EXAMENUL DE BACALAUREAT. SUBIECTUL AL II-LEA.

OPERA LIRICĂ (3)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, fragmentul de mai jos, evidențiind relația

dintre ideea poetică și mijloacele artistice:

Era în murgul serii și soarele sfințise;

A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Și vitele muginde la jgheab întins pășeau. […]

Încep a luci stele rând una câte una

Și focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum și luna,

Și, cobe*, câteodată, tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua** câmpeanul ostenește

Și după-o cină scurtă și somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpânește

Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veștmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei

Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină;

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,

Și apele dorm duse, și morile au stat.”

Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul

* cobe, s.f. – ființă sau lucru care ar prevesti, ar aduce o nenorocire;

** argea, s.f. (reg.) – război de țesut.

1
 Sugestii analitice:

Poezia „Zburătorul”, capodopera lui Ion Heliade-Rădulescu, cuprinde, între cele trei

părți ale sale, și un splendid pastel, primul din literatura română, care descrie tabloul idilic al

unui molcom sat de câmpie, proiectat însă în jariștea cosmică, printr-o recuzită stilistică

specifică romantismului. Totodată, textul se organizează într-o structură proprie de pastel,

specie lirică ce transmite o stare afectivă, aici de liniște, prin evocarea unui tablou din natură

ce îmbină, într-o armonie deplină, elemente cosmice și terestre semnificative.

Printr-o privire contemplativă, caracteristică lirismului obiectiv, se constituie

decorul unei lumi cufundate, prin stingerea treptată a mișcării terestre și cosmice, prin

gradație descendentă, într-o liniște patriarhală: timpul contemplării este „murgul serii”,

„soarele sfințise”, iar oameni și viețuitoare, ca în toate poeziile înserării, vin de la câmp și cad

pe rând „în brațele somniei”, lumea întreagă, terestră și cosmică, visând „câte-aievea

deșteaptă n-a visat”.

O liniște monumentală se așterne treptat peste întreaga natură: în înalt (e „noapte

naltă, naltă”), stelele încep a luci „rând una câte una”, luna apare și ea, „târzie”, iar destinul

uman se reflectă în mișcările aștrilor, „Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.“ Ultima strofă

figurează, prin repetiții și superbe personificări, stingerea întregii mișcări, terestre și cosmice:

„Tăcere este totul și nemișcare plină;/ Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;/ Nici frunza

nu se mișcă, nici vântul nu suspină,/ Și apele dorm duse și morile au stat.“. Totul se cufundă

într-o nemișcare de început de lume, într-o atmosferă magică, aflată în fața unui mare

miracol.