Recomandarea nr.

62
Cu privire la înţelesul sintagmei „dacă nu se agravează situaţia
condamnatului” ce se conţine art. 435 alin.(1) pct.2) lit. c) CPP

1. Potrivit art.435 alin.(1) pct. 2) lit. c) CPP, judecînd recursul, instanţa de

recurs adoptă decizia prin care admite recursul, casează, parţial sau total, hotărîrea
atacată şi ia soluţia conform căreia rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, dacă
nu se agravează situaţia condamnatului, sau, după caz, dispune rejudecarea de către
instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către
instanţa de recurs.
În practica judiciară a instanţelor de fond şi de apel se admit erori de drept
privind aplicarea prevederilor art. 90 CP – condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei închisorii, erori de drept, cuprinse de pct. 10)
alin. (1) art. 427 CPP – s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor
legale.
Pînă la moment, Curtea Supremă de justiţie, ca instanţă de recurs ordinar,
soluţionînd respectiva cauză penală, fiind în disputa casării soluţiei instanţei de
apel, în cazul aplicării greşite a art.90 CP, dispunea rejudecarea cauzei de către
instanţa de apel, fiindcă, avînd în vedere sintagma privind neagravarea situaţiei
condamnatului, se considera că această eroare judiciară nu poate fi corectată de
instanţa de recurs.
Ca exemplu: prin sentinţa Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău, C.P. a fost
condamnat în baza art.188 alin. (2) lit. b), d) Cod penal la 8 ani închisoare, cu
executarea pedepsei în penitenciar de tip închis.
Sentinţa a fost atacată cu apel de avocatul A. D. în interesele inculpatului,
care a solicitat: casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi
hotărîri, cu aplicarea art. 79,90 Cod penal, stabilirea unei pedepse non-privative de
libertate, deoarece instanţa de fond nu a ţinut cont că inculpatul în cadrul urmăririi
penale a recunoscut vina, a contribuit la descoperirea infracţiunii, se căieşte sincer
de cele comise, prejudiciul material pe cauza dată lipseşte, la întreţinerea acestuia
se află părinţii lui care au o vîrstă înaintată.
Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 01 decembrie
2011, a fost admis apelul, casată sentinţa în partea stabiliri pedepsei, rejudecată
cauza şi pronunţată o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă,
prin care C. P. a fost condamnat în baza art. 188 alin. (2) lit. b), d) Cod penal, cu
aplicarea art. 79 Cod penal, la 5 ani închisoare, iar în temeiul art. 90 Cod penal,
executarea pedepsei aplicate a fost suspendată condiţionat pe un termen de probă
de 5 ani.
Procurorul a declarat recurs în temeiul prevederilor art. 427 alin. (1) pct. 6)
şi10) Cod de procedură penală, considerînd că pedeapsa stabilită condamnatului nu
va atinge scopul prevăzut de art.61 CP, temei pentru aplicarea prevederilor art. 79,
90 Cod penal pe cauza dată lipsesc, astfel, a solicitat casarea deciziei instanţei de
apel, cu menţinerea sentinţei.
Potrivit deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 10.07
2012, s-a decis că instanţa de apel a comis erorile de drept prevăzute de art.427
alin.(1) pct.6) ,10) CPP, deoarece circumstanţele invocate de instanţa de apel nu
pot fi considerate ca circumstanţe excepţionale, ce ar justifica aplicarea unei
pedepse mai blînde de cît cea prevăzută de lege şi condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, deci instanţa de apel nemotivat şi incorect a
ajuns l-a concluzia că în privinţa inculpatului pot fi aplicabile prevederile art. 79,
90 Cod penal.
Avînd în vedere că erorile de drept invocate nu pot fi corectate de către
instanţa de recurs, decizia instanţe de apel a fost casată, cu dispunerea rejudecării
cauzei în instanţa de apel.
Soluţii de trimitere a cauzelor penale pentru rejudecare în instanţele de apel,
din motivele de aplicare greşită a prevederilor art. 90 CP, s-au adoptat în mai multe
dosare penale. (deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie: nr. 1ra-
651/2011 din 25.10.2011; nr.1ra-881/2012 din 06.11.2012; nr.1ra-346/2012 din
04.12.2012; nr.1ra-270/2013 din 19.03.2013)
Imposibilitatea de corectare a acestor erori de drept de către instanţa de
recurs, prin casarea parţială a deciziilor instanţelor de apel cu adoptarea hotărîrilor
noi, în sens de excludere a dispoziţiilor de suspendarea condiţionată a executării
pedepsei închisorii aplicate inculpatului, servea interpretarea sintagmei “ DACĂ
NU SE AGRAVEAZĂ SITUAŢIA CONDAMNATULUI ”.
În opinia Colegiului penal se considera că excluderea art. 90 CP, privind
suspendarea executării pedepsei închisorii condiţionat pe termenul de probă
respectiv, constituie o agravare a situaţiei condamnatului, astfel că cauza urma a fi
rejudecată de către instanţa de apel, inclusiv în această parte.
Respectiva practică influenţa negativ procedura de judecare a cauzei într-un
termen rezonabil, totodată nu se asigura o practică unitară de aplicare corectă a
prevederilor legii.
2. Studiind şi analizînd legislaţia naţională, practica judiciară, inclusiv a Curţii
Europene a Drepturilor Omului Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie
consideră oportun a-şi schimba practica din următoarele considerente.
Temeiul, potrivit căruia o decizie a instanţei de apel poate fi atacată cu recurs
în cazul aplicării greşite a prevederilor art.90 CP, este cel circumscris de pct.10) al
art.427 alin. (1) CPP – s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor
legale.
Art.75 CP stabileşte criteriile generale de individualizare a pedepsei, adică
principalele elemente de care judecătorul (sau completul de judecată), trebuie să
ţină seama de fiecare dată cînd soluţionează cauza penală şi să decidă momentul
cînd alege categoria de pedeapsă conform normelor generale stipulate în art.62-71
CP, termenul, mărimea acesteia conform limitelor fixate în articolul respectiv al
Părţii speciale a CP.
Limitele pedepsei, prevăzute în partea specială, sînt determinate de încadrarea
juridică a faptei şi reflectă gravitatea infracţiunii săvîrşite. Gravitatea acesteia
constă în modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei, de scopul urmărit de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmările produse sau care s-ar fi putut
produce.
 Termenul pedepsei, în afară de gravitatea infracţiunii săvîrşite, se stabileşte
avînd în vedere persoana celui vinovat care include date privind gradul de
dezvoltare psihică, situaţia materială, familială sau socială, prezenţa sau lipsa
antecedentelor penale, comportamentul inculpatului pînă sau după săvîrşirea
infracţiunii.
Categoria şi termenul (limita) de pedeapsă ce urmează a fi stabilit este în
dependenţă de circumstanţele atenuante şi agravante, prevăzute de art.76 – 77 CP,
precum şi efectele acestora prescrise în art.78 CP. În cazul constatării unor
circumstanţe excepţionale, corespunzătoare prevederilor art.79 CP, termenul
pedepsei poate fi coborît sub limita minimă a sancţiunii normei penale respective
ori se poate aplica o altă categorie de pedeapsă mai blîndă.
Acestea sînt criteriile generale şi speciale privind individualizarea pedepsei,
care trebuie valorificate anume în această ordine, deoarece rezultă însuşi din
conţinutul art.75 CP.
După efectuarea acestei proceduri de individualizare şi stabilirea duratei şi
cuantumului pedepsei, în cazul stabilirii închisorii, continuă operaţiunea de
individualizare a acesteia, dar în aspectul de executare a pedepsei deja stabilite,
prin numirea tipului de penitenciar şi soluţionarea chestiunii dacă pedeapsa numită
inculpatului trebuie să o execute real ori, sub raportul personalităţii acestuia de a se
corecta şi reeduca, poate fi trasă concluzia că scopul pedepsei poate fi atins prin
suspendarea executării pedepsei aplicate vinovatului pe un termen de probă, de
încercare.
Vom menţiona că aplicarea prevederilor art.90 CP – suspendarea condiţionată
a executării pedepsei nu reprezintă o categorie aparte de pedeapsă ci o măsură
oferită persoanei prin lege de a demonstra că infracţiunea comisă de ea este un
incident în viaţa acesteia.
Atunci cînd instanţa de judecată nu îndeplineşte consecutivitatea şi ordinea de
individualizare a pedepsei, descrisă mai sus, se consideră că s-a comis eroarea de
drept prevăzută de art.427 alin.(1) pct.10) CPP.
2. Potrivit art.410 alin. (1) CPP, instanţa de apel, soluţionînd cauza, nu poate
crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel. O asemenea
prevedere se menţine şi la faza de judecare a recursului.
Conform art.425 CPP, instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o
situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.
Aceste prevederi nu trezesc probleme de interpretare. Spre exemplu, dacă
într-o cauză penală s-au adoptat soluţii, inclusiv de către instanţa de apel, prin care
la individualizarea pedepsei, s-au aplicat greşit prevederile art.90 CP, judecarea
cauzei în ordine de recurs, la recursul condamnatului, situaţia acestuia în ce
priveşte excluderea suspendării condiţionate a executării pedepsei numite, deşi
necorespunzătoare prevederilor legale, nu va putea fi înrăutăţită.
Însă, prevederea legală de neînrăutăţire a situaţiei inculpatului
(condamnatului), nu poate fi menţinută atunci cînd soluţia instanţei de apel este
atacată cu recurs de către o altă parte a procesului penal – de către procuror în
partea aplicării greşite a art.90 CP.
 În această situaţie instanţa de recurs, găsind întemeiate motivele recursului, va
constata neîntemeiată măsura suspendării condiţionate a pedepsei, fiind în drept să
o excludă şi nefiind considerat că prin această soluţie s-a înrăutăţit situaţia
condamnatului.
Ca agravare a situaţiei condamnatului se înţeleg situaţiile de schimbare a
soluţiei din achitare în condamnare, de încadrare juridică la o infracţiune mai
gravă, sau un alt aliniat nou, literă, de înlocuire a sancţiunii cum ar fi a măsurii
educative în pedeapsă prevăzută de sancţiune, din amendă în închisoare, prin
mărirea cuantumului aceleiaşi pedepse ori adăugarea la pedeapsa principală a
pedepsei complementare, de aplicarea unor măsuri de siguranţă la care nu fusese
iniţial condamnat, de reţinere în recurs a stării de recidivă, a concursului de
infracţiuni în loc de infracţiune continuată; situaţii de învinuire care esenţial, după
circumstanţele reale, diferă de cea de la început ori orice altă modificare a
învinuirii (imputarea altor acţiuni în locul celor imputate anterior, imputarea
infracţiunii care diferă de cea imputată după obiectul atentat, caracterul faptei şi
acţiunii), care afectează dreptul inculpatului la apărare.
În asemenea cazuri instanţa de recurs, în baza art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c)
CPP, nu poate corecta eroarea judiciară şi trebuie să dispună rejudecarea cauzei de
către instanţa de apel, deoarece prin rejudecare cu adoptarea propriei soluţii va
agrava situaţia condamnatului.