Schimbarea la Faţă a lui Hristos - paradigmă teologică a

îndumnezeirii fiinţei umane

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos este paradigma teologică a îndumnezeirii şi

desăvârşirii noastre.1 Ea este cheia de boltă a întregii iconomii 2 divine precum şi a teologiei în
totalitatea şi complexitatea ei.3
În adâncimea sa taina de pe Tabor are consecinţe în toată istoria umanităţii, priveşte întreaga fire
umană de la Adam până la ultimul om ce se va naşte pe pământ. 4 Schimbarea la Faţă este şi va fi
ţinta şi starea fiinţială a împlinirii umane după chipul schimbării la faţă a Mântuitorului Hristos. 5
Ea este întrucâtva „lumina” prin care putem pătrunde, atât cât este cu putinţă, teologia întregului
proces de realizare şi desăvârşire a firii umane.
În acest context, tema de faţă îşi propune, pe de o parte, să surprindă câteva din aspectele
teologice ale Schimbării la Faţă urmărind consecinţele acestui fapt asupra umanităţii ca întreg, iar
pe de altă parte, încearcă să evidenţieze modul de obiectivare şi actualizare a al acestui act în
viaţa noastră. Cu alte cuvinte, vom încerca să accentuăm condiţiile în care paradigmatic în
Hristos se realizează transfigurarea şi îndumnezeirea noastră şi modul în care se realizează
această îndumnezeire la nivel personal.
Iată principalele idei ale problematicii vizate:

1. Cadrul teologic al Schimbării la Faţă

2. Schimbarea la Faţă a Omului în Hristos – temei al îndumnezeirii noastre.
3. Taborul firii umane la nivel personal - implicaţii ascetico-mistice

1 Αndrei Criteanul, Εις την Μεταμόρφωσιν, PG 97, 933A- Cuvânt la Schimbarea la Faţă ”…sărbătorim astăzi
îndumnezeirea firii umane, preschimbarea, extaza şi înălţarea noastră…” Τοΰτο τοίνυν έορτάζομεν
σήμερον,
τ^ν της φύσεως θέωσιν, την είς τδ κρεΐττον άλλοίω-«τιν, την έϊΛ τα υπέρ φύσιν των κατά φύσιν
Ικστασιν
χα\ άνάβασιν.

2 George Harba, La transfiguration selon le Père Grecs, ed. S.O.S.,Paris, 1973, p.49
3 Ibidem, p.61
4 Arhim. Sofronie , Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită , ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.271
5 Nicolae Moşoiu , Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană. Viziunea creatoare a Părintelui Stãniloae, ed.
Paralela 45, Braşov, 2000, p. 200
6 Ibidem, p.189
7 Pr. Prof. D. Stãniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, EIB, Bucureşti,1992, p. 282
8 Ep. Kallistos de Dioclea, Η δόξα της Μεταμόρφωσης, în «Η Μεταμόρφωση», ed. Ακρίτας, Αthena, 1984, p. 25
9 Ibidem, p.26

1
2 I. Cadrul teologic al Schimbării la Faţă

Cum se poate lesne observa, teologia Schimbării la Faţă stă sub semnul Luminii. Ea constituie
elementul principal al adâncirii noastre în misterul ca atare al Schimbării la Faţă. 6 Lumina este
„viaţa” şi „conţinutul” dumnezeirii ca Treime, ea este starea ontologica şi veşnică a fiecărei
Persoane Treimice.7 Ea este strălucirea Fiinţei Divine şi ţinta împlinirii noastre în Hristos.
Teologia Schimbării la Faţă a lui Hristos este, deci o teologie a Luminii…
a. Slava Treimii şi Lumina împlinirii fiinţei umane în Hristos
Dacă vorbim de Lumină vorbim de Sfânta Treime. Şi dacă vorbim de Sfânta Treime vorbim de
temelia înfiinţării noastre în Taina şi Împărăţia Luminii. Vorbim aşadar, în primul rând de Slava
Treimii care în Hristos pe Tabor se manifestă în toată măreţia ei. Se descoperă ca strălucire a
Soarelui cel întreit ipostatic, ca Lumină Fiinţei Divine celei în Treime. 8 Şi aceasta pentru că la
momentul amintit întreaga Treime, ca şi la Botezul Domnului Hristos, se afla de faţă: Tatăl
grăind-”Acesta este fiul meu cel iubit…”, Fiul în Lumină rugându-se şi Duh Sfânt în chipul
norului ce i-a umbrit pe apostoli. Înţelegem prin aceasta modul împlinirii noastre în Tatăl ca
iubire (ca Cel ce îşi iubeşte fiii), în Fiul ca Cuvânt de viaţă făcător ( pe Acesta să-L ascultaţi)
şi în Duhul Sfânt ca „nor” al harului şi al Luminii celei neapuse.
Slava Sfintei Treimi este însă, şi Slava lui Hristos pentru aceea că aceasta este o notă a fiinţei
dumnezeirii pe care Logosul o deţine în mod desăvârşit ca şi celelalte Persoane Treimice. Astfel
remarcăm că îndumnezeirea noastră în perspectiva Luminii dumnezeieşti are în fond pe lângă un
caracter triadologic şi unul prin excelenţă hristologic. În Hristos înfiaţi fiind, toţi devenim „fii ai
Luminii”. Ne apropiem prin aceasta de inima tainei de pe Tabor.9
Dumnezeirea în Hristos, în momentul Schimbării la Faţă a sfinţit inundând de Lumina ei întreaga
firea umană din Acesta. Ea a fost îndumnezeită şi umplută de Lumină. Slava lui Hristos pe Tabor
nu este o stare noua, nu este ceva ce nu exista în Acesta în chip ontologic,

10 Ibidem
11 Ibidem, p. 27
12 Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.
201
13Σωτήριου Δεσπότη, Η Μεταμόρφωση στο κατά Μάρκον Ευαγγέλιο και στις επιστολές του Παύλου, Εd. Ενορία Αγ.
Γεωργίου, Wiesbaden, 2000, p. 86
14 Pr. Prof. D Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. Omniscop, Craiova, 1993, p.192

dar acum ea se arată în chip paradoxal mai mult ca oricând. Ea se arată acum deopotrivă şi ca
dumnezeire, dar şi ca slavă şi lumină a umanităţii şi a trupului lui Hristos.
Schimbarea la Faţă este adeverirea lui Hristos atât în dumnezeirea Sa, cât şi în umanitatea Sa
desăvârşită în Lumină. Lumina necreată strălucind pe faţa (chipul) lui Hristos descoperă
dumnezeirea Lui, ne arată „slava formei Sale dumnezeieşti.”10
În Hristos umanitatea Acestuia în pofida iluminării sale de slava dumnezeirii, îşi păstrează
aceleaşi caractere şi note ontologice. La Schimbarea la Faţă de pe Tabor, Hristos rămâne acelaşi
Dumnezeu adevărat cu aceeaşi fire dumnezeiască şi aceeaşi fire umană. Trupul se schimbă în
lumină, dar nu se desfiinţează11, rămâne în Lumina Taborului acelaşi trup uman, nici nu se
elimină nici nu se îndepărtează, ci dumnezeirea străluceşte şi luminează din interiorul acestuia,
din fiinţa lui Hristos. Acesta continuă sa fie autentic trup omenesc, dar cu toată plinătatea
dumnezeirii întru el, precum spune apostolul Pavel: „ În Hristos locuieşte trupeşte deplin toată
plinirea dumnezeirii” (Col 2, 9)
În aceste condiţii, Hristos prin firea Sa umană îndumnezeită, inundată de dumnezeiască viaţă şi
slavă, de necreatele energii ale dumnezeirii Sale devine ţinta desăvârşirii noastre în lumină şi
modelul întregii umanităţi ca îndumnezeire. Prin trupul său înviat, în viaţa aceasta şi desăvârşit
după înviere, Hristos va umple de lumină fiinţa tuturor celor ce vor imita faptele lui de iubire.12
b. Firea lui Adam în Hristos şi slava ei pe Tabor
Schimbarea la Faţă ne descoperă slava firii umane şi frumuseţea ei aşa cum se prezenta aceasta
înainte de căderea lui Adam.13 Hristos ne arată pe muntele cel sfânt starea paradisiacă a
umanităţii, aşa cum fiinţa ea înainte de coruperea şi stricarea acesteia prin păcat.
Asumarea umanităţii noastre în Hristos înseamnă participarea noastră cum am văzut la Lumina
dumnezeirii, dar este şi ispăşirea stării de păcat, vindecarea slăbiciunilor şi a patimilor noastre.
Este înfierea şi adunarea noastră în chip ontologic în Împărăţia dragostei şi a iubirii lui
Dumnezeu.14
15 Σωτήριου Δεσπότη, op. cit., p. 85
16 Αndrei Criteanul, op. cit., PG 97, 945 BC
17 În legătură cu această abundenţă a Luminii, Sf. Ioan Gură de Aur subliniază expresia „faţa lui strălucea ca
soarele” care ne arată faptul că Lumina momentului Tabor este mai presus cu mult decât cea a soarelui. A fost ales
soarele pentru că acesta este cel mai luminos astru cunoscut în ordinea creată, însă Lumina
lui Hristos este cea a Sf. Treimi din care s-a născut soarele şi lumina lui. Pe de altă parte,
completează acelaşi Sf. Ioan Gură de Aur, lumina Taborului este una parţială ce vine din
protejarea ucenicilor Mântuitorului care deşi se aflau în stare de înaltă sfinţenie şi lumină,
aceştia nu puteau primi întreaga slavă a Treimi. La a doua venire, însă, Hristos va veni întru
lumină mai deplină decât cea de la Schimbarea la Faţă. Va veni împreună cu Tatăl şi cu
puterile îngereşti, iar Duhul Sfânt nu va mai fi prezent în chipul norului, ci deplin în toată
slava sa. Şi pentru a accentua şi mai mult chipul Luminii pe Tabor, Sf. Ioan ne atrage atenţia
că taina schimbării la faţă a lui Hristos s-a petrecut ziua precum ne spun Evanghelişti
sinoptici (Mt. 17,1;Lc. 19,28)-vezi Sf. Ioan Gură de Aur în ΕΠΕ vol 11, Tessaloniki, 1993,
p. 266

Dar, actul Schimbării la Faţă nu vizează numai cele din trecutul umanităţii, ci
şi pe cele viitoare. Hristos în umanitatea Sa pe Tabor ne arată mai mult
decât lumina stării paradisiace a lui Adam. El ne descoperă mai mult, adică
starea firii umane în slava finală a venirii celei de-a doua a Acestuia.
Contemplăm astfel, ca vedere teologică, în actul Schimbării la Faţă eshatonul
anticipat şi trăit „în timp”15, icoana Bisericii veşnice ca „cer pe pământ.”
Hristos, prin urmare, ne dezvăluie nu numai frumuseţea arhetipală a „chipului” lui Dumnezeu în
om, ci şi slava şi lumina „asemănării” acestuia cu Arhetipul său. În acest context vrednică de
subliniat este tâlcuirea Sfântului Andrei Criteanul16 la pasajul Schimbării la Faţă din Evanghelia
după Luca (Lc. 9, 28-36). Prezentarea Schimbării la Faţă în versiunea lucanică începe cu un reper
cronologic referitor la ultimele cuvinte ale Mântuitorului Hristos înainte de actul cu pricina. La
opt zile după ce vorbeşte despre Taina Crucii, Taina vieţii
duhovniceşti şi Taina Împărăţiei (Lc.9, 23-27), Mântuitorul Hristos se
schimbă la faţă în muntele cel sfânt al Taborului. Plecând de la cele
opt zile menţionate de Sf. Ev. Luca, Sfântul Andrei Criteanul vede în
momentul Schimbării la Faţă simbolul zilei a opta, simbolul şi
anticiparea vieţii viitoare. Taborul devine în aceste condiţii, starea
existenţială reală a fiinţei noastre, ziua a opta ca anticipare şi vocaţie
a Bisericii şi a noastră a tuturor.

c. Schimbarea la Faţă şi iconomia îndumnezeirii umane

Între actele iconomice săvârşite de Hristos în trupul Său de la Întrupare până la Înălţarea la cer,
fără îndoială există o sfântă relaţie, o corespondenţă vie desăvârşită. Aflată cronologic exact în
centrul acestor fapte izbăvitoare şi sfinţitoare, Schimbarea la Faţă este între acestea taina ce le
adună şi le concentrează în sine pe toate.
De fapt, toate actele în cauză se presupun reciproc astfel încât orice fapt mântuitor se poate spune
că adună în sine pe celelalte. Cu toate acestea Schimbarea la Faţă are un caracter
special ce vine din Lumina ei pe care nici un alt eveniment iconomic
nu-l deţine cu atât abundenţă17 şi tâlc.18

18 Poate că icoana cea mai reprezentativă a lui Hristos este cea a Schimbării la Faţă.
19 Αrhim. Sofronie, Rugăciunea –Experienţa Vieţii Veşnice, ed. Deisis, Sibiu, 1998, p.167
20 Ibidem
21 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIB, vol.II, Bucureşti, 1997, p.129
22 Maxim Mărturisitorul, Περί Αποριών, Φιλοκαλία, 14 Δ, ed. Γρήγοριος Παλαμάς, Thessaloniki, 1992, p. 221- Se
face „chip” al Său în sensul unirii depline al umanităţii cu firea dumnezeiască. Întruparea Logosului constituia un
imperativ revendicat din însuşi planul veşnic al lui Dumnezeu de îndumnezeire şi desăvârşire a firii umane. Pentru
această unire Logosul avea nevoie de o stare desăvârşită a firii umane. După căderea omului modalitatea de întrupare
se schimbă, cu toate acestea aşa cum spune Sf. Maxim omul sfânt îndumnezeit este model, paradigmă a întrupării
Logosului. Vezi traducerea şi notele trad. (D. Stăniloae) la „Περι Αποριών” în Ambigua, EIB, Bucureşti, 1983, p.
112
23 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, EIB, Bucureşti, 1983, p.164

În această desfăşurare iconomică Hristos a cunoscut în trupul Său o creştere19 de la Întrupare până
la Înălţarea la Cer, o obiectivare a îndumnezeirii firii umane din momentul întrupării Logosului
Divin. Ea are ca temei, aşa cum ne încredinţează părintele Sofronie, diferenţa ce a continuat să
existe în Hristos după Întrupare datorită deosebirii incomensurabile dintre cele două naturi ale
Sale, incomensurabilitate ce dispare după Înălţare, când umanitatea în Hristos şezând de-a
dreapta Tatălui devine deplină, desăvârşită.20 Drept urmare, imediat după Înălţare se face
cunoscută consecinţa de viaţă făcătoare a acestei creşteri manifestată plenar în Pogorârea
Sfântului Duh şi naşterea Bisericii. 21 Mai mult decât aceasta, ea se manifestă continuu ca act
sfinţitor în Biserică spre desăvârşirea noastră şi a creaţiei până la sfârşitul veacurilor.
Ca atare, având în consideraţie cele de mai sus trebuie să înţelegem fiecare act iconomic săvârşit
de Hristos ca având o valoare şi însemnătate veşnică, vizând desăvârşirea umanităţii în totalitatea
ei de la Adam până în eshaton, la venirea cea de-a doua a lui Hristos. Şi dacă ele au o importanţă
veşnică aceasta înseamnă că au şi o raţiune veşnică. Şi dacă, aşa cum am subliniat deja,
Schimbarea la Faţă este centrul şi icoana desăvârşită a realizării Omului am
putea spune că a existat dintotdeauna în raţiunea (planul) lui Dumnezeu
îndumnezeirea omului şi metamorfoza lui după chipul celei de pe Tabor. De
aceea putem spune că Schimbarea la Faţă din veşnicie este modelul după
care Hristos se va face prin firea umană asumată22 - chip şi simbol al Său.
„ Căci El trebuia să se creeze în chip neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de
oameni, să Se facă chipul şi simbolul Său şi să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine.” 23 Căci
„prin însăşi lucrarea Sa dumnezeiască în

24 Ibidem, nota 209

25 Luca 9,30
26 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, op. cit., nota 211, p.165
27 Ibidem
28 D. Stăniloae, Dogmatica…op.cit., vol. I, p.238

trup, Şi-a arătat pe Tabor semnele vădite ale infinităţii Sale nearătate… Numai astfel se poate
spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut pe Sine -Simbolul- Său prin trup”24
d. Biserica, ca haină de lumină şi metamorfoza întregului cosmos
Schimbarea la Faţă, fiind o Cinzecime în lumină a Duhului Sfânt,
reprezintă starea Bisericii veşnice transfigurate în dumnezeirea lui
Hristos. Schimbarea la Faţă sparge limitele timpului pe care îl
metamorfozează, făcându-l din linear să fie veşnic, fie şi numai în
chip anticipat. În genere, fiecare eveniment mântuitor al lui Hristos poartă în
sine pecetea veşniciei, dar numai Schimbarea la Faţă ne arată în mod
nemijlocit chipul vieţii veşnice. Moise şi Ilie pe Tabor ne încredinţează prin
prezenţa lor că acest fapt constituie condiţia sau realitatea autentică a vieţii
eternizat îndumnezeite. Veniţi din planul nesfârşit al Împărăţiei, Moise şi Ilie vorbesc cu
Hristos în Lumină.25 Comunicarea şi comuniunea lor ne descoperă conţinutul şi dimensiunea
eshatologică a Bisericii.
Pe de altă parte, „veşmintele”(Mt.17, 2; Mc.9, 3) lui Hristos pe care le menţionează evanghelişti
sinoptici spunând despre ele că s-au făcut albe că zăpada, poartă în sânul lor raţiunile din veac ale
întregii creaţii. Aceste veşminte sunt, potrivit Sf. Maxim, făpturile create anticipat. 26 Când se
întrupează şi vine întru ele, acestea devin luminoase. 27 La Schimbarea la Faţă îşi cunosc
împlinirea şi sensul lor de a fi.
Raţionalitatea acestor veşminte se explică, potrivit tradiţiei patristice, prin Raţiunea cea Una,
Logosul divin. Făpturile simbolizate de aceste veşminte, au ca izvor al lor Logosul lui Dumnezeu
înainte de întrupare „întru ale Sale a venit” (Ioan 1, 8). Aceste făpturi în mod raţional s-au aflat
în mintea lui Dumnezeu înainte de a fi lumea 28 având ca scop să devină veşmântul luminos al
Domnului.
Prin veşmintele strălucitoare ale lui Hristos pe Tabor putem înţelege, atât cât ne este cu putinţă, şi
taina Bisericii. Veşmântul de lumină al lui Hristos este Cosmosul şi atmosfera ontologica a
Bisericii veşnice - capul ipostatic însuşi Hristos, iar trupul umanitatea noastră transfigurată.
Schimbarea la Faţă a lui Hristos nu e numai metamorfoza întregii umanităţi, ci şi a întregii
materii cosmice create. Umanitatea se îndumnezeieşte în acelaşi timp cu creaţia ce se

29 Kallistos de Dioclea, op. cit., p.31

30 Ibidem, p.32

transfigurează ca efect al transfigurării acesteia. In acest sens prin Tabor vedem şi înţelegem
starea „pământului celui nou” (Ap 21, 1) ce se va realiza în viaţa viitoare.
Lumina de pe Tabor preschimbă atât trupul Mântuitorului, cât şi toate elementele materiale ale
creaţiei. Aceasta înseamnă că toate obiectele materiale, dar şi persoanele umane ce în trup au
materie şi comunică cu lucrurile create, se pot transfigura. 29 Altfel spus, pentru că în veşmintele
de lumină ale Mântuitorului nu se aflau numai raţiunile creaţiei, ci şi ale omului ca materialitate,
cunună şi sens al creaţie, aceasta face ca metamorfoza veşmintelor lui Hristos care este
transfigurarea materiei să fie şi metamorfoza omului ca materialitate30.
Biserica se realizează, astfel în totalitatea ei cosmos şi umanitate, ambele fiind transfigurate în
trupul lui Hristos, dar şi în veşmintele Acestuia ca icoană a materiei cosmice. Schimbarea la
Faţă devine astfel forma realizării întregii creaţii, taina Bisericii Vie a Împărăţiei în iubirea
veşnică şi Lumina Sfintei Treimi.
Aşadar, în urma tuturor elementelor amintite până la acest punct al lucrării noastre, concluzionăm
subliniind caracterul eminamente teologic al momentului Taborului. Înţelegem în aceste condiţii,
că întregul nostru parcurs fiinţial întru devenire îndumnezeită are ca premise teologice:
triadologia, hristologia, antropologia, eclesiologia cu toate aspectele derivate din acestea.
Desăvârşirea noastră se trăieşte şi se realizează astfel, în Sf. Treime ca izvor al vieţii, în Hristos
ca Fiu al Omului şi desăvârşitor al Lui şi în Biserică ca lumină şi metamorfoză continuă. Vom
încerca să ne adâncim, atât cât ne stă în putinţă, în cele ce urmează în taina lui Hristos Cel
schimbat la faţă pe Tabor.
1
2 II. Schimbarea la Faţă a Omului în Hristos temei al îndumnezeirii
noastre

Omul avea prin creaţie imprimată în el tendinţa de a se înălţa prin iubirea de Dumnezeu, prin
iubirea de Iubirea nesecată, până la punctul în care avea să primească

31 Pr. D. Stăniloae, Dogmatica…op.cit., vol. II, p.38

32 Νicolae Cabasila , PG, 150-393C
33 Pr. D. Stăniloae, Dogmatica…op. cit., vol. II, p.42
34 Pr. D. Stăniloae, Iisus Hristos…op.cit., p.201
35 Sf. Maxim Mărturisitorul., PG, 91-105B

ipostazierea lui în Cuvântul dumnezeiesc, iar prin aceasta să fie părtaş în întreaga sa persoană la
înfierea şi îndumnezeirea lui în Hristos. 31
Planul veşnic de îndumnezeire al omului avea în vedere astfel înomenirea Logosului şi prin
aceasta desăvârşirea omului. În orice condiţie s-ar fi aflat omul, îndumnezeirea noastră avea loc
în Hristos-Cuvântul. Aceasta era vocaţia lui Adam şi în el, a întregii omeniri. Căderea lui, însă, a
făcut ca numai Dumnezeu însuşi prin Fiul Său să poată realiza această îndumnezeire.
Întruparea este cheia împlinirii acestui act, temelia înveşnicirii şi îndumnezeirii noaste. Ea este
contactul desăvârşit şi ireversibil al dumnezeirii cu umanitatea. Despre aceasta Nicolae Cabasila
avea să spună: „Hristos se revarsă în noi, se amestecă cu noi şi ne
preface în Sine ca pe o unică picătură de apă într-un ocean infinit de
mir”.32 Întruparea este, însă, numai începutul iconomie divine de sfinţire a omului.
Firea umană în Hristos, paradoxal, datorită trupului cunoaşte o anumită obiectivare, o actualizare
a sfinţirii, aceasta realizându-se deplin după Înviere şi Înălţare. 33 Şi, iarăşi, într-un negrăit mod
după Înălţare se va afla într-un progres continuu spre îndumnezeire, fără ca firea umană să iasă
din definiţia ei. Ea participă în veşnicie la firea dumnezeiască a lui Hristos care rămâne mereu un
izvor nesecat de viată şi lumină.34
În acest context se înscrie fenomenul şi înţelegerea teologică a luminii Taborului. În Hristos firea
umană asumată la Întrupare, deşi deplin îndumnezeită, până la Înălţare pătimeşte iconomic cele
ale dumnezeirii firii Sale divine. 35 Schimbarea la Faţă este o descoperire deplină şi anticipată în
acelaşi timp a dumnezeirii Sale în umanitatea Sa îndumnezeită. Aşa cum am amintit, Hristos
devine ca Om în trupul Lui, organ purtător de Lumină dumnezeiască arătându-ne la Schimbarea
la Faţă atât taina dumnezeirii, cât şi taina umanităţii Sale.
Deşi s-a petrecut pentru scurt timp, actul în sine vizează tot neamul omenesc pe care în chip
tainic (şi obiectiv) Hristos îl transfigurează în umanitatea Sa. Spunem tainic deoarece umanitatea
a continuat să rămână în întunericul păcatului şi al stricăciunii, căci numai a primit

36 Αrhim. Emillianos, op. cit., p. 151

37 Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol.II, ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p.177-178
38 G. Metallinos, Φωτι προσλαβωμεν φως , în Μεταμόρφωση…op. cit., p.66
39 Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p.178
40 Sf. Serafim de Sarov, Un Serafim printre oameni, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p.366
posibilitatea în mod obiectiv de a se transfigura, subiectivitatea ţinând de fiecare „chip”, de
fiecare persoană în parte.36
Şi pentru ca să ne arate cum se realizează această metamorfoză în Lumină El ne-a adeverit-o prin
cei trei ucenici ai săi prezenţi în momentul Schimbării la Faţă pe muntele Taborului. Despre
aceasta Sf. Maxim spune: „Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sârguinţă cu dumnezeieştile
Scripturi, Cuvântul Domnului le apare în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e
văzută de cei mulţi, potrivit cu ceea ce s-a scris: «L-am văzut pe El şi n-avea nici chip, nici
frumuseţe», iar în alta mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca sfinţii
Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, înaintea cărora Domnul s-a schimbat la faţă, îmbrăcându-se
în slava care a biruit simţurile… Aceştia, în temeiul schimbării la faţă
a Cuvântului în ei, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului.” 37
Acestora le-a fost dat să vadă cu ochii transfiguraţi, Lumina de viaţă dătătoare a dumnezeirii lui
Hristos. Petru simţind că a întrat în veşnicia fericirii şi luminii Împărăţiei lui Dumnezeu a
exclamat: „bine este noua să fim aici” (Lc. 9, 23)
Ceea ce trebuie remarcat şi subliniat însă, este modul în care ucenicii au avut acces şi s-au
împărtăşit de Bucuria şi Lumina slavei dumnezeirii lui Hristos. Aşa cum remarca părintele G.
Metallinos38, Ucenicii au fost transfiguraţi de „norul” prezent la momentul cu pricina, şi care este
chip al Duhului Sfânt. Acesta i-a umbrit pe ei ca şi pe Fecioara Maria la zămislirea lui Hristos.
Este folosit acelaşi verb „επισκιάζω” – a umbri (a adumbri) ca să se arate că lucrarea Duhului
Sfânt în Născătoarea de Dumnezeu din momentul zămislirii este şi lucrarea pe care acelaşi Duh
Sfânt o săvârşeşte în Sfinţii Apostoli la momentul Schimbării la Faţă.
La Schimbarea la Faţă, afirmă Sf. Maxim, prin Sf. Duhul ce i-a adumbrit în
chipul norului, Cuvântul avea să se schimbe la faţă şi în Apostoli.39 Aceasta a
făcut ca natura lor să se metamorfozeze şi astfel să vadă în Lumină pe Hristos, Lumină care în
Duhul Sfânt şi în Hristos sălăşluind tainic în ei - le era proprie.
Ne amintim aici pasajul cu Serafim de Sarov şi ucenicul său Motovilov. 40 Acesta îl întreabă pe
Sfântul Serafim cum este posibil să cunoască Duhul Sfânt. Atunci Sfântul îl roagă

41 Ibidem
42 Το Μηναίoν Αυγούστου, Το όρθρο της έβδομης ημέρας, ed. Αποστολικής Διακονίας, Αthena, 1993 , p. 104
43 Ε Kallistos de Dioclea, op. cit., p.20
44 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, nota 211- op.cit., p.165

să-l privească. Încercând să-l asculte pe avă, Motovilov îi răspunde că nu poate să o facă pentru
că lumina ochilor lui îl arde, fiind mai strălucitoare decât soarele. Sfântul Serafim spune atunci
ucenicului: „nu ai fi putut să mă vezi în lumină dacă tu însuţi nu erai în lumină(Duhul Sfânt).”41
Şi aici ucenicii nu ar fi putut vedea lumina, dacă ei nu primeau în Duhul Sfânt şi prin
Hristos, Lumina dumnezeirii Sale.
Cum se poate înţelege ţinta noastră spre desăvârşire devine, pe temeiul Duhului Sfânt, întruparea
în chip tainic a lui Hristos în noi, sălăşluire tainică care ar fi în acelaşi timp şi schimbare la faţă a
Cuvântului în noi. Astfel, Slava şi Lumina veşnică a dumnezeirii şi umanităţii lui Hristos de la
Schimbarea la Faţă, ajung să fie definiţii şi ale noastre. Prin umanitatea lui Hristos ni se oferă
posibilitatea preschimbării noastre: „Schimbă Mântuitorule, amestecarea firii noastre, cu
dumnezeiescul trupul tău luminând-o pe ea”.42 Hristos în umanitatea Lui, în mod paradigmatic,
devine prototipul împlinirii şi sfinţirii noastre veşnice.43
Aşadar, îndumnezeirea noastră se poate defini ca fiind împlinirea tainică, apofatică prin
scufundarea în persoana sau lumina feţei lui Hristos inexprimabile.44 Această scufundare aduce
cu sine experierea Luminii şi a slavei dumnezeirii, comuniunea în iubire cu întreaga Sfânta
Treime spre iubire desăvârşită în sfinţenie.

3. Taborul firii umane la nivel personal-implicaţii ascetico-mistice

Schimbarea la Faţă a Domnului este temelia cea tare a nădejdii noastre în schimbarea la faţă a
întregii noastre vieţi întru viaţa veşnică nestricăcioasă, asemenea celei dumnezeieşti. Schimbarea
la Faţă este modelul şi ţinta noastră veşnică, este Lumina cea dumnezeiască îndumnezeitoare.
Împlinirea acestei ţinte revendică întreaga noastră fiinţă. Vederea lui Dumnezeu în Lumina cea
neînserată a dumnezeirii Sale, cere o mare nevoinţă ascetică. Mistica vederii Luminii taborice
presupune o susţinută asceză şi nevoinţă spre curăţirea

45 Το Μηναίον Αυγούστου, Τα προεόρτια της άγιας Μεταμορφώσεως- Το εσπερινόν, ed. Αποστολικής

Διακονίας ,Αthena, 1993 p. 66
46 Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia…op. cit., p.268
47 Κallistos de Dioclea, op.cit, p.20
48 În taina Schimbării la Faţă ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos vrea să ne încredinţeze de Lumina şi taina Sf.
Crucii.- cf. Sf. Ioan Gură de Aur, EΠΕ, op. cit. , p. 251
49 Ibidem, p. 33
50 Αrhim. Emilianos, op.cit, p.150

fiinţei: „cu strălucirea virtuţilor luminându-ne, să ne suim în muntele sfânt, să vedem

dumnezeiasca Schimbare la Faţă a Domnului.”45
Aceasta este calea pentru luminarea noastră după modelul schimbării la faţă a lui Hristos în
muntele Tabor „nimenea nu vine la Mine fără numai prin Mine” (Ioan 14, 6).
„Dacă Domnul S-a ispitit (Evr. 4, 5) şi noi negreşit trebuie să trecem prin focul ispitirii, dacă a
fost răstignit şi a suferit Crucea, nici noi nu vom scăpa de suferinţă şi răstignire pe cruci
nevăzute, spirituale. Numai dacă vom urma Lui cu adevărat în căile inimii
noastre ne vom schimba la faţă ca şi El, şi încă de aici, de pe
pământ.”46
Prin asemănarea noastră cu chipul vieţii pământeşti a lui Hristos devenim asemenea Lui şi după
chipul fiinţării lui celei dumnezeieşti, împreună moştenitorii cu El şi părtaşi dumnezeirii. (I Pt. 4,
13 şi II Pt. 1, 4)
Cum ar spune teologul Kallistos Ware „a fi creştin însemnă să participi în fiecare clipă la kenoza
şi jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, precum şi la marea bucurie în Lumină a Schimbării lui la
Faţă. În viaţa personală a fiecărui creştin Taborul şi Golgota trebuie să fie trăite ca doua
nedespărţite aspecte ale aceleiaşi realităţi spirituale.” 47 Metamorfoza şi îndumnezeirea noastră
trece prin Cruce, prin patimă. Crucea48 şi Taborul reprezintă aceeaşi sfântă taină a slavei lui
Hristos.49
Şi dacă metamorfoza noastră trece prin Taina Crucii ea trece neîndoielnic şi prin asceză care se
înţelege ca renunţare de sine şi predare a sufletului pe altarul de taină al lui Hristos- Sfânta Cruce.
Jertfa noastră împreună cu Hristos pe Cruce este şi Învierea, dar şi schimbarea noastră la faţă în
Lumină.
Pentru a trăi, însă, această experienţă a Golgotei şi a Schimbării la Faţă în viaţa noastră, cea care
trebuie să însoţească pe creştin în urcuşul său pe muntele Taborului este rugăciunea. Rugăciunea
este cea în care stăruia Hristos înainte de momentul Schimbării la Faţă, 50 dar şi starea spirituală a
Acestuia pe Cruce.
51 Arhim. Sofronie, op.cit., p. 275
52 Sf. Maxim Mărturisitorul, Περί Αποριών…op. cit., p.204
53 Sf.Grigore Palama, ΕΠΕ 10, ed. Αποστολικής Διακονίας , Αthena, p. 387
54 Sf. Maxim, Περί Αποριών…op.cit. p.211

Părintele Sofronie spune că rugăciunea de pe Tabor are aceeaşi însemnătate şi intensitate ca şi cea
din Ghetsimanii: „Îmbrăţişând în rugăciunea Sa totul dintru întemeierea lumii până la sfârşitul
veacului acestuia, Domnul se ruga să ne arate nouă numele Tatălui, şi ca iubirea cu care a iubit
pe Fiul să fie şi întru noi (Ioan 17, 26).”51
Rugăciunea este calea prin care creştinii se pot metamorfoza.
Rugăciunea este asceză desăvârşită pentru că în ea renunţarea la
egoismul şi iubirea de sine nu e manifestată. În rugăciune îţi
recunoşti nimicnicia şi te adresezi lui Dumnezeu în starea de jertfă.
Rugăciunea ca jertfă de sine ne deschide porţile cunoaşterii şi
experienţei mistice a Luminii.
Starea de pe Tabor trăită personal în rugăciune este, deci, o experienţă ascetică, dar mai cu seamă
mistică. Şi în acest sens Sfântul Maxim interpretează pe cei doi mari corifei
ai Vechiului Testament ca asceză-făptuire (Moise) şi contemplaţie
(Ilie) voind să ne arate că în taina Slavei celei de pe Tabor cele două
aspecte sunt indisolubil legate. Făptuirea duce fără îndoială la
contemplaţie şi experierea slavei lui Hristos 52 şi contemplaţia la
rândul ei vine din asceză. Acest fapt îl subliniază şi sfântul Grigore Palama
când ne spune „să ne schimbăm prin înnoirea minţii şi astfel realizând
aceasta cu dumnezeiasca lumină să ne facem împreună formaţi
(σύμμορφοι), cu asemănarea slavei lui Dumnezeu.”53
Contemplaţia, pe de altă parte, trebuie să observăm că ne deschide porţile teologiei mistice în
toată splendoarea ei, teologia contemplaţiei naturale sau catafatice şi cea a contemplaţiei
supranaturale sau apofatice. În legătură cu acesta, Sfântul Maxim afirmă faptul că cele petrecute
la Schimbarea la Faţă, arată în chip tainic cele două chipuri generale ale teologiei, adică cel dintâi
simplu şi necreat care prin tăcere afirmă cu adevărat dumnezeirea şi al doilea care afirmă în chip
măreţ cele cauzate. Prima este teologia luminii nezidite, iar cea de-a doua este cunoaşterea lui
Dumnezeu din zidiri prin cugetarea raţiunilor descarnate ale făpturilor.54
Cunoaşterea apofatică este mai presus de simţuri şi idei. Este o realitate neconstruită şi nededusa
de minte, o realitate ce apare spiritului în chip apofatic din trăirea lui Dumnezeu însuşi, în lumină.
Lumina pe Tabor fiind fără forme ne face cunoscut pe Dumnezeu în mod

55 Cunoaşterea apofatică ce vine din experierea lui Dumnezeu în fiinţa noastră fiind nedeplină -dat fiind caracterul
creat al omului -este o cunoaştere cu valoare de simbol. cf. D. Stăniloae, Ambigua, op. cit., nota 208
56 Sf. Maxim, Ambigua …op.cit., nota 208 (D. Staniloae) , p. 164
57 Ibidem, nota 211
58 Ibidem, nota 212
59 Ibidem, nota 213
60 Το Μηναίoν Αυγούστου, Τα προεόρτια της άγιας Μεταμορφώσεως- Το εσπερινόν, ed. Αποστολικής Διακονίας,
Αthena , p. 90
simplu sau ca simplă prezenţă supremă55, neprecizat nici prin atribute care nu pot reda nici ele
exact pe Dumnezeu cel mai presus de toate atributele.56 Iar cea catafatică, o înţelege Sf. Maxim
din trei simboluri:
- zidirile şi făpturile recapitulate şi realizate în hainele de lumină a lui Hristos.57
- în pronia cu privire la făpturi, simbolizată de Moise58
- judecata lui Dumnezeu cu valoare antropologic – etică simbolizată de Ilie59
În toate acestea Dumnezeu se preamăreşte prin lucrarea sfinţitoare de îndumnezeirea noastră.
Cele două moduri de cunoaştere teologică sunt, în fapt, moduri existenţiale de împlinire şi
desăvârşire a noastră. Atât contemplarea lucrurilor şi raţiunilor din zidiri, precum şi vederea
luminii necreate de pe Tabor reprezintă suprema desăvârşire a noastră
Aşadar, gnoza ca stare existenţială este legată de înfăptuirea şi realizarea
tainei Taborului în viaţa noastră prin rugăciune şi asceză ce ne conduc la
strălucirea şi Lumina feţei lui Hristos. Pentru a ajunge la muntele luminii
trebuie sa trecem prin pustia aridă a ascezei, pustia pe care a trecut-o Israel
demult înainte să ajungă în Ţara Făgăduinţei. În tot acest proces de
metamorfoză de la pustie (asceza) la muntele slavei şi lumina lui Hristos
(mistica) acelaşi Domn Hristos ne călăuzeşte şi ne ajută: „ Cel ce a povăţuit
pe Israel de demult în pustie, prin stâlp în chipul focului prin nor, astăzi în
muntele Taborului în chip de negrăit întru lumină a strălucit Hristos.”60
61 G. Metallinos, op. cit., p. 83
62 Arhim. Sofronie, op. cit.,.p.277
63 Το Μηναίoν Αυγούστου, Το όρθρο της έβδομης ημέρας..op.cit, p. 104

CONCLUZII:
Înălţarea pe Muntele Taborului este ţinta Bisericii şi a umanităţii întregi în fiecare sărbătoare. 61
Vederea Luminii necreate şi îndumnezeirea noastră este motivul schimbării la faţă a lui Hristos în
dorinţa divină veşnică de a face pe om părtaş dumnezeieşti firi. (II Pt. 1,4) În trupul şi umanitatea
lui Hristos, dumnezeirea se manifestă plinind-o pe aceasta după chipul împlinirii noastre în viaţa
veşnica. Dumnezeirea se manifestă ca lumină, ea umple omul întreg, toată umanitatea devine ea
însăşi asemenea luminii primind prin firea ei „forma” dumnezeirii lui Hristos.
Foarte adâncă şi înaltă a fost taina Schimbării la Faţă a lui Hristos, atât pentru ucenici, dar şi
pentru întreaga omenire, a fost exprimarea frumuseţii celei pururea fiitoare a misterului celui
ascuns mai înainte de veci în Dumnezeu.62
Pentru a ne face intim Soarele Fiinţei celei mai înainte de veci avem nevoie de făptuire în virtute
spre luminarea omului lăuntric. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm lui Hristos cel ce pe Sine S-a
schimbat la faţă zicând:” Schimbă Mântuitorule, amestecarea firii noastre, cu dumnezeiescul
trupul tău luminând-o pe ea şi-i dă moştenirea cea dintâi a nestricăciunii, ca toţi sa te slăvim pe
Tine, unul Dumnezeul nostru.”63