CURS 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Psihiatria este specialitatea medicală care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea,

tratamentul şi reabilitarea persoanelor cu tulburări mintale. Noţiunea de psihiatrie a fost
introdusă în terminologia medicală în 1808 de medicul german Johann Christian Reil din
Halle (iniţial „Psychiaterie”, devenită mai târziu „Psychiatrie”). Din punct de vedere
etimologic cuvântul psihiatrie provine din limba greacă - psyché ( spirit, suflet) şi iatros
(vindecător), altfel spus, tămăduitor al sufletului.
Psihiatrul francez Henry Ey (1900-1977) definea psihiatria drept „ramură a medicinei
care are ca obiect patologia vieţii de relaţie la nivelul asigurării autonomiei şi adaptării
omului în condiţiile propriei existenţe.”
Psihiatria este, aşadar, un nod de legătură cu toate celelalte ramuri medicale, dar se
intersectează pe arii nedefinite cu domeniul antropologiei, geneticii şi psihosocialului,
ramificându-se în evoluţia sa în numeroase subspecialităţi (psihiatrie generală, de urgenţă,
gerontopsihiatrie, psihiatria copilului şi adolescentului, judiciară, interculturală, socială etc).
Psihiatria deţine o poziţie specială în cadrul ştiinţelor medicale pentru că, deşi are în
comun cu ele studiul organismului uman bolnav, spre deosebire de ele psihiatria se ocupă de
tulburarea funcţiilor psihice al căror determinism depăşeşte explicaţia biologică pe care o
poate furniza studiul creierului prin metode ştiinţifice. Întelegerea acestui determinism este
legată de asimilarea disciplinelor care demonstrează ce este omul din punct de vedere social,
care este rolul societăţii în formarea conştiinţei, caracterului şi personalităţii umane pentru a
putea descifra dimensiunea factorilor sociali în determinarea stărilor psihopatologice, în
evoluţia lor şi apoi în resocializarea suferindului psihic.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, sub influenţa iluminismului începe să se
dezvolte psihiatria clinică practicată de medici în aşezăminte special amenajate. Este
legendară contribuţia medicului francez Philippe Pinel la umanizarea tratamentului bolnavilor
psihici, care - în 1793 - la spitalul "Bicêtre" din Paris - "eliberează alienaţii mintali din
lanţuri". Pinel consideră tulburările mintale drept consecinţă a unor tulburări fiziologice care
necesită o terapie adecvată şi - în 1801 - publică un "Tratat medico-filozofic asupra alienării
mintale" (Traité médico-philosophique sur l'aliénation mentale), în care propune o clasificare
a bolilor psihice in melancolie simplă, manie, demenţă şi idioţie. Şi medicul italian Vincenzo
Chiarugi are o viziune umanitară publicând în 1793 lucrarea "Despre nebunie în general şi în

1
special" (Della Pazzia in Genere e in Specie), în care restituie alienatului mintal calitatea de
bolnav. În multe aziluri continuă totuşi aplicarea unor mijloace terapeutice empirice, adesea
violente, ca duşuri reci, substanţe vomitive, purgaţii, comprese cu muştar, electrocutări, iar
bolnavii agitaţi erau contentionaţi cu mijloace mecanice.
Relaţia între apariţia manifestărilor psihopatologice şi posibile modificări cerebrale
suscită tot mai mult atenţia medicilor din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Emil
Kraepelin (1856-1926), în Germania şi Eugen Bleuler (1857-1939), în Elveţia aduc contribuţii
esenţiale la cunoaşterea şi clasificarea bolilor psihice, în special la descrierea tabloului clinic
al schizofreniei.
După al doilea război mondial, o dată cu progresele făcute în cercetările clinice,
terapeutice şi de laborator psihiatria capătă tot mai mult un caracter biologic.
Psihofarmacologia devine parte integranta a psihiatriei, după ce Otto Loewi descoperă primul
neurotransmiţător, acetilcolina. Introducerea cu succes a primului neuroleptic, clorpromazina,
în tratamentul schizofreniei (1952) de către Jean Delay şi Pierre Deniker, a revoluţionat
tratamentul acestei boli, la fel precum terapia cu carbonat de litiu (1948) a reuşit să ducă la
remisiune cazurile de psihoză maniaco-depresivă. Recunoaşterea intervenţiei factorilor psiho-
sociali în apariţia unor tulburări psihice dinamice a condus la reevaluarea psihoterapiei ca
medotă de tratament în cazuri selecţionate.

Prin introducerea sistemului ICD-10 de către "Organizaţia Mondială a Sănătăţii"

(World Health Organization) în anul 1992, un sistem de clasificare standardizat cu aplicare
mondială sau sistemul DSM-IV al "Asociaţiei Psihiatrice Americane" (American Psychiatric
Association), folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică, înţelegerea bolilor
psihice capătă o nouă dimensiune.
ALFABETUL PSIHIATRIEI
Simptom, semn, semiologie - definitii

Termenul de simptom provine din grecescul σύμπτωμα, "accident, nenorocire” şi

reprezintă o indepărtare de la funcţionarea sau simţirea normală observată de pacient şi
indicând prezenţa unei anormalităţi sau unei boli. Un simptom poate fi definit, aşadar, ca o
acuză resimţită de pacient şi imposibil de detectat şi măsurat din exterior de către
altcineva. Este strict subiectiv, spre deosebire de semn, fenomen care poate fi observat din
exterior de către medic sau de către o altă persoană. O aceeaşi caracteristică poate fi, însă,

2
relatată atât de pacient, cât şi observată de medic, reprezentând în acelaşi timp şi semn şi
simptom. Diferenţierea semnului de simptom depinde în exclusivitate de observator.

Termenul de semiologie provine din grecescul semeiotics (σημειωτικός, semeiotikos,

un interpret al semnelor) şi a fost pentru prima dată utilizat de englezul Henry Stubbes (1670)
într-un sens foarte precis pentru a indica ramura medicinei legată de interpretarea semnelor.

Semiologia psihiatrică se ocupă cu “studiul simptomatologiei bolilor psihice,

stabilind condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mentale, ca şi
caracterul lor particular, în funcţie de boala psihică sau somatică în cadrul căreia apar” (V.
Predescu, 1989).

Importanţa recunoaşterii simptomelor psihiatrice

În psihiatrie simptomul psihic nu reprezintă doar o tulburare a unei funcţii psihice,
ci este semnul unei stări de boală, având aspecte particulare generate de procesul
patologic cauzal.
Simptomele psihice pot fi clasificate după natura procesului patologic subiacent în:
funcţionale şi organice, dupa extinderea lor in: locale şi generale, iar după dinamica lor în -
simptome reversibile şi ireversibile.
Recunoaşterea simptomelor psihice pe baza analizei exhaustive a funcţiilor psihice,
aprecierea intensităţii lor (nevrotice, psihotice, datorate nedezvoltarii, deteriorative),
urmărirea acestora în dinamică, pot constitui criterii importante pentru orientarea diagnostică,
aprecierea eficienţei intervenţiilor terapeutice şi pentru prognosticul pe termen scurt şi lung al
bolii respective.

NOŢIUNI FUNDAMENTALE DESPRE PSIHICUL UMAN

În funcţie de gradul de complexitate cu care reflectă realitatea, procesele psihice pot
fi sistematizate în:
1.Procese cognitive (de cunoaştere directă şi indirectă): senzaţii, percepţii, atenţia,
memoria, gândirea, limbajul şi imaginaţia;
2.Procese afective şi trebuinţe, care stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea
obiectivă;
3.Voinţa şi activitatea ca procese prin care se realizează acţiunile deliberate, în conformitate
cu scopurile stabilite în mod conştient.

3
 Sistemul psihic uman deţine, pe lângă componentele primare, prezente şi la animale,
componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică,
bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării, imaginaţia creatoare,
memoria istorica, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă, motivaţia
socioculturală, funcţia axiologică, emoţiile şi sentimentele superioare de ordin estetic şi
sociomoral, trasături caracteriale complexe, structuri aptitudinale de execuţie şi creaţie.
Însă activitatea psihică se manifestă ca un tot unitar şi nu trebuie privită doar ca o
suma aritmetică a părţilor sale componente. Diferitele procese psihice sunt integrate şi
particularizate la nivelul şi în raport cu trăsăturile individuale ale funcţiilor de sinteză –
temperament, caracter, intelect şi personalitate.
Senzaţia este modelul informaţional-cognitiv cu structura cea mai simplă,
unidimensională, cuprinzând date despre însuşiri singulare ale obiectelor-stimul, care
acţionează direct asupra receptorilor periferici. Numai pe baza datelor furnizate de
senzaţii devin posibile formarea şi dezvoltarea în ontogeneză a celorlalte procese psihice, de
nivel calitativ superior – percepţia, reprezentarea, gândirea, imaginaţia, memoria.
Percepţia marchează saltul calitativ, pe conţinutul procesărilor informaţionale, de la
modelele fragmentare ale senzaţiei, la modelele multidimensionale, integrale, care fac posibilă
conştiinţa obiectualităţii, adică raportarea adecvată şi diferenţiată la obiectele şi fenomenele
distincte ale lumii înconjurătoare, precum şi elaborarea schemelor efectuării mişcărilor
instrumentale de vehiculare, utilizare, transformare corespunzătoare specificului individual al
fiecarui lucru sau obiect perceput.
Actul perceptiv se desfăşoară în anumite limite spaţiale şi într-un anumit interval de
timp, percepţia realizând astfel nu numai imaginea ansamblului însuşirilor, ci şi a
raporturilor spaţio-temporale. Dinamica actului perceptiv se remodelează după dinamica
gândirii, aşa cum şi dinamica gândirii se modulează după datele şi conţinuturile
informaţionale furnizate de percepţie. Desfăşurarea actului perceptiv la om este mediată şi
integrată verbal, cuvântul îndeplinind atât funcţia de reglare a schemelor de explorare-
extragere, cât şi funcţia de obiectivare-fixare a imaginii finale (codificare simbolic-
semantică).
Atenţia poate fi definită ca acel proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi
potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale
specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui
nivel optim de eficienţă adaptativă. (M.Golu, 2004). Atenţia este o stare de pregătire
psihofiziologică generală care se conturează în cadrul stării de veghe şi care face posibilă

4
declanşarea unui proces psihic conştient de percepţie, de memorare, de reproducere, de
gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii în plan extern.
Proces psihic al orientării retrospective, realizat prin fixare, conservare şi evocare,
memoria oglindeşte experienţa anterioară şi constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei.
Memoria este cea care permite fixarea şi reactualizarea imaginilor senzoriale şi a
conţinuturilor ideative, dar participă şi la desfăşurarea proceselor afective, făcând
aşadar legătura între ce a fost perceput, gândit şi trăit, atât la un moment dat (asigură
continuitatea conştiinţei), cât şi în secţiune longitudinală (conferă stabilitate
personalităţii), de către individ.
Gândirea poate fi definită ca reflectare subiectivă (reproducerea, dar şi reconstrucţia
pe plan intern a realului), în forma ideală, mijlocită (pe baza informaţiilor furnizate de
senzaţii, percepţii, memoria de lungă durată) a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare
ale obiectelor şi fenomenelor externe şi ale relaţiilor legice dintre acestea (M.Golu, 2004).
Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii de viaţă, modulându-i comportamentul.
Procesul de construcţie ideativă implică aşa-numitele „operaţii ale gândirii” (analiza, sinteza,
comparaţia, absractizarea, generalizarea, concretizarea), prin care gândirea realizează ceea ce
este specific şi inedit, cunoaşterea, prin confruntarea dintre ceea ce este achiziţionat şi
cunoscut şi informaţia nouă.
Funcţia creierului de a elabora şi a opera cu simboluri şi semne lărgeşte considerabil
sfera comunicării interpersonale şi modalitatea de codare a informaţiilor extrase din mediul
extern. Apariţia limbajului articulat este un factor esenţial al trecerii de la animalitate la
umanitate, cuvântul impunându-se ca suport şi mediator principal al dezvoltării psihice a
omului, atât în plan istoric, cât şi în plan ontogenetic individual. Limbajul reprezintă modul
în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. Prin funcţia
sa cognitivă, limbajul se apropie şi fuzionează cu gândirea, iar prin funcţia sa
comunicativă, el transmite informaţii şi stimulează acţiuni. Fixarea în cuvânt a produselor
activităţii psihice specifice (percepţie, reprezentare, gândire, procese afective, motivaţii etc.)
devine o caracteristică esenţială a funcţionării creierului uman. Cuvântul, ca purtător de
semnificaţii şi substitut al obiectelor şi fenomenelor concrete din jur, constituie unitatea de
bază cu funcţie designativă completă a comportamentului verbal. Comunicarea verbală constă
în vehicularea unor serii de cuvinte legate între ele după reguli gramaticale (propoziţii), iar
discursivitatea comunicării şi a gândirii reclamă ca şi propoziţiile să fie ordonate şi legate
între ele în structuri verbale mai ample pe baza unor reguli logice de coerenţă, claritate,
argumentare etc. Pentru că verbalizarea devine un principiu general de organizare a activităţii

5
creierului, putem admite că structurile specifice de integrare a limbajului intră în conexiuni
legice şi stabile cu structurile care stau la baza tuturor proceselor şi funcţiilor psihice
particulare. Aşa cum dovedesc datele de observaţie şi experimentele, structurile neuronale
care integrează limbajul verbal se activează şi participă şi la realizarea unor fenomene şi acte
psihice subconştiente şi inconştiente precum visele, manifestările somnambulice, exprimările
pe fondul stării accentuate de ebrietate ori pe fondul tulburărilor de conştiinţă.
Imaginaţia este un proces psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a
reprezentărilor şi ideilor în scopul făuririi unor noi imagini şi idei (V. Predescu, 1989).
Spre deosebire de reprezentare care expune conştiinţei imagini deja constituite,
imaginaţia este prin excelenţă un proces de generare mai mult sau mai puţin activă şi
intenţionată a imaginilor şi de articulare a lor în diferite moduri. Imaginaţia este
influenţată de gândire în ceea ce priveşte structurarea succesiunii transformărilor în
vederea obţinerii unui produs final cu sens mai mult sau mai puţin inteligibil, după cum
ea reprezintă şi o premiză şi o sursă de alimentare a gândirii. Fiind expresia unui activism
intern al psihicului uman, imaginaţia devine acea acţiune a subiectului de organizare a unei
lumi ajustate la nevoile şi aspiraţiile lui, care să-i permită să înfrunte încercările dramatice pe
care i le pregăteşte existenţa cotidiană. G.Durand subliniază faptul că imaginarul îndeplineşte
un rol general de echilibrare antropologică, fiind în acelaşi timp, compensatoriu şi prospectiv,
suplinind golurile în cunoaştere, acţiune sau trăire.
Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de
situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general. Cu toate că raţionaliştii au
încercat s-o discrediteze atribuindu-i un rol dezorganizator al vieţii şi activităţii cotidiene,
această componentă a psihicului uman s-a dezvoltat şi diversificat de-a lungul istoriei
umanităţii, dezvoltarea şi maturizarea afectivă fiind indicatori esenţiali ai devenirii şi
integrării sistemului personalităţii. Prin intermediul ei omul îşi manifestă caracterul personal,
ca existenţă unică şi irepetabilă. În schema organizării psihicului uman afectivitatea se
interpune între motivaţie şi cogniţie interferând în acelaşi timp cu amândouă. În raport cu
motivaţia ea traduce în exterior, prin emoţii şi stări dispoziţionale cu conţinut negativ, orice
trebuinţă care se cere satisfăcută, după cum satisfacerea oricărei trebuinţe se însoţeşte şi este
urmată de o trăire emoţională de semn pozitiv. În raport cu cogniţia, afectivitatea are rolul de
mediator între reprezentarea mentală a obiectului şi aspiraţiile şi nevoile subiectului,
contribuind la stabilirea şi selectarea semnificaţiilor situaţiilor externe. Astfel că prezenţa şi
dezvoltarea afectivităţii sunt impuse de motivaţie şi de cogniţie, ca verigi bazale ale
comportamentelor adaptative, orientate către scop.

6
 În accepţiune largă, termenul de motivaţie desemnează „ansamblul factorilor dinamici
care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor interne
ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate,
simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Rosca, 1978). Într-o accepţiune mai
restransă, motivaţia este definită ca „o formă specifică de reflectare psihică prin care se
semnalează mecanismelor centrale de comandă-control ale sistemului personalităţii, o
oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit substanţial-energetic-informaţional sau o
necesitate care trebuie satisfăcută” (Golu, 2003). Motivaţia transformă fiinţa umană dintr-un
simplu receptacul al influenţelor externe, în subiect activ şi selectiv, cu un determinism intern
propriu în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi comportamentelor. Din punct de vedere
motivaţional omul posedă o dublă relaţie cu mediul extern: una de independenţă, constând în
capacitatea lui de a acţiona pe cont propriu; cealaltă de dependenţă, constând în satisfacerea
stărilor de necesitate pe baza schimburilor substanţiale, energetice şi informaţionale cu mediul
ambiant. Motivaţia poate fi considerată ca o lege generală de organizare şi funcţionare a
întregului sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut-neplăcut, bun-rău,
util-inutil. Toate celelalte procese psihice - percepţia, gândirea, memoria, voinţa, precum şi
componentele caracterială şi aptitudinală ale personalităţii sunt subordonate legii motivaţiei,
conţinutul lor dezvăluind semnificaţia şi valenţele „motivaţionale”ale obiectelor şi
fenomenelor din jur.
Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee
sau de la un raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea
realizării unui anumit scop. Forţa voliţională este stimulată de conţinutul emoţional al
psihicului uman, care constituie suportul dinamico-energetic al ei. Toate actele voliţionale
normale, cât şi cele psihopatologice sunt astfel în relaţie strânsă cu afectivitatea, iar la
baza actelor voliţionale şi emoţionale se află tensiunea motivaţională. Pe lângă voinţa
activă, mobilizatoare, necesară depăşirii obstacolelor, se descrie voinţa pasivă, de inhibare a
unor tendinţe impulsive, de frânare a unor acţiuni cu consecinţe reprobabile. Aceasta din urmă
constituie expresia unei înalte conştientizări şi edifică o personalitate bine conturată, pentru ca
lupta cu noi înşine este mai încordată şi mai dramatică decât cu situaţiile externe. Formarea şi
dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse şi de necesitatea racordării
comportamentului propriu la exigenţele sociale.
Activitatea reprezintă un mod fundamental de relaţionare şi echilibrare a omului cu
mediul său specific de viaţă. Din punct de vedere psihologic, în activitate are loc interacţiunea
şi integrarea specifică a proceselor psihice cognitive, afective, voliţionale, a atenţiei şi a

7
limbajului. În lucrări de referinţă ale psihologilor români activitatea este considerată problema
centrală: „aşa cum mişcarea reprezintă forma esenţială de existenţă a materiei, tot aşa şi
activitatea este modul fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul uman nu există decât în
şi prin activitate” (M.Zlate, 1994).
Analiza pe componente a vieţii psihice este necesară pentru că demonstrează că
gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi funcţionare a psihicului nostru în ansamblu
depinde de gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi funcţionare a componentelor de
bază care-l alcătuiesc. Nu se poate vorbi de o organizare psihică optimă şi eficientă din
punct de vedere adaptativ, dacă una dintre aceste componente rămâne la un nivel
inferior de dezvoltare-integrare sau dacă este atinsă de o tulburare patologică.
Studiul şi cunoaşterea componentelor psihicului uman pe continuumul între
normalitate şi patologic, precum şi identificarea cu acurateţe a simptomelor psihopatologice
(instrumente importante pentru diagnosticul psihiatric), ne furnizează datele necesare pentru
fundamentarea şi coordonarea intervenţiilor de optimizare şi corecţie terapeutică,
particularizate la fiecare subiect.
În continuare vom analiza perturbările funcţiilor psihice pe două coordonate:
cantitativă şi calitativă. Subliniem că în sfera modificărilor cantitative includem orice
perturbare prin exces sau insuficienţă în funcţionarea unei componente psihice, în timp
ce prin modificare calitativă înţelegem răspunsuri aberante în cadrul manifestării unei
funcţii psihice.