I.

Situația de fapt
Reclamanta, profesor și director al unei școli gimnaziale, a fost concediată pentru
motive disciplinare la data de 19.07.2002 de conducătorul Inspectoratului Școlar Regional
(ISR) din cadrul Ministerului Educației. Reclamanta a contestat decizia de concediere la
Tribunalul din Stara Zagora solicitând reintegrarea în funcție si plata de despăgubiri,
tribunalul admițând contestația, printr-o hotărâre din 02.04.2003, care a fost mai apoi
menținută de instanța superioară și de către Curtea Supremă de Casație prin hotărârile din
18.07.2003 și 24.11.2005.
Ulterior reclamanta fost reîncadrată pe posturile de profesor și director, de unde a
fost dinou concediată. Aceasta a contestat dinou decizia la Tribunalul din Stara Zagora în
luna ianuarie 2006 solicitând reintegrarea în funcție și despăgubiri pentru salariile
neîncasate. La primul termen, Inspectoratul Școlar Regional a invocat lipsa calității
procesuale pasive și faptul că acțiunea trebuia îndreptată către unitatea școlară în care
reclamanta își desfășura activitea, potrivit Codulu Muncii. Tribunalul a admis excepția,
printr-o hotărâre pronunțată la 12 aprilie 2006, iar la 26 mai 2006 reclamanta a apelat
această hotărâre, instanța superioară, admițând apelul, trimite dosarul spre soluționare
Tribunalului cu motivarea că Inspectoratul Școlar Regional (ISR) are calitate procesuală
pasivă. Ca urmare, Tribunalul admite contestația reclamantei și respinge apelul făcut de
ISR printr-o hotărâre pronunțată la 27 aprilie 2007.
La data de 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Plovdiv, ca urmare a unor modificări
legislative, admite apelul formulat de ISR, casează hotărârea instanței inferioare și respinge
contestația reclamantei. Prin aceasta Curtea de Apel Plovdiv reține faptul că ISR nu avea
calitate de subiect pasiv, contestația fiind astfel nefondată, iar reclamanta trebuia să-și
îndrepte acțiunea împotriva angajatorului său și anume școala la care aceasta activa.
II. Considerentele curții și motivarea deciziei
Curtea, a reinterat concluziile sale anterioare cu privire la aplicarea art. 6 par. 1 din
convenție, in sensul că dreptul persoanelor de acces la instanță nu este unul absolut ci
poate fi supus unor limitări de către stat. Cu toate acestea dreptul de acces la instanță nu
poate fi limitat în așa fel încât să fie afectată tocmai esența acestuia, iar limitarea impusă
de către stat nu este compatibilă cu art. 6 par. 1 dacă nu are un scop legitim.
În prezenta cauză, reclamanta susține că instațele națonale nu au analizat cauza sa
în ceea ce privește a doua contestație la concediere, iar prin admiterea excepției ridicate
de ISR cu privire la calitatea procesuală pasivă, acestea au contrazis hotărârea referitoare
la prima concediere. Ca urmare reclamanta consideră că a fost pusă în situația de a nu mai
avea un acces efectiv la o instață pentru contestarea celei de-a doua concedieri.
 Curtea arată că nu este de competeța sa să stabilească cine avea calitate procesuală
pasivă, ci să arate dacă hotărârile judecătorești pronunțate în cele două acțiuni formulate
de către reclamantă au constituit o încălcare a art. 6 par. 1 din convenție.
În ceea ce privește prima contestație formulată de reclamantă împotriva deciziei de
concediere, curtea constată că în acea perioadă era o practică obișnuită a instanțelor
naționale de a judeca fondul contestațiilor formulate în contradictoriu cu ISR împotriva
deciziilor de concediere. Astfel, nu i se poate imputa reclamantei faptul că și prin cea de-a
doua contestație a stabilit că ISR are calitate procesuală pasivă.
Având în vedere că a doua decizie de concediere a fost emisă la data de 06.12.2005,
reclamanta avea, potrivit legislației naționale, termen până la 06.02.2006 să conteste
măsura concedierii. Acesta era termenul limită și pentru formularea acțiunii împotriva
școlii, atât într-o procedură separată cât și în cursul procesului declanșat deja împotriva
ISR.
Un fapt important pe care curtea îl reține este acela că prima ședință publică în care
ISR a ridicat excepția lipsei calității procesuale pasive (12.04.2006) a avut loc dupa data de
06.02.2006, data limită la care reclamanta mai putea să introducă școala în cauză sau să
formuleze o acțiune separată împotriva acesteia.
Curtea a mai reținut că practica judiciară a instațelor era neunitară în ceea ce
privește problema calității procesuale pasive în conflictele de muncă, cel puțin în perioada
iulie 2007 – iunie 2010, în sensul că în unele cauze acțiunea era îndreptată împotriva ISR,
iar în alte cauze împotriva școlii. Ulterior această practică neunitară a fost înlăturată prin
doua decizii ale Curții Supreme de Casație care a stabilit calitatea procesuală pasivă a
școlilor în litigiile de muncă privind concedierea directorilor de școli de către conducătorul
ISR. Cu toate acestea, cele două decizii date abia la începutul anului 2012 au avut efect
doar pentru viitor și nu a produs efecte asupra situației reclamantei.
Curtea a mai constatat că de la dosarul cauzei nu rezultă dacă această practică
judiciară neunitară exista și în perioada în care a fost luată a doua măsură de concediere
împotriva reclamantei și anume perioada 2005-2006. Astfel, curtea admite că într-o
asemenea măsură nu se putea aștepta de la reclmantă să formuleze acțiune atât împotriva
școlii cât și împotriva ISR de la începutul procedurii, astfel încât să fie sigură că obține
judecarea fondului cauzei sale.
 Ca urmare, în aceste circumstanţe particulare, reclamanta a fost pusă într-o situaţie
în care nu a avut posibilitatea să obţină examinarea de către o instanţă a celei de a doua
decizii de concediere, deşi nu a avut nici o vină. Curtea consideră că reclamanta nu poate
fi făcută responsabilă pentru această situaţie doar pe baza faptului că nu a chemat în
judecată şcoala în contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere.

Aceasta a fost, în opinia Curţii, mai degrabă rezultatul unei combinaţii de factori,
cum este practica judiciară neunitară a instanţelor naţionale, care a început să se dezvolte
într-o perioadă relevantă şi a expirării termenului obligatoriu de formulare a contestaţiei
împotriva şcolii, cu mult timp inainte ca Tribunalul din Stara Zagora să constate, ca urmare
a excepției ridicate de ISR, că școala la care reclamanta activa ca director este în mod oficial
pârâtul împotriva căruia acțiunea trebuia îndreptată.

Curtea consideră că nici o justificare nu a fost oferită pentru această situaţie şi, în
particular, nici instanţele naţionale şi nici guvernul statului pârât nu au căutat să
argumenteze în sensul că acest refuz al accesului la instanţă a urmărit un scop legitim şi ar
fi fost proporţional din punct de vedere al mijloacelor folosite pentru atingerea scopului.

Ca urmare a celor mai sus expuse, curtea constată că în prezenta cauză s-au încălcat
prevederile art. 6 par. 1 din convenție.