teoretice sau
practice expuse în mod ordonat, logic şi persuasiv. Elevii trebuie trebuie să cunoască strategiile
politeţii pozitive şi negative, să le utilizeze în funcţie de context, de propriile interese şi de
ţelurile urmărite să practice forme nonviolente de confruntare verbală (replica, protestul disputa
ideatică etc.), respectându-şi adversarii şi încercând să le înţeleagă motivaţiile. Dezbaterea are
drept scopuri esenţiale atât exprimarea unei diversităţi de opinii, cât şi încercarea de a formula
judecăţi pertinente, pe cât posibil unanim acceptate care să dezvolte acţiuni coerent justificate în
favoarea majorităţii. Schimbul de argumente este necesar să convingă auditoriul (colectivul
clasei) să delibereze în favoarea unei opinii sau a celeilalte. Într-un asemenea schimb de idei
important este să fie respectate etapele care trebuie parcurse, şi anume:
1. Profesorul are rolul de a informa colectivul şcolar cu privire la subiectul care
urmează a fi discutat. Acesta le cere elevilor să reflecteze, exprimându-şi apoi
punctul de vedere în raport cu situaţia prezentată.
2. În funcţie de poziţiile exprimate, profesorul alcătuieşte grupele de elevi. După caz,
profesorul sau elevii înşişi alege/aleg un lider de opinie pentru fiecare grup
format.
3. Grupele vor fi aşezate într-o ordine propice desfăşurării dezbaterii, eventual faţă în
faţă.
4. 4.Grupurile vor dezbate tema litigioasă pe baza materialelor puse la dispoziţie de
către profesor şi pe baza propriilor cunoştinţe, elaborând argumente cât mai
convingătoare. Toţi membrii grupului trebuie să ţină cont (prin raţionamente
anticipative) de argumentele care ar putea fi aduse de celălalt grup şi să se
gândească cum pot contracara (prin dezvoltarea capacităţii de predicţie-
previziune).
5. Şefii de grupe şi purtătorii lor de cuvânt deschid lucrările dezbaterii, numesc
subiectul aflat în dispută, prezintă participanţii la controversă şi explică cum se va
desfăşura discuţia. În continuare, şefii de grupe ţin un scurt discurs de prezentare.
Apoi urmează dezbaterea propriu-zisă, cu argumente şi contraargumente.
6. Şefii de grupe cer observatorilor să decidă ce argumente li s-au părut cele mai
credibile şi ce poziţie adoptă cu o largă majoritate de voturi.
 7. La încheierea dezbaterii, este formulată sintetic opinia majorităţii, iar profesorul
trage concluziile.
Ambele metode de interacţiune verbală utilizează drept mijloace active de lucru: discuţia,
controversa, demonstraţia, argumentarea, schimbul de idei şi judecăţi cu valoare personală.
Bibliografie
 Florina Rogalski & Elena Oproiu, coord. Eugen Simion, (2007) Limba si literatura
românǎ, Repere teoretice şi aplicații la manualele pentru clasele a XI-a şi a XII-a,
Bucureşti, Editura Corint, p. 5-8;
 Constantin Şchiopu (2009), Metodica predării limbii şi literaturii române, Chişinău;.
 Culegere de proiecte didactice, (1997) vol. 1, Pro Didactica, Chişinău;
 Constantin Parfene, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Iaşi, Editura
Polirom, 1999.
 Angelica Hobjila, (2000) Elemente de didactică a limbii şi literaturii române pentru ciclul
primar, Iaşi, Ed. Junimea.