Ordinea pomenirii este conformă cu ordinea lunilor anului bisericesc:

- 13 sept. - Cv. Ioan de la Prislop, sec. XV-XVI, Tara Haţegului (Prislop), care a
dus o viaţă retrasă într-o chilie, numită şi azi „a sfântului”;

- 15 sept. - Sfântului Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, † 1656, vieţuitor la

Partoş-Banat, fost mitropolit de Timişoara, mare făcător de minuni;

- 27 sept. - Sfântului Ier. Antim Ivireanul, † 1716, mitropolit al Ţării Româneşti

(1708-1716), martirizat de turci, mare predicator, tipograf, ctitor al Mt. Antim
din Bucureşti;

- 14 oct. - Cv. Paraschiva de la Iaşi, sec. XI, n. Epivat, Tracia, viaţă retrasă în
pustnicii; din 1641 sfintele ei moaşte sunt aduse la Iaşi de către domnitorul
Vasile Lupu;

- 21 oct. - Cv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, Preot
Moise Măcinic din Sibiel şi Preot Ioan din Galeş, toţi mărturisitori şi apărători
ai ortodoxiei în Ardeal, în sec. al XVIII-lea; în afară de Sofronie, care a murit
nu se ştie pe unde prin Ţara Românească, toţi ceilalţi au murit în închisoarea
Kufstein (Munţii Tirolului, Austria), aruncaţi din ordinul împărăţiei, unde se
duseseră să ceară dreptate pentru români;

- 15 nov. - Cv. Paisie de la Neamţ (Velicikovschi), originar din Poltava-Ucraina,

vieţuitor la Athos, de unde a adus în Moldova rânduieli monastice severe, dar
înţelepte, inclusiv rugăciunea inimii; stabilit la Mt. Neamţ, unde trece în
veşnicie, la 15 nov. 1794;

- 23 nov. - Cv. Antonie de la Schitul Iezer-Vâlcea, sec. XVII-XVIII, mare iubitor

de pustnicie, cel mai renumit sihastru al Olteniei, renovator al Schitului Iezer;

- 30 - SF Ap. ANDREI
- 7 dec. - Sfântului Mc. Filoteea de la Argeş, n. la Târnovo, sec. XIII, ucisă de
tatăl ei cu securea, pentru că împărţea mâncare la săraci; sfintele ei moaşte se
găsesc la Mânăstire Curtea de Argeş;

- 18 dec. - Cv. Daniil Sihastru, , retras în chiliile de la Putna şi Voroneţ;

înmormântat la Mt. Voroneţ;

- 25 ian. - Sfântului Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381), prieten cu

Sfântului Vasile cel Mare, cu care corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul
arian Valens;

- 28 feb. - Cv. Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor

la Betleem, Egipt şi Constantinopol, unde va fi hirotonit diacon de Sfântului Ioan
Gură de Aur; merge la Roma şi în Galia, la Marsilia, unde pune bazele monahismului
apusean; aici moare, în 435;

- 29 feb. - Cv. Gherman din Dobrogea - prieten şi consătean cu Casian, cu care va

călători în Siria, Palestina, Egipt, Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de
Sfântului Ioan Gura de Aur; merge la Roma, unde, alături de Casian, va lua apărarea
Sfântului Ioan Gură de Aur, prigonit în acea vreme. Moare la Roma prin anii 405-
415;

- 26 martie - Sfântului Mc. Montanus preotul şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul

Sava, la 26 martie 304, lângă Singidunum, Belgradul de azi (locuit în acele vremuri
de strămoşii noştri daco-romani), pe vremea persecuţiei lui Diocleţian şi Maximian
Galeriu;
- 11 aprilie - Sfântului Ier. Calinic de la Cernica, n. în Bucureşti, în suburbia
Sfântului Visarion, călugărit la Mânăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă
Bucureşti, episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868; sfintele moaşte la Mânăstirea
Cernica; vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni;

- 12 aprilie - Sfântului Sava de la Buzău, înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul

372, la vârsta de 38 de ani, pe vremea persecuţiei lui Atanaric; Sfintele lui
Moaşte sunt trimise Sfântului Vasile cel Mare, de către Iunius Soranus, guvernator
al Dobrogei;

- 20 aprilie - Sfântului Teotim, episcop de Tomis, preţuit pentru viaţa lui sfântă;
are şi scrieri cu caracter moralizator; prin anii 400-403 ia apărarea Sfântului
Ioan Gură de Aur;

- 24 aprilie - Sfântului Ier. Ilie Iorest, originar din Ardeal, călugăr la Putna,
misionar în Ardeal, mitropolit de Alba-Iulia (1641-1643), luptător împotriva
calvinismului, închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia după ajutoare, retras la
Putna unde moare la adânci bătrâneţi;

- Sfântului Ier. Sava Brancovici, n. la Ineu-Arad, protopop de Ineu şi mitropolit

de Ardeal (1656-1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după ajutoare; va fi
închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în 1683;

- Sfântului Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, năsăudean de origine, episcop

de Maramureş (sediul la Sfântului Mihail din Peri), 1690-1691; chemat la Viena
pentru a părăsi ortodoxia, refuză; închis, scos din scaun, † 1711;

- 12 mai - Sfântului Mc. Ioan Valahul, rob la turci la 15 ani (1659), cumpărat de
un „sodomit” pentru scopuri murdare, fapt pentru care Ioan îl ucide; ademenit de
agareanca văduvă şi pentru că refuză „propunerea”, va fi închis şi spânzurat;

-27 mai - Sfântului Mc. Iuliu Veteranul (i se spune „veteranul” pentru că a

participat la 6 războaie); i se taie capul cu sabia de către persecutorul
Diocleţian, la Durostor;

- 2 iunie - Sfântului Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, n. aprox. 1300 în Trapezunt,
negustor; un dregător tătar îl persecuta pentru a-l trece la legea lui. Refuză. I
se taie capul cu sabia. Alexandru cel Bun îi cumpără Sfintele Moaşte (1402) şi le
aşează în Bis. Mirăuţilor-Suceava;

- 4 iunie - Sfântului Mc. Zotic, Atal, Camasis şi Filip, nume de martiri

descoperite într-o grotă la Niculiţel-Tulcea; martirizaţi pe vremea lui Diocleţian
sau Liciniu. Sfintele lor Moaşte se găsesc azi la Mt. Cocoş-Tulcea;

- 24 iunie - Sfântului Niceta de Remesiana (azi Niş, în Jugoslavia), daco-roman, în

sec. 4-5 episcop de Remesiana, dar şi misionari la „besi”, strămoşi ai noştri din
sudul şi nordul Dunării; are şi scrieri teologice, imne (între care cunoscutul „Pre
Tine Dumnezeule Te lăudăm”);

- 30 iunie - Sfântului Ier. Ghelasie de la Râmeţi (jud. Alba), sec. XIII-XIV, cel
mai vechi nume de episcop cunoscut în Transilvania;

- 1 iulie - Sfântului Ier. Leontie de la Rădăuţi, sec. XIV, călugăr la Mt. Bogdana,
pe vremea lui Bogdan I; episcop de Rădăuţi, sub domnia lui Alexandru cel Bun; se
retrage în pustnicie la Schitul Laura; Sfântului moaşte au dispărut fără urmă;

- 8 iulie - Sfântului Mc. Epictet preotul şi Astion monahul, martirizaţi prin

tăierea capului sub Diocleţian (aprox. 290) la Halmiris, pe malul lacului Razelm de
azi;
- 18 iulie - Sfântului Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria),
militar, martirizat prin aruncarea în foc, în 362, pe vremea lui Iulian Apostatul;

- 5 august - Cv. Ioan Iacob de la Neamţ, n. 1913 în Crăiniceni-Botoşani, orfan de

mic, vieţuitor la Neamţ, Turnu, Sfântului Sava-Palestina (lângă Iordan), unde a
fost şi stareţ (1947-1952); retras într-o peşteră din pustia Hozeva (†1960); a
lăsat frumoase poezii în manuscris;

- 7 aug. - Cv. Teodora de la Sihla, n. în Vânători-Neamţ (≈ 1650), căsătorită, dar

pentru că n-a avut copii, în bună înţelegere cu soţul au îmbrăţişat amândoi haina
îngerească, ea retrăgându-se, cu binecuvântarea stareţului Varsanufie de la Neamţ,
în Munţii Sihlei (într-o peşteră, numită azi „a Sfintei Teodora”), el la Mt. Poiana
Mărului. Sfintele ei Moaşte se găsesc la Mt. Pecerska-Kiev, în aşteptarea
repatrierii;

- Sfântului Mc. Constantin Vodă Brâncoveanu, martirizat de turci, pentru că nu a

vrut să se lepede de credinţa ortodoxă, alături de cei patru fii ai săi,
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de Sfetnicul Ianache, la 16 aug. 1714, la
Constantinopol.

=============
26 iul. Sf Ioanichie ce Nou de la Muscel
e Valea Dâmboviţei, între Târgovişte şi Câmpulung, se află un deal înalt numit
„Dealul Cetăţuia" sau „Dealul lui Negru Vodă". Prima aşezare monahală cunoscută pe
această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Ţării
Româneşti întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă"
(Cetăţuia).

Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca şi pe valea pârâului

Cetăţuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste româneşti, între secolele
al XIII-lea şi al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulţi sihaştri cu viaţă sfântă, ale
căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numeşte de sute de ani „Valea
Chiliilor", din cauza numărului mare de sihaştri trăitori aici.

Unul din cei mai renumiţi sihaştri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele
decenii ale secolului al XVII-lea, a fost Cuviosul schimonah Ioanichie. Se crede că
era cu metania din Schitul Negru Vodă de alături, unde s-a nevoit la sfârşitul
secolului al XVI-lea. Apoi, râvnind fericitei vieţi pustniceşti şi arzând pentru
dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în peretele
muntelui şi acolo s-a nevoit, neştiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai
ucenicul său îi aducea pâine şi apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la
gura peşterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le
aducea din timp în timp egumenul schitului.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce măsură
duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. Însă, după o nevoinţă atât de aspră,
cuviosul acesta, ajungând la măsura sfinţeniei şi cunoscându-şi dinainte sfârşitul,
şi-a săpat singur mormântul în fundul peşterii. Apoi, culcându-se în mormânt, şi-a
dat sufletul în mâinile Domnului.

Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a
părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului XX, coborându-
se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit osemintele întregi ale
acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul peşterii. Erau galbene,
binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau
săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638".
==========================
3 mai

Viaţa Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici

30 APRILIE 2013 VIEŢILE SFINŢILOR

S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20

de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce
se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism,
primind numele de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion
conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste
nevoinţă. Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea
de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi
făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata
obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea
unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea
episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul

anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în
diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numeşte
stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul Irodion a păstorit 41 de ani
acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului
Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe

ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic
avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi
„Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi
deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte

faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri –
Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în
rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea
confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu
smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele,
călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei –
suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în
Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea
puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere,
spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un

vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l
primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară
ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat
diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar
nu-l primesc!
Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi iertare şi
făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul Irodion era văzător cu duhul. Foarte multă lume se
vindeca şi afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la

Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion –
ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-
l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai
ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi
i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au
rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului
faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane”
(adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu
avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo.
Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la
Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial.
„Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani
pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi
dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu

este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a şi
murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul
2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare
taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se

alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania
să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi
întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de
6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic
Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie,
Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca
evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape
mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele
Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele
prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a
moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi le-a
îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat
altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai
mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei
gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta
pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut
foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină.
Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 –
1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri
adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa
şi a închis subiectul.
După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane
evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către
Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie
şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să

canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil
nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic
şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de
canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu

rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au
participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte
străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit

ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea
mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un
schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt
vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap: „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al

mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare
că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând

unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri
adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se
năruia orice speranţă. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a
început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi
mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de
bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din
sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau
nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să
emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930
la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la
Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară.
O putem numi a treia aflare a moaştelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie
2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre
folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din
ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece

cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion
este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la

Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sfântul Cuvios
Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi
continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Stareţul de la Lainici.
Îi multumim Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a
acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre şi-l rugăm fierbinte să
mijlocească şi pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

=================

Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv
Mitropolitul Moldovei, care va fi omagiat pe 26 ianuarie, mireanul Gheorghe Lazăr,
cu numele Sfântul Gheorghe Pelerinul, cu ziua de prăznuire la 17 august,

==================
Este vorba despre Mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei (1719-1778) și Cuvioșii
Sila, Paisie și Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei (sec. XVIII). Aceștia au
fost canonizați, având datele de prăznuire la 15 mai, respectiv, 16 mai.

Propunerile de canonizare au venit din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

și avizate favorabil de Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
în ședința de vineri, 20 mai 2016. Aceste propuneri au fost trimise Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române care a hotărât canonizarea sfinților putneni în acest
an, când se împlinesc 550 de ani de la înființarea Mănăstirii Putna.

Mitropolitul Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 în Bucovina. El se

remarcă în timpul activității sale prin tipărirea de cărți bisericești, un aspect
esențial în contextul în care anul 2016 este an omagial și al tipografiilor
bisericești în Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, el a tipărit și manuale
școlare în limba română, promovând astfel învățământul în limba maternă. în A
trecut la Domnul în data de 15 mai 1778.

Tropar, glasul al 3-lea, podobie: Mare apărător …

Grija cea lumească lepădând şi viaţa pustnicească trăind, ca un bun păstor turma
cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te
veseleşti, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele
noastre.

Condac, glasul al 4-lea

Cu fapte bune şi cu virtuţi împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al

credincioşilor te-ai arătat şi înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod
Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în
ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

***

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor. Ca stareț, a
înnoit viața duhovnicească a Mănăstirii Sihăstria Putnei. A trecut la cele veșnice
în 23 aprilie 1783.

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața
monahală. El a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, împreună cu
celelalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte
duhovnicesc. S-a mutat la Domnul în data de 16 decembrie 1784.
Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. El a fost
un mare duhovnic, fiind și părintele duhovnicesc al Mitropolitului Iacob Putneanul.
A trecut la Domnul a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26
decembrie 1784.

Tropar, glasul 1

Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat,

Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea
ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se
mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea, podobie: Apărătoare Doamnă …

Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm.

Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu
evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu
pentru sufletele noastre.

=================

Viața Sfântului Gheorghe Pelerinul

6 MARTIE 2018 VIEŢILE SFINŢILOR

Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1846, în Șugag (astăzi în județul Alba) din
părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul
Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare
bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai
mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea
multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu
Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă

pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu
și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie
faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.
Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el
însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le
spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească;
datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”. Prin astfel
de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu
era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat,
ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de
trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l
toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei

sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți
țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la
Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile,
mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și
celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon,
Iordan, Nazaret, Tabor. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic
care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în
lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul
său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.
Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile
în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de
Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl
chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii. Odată, diavolul i-a tot
aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a
hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu
capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să
se încalțe. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să
umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna. Altădată diavolul i s-a
arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă
în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor
patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la
neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul
nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat
în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și
mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu,
lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său,
după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din
Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare
mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu
îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el. Altă dată bătrânul povestea celor mai
de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am
văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de dia-
voli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile
apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din
biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț
și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii,
cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an
făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul

Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță
în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și
mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas
până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic,
și multe mănăstiri în împrejurimi.

Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi,
în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua
străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul
descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit
într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era
praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea
cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu
limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă,
purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva
îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime
de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le
dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească,
începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și
poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl
sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui
Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde
era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat
pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar
când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie,
starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții

duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe
bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul
îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în
vagon, căci nu avea bani. Conductorul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a
coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l
lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând:
„Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească
trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schimbat locomotiva; au schimbat
conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre funcționarii gării a zis:
„Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela
este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au
adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O
evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de
doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în
timp ce acesta rostea oamenilor predică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când
dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu
Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut,
iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui
Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele
Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu
Neamț.

În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe

război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui
nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar
fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce

avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi
i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă
atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O
să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor
trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de
praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat,
tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra
Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate,
fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i
rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra
Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul
pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște
la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-
un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns
la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până
astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind
propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a
fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări,
atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul
Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul

nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

================

Viața Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul

Publicat de Iulian Dumitraşcu 05.07.2017
Sf. Cuv. Pafnutie Parvu Zugravul
Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut
în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-
1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a
primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și
ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan,
când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea
copil.

Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin
urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung
Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei
mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale
zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a
luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile şi
găsindu-l înzestrat pentru iconografie.

La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat paşii spre pământul

binecuvântat al Moldovei, trimis să înveţe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit
meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de
iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi
interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt
timp pictor de curte al boierilor Vlădeşti, urmașii nașului său.

Din această perioadă, datează şi cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii

Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a
pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș).

Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii

ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și
anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L.
Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colţea (București), Berca (jud.
Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș
Comarnic, jud. Prahova) şi Bordeşti (jud. Vrancea), bisericile de mir de la
Filipeştii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova),
Călineşti (com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica
Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) şi biserica de la
Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com.
Lungești, jud. Vâlcea), precum şi biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat şi icoane pe lemn. Dintre ele,
cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și
Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana
asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (sec. XV).

Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci

deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post şi rugăciune.
Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă.
Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru
nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.

Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de

zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a
avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum
odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soţia sa, Tudora, a trecut la cele
veşnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit
și s-a rugat stăruitor.

La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la

Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de
Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul
Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se
îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă
înființată acolo de Cantacuzini.

În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul
Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind
de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare,
trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea
starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima
codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă
călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și
smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.

Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai
mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și
dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un
mare trăitor al Ortodoxiei româneşti. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința
și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a
trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor
bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul (glasul 1)

Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har
și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată
viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al
Duhului Sfânt te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Preasfintei Treimi să
mântuiască sufletele noastre.

Condacul (glasul al 3-lea, podobie: Fecioara, astăzi…)

Rugător către Hristos întru tăcere smerită, iconar preaiscusit și lucrător al

virtuții fiind tu, Sfinte Pafnutie, Cuvioase, vas ales te-ai arătat cereștilor
daruri, iar acum, în cer te bucuri de strălucirea Treimii Sfinte, în veci.

============
Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul
Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti
şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire
la data de 3 septembrie.

===============

canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi

de prăznuire data de 5 octombrie.