Sunteți pe pagina 1din 27

contributors.

ro

Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii pierdute

Alexandru Dodan

64-81 de minute

Deruta alarmantă a Occidentului ultimilor aproximativ 10 ani, în căutarea


unui sens şi a unei încrederi în sine pierdute, precum şi asaltul
aproape general împotriva democraţiei liberale, dincolo de numărul
impresionant al analizelor şi comentarilor făcute deseori de pe
poziţii partizane politic sau ideologic, ar trebui să motiveze, înainte
de orice, eforturile de a răspunde la două întrebări urgente: cum s-
a ajuns aici şi ce este de făcut pentru a preveni transformarea
crizei în colaps?

Ce tulbură Occidentul într-atât de serios încât să-l determine să accepte,


să tolereze sau chiar să susţină din interiorul propriilor societăţi,
contestarea tot mai făţişă, deseori agresivă, a ordinii internaţionale
chiar de el definită după 1945, şi redefinită parţial după 1989-1991?
Răspunsul propus aici este că unul dintre motive, posibil cel
principal, este scăparea suveranităţii de sub controlul elitelor
politice din statele construite pe tradiţia democraţiei liberale.

Conceptul de “suveranitate”, distinct şi autonom politic faţă de cel de


“suveran”, este unul modern, impus treptat din secolele 16 şi 17,
influenţat de Renaştere şi de Pacea din Westphalia (1648), nu unul
medieval. Naţiunile Occidentului au astăzi dificultăţi tot mai mari în
a-şi reaminti că democraţia liberală modernă, care nu are prea
multe în comun cu Grecia antică în afară de etimologie, este
rezultanta fuziunii extrem de complicate a unui concept
revoluţionar de secol 18 – suveranitatea naţională – cu o tradiţie
europeană de peste 1000 de ani, bazată pe monarhie şi religie.
O rătăcire periculoasă a gândirii politice mainstream din ultimele 4 – 5
decenii a construit treptat în mentalul unor largi segmente ale
societăţilor occidentale o opoziţie, în fapt inexistentă, între
democraţie şi suveranitate. Este o confuzie nu doar periculoasă,
dar şi cu potenţial letal, pentru ceea ce până nu demult se auto-
intitula cu mândrie “lumea liberă”. Natura umană este intrinsec
imperfectă şi, cum spune un dicton cu foarte mare notorietate,
“dacă oamenii ar fi îngeri, guvernele n-ar mai fi necesare“. Prin
urmare, suveranitatea politică nu va putea fi evacuată, vreodată,
din organizaţiile de mari dimensiuni, în special din cele de tip
statal. Din păcate, mulţi occidentali nu mai înţeleg astăzi că
democraţiile liberale au nevoie de suveranitate chiar mai mult
decât dictaturile sau regimurile autoritare. Acestea din urmă au de
apărat interesele unei (unor) familii sau ale unui grup social foarte
restrâns, care se menţin la conducere prin forţă şi pe bază de
economii de tip “extractiv”, exploatând populaţii şi teritorii în total
sau parţial dezinteres faţă de drepturile omului, pe când
democraţiile au de apărat libertăţile politice şi drepturile
fundamentale ale unor întregi societăţi. Cine are nevoie mai mare
de suveranitate în aceste condiţii? Cum să aperi eficient libertatea
unor naţiuni, fără instituţii care să reprezinte în mod real voinţa lor
suverană?

Similar, scade numărul celor care mai înţeleg că suverantitatea nu


dispare niciodată din istorie şi, dacă instituţiile occidentale actuale
constituite pentru a o “proiecta”, în mod democratic, în cotidianul
politic devin ineficiente, nefuncţionale sau pierd busola “legii egale
pentru toţi“, atunci suveranitatea “migrează” treptat spre alte zone,
mai puţin vizibile, printr-o mutaţie politică niciodată în favoarea
corpului social. Suveranitatea dictaturilor sau regimurilor autoritare
nu este singura “alternativă” nefericită la suverantitatea
democraţiilor liberale. Mai există şi suveranităţi difuze, care se
exercită “din umbră”, menţinând societăţi întregi în haos, violenţă
şi subdezvoltare. Concepte precum “stat eşuat” sau “zone de non-
drept” nu sunt, de altfel, de dată foarte recentă decât din punct de
vedere lexical, şi se referă exact la suveranitatea care a “migrat”
necontrolat şi s-a “întors” împotriva societăţii.

Ce înţelegem azi, totuşi, prin democraţie?


În campaniile electorale din primii 3 ani de după 1989, unii politicieni
români care prizau cu nesaţ aerul libertăţii, explicau “doct”
electoratului încă nedezmeticit din cei 45 de ani de dictatură, că
“democraţia înseamnă puterea poporului“, de la cuvintele greceşti
“demos” şi “kratos”, şi primeau şi aplauze pentru astfel de “lecţii”.
Între timp, circulaţia informaţiei a făcut progrese majore, iar
electoratul s-a (mai) dezmeticit şi înţelege bine că nici în cele mai
avansate democraţii “naţiunile suverane” nu pot conduce, in
corpore, statele respective, pentru că milioane de decizii egal
valabile şi îndreptăţite ar provoca rapid haosul şi ruina. Cea mai
inteligibilă politic încercare de definire este cea din unghi utilitar,
nu sentimental, care conduce spre ideea că democraţia are puţin
de-a face, în sine, cu puterea poporului, fiind în esenţă un set
general acceptat de legi, reguli şi proceduri, care impune rotaţia
non-violentă la putere a diferitelor grupări din cadrul elitei, pe baza
voinţei majorităţii exprimate prin alegeri libere şi corecte, şi care
fixează de asemenea separarea şi echilibrul puterilor în stat,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, precum şi egalitatea
în faţa legii, şi supremaţia acesteia, pe baza garanţiilor
constituţionale.Problema principală aici ţine de tendinţa de supra-
simplificare, vizibilă în majoritatea dicţionarelor, inclusiv cele ale
unor universităţi occidentale de prestigiu, care plasează “alegerile”
în poziţia de indicator principal, dacă nu chiar unic, al caracterului
democratic al unui regim politic (ceva de genul “este democraţie
dacă sunt organizate alegeri”, sau variaţii pe această temă). Or,
alegerile, mai ales cele parlamentare, sunt o condiţie necesară, dar
nu şi suficientă în sine, pentru a avea o democraţie.

Democraţia de tradiţie occidentală, înţeleasă ca ansamblu de legi, reguli


şi proceduri menite să asigure transpunerea corectă în cotidianul
politic şi social a unui concept foarte volatil şi complicat –
“suveranitatea naţională” – se bazează pe două principii
fundamentale, care trebuie să funcţioneze simultan: principiul
majorităţii şi principiul constituţionalismului. Cele două rezistă
împreuna sau se prăbuşesc împreună.

Singurul criteriu identificat în secolul 18, valabil şi azi din lipsă de altul
mai bun, este cel al majorităţii, astfel că suveranitatea este
delegată prin vot unor reprezentanţi aleşi. O majoritate relevantă
politic din perspectiva conceptului de “naţiune suverană” nu poate
fi însă identificată decât într-un corp cetăţenesc relativ omogen
valoric, altfel votul universal, chiar şi direct, egal şi secret, nu are
implicaţii naţionale, ci identitar-tribale, sectare sau separatiste.
Aici trebuie amintită, în paranteză, expresia semantic-contorsionistă de
“democraţie iliberală“, lansată în 1997 de Fareed Zakaria, probabil
cel mai sofisticat politolog musulman american, şi “analist favorit”
al unor vectori media mainstream, precum CNN şi Washington
Post. Expresia a fost preluată şi utilizată insistent în ultimul
deceniu, inclusiv de opinenţi care ignoră încrengătura de nuanţe
asociată acesteia la lansare de “părintele” ei, şi, odată preluată din
zona dezbaterilor academice de zona politică, a devenit inerent
periculoasă, pentru că democraţia de tradiţie europeană nu poate fi
decât liberală. Dacă nu mai e liberală, încetează automat să mai fie
democraţia în discuţie aici, şi devine altă formă de guvernământ.
Cei care insistă cu utilizarea expresiei “democraţie iliberală” fac
mai degrabă deservicii eforturilor de apărare a democraţiei, pentru
că astfel contribuie la acreditarea, inclusiv în Occident, a ideii că
democraţia “poate fi şi de alt tip”.

Conceptul de “democraţie liberală”, nu trebuie înţeles în sensul


preferinţei pentru una dintre orientările politice actuale care
concurează electoral (în speţă, liberalismul, oricum foarte diferit
astăzi de liberalismul clasic), ci prin raportare la sursa sa: o
gândire care acordă prioritate libertatăţii indivizilor de a-şi apăra,
promova şi menţine drepturile lor fundamentale dobândite în mod
natural la naştere, şi nu justificării şi motivării voinţei statului.
Democraţia liberală s-a construit dinspre indivizi spre stat şi este
benefică, în primul rând, pentru indivizi, dar supravieţuirea ei are
nevoie de state-gazdă puternice. Nu este vreun mare paradox aici,
ci un simplu raţionament logic, înţeles până acum 50 de ani de
oricine trecuse bacalaureatul, dar care astăzi, din păcate, este de
neacceptat pentru foarte mulţi occidentali, care tind să plaseze în
opoziţie democraţia liberală şi suveranitatea naţiunilor.
Principiul majorităţii presupune că, odată abolită monarhia de tip Ancien
Regime, în care decizia ultimă era atributul unui suveran legitimat
prin naştere şi religios, singura, unica modalitate de legitimare a
conducerii politice şi a deciziilor adoptate de aceasta este voinţa
majorităţii. Corolarul acestui principiu este că democraţiile au
nevoie de majorităţi, dar nu strict electorale şi matematice, ci şi
valorice, de apartenenţă. Semnificaţia sa este esenţială, pentru că
defineşte unica sursă de legitimitate politică acceptabilă a
vremurilor noastre – voinţa majorităţii naţiunii, care a înlocuit
voinţa suveranului “uns de Dumnezeu”, fosta sursă de legitimitate
politică, acceptată în Europa timp de peste 1000 de ani ca ceva
perfect normal şi de la sine înţeles. Pentru a avea democraţie în
sens occidental şi modern, este nevoie de naţiuni care să-şi asume
suveranitatea, iar naţiunile nu pot exista fără delimitare politico-
teritorială – frontiere sub control suveran şi reguli clare de acces în
corpul cetăţenesc – şi fără delimitare axiologică – o matrice
valorică aptă să dea sens axiomei iluministe de secol 18 conform
căreia individul, odată eliberat din servitute şi transformat din
supus în cetăţean, se va implica politic, cu bună credinţă, pentru
binele general al societăţii din care face parte (“et pluribus unum” /
“unul, dintre mulţi” – cum spune dictonul latin inspirat ales drept
motto de către republica federală nord-americană). Democraţiile
funcţionează cu cetăţeni, nu cu supuşi.

Principiul constituţionalismului recunoaşte faptul că democraţia trebuie


protejată de propriile ei excese şi de inevitabilii ei demagogi, şi
presupune în esenţă că, dacă majoritatea decide şi legiferează,
asta nu înseamnă că poate legifera, sau face, orice vrea, prin
folosirea abuzivă a primului principiu, odată ce a câştigat un
scrutin. Corolarul acestui principiu este că democraţiile nu pot fi
lăsate integral la dispoziţia majorităţilor simple, în unele domenii
deciziile fiind rezervate super-majorităţilor sau referendumurilor.
Constituţionalismul presupune o “Lege a legilor“, care să nu poată
fi modificată de simple majorităţile rezultate la urne (se impun
praguri minime de două treimi, sau chiar trei pătrimi din numărul
parlamentarilor), şi care reglementează, în esenţă, două seturi de
probleme: cum funcţionează şi cooperează puterile separate din
stat (inclusiv care este “ordinea de precădere” a instituţiilor care
derivă direct din votul popular), respectiv care sunt drepturile şi
libertăţile fundamentale garantate cetăţenilor. Ca regulă generală,
garantarea drepturilor şi libertăţilor prin simpla lor menţionare în
textul constituţional nu ajută prea mult, dacă textul aceleiaşi
Constituţii nu identifică “punctul magic” de echilibru şi control
reciproc între instituţii, dar astfel încât funcţia executivă a statului
să nu fie paralizată.
Astăzi, la aproape 30 de ani de la emblematicul an 1989, principiul
majorităţii este ameninţat în Europa de Vest (fostă necomunistă),
plus Canada, Australia, Noua Zeelendă etc., iar principiul
constituţionalismului în Europa Central-Răsăriteană (în premieră
absolută după 1989, Freedom House a clasificat în 2019 Ungaria ca
ţară “parţial liberă“, o breşă semnificativă în spaţiul euro-atlantic).
În SUA – piesa de rezistenţă a Occidentului post-1945 – avem o
situaţie atipică, ambele principii fiind simulan sub asalt, mai ales
după 2016 (denunţarea “anacronismului” Senatului şi Curţii
Supreme de către stânga radicală şi contestarea sistemului
electoral de esenţă federală, după alegerile prezidenţiale din 2016,
sunt sugestive în sine).

Occidentul, între războiul “hibrid” şi coloana a 5-a

Din punct de vedere strict politic, linia de separaţie la începutul secolului


21, la nivel global, este între democraţiile reale, liberale, şi pseudo-
democraţii, prezente într-un larg evantai de variante “tehnice”.
Aproape nici un stat nu îşi mai asumă azi, explicit şi oficial, că are
un regim dictatorial, nici măcar autoritar, şi aproape toate statele
membre ale ONU au constituţii în vigoare şi organizează alegeri
parlamentare. Pe de altă parte, Freedom House identifică în ultimul
său raport – “Libertatea în lume în 2019” – doar 45% dintre statele
lumii ca fiind libere (politic), reprezentând 39% din populaţia lumii
(cifră care include şi populaţia Indiei). În Asia, studiul identifică 5
state libere din 48 (10%), iar în Africa – 8 din 54 (15%). Privit din
perspectiva riscurilor migratorii pentru Europa, raportul constată
că trăiesc în ţări libere doar 4% dintre cei aproape 500 de milioane
de locuitori din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (aşa-numita zonă
MENA), respectiv doar 11% dintre cei 1,2 miliarde ai Africii
subsahariene. Tendinţa observată este la fel de îngrijorătoare:
pentru al 13-lea an succesiv, libertăţile politice sunt în regres la
nivel global.

Factorul determinant care plasează astăzi pseudo-democraţiile în avantaj


şi ofensivă este erodarea suveranităţii corpurilor politico-
cetăţeneşti, respectiv a suveranităţilor naţionale, care susţin
democraţiile liberale. La originea acestei eroziuni nu se află (încă)
vectori de agresiune externă directă, de tip clasic, ci confuzia
axiologică, mai precis incapacitatea de dată istorică relativ recentă
a democraţiilor liberale de “a trage linie” şi a legifera foarte clar
ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil pentru modelele lor
politice, societale şi valorice. Globalizarea, despre care se dezbate
astăzi până la saturaţie, înseamnă, printre altele, că un corp politic
naţional (o naţiune) constituit(ă) acum 2-3 secole, nu-şi mai poate
apăra suveranitatea, adică drepturile şi libertăţile fundamentale aşa
cum au fost ele înţelese şi aplicate politic în istoria recentă, doar cu
forţele armate, cu poliţia şi cu serviciile de informaţii/securitate,
oricât ar fi ele de performante, dacă din punct de vedere axiologic
şi identitar elitele politice şi/sau societatea o iau razna şi nu mai
pot cădea de acord asupra unui set minim de valori care să ţină
naţiunea împreună şi să îi dea consistenţă şi coeziune.
După “şocurile” electorale înregistrate în 2016 în cele mai mari
democraţii de limbă engleză – alegerile prezidenţiale din SUA şi
referendumul privind Brexit – o parte a elitelor politice occidentale
a început să admită tot mai deschis existenţa unui “război hibrid”
al Rusiei împotriva democraţiilor liberale din Occident (şi nu
numai), război purtat cu “metode asimetrice”, adică evitând
agresiunea militară deschisă de tip “clasic” în favoarea unor
“procedee” mai puţin vizibile societăţilor din statele-ţintă. Unele
capitale occidentale au lansat deja măsuri de contracarare dar, deşi
“mai bine mai târziu, decât niciodată“, este evident că interpretarea
evenimentelor din ziua de Crăciun a anului 1991 (“dizolvarea”
URSS) ca o “victorie decisivă”, urmată de sentimentul intrării în
Nirvana democraţiei globale au fost erori grave ale Occidentului, de
judecată, politice şi strategice, a căror corectare, dacă va mai fi
posibilă, va antrena un preţ foarte mare, care va trebui plătit exact
într-un moment în care societăţile occidentale sunt afectate serios
nu doar de hedonism “multi-cultural”, dar şi de efectele cumulate
ale crizelor izbucnite în 2008 (financiară şi economică) şi 2011
(migraţie).

Elitele occidentale au ajuns în 1991 – foarte greu de înţeles cum – la


concluzia că “Vestul a câştigat războiul rece“, ignorând una dintre
legile fundamentale ale strategiei, care spune că, indiferent de tipul
său (rece, cald, călduţ, hibrid etc.), un război se încheie atunci când
unul dintre combatanţi rămâne fără mijloacele de a continua
conflictul şi se supune voinţei politice a celuilalt combatant. Apare
evident astăzi că Occidentul nu a “câştigat” în 1991 decât ceva
timp, pe care – cu marea şi fericita excepţie a extinderii NATO şi UE
în Europa Central-Răsăriteană – nu l-a folosit prea bine. Cei 8 ani şi
5 zile care au trecut între 26 decembrie 1991 (dizolvarea oficială a
URSS) şi 31 decembrie 1999 (instalarea lui V. Putin la Kremlin) au
însemnat doar o repliere tactică a elitelor post-sovietice, nicidecum
motivată de “regrete” pentru dezastrele provocate propriei ţări şi
omenirii în numele utopiei comuniste, ci de lipsa temporară a
resurselor pentru a continua conflictul cu Occidentul în forma şi la
intensitatea anterioară. Occidentul nu a obţinut o victorie decisivă
în 1991, fie şi pentru simplul motiv că victoriile reale se obţin pe
liniile de contact cu inamicul, oricare ar fi acestea, nu se proclamă
de către analişti, scriitori sau comentatori de politică externă. Iar
atunci când se obţin, marile victorii sunt evidente tuturor. În
cuvintele lui Thomas Jefferson: “Doar minciuna are nevoie de
sprijinul guvernelor. Adevărul se susţine singur“.
Datorită ochelarilor de eclipsă pe care elitele (civile) occidentale au ales
de bunăvoie să-i poarte după 1991, există astăzi o oarecare
stupoare, defel justificată, la constatarea succeselor operaţiunilor
ruseşti de “penetrare în adâncime” a Occidentului. În fapt, nu este
“nimic nou sub soare”: infiltrarea, subminarea, subversiunea,
dezinformarea, demoralizarea etc. au fost practici de bază ale
politicii URSS faţă de democraţiile occidentale pe tot parcursul
“războiului rece”, iar “războiul hibrid” actual nu reprezintă nimic
altceva decât “măsurile active” ex-sovietice aduse la zi, plus
internet/social media şi efectele globalizării. Internetul permite
astăzi operaţiuni de influenţare cu anvergură mult peste tot ce s-a
putut face în epoca pre-digitală prin agenţii de influenţă sau “idioţii
utili” din Occident, iar globalizarea, mai ales cea financiară, a
permis multiplicarea “paradisurilor fiscale”, a companiilor şi a
băncilor “paravan”, prin intermediul cărora banii “operativi” ai
regimurilor autoritare sunt folosiţi la infiltrarea afacerilor legitime
din Occident, întâmpinând din păcate rezistenţe legislative şi
executive slabe din partea statelor democratice. Obiectivul este
dublu: obţinerea de pârghii la nivelul decidenţilor, şi erodarea a
ceea ce a mai rămas din încrederea opiniilor publice occidentale în
modelele democratice şi liberale din ţările lor.

“Radiografierea” şi înţelegerea corectă a succeselor Rusiei din ultimii 18


ani este absolut necesară, dar nu şi suficientă, pentru că adoptarea
unor măsuri politice eficace de contracarare şi recuperare a
terenului pierdut ar impune efectuarea unei a doua “radiografii”,
mult mai complicată, asupra “coloanei a 5-a” din Occident. Se
vorbeşte deja de “războiul cultural” (cultural warfare) din interiorul
societăţilor occidentale, purtat de părţi tot mai agresive ale elitelor
politice, academice şi media, care resping valorile din “matricea
originară”, atât cele politice, cât şi cele socio-economice. Acest
“război cultural” nu se mai bazează proponderent, cum a fost cazul
până spre mijlocul secolului trecut, pe “conflictul între bogaţi şi
săraci” (deşi tema continuă să fie utilizată politic), ci pe “politicile
de identitate” (identity politics), şi corolarul acestora,
“corectitudinea politică”, care caută cu înfrigurare, “identifică”,
promovează în spaţiul public şi finalmente impun în politicile
publice tot mai multe concesii pentru tot mai multe “minorităţi”,
definite după criterii din ce în ce mai ciudate şi mai vagi. Rezultatul:
afectarea gravă a principiului majorităţii, detaliat mai sus, vital
oricărei democraţii liberale.

Metamorfozele libertăţii în Occident (de la Magna Carta la John Lennon)

“Dacă libertatea are un înţeles, atunci ea înseamnă dreptul de a spune


oamenilor ceea ce nu vor să audă” (George Orwell)
Una dintre cauzele majore ale erodării setului de valori comune care ţine
(încă) suveranitățile naţionale occidentale la suprafaţă poate fi
identificată în sistemele de învăţământ din Occident, mai ales în
cele universitare, unde “corectitudinea politică” a avariat deja grav
libertatea de expresie şi, odată cu ea, unul din pilonii esenţiali pe
care Occidentul se sprijină. Educaţia a fost unul dintre primele
sisteme “scăpate din mână” de democraţiile liberale, probabil
pentru că nefiind considerat vital (deşi este), a fost plasat în “zona
de concesii” de la apariţia primelor probleme sistemice, spre
sfârşitul anilor 1960. Inversarea principiilor pedagogice prin
plasarea aproape exclusivă a accentului pe “dorinţele elevului /
studentului”, reducerea standardelor de performanţă, abordarea
ştiinţelor umane din unghiurile combaterii tradiţiei, schimbării
permanente, refuzului autorităţii, drepturilor fără îndatoriri,
relativismului cvasi-total, auto-flagelării în faţa culturilor şi
civilizaţiilor extra-occidentale, egalitarismului liberticid etc. au
provocat ravagii la nivelul a cel puţin două generaţii de occidentali.
“Zonele de confort” studenţesc instituite în tot mai multe
universităţi, care interzic practic profesorilor şi invitaţilor acestora
să abordeze subiecte “controversate”, lovesc la rădăcină, în ultimă
instanţă, însăşi libertatea de expresie pe care Occidentul s-a clădit.
Schimbarea paradigmei strategice din învăţământul occidental, de
la pregătirea de cetăţeni competenţi pentru democraţiile naţionale
la pregătirea de internaţionalişti relativişti revoltaţi, costă astăzi
Occidentul enorm.

Constatările cvasi-generale cu privire la performanţele tot mai slabe ale


liderilor occidentali, care par incapabili să facă faţă problemelor
grave acumulate, sunt rareori însoţite de observaţia că toţi aceştia
sunt “produsele” educaţiei universitare oferite în ţările lor de prin
anii 1970. Toate studiile sociologice aprofundate, profesioniste şi
independente efectate în ultimii ani (e.g. “Gallup International“,
“PEW Research Center“, “Legatum Institute“) converg la aceeaşi
concluzie: segmentele de până în 40 – 45 de ani ale populaţiilor
occidentale din Europa de Vest şi SUA – Canada înclină clar, iar
cele de până în 30 de ani puternic, valoric şi politic, spre poziţii
radicale de stânga sau chiar spre (neo)marxism, deşi în marea
majoritate a cazurilor nu există condiţionări economice (nu sărăcia
sau excluziunea socială explică aceste opţiuni).
Tineretul occidental de azi, în majorităţi clare, respinge masiv valorile
asociate conceptului de “economie deschisă” (piaţa liberă,
supremaţia contractelor, libera concurenţă, formarea preţurilor pe
baza cererii şi ofertei, flexibilitatea pieţei forţei de muncă, libertatea
comerţului, libera întreprindere pe baza raportului cost-beneficii
etc.), dar, în acelaşi timp, şi fără să vadă contradicţia flagrantă,
susţine la fel de masiv valorile asociate conceptului de “societate
(total) deschisă” (promovarea minorităţilor de orice tip, a modurilor
de viaţă “alternative”, a imigraţiei fără restricţii, prioritizarea
“compasiunii” în faţa meritocraţiei, respingerea “datoriei faţă de
societate” etc.). Datorită “bagajului” ideologic dobândit în şcoli şi
universităţi (şi potenţat de majoritatea mass media), aceşti tineri
nici nu observă absurdul acestei abordări: ei cer statelor lor să-şi
asume “deplina suveranitate” în relaţie cu economia (practic, să
preia controlul asupra economiilor şi pieţelor pentru a impune
politic “egalitatea” şi “nediscriminarea”), dar cer simultan
aceloraşi state şi să renunţe la orice pârghie suverană în raport cu
restul lumii şi cu valorile “de nucleu” ale societăţii. Cel mai
probabil, atunci când profesorii lor le-au ţinut prelegeri edulcorate
despre marxism, au “omis” să le amintească că toate statele
comuniste au funcţionat pe bază de frontiere închise (aproape)
ermetic, şi nici unor minorităţi sau indivizi nu li s-a permis să-şi
fluture sub nasul puterii “valorile alternative”, orice disidenţă fiind
reprimată rapid şi brutal.

Universitățile occidentale, cu puţine excepții, au “produs” în ultimele


decenii milioane de indivizi ostili democraţiei liberale, sau în cel
mai “bun” caz indiferenţi la soarta acesteia, lipsiţi de ataşement
faţă de ţările şi culturile lor de origine, şi care susţin platforme
politice şi economice cu potenţial distructiv major, dacă ar ajunge
să fie aplicate. Oricât am fi de preocupaţi, şi ar trebui să fim, de
acţiunile subversive anti-occidentale ale Rusiei, faptul că doar 29%
dintre francezi, 27% dintre britanici, 21% dintre spanioli, 20% dintre
italieni şi 18% dintre germani se mai declară “dispuşi să lupte
pentru ţara lor” chiar şi în cazul unei agresiuni externe (apud
Gallup International), cu greu ar putea fi pus doar pe seama
“războiului hibrid” derulat de Moscova. Cauzele majore ale unor
asemenea mutaţii de mentalitate colectivă – vorbim aici de 5 mari
democraţii liberale, care, cel puţin prin raportare la restul lumii,
oferă cetăţenilor lor un cadru de viaţă mai mult decât decent –
trebuie căutate şi în interior, şi nu de ieri, de azi.
Reducând la esenţă, problemele Occidentului contemporan pot fi
circumscrise succesului nefast, după aproape 50 de ani, a
“doctrinei John Lennon”, explicitată în 1971 în melodia “Imagine”
(Imaginaţi-vă), de departe cea mai reuşită transpunere pe versusi şi
muzică a Manifestului Partidului Comunist din 1848: “imaginaţi-vă
toţi oamenii trăind doar pentru ziua de azi, că nu există ţări şi nimic
pentru care să merite să mori sau să trăieşti,…că nu există religie,
…şi nici proprietate” etc. Problema se vede chiar din titlu: este
doar o “imagine”, mai exact o hologramă, care face insidios apel la
sentimente nobile pentru a anestezia instinctele indivizilor de a-şi
apăra libertăţile politice şi drepturile fundamentale. De cealaltă
parte, regimurile autoritare, organizaţiile teroriste şi reţelele de
criminalitate organizată nu sunt deloc “imaginare”, ci cât se poate
de reale, în plină “creştere de formă”, şi nu-şi pierd timpul cu
cântecele emoţionante. Dacă generaţiile tinere din Occident nu mai
sunt dispuse să lupte pentru apărarea democraţiei liberale (adică, a
propriei libertăţi), şi vor doar “să-şi trăiască ziua”, atunci situaţia
poate fi evaluată ca fiind gravă.

Democraţia, între “post-adevăr” şi “moartea expertizei”

Problemele Occidentului exced cu mult sistemul universitar, şi pot fi


circumscrise inclusiv conceptului “societăţii post-adevăr”.
Desemnat în 2016, de Oxford English Dictionary, cuvântul (de fapt,
expresia) anului, “post-adevărul” se referă la societăţile în care
faptele rezonabil obiective şi verificabile au mai puţină influenţă în
formarea opinei publice, faţă de apelul la emoţii, sentimente şi
credinţe individuale. Societatea “post-adevăr”, care a devenit
vizibilă mai ales după 2010, este una a “politicilor fără politică“:
elitele politice nu mai guvernează în primul rând, ci administrează,
respectiv nu mai “fac politică”, ci gestionează politici susceptibile
să satisfacă grupurile de presiune cele mai periculoase pentru
echilibrul de moment.

Au fost trei condiţionări majore ale tranziţiei spre societăţi de tip “post-
adevăr”: (1) criza financiară, ulterior economică, izbucnită în 2008,
care în UE este esenţialmente criza monedei euro, şi care a dat în
întreg Occidentul o lovitură gravă claselor de mijloc, provocând
inversarea, după un secol, a tendinţei de reducere a inegalităţilor
economice; (2) “explozia”, exact în aceeaşi perioadă, a reţelelor de
social media, transformate rapid de sute de milioane de utilizatori
într-un fel de Sfânt Graal on-line, şi care au deschis un câmp
colosal de acţiune manipulărilor cu finalitate politică şi “ştirilor
false”; (3) migraţia internaţională fără precedent modern, pe
direcţia generală Sud – Nord, în cazul Europei declanşatorul
imediat constituindu-l aşa-numita “primăvară arabă” din 2011 (să
ne amintim, aplaudată atunci la scenă deschisă de toate elitele
“corecte politic”), care a avariat grav, chiar distrus pe alocuri (Siria,
Libia), principala linie de protecţie politică a Europei în faţa
migraţiei necontrolate din Africa şi Asia, continente care
concentrează majoritatea problemelor mondiale de guvernanţă,
sărăcie şi instabilitate, şi unde în 2050 vor trăi 8 dintre cele 9,7
miliarde de locuitori ai planetei.
Dacă “developăm” modul în care aceste trei condiţionări au acţionat,
descoperim rădăcinile aproape tuturor grupurilor – politice, civice,
informale, intelectuale etc. – de “furioşi” anti-sistem care se luptă
în prezent cu Occidentul dinăuntrul lui. Preocupările lor nu sunt
nici identice, nici simetrice, unii fiind preocupaţi prioritar de
imigraţie, alţii de “combaterea capitalismului” şi a inegalităţilor
economice. “Vestele galbene” din Franţa încearcă, atipic, o
combinaţie între cele două registre. Problema nu este că revoltaţii
de azi greşesc pe linie: unele dintre nemulţumirile lor sunt
îndreptăţite. Problema este că, atunci când vine vorba de identificat
soluţii, ei cred că ştiu care sunt acestea şi nu acceptă alte opinii.
Toţi ilustrează perfect teza lansată de Tom Nichols în cartea sa din
2016, “Moartea expertizei“: accesul fără precedent de facil la
informaţie, urmare a generalizării tehnologiilor moderne şi a
studiilor universitare, nu a generat, paradoxal, electorate
occidentale mai mature şi responsabile politic, ci o creştere
alarmantă a unui tip nou de egalitarism intelectual, narcisist şi
înşelător, în care “toţi ştiu totul despre tot“ şi cataloghează drept
“elitistă” preferinţa pentru opiniile experţilor în domenii bine
definite.

Degeaba le explici “suveraniştilor” europeni că ieşirea din actuala criză a


UE nu impune neapărat întoarcerea la modelul statului naţional de
secol 19 sau 20, opţiune care ar antrena cu siguranţă costuri
economice imense pentru popoarele lor, şi ar fi probabil ultima
greşeală în faţa ascensiunii demografice inexorabile a Africii şi
Asiei, care face, inter alia, imperativă unificarea politică europeană.
Şi tot degeaba le explici tinerilor radicali din Occident că rezolvarea
problemei inegalităţilor economice nu trece prin (re)aplicarea de
politici de inspiraţie marxistă, care nu numai că nu ar “rezolva”
nimic, dar ar distruge şi ceea ce încă funcţionează bine în
economiile occidentale. Oricâte fapte şi informaţii reale şi
verificabile, fundamentate logic, empiric şi cartezian, le-ar fi
prezentate acestor oameni, ei nu au doar opinii, ci convingeri, pe
care nu şi le vor schimba înainte să sufere direct consecinţele lor,
pentru că au ajuns să se identifice cu ele, similar modului în care
numeroşi non-occidentali se identifică până azi cu religiile lor.
Filozoful britanic Anthony Grayling, unul dintre cei care au înţeles
implicaţiile schimbărilor globale majore declanşate de criza din
2008, avertiza în urmă cu doi ani că în societăţile “post-adevăr”,
există nu numai riscul coruperii integrităţii intelectuale ca valoare
socială, dar şi riscul “destrămării întregii ţesături a democraţiei“.
Un avertisment care ar trebui luat foarte în serios.
Occidentul ar fi putut să evite situaţia actuală, în care a ajuns la “ora
istorică” 12 fără 5 minute cu foarte puţine opţiuni fezabile. Acum 40
de ani, Alexandr Soljeniţîn, pe atunci refugiat politic sovietic în
SUA, avertiza în memorabilul său discurs din 1978 de la
Universitatea Harvard: “În ţările noastre din Est, comunismul a
suferit o înfrângere ideologică completă; este zero şi chiar mai
puţin de zero. Şi totuşi, intelectualii din Vest încă îl privesc cu un
interes considerabil şi simpatie, şi exact din acest motiv îi este atât
de colosal de dificil Vestului să se opună Estului“. În termeni
actuali, înţelegem astfel de ce Occidentului “îi este atât de colosal
de dificil să se opună” ofensivei regimurilor autoritate şi
dictatoriale, precum şi reţelelor de criminalitate organizată care
instrumentează, printre altele, un colosal trafic de persoane
dinspre Asia şi Africa sub acoperirea unui număr rezonabil de mic
de autentici refugiaţi.

Parlamentele democraţiilor occidentale, dacă ar decide să-şi utilizeze


atributul suveran de care dispun, ar putea vota rapid legi care să
blocheze sau să incapaciteze grav orice ameninţare, infiltrare,
subversiune sau diversiune provenită din exterior sau interior, fără
a afecta prin asta drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor lor sau fundamentele regimurilor democratice
respective. Ciudat lucru, inacţiunea legislativă nu suscită însă
aproape nici o curiozitate din partea presei, preocupată în
continuare de mii de subiecte irelevante, sau prea puţin relevante,
faţă de gravitatea ameninţărilor actuale la adresa Occidentului.

Marele “secret” al democraţiei: axiologia trebuie să domine antropologia

Principalul “secret” pe care segmentele “corecte politic” ale elitelor


occidentale îl trec deliberat cu vederea este că democraţia liberală
modernă, aşa cum a existat ea în ultimii aproximativ 250 de ani, pe
baza conceptului de suveranitate naţională, nu poate supravieţui
decât în circumscripţii politico-teritoriale şi cetăţeneşti relativ
omogene – nu etnic, nu rasial, ci axiologic. Naţiunea suverană
poate avea orice grad de diversitate antropologică, atât timp cât
aceasta nu afectează valorile de bază care structurează şi
determină şi structurează viaţa cotidiană a societăţii respective.
Pentru ca democraţia liberală să reziste, axiologia trebuie să
domine antropologia. În caz contrar, există riscul major ca votul –
chiar şi liber şi corect din punct de vedere tehnic – să se
transforme în instrument de promovare a intereselor grupurilor
“speciale”, “specifice” etc., inerent contradictorii conceptului de
“naţiune suverană”. De aceea, apostolii “diversității cu orice preţ”,
care au preluat treptat controlul zonelor intelectual-academice,
mass media şi de divertisment din Occident începând cu sfârşitul
anilor 1960, nu sunt “progresişti”, cum le place să se auto-
definească, ci reacţionari, în sensul că politicile pe care le susţin şi
promovează contribuie, în fapt, la destructurarea democraţiei
liberale.
“Multiculturalismul”, ajuns azi principală doctrină receptă, cu caracter
cvasi-religios, a Occidentului, apărat cu fervoare de majoritatea
politicienilor şi mass media mainstream, în pofida eșecului clar de
pe teren, joacă, în liga ideilor politice moderne, rolul de potenţial
gropar al democraţiei liberale. Fără naţiuni suverane relativ
compacte din punct de vedere axiologic, având un trunchi comun
de valori de bază necontestate în mod semnificativ la nivelul
societăţilor, Occidentul se auto-condamnă la destabilizare
sistemică şi tribalism.

Matematica este regina ştiinţelor exacte dintr-un motiv simplu: cifrele


contează întotdeauna şi, cum istoricii amintesc deseori,
„demografia înseamnă destin”. La apogeul puterii şi influenței sale
globale, în 1913, Europa reprezenta 25% din populaţia mondială şi
se afla (fără imigraţie) pe trend ascendent, crescând mai repede
decât cea de pe alte continente, cu excepţia Americii de Nord. Un
secol mai târziu, în 2015, ponderea demografică globală a Europei
scăzuse la 10% şi era plasată pe un trend descrescător, pentru
2050 estimându-se maximum 7%, în pofida imigrației masive.
Demografia Europei acţionează astăzi împotriva axiologiei ei,
pentru ca valorile şi ideile nu se transpun în instituţii şi politici în
mod miraculos, prin străfulgerări din eter: este nevoie de oamenii
care să facă asta.

Occidentul este azi foarte vulnerabil pentru că are de purtat un “război”


pe trei fronturi. Primul, cu grupuri tot mai numeroase din propriile
societăţi care se dezic de valorile care au făcut posibilă
funcţionarea democraţiei liberale în statele naţiune, majoritatea în
favoarea unui pretins “internaţionalism” puternic ideologizat,
utopic neo-marxist, şi al cărui potenţial funest susţinătorii lui în
general îl ignoră, cărora li se adaugă, la cealată extremă, grupuri
care aspiră la o regresie spre un “naţionalism” greşit înţeles ca
surogat de patriotism. Al doilea, cu o migraţie de populaţii extra-
occidentale fără precedent după secolele 5-10 AD, care n-ar fi
neapărat o mare problemă, dacă majoritatea covârşitoare a noilor
veniţii n-ar proveni din culturi ale căror valori de nucleu sunt, într-o
exprimare elegantă, extrem de greu de pus de acord cu valorile de
bază pe care s-au clădit democraţiile liberale occidentale
(separarea dintre religie şi stat, separarearea puterilor în stat,
prioritatea libertăţii individului în faţa voinţei colectivităţii şi
statului, egalitatea dintre bărbat şi femeie, libertatea de expresie
etc). Al treilea, cu o Rusie revizionistă care, din păcate pentru ea
însăşi şi pentru Europa, a ales să resusciteze spectrele lui Lenin şi
Stalin (pe care Moscova îi asumă astăzi aproape făţiş) şi care, în
loc de un autentic catharsis şi de a căuta revenirea în familia
europeană din care a fost brutal evacuată după 1917, încearcă să
speculeze, valorifice şi potenţeze criza Occidentului, în speranţa
slăbirii legăturilor dintre Europa şi SUA şi transformării ei în arbitru
şi hegemon.
Ce s-ar putea întâmpla dacă Occidentul nu se va reechilibra valoric şi
politic pentru a fi capabil să reziste acestor atacuri simultane şi
concentrice? Matematica nu mai este aici de folos, dar istoria
consemnează o listă destul de lungă a civilizaţiilor prăbuşite, şi
numeroase studii ale istoricilor care au încercat să înţeleagă şi să
explice “cum de civilizaţia X s-a prăbuşit, când ajunsese la un
asememenea nivel de dezvoltare?“. Simplificând, istoria sugerează
politicii că şi doar 50 de ani definiţi de slăbire a vigilenţei, de
menţinere la conducere a unor elite confuze şi de hedonism social,
sunt suficienţi pentru a demola ce s-a construit în 500 de ani sau
mai mult. Cine crede că Occidentul de astăzi este imun la aşa ceva,
ar face bine să se gândească mai atent şi să pună mâna pe orice
carte de istorie.

Uniunea Europeană, între imposibila alegere şi furtuna perfectă

“Suverantitatea se pierde ca urmare a greşelilor politice” (Mario Draghi,


în faţa Parlamentul European, 28 ianuarie 2019)

Uniunea Europeană este un caz aparte în interiorul Occidentului şi al


familiei democraţiilor liberale, deoarece are în plus şi o mare
problemă auto-provocată. Lansată în 1999 şi aplicată efectiv din
2002, Uniunea Monetară Europeană a eşuat în atingerea ambelor
obiective anunţate la lansare de “părinţii” săi tehnocraţi. Politic, nu
a generat creşterea sinergiilor între statele membre, în vederea
unei “tot mai strânse Uniuni“, iar economic nu a generat reducerea
decalajelor de dezvoltare şi venit între Sud şi Nord. Dimpotrivă, a
declanşat procese contrare, ignorate de europeni până la criza
declanşată în 2008, dar perfect vizibile după aceea.
Democraţiile din sudul UE care au adoptat euro, toate cu decalaje de
dezvoltare faţă de “nucleul” central-nord european, dominat de
Germania, au renunţat la controlul asupra politicii monetare,
adoptând o monedă care este, în proporţie de cca. 80%, fosta
marcă vest-germană, rebotezată, “atenuată” puţin cu fostul franc
francez şi fosta liră italiană. Sub mirajul accesului la credite cu
dobânzi “de tip german”, adică foarte mici, mulţi au uitat atunci că
între monede, dobânzile asociate lor şi culturile societăţilor care le
folosesc există legături mult mai serioase decât designul
bancnotelor. Cu excepţia cazului că s-ar afla în aceeaşi federaţie
politică deplină, “de sus până jos”, cu Germania – ceea ce până
astăzi nu e cazul nimănui – un stat membru al UE care vrea să
folosească aceeaşi monedă cu aceasta trebuie să dispună de o
productivitate şi o competitivitate economice apropiate celor din
Germania, precum şi de o cultură populară comparabilă celei
germane în ce priveşte economisirea şi creditarea. Altfel, îşi asumă
riscuri majore prin renunţarea la pârghia politicii monetare, care
oferă posibilitatea devalorizării monedei naţionale pentru a corecta
decalajele de competitivitate şi deficitele comerciale faţă de un
partener economic extern mult mai solid aflat pe aceeaşi piaţă
comună. Desigur, devalorizarea monedei naţionale nu este o
“baghetă magică” indicată în orice situaţie şi pe termen nelimitat.
Dar a permis în trecut unor state CEE/UE să evite actualele
derapaje. Până în 1999, Franţa a menţinut paritatea cu Germania în
ce priveşte competitivitatea economică prin devalorizări succesive
ale francului francez. Nu este o întâmplare, şi nici o coincidenţă, că
Olanda, Austria, Finlanda şi Luxemburg, state apropiate “cultural”
de Germania, s-au descurcat relativ bine după introducerea uniunii
monetare, în timp ce economiile Portugaliei, Spaniei, Franţei, Italiei,
Greciei şi Ciprului nu şi-au mai revenit niciodată cu adevărat după
2008.
Criza indusă de moneda euro ilustrează perfect “moartea expertizei”, sau
cum o idee bună – integrarea, finalmente politică, a Europei – a fost
deraiată de o decizie adoptată pe bază de iluzii şi presupuneri, nu
pe date concrete fundamentate empiric şi pe experienţă
consemnată. Între mega-problemele UE, cea provocată de
introducerea prematură a uniunii monetare are (încă) întietate în
faţa celei provocate de imigraţia ilegală, şi presupune, de
asemenea, un risc vital mai mare pentru întreg proiectul european,
dar şi pentru viitorul democraţiei liberale în Europa. Criza
declanşată în 2008 a indus treptat unor segmente electorale largi
din zona euro ideea că guvernele care depind democratic de votul
lor fie nu vor să acţioneze pentru rezolvarea problemelor (pentru că
sunt “disciplinate” de la Bruxelles), fie nu pot să acţioneze astfel
(pentru că nu mai au pârghiile executive necesare). Lamentările
generalizate despre ascensiunea “populismului”, a mişcărilor
politice radicale sau extremiste, şi pierderea accelerată de
popularitate a partidelor “tradiţionale” de centru-stânga sau centru-
dreapta, ar trebui să plece de la premisa corectă: actuala
degringoladă a politicii în statele UE a fost determinată, nu exclusiv
dar în principal, de câteva erori grave de calcul ale decidenţilor din
“patrulaterul” Bruxelles – Berlin – Frakfurt – Paris, ajutate
oportunist de elitele politice de la “perierie”, care au “vândut”
popoarelor lor, pentru a face euro acceptabil, mitul inflaţiei mici şi
creditelor cu dobânzi accesibile, evitând să le explice şi celelalte
efecte ale introducerii monedei comune înainte de uniunea politică.

Introducerea prematură a uniunii monetare a determinat în UE creşterea


puterii Nordului asupra Sudului, creşterea ecartului între “centru”
şi “periferie”, între economiile avansate şi cele care, teoretic, ar fi
trebuit ajutate să “vină din urmă”. Toate aceste efecte vin în
contradicţie frontală cu principiile de bază ale proiectului european
lansat între 1951 (CECO) şi 1957 (CEE). Mai mult, introducerea
monedei euro a plasat instituţiile europene, după 2008, în rolul
ingrat de garante ale colectării datoriilor debitorilor din Sud, în
beneficiul creditorilor din Nord. Gravitatea situaţiei l-a determinat
pe însuşi Otmar Issing, unul dintre “părinţii fondatori” ai uniunii
monetare europene şi Băncii Centrale Europene (BCE), membru în
primul Consiliu Executiv al BCE şi primul economist-şef al
acesteia, să declare în 2016 că, în forma actuală, uniunea monetară
nu mai este viabilă şi că “într-o zi, castelul de cărţi de joc se va
prăbuşi“. Cu aceeaşi francheţe, surprinzătoare având în vedere
profilul său, dl. Issing a mai admis, în alt context, că în 2010 nu
Grecia a fost “salvată”, ci băncile din Franţa şi Germania, care
creditaseră “exuberant” Grecia după adoptarea euro.
BCE – o premieră absolută în istoria omenirii, o bancă de emisie
suverană care nu depinde, nici practic, şi nici măcar teoretic, de
vreun stat suveran – oferă singura explicaţie a supravieţuirii
monedei euro după 2008, în condiţiile tergiversării evidente a
deciziilor strategice privind viitorul Europei: avans spre integrare
politică, sau repliere spre uniune economică de state suverane.
Subvenţiile BCE, mascate sub forma achiziţionării de obligaţiuni
“suverane” de la statele din sudul eurozonei, la dobânzi sensibil
inferioare (cca. 2%) celor care ar fi fost cerute de “pieţele de
capital” (5% – 7%) pentru state care au datoria publică raportată la
PIB de 180% (Grecia), 135% (Italia), 130% (Portugalia) sau aproape
100% (Spania, Franţa, Cipru), au fost denumite eufemistic
“programe de relaxare cantitativă“, şi au acţionat în esenţă ca
mecanism de compensare a absenţei uniunii politice care ar fi
trebuit să susţină în mod natural uniunea monetară. Obiectivul
principal al eurocraţiei tehnocrate, după 2008, a fost salvarea
monedei euro prin “orice măsură necesară“ (whatever it takes, în
exprimarea preşedintelui BCE, Mario Draghi, în memorabilul său
discurs din 2012). Problema cu “relaxarea cantitativă” a BCE – care
a depăşit deja 2,5 trilioane de euro – este că a jucat rolul
anestezicului administrat unui pacient, în aşteptarea chirurgului
care nu a mai venit să opereze. Moneda euro a fost salvată
(mission accomplished), statele “beneficiare” nu au intrat în
incapacitate de plată, dar nici nu au mai avut o motivaţie solidă
pentru a face reforme structurale super-costisitoare politic,
datoriile lor suverane au continuat să crească, şomajul a rămas la
10 – 15% în Sud (20 – 25% la tineri), faţă de 3 – 5% în Nord, iar
creşterile economice au rămas insuficiente pentru o redresare
reală.
Pentru a da Cezarului ce este al Cezarului, să amintim aici un alt exerciţiu
de sinceritate, al aceluiaşi Mario Draghi, care, aflat pe final de
mandat la conducerea BCE, a afirmat la 28 ianuarie 2019 în faţa
Parlamentului European că “o ţară îşi pierde suveranitatea dacă
datoria sa publică este prea mare, pentru că dincolo de un punct
pieţele financiare sunt cele care decid“. Şi a continuat să explice,
cu aceeaşi francheţe, că pentru o ţară ajunsă într-o astfel de
situaţie, “fiecare decizie politică este examinată de pieţele de
capital, adică de persoane care nu sunt alese şi sunt în afara
procesului democratic de control“. Un astfel de avertisment, din
partea celui mai puternic bancher european, nu se “vede” în
fiecare zi, şi ar fi meritat o mediatizare mult mai serioasă, pentru că
aşa cum bine a punctat dl. Draghi, “datoria publică apare prin
deciziile politice ale guvernelor, iar suverantitatea se pierde ca
urmare a greşelilor politice“. Poate că Mario Draghi vrea să plece la
pensie cu inima împăcată, dar ceea ce a vrut să transmită
europenilor, în mod delicat, a fost că în spatele benign-
desemnatelor “pieţe de capital” se află deţinători de capital care nu
şi-au acumulat resursele financiare pe bază de milă şi compasiune,
şi care, dacă vor fi obligaţi să aleagă între democraţie şi
recuperarea creditelor acordate (plus dobânzile aferente), nu vor
ezita prea mult. Mai clar de atât nici nu se putea: erorile politice ale
elitelor occidentale din ultimele decenii au declanşat hemoragia
suveranităţii din corpurile statelor naţionale, iar problema majoră
este că suveranitatea pierdută de acestea nu se regrupează la
instituţii europene care depind direct, democratic, de votul
europenilor, ci în zone crepusculare imune la democraţia
reprezentativă, pe care nici măcar instituţii europene de prim rang,
ca BCE, nu le controlează (altfel, este de presupus că dl. Dragi s-ar
fi abţinut de la lansarea unui astfel de avertisment).

În acest moment, alternativele sunt puţine, iar cele în care democraţia


liberală supravieţuieşte intactă, şi mai puţine. BCE nu va putea
gestiona la infinit situaţia din zona euro prin subvenţii cu “bani
ieftini”, în absenţa unor decizii politice cu impact strategic privind
viitorul UE. În cel mai bun caz, va avea relativ succes până la
următoarea criză ciclică globală, când statele din sudul eurozonei
vor fi expuse “furtunii perfecte”: fără spaţiu de creştere masivă,
încă odată, a datoriei publice; fără posibilitate de a-şi devaloriza
moneda în circulaţie; limitate drastic în ce priveşte deficitele
bugetare (tensiuni majore există deja între Italia şi Comisia
Europeană). Soluţia pro-activă ar presupune introducerea uniunii
fiscal-bugetare în zona euro, dar dacă aceasta ar urma “logica”
prin care uniunea monetară a fost introdusă în 1999 – 2002, ar
însemna “golirea” parlamentelor naţionale de încă două atribute
suverane majore: de a stabili şi impune taxele şi impozitele,
respectiv de a decide şi executa bugetele naţionale. Adăugându-se
drepturilor suverane anterior abandonate – de a emite monedă
(cedat către ECB) şi de a controla frontierele (diluat prin Acordul
Schengen), o astfel de dezvoltare ar însemna, literalmente,
“moartea democraţiei” în accepţiunea ei europeană tradiţională, la
nivelul statului-naţiune.
Singura variantă “de lucru” în care ar fi posibilă punerea de acord a
imperativului salvării democraţiei liberale reprezentative cu
imperativul salvării monedei euro ar fi transformarea UE într-o
autentică federaţie, cu suveranitate comună bazată pe partajarea
echitabilă a suveranităţilor naţionale ale membrilor UE, şi pe un
nou Tratat European sau Constituţie Europeană. Aceasta ar
presupune însă, obligatoriu, implicarea din “momentul zero” a
tuturor statelor membre interesate, pentru că UE reprezintă, cel
puţin acum, mult mai mult decât un “club al monedei euro”. Exact
acest curs de acţiune a fost propus la începutul lui 2018 de Martin
Schulz, fost preşedinte al Parlamentului European şi fost lider al
social-democraţilor germani: înlocuirea actualului Tratat al UE cu o
Constituţie a “Statelor Unite ale Europei” şi acordarea a 5 ani de
gândire tuturor statele membre (euro şi non-euro), pentru a decide
dacă vor să participe. Practic, este singura cale de ieşire a UE din
actualul marasm “pe direcţia înainte”: transformarea hibridului
politico-instituţional blocat în proiect şi devenit nesustenabil
(uniune “la vârf”/instituţională, plus cele patru libertăţi
fundamentale, dar lipsită de un Executiv unional dependent direct
de votul democratic al tuturor europenilor şi abilitat, printr-un
buget unional real, să facă transferurile de resurse capabile să
creeze o solidaritate reală între toţi europenii), într-o uniune de
state (federaţie) cu suveranitate comună. Din păcate, îndepărtarea
lui Martin Schulz de la conducerea Partidului Social Democrat
german, apoi implicit şi din formula guvernamentală “Merkel 4″ de
la Berlin, a reprezentat o lovitură majoră pentru curentul federalist
european, şi a fost simptomatică pentru şansele palide de succes
ale acestui scenariu. Planul său rămâne însă nu doar cel mai
apropiat de principiile fondatoare ale proiectului european
(democraţia, egalitatea şi solidaritatea statelor membre), dar şi de
departe cel mai avantajos posibil pentru noii membri ai UE din
Europa Central-Răsăriteană, inclusiv România, care, în absenţa
unui “mare salt înainte” al întregii UE, se văd confruntaţi cu
perspectiva abandonării de facto de către UE, la primul şoc major,
a ţintei de unificare a nivelurilor de trai şi protecţie socială din
Europa Central-Răsăriteană cu cele din Europa de Vest.
Germania, după ce establishmentul politic CDU/CSU-SPD a îndepărtat
“factorul Schulz”, pare să nu aibă altă strategie decât cea a
conservării status quo-ului actual, care, la excedentele comerciale
externe anuale de cca. 350 de miliarde de euro realizate de
economia germană, arată destul de bine privit de la Berlin. Totuşi, o
întrebare irepresibilă care se naşte la observarea pertractărilor şi
tergiversărilor ingenioase la care recurg decidenţii germani pentru
a evita o decizie fermă cu privire la viitorul Europei, este cât crede
Berlinul că se mai poate întinde “coarda eurozonei” până să se
rupă. Franţa, după instalarea Administraţiei Macron în 2017, a
reluat, în forţă, proiectul unei “mari înţelegeri” franco-germane,
prezentat sub forma unei reforme limitată strict la zona euro – inter
alia buget comun al zonei euro, minister comun de Finanţe,
obligaţiuni comune ale eurozonei – care lasă să se întrezărească o
idee franceză mai veche, niciodată cu adevărat abandonată:
“Europa cu mai multe viteze”. Dincolo de faptul că Berlinul caută,
cu relativ talent, metode ingenioase calmare a avântului euro-
reformist al Parisului, precum şi de faptul că introducerea unei
uniuni fiscal-bugetare după “metoda” introducerii uniunii monetare
ar putea împinge unele state ale zonei euro în crize interne majore
(sub lozinca “nici o impozitare fără reprezentare” istoria
Occidentului a consemnat deja un război civil, în Anglia, şi două
revoluţii, în coloniile britanice din America de Nord şi în Franţa),
strategia Franţei este în esenţă una naţională, nu europeană, care
caută să obţină participarea resurselor Germaniei la depăşirea
problemelor socio-economice franceze, nu să obţină decizii cu
impact strategic privind viitorul întregii UE. Deplasările periodice la
Aachen, precum cea recentă pentru semnarea versiunii marginal
îmbunătăţite a unui Acord de Prietenie franco-german de acum
jumătate de secol, nu ar trebui să deruteze: singura trimitere
politică utilă la împăratul Carol cel Mare, via fosta lui capitală
imperială, este că acesta dispunea în 800 AD de o suveranitate “la
purtător” impresionantă, pe care azi în UE nu pare să o exercite
nicio instituţie, cel puţin nu în numele tuturor celor peste 500 de
milioane de “cetăţeni europeni”.
Propunerile Parisului ignoră membrii UE non-euro din Europa Central-
Răsăriteană, cărora le-ar fi excepţional de greu să se mai alăture
ulterior “nucleului” UE, dacă zona euro ar trece acum la nivelul
superior de integrare dorit de Franţa. O astfel de concluzie este
sugerată şi de declaraţia, abia observată de presa din România, din
februarie 2018 a lui Markus Söder, primul ministru regional al
Bavariei şi lider marcant al CSU, partid absolut vital pentru
menţinerea fragilei majorităţi pe care se bazează guvernul “Merkel
4″ în Parlamentul federal din Berlin. Conform acestuia, Germania
“nu doreşte ţări precum Bulgaria şi România în zona euro“, şi “nici
noi negocieri şi scamatorii” pe acest subiect. Mesajul a fost
semnificativ, pentru că a sugerat un refuz definitiv şi non-
negociabil, în sensul că Germania se va opune aderării unor state
din Europa Central-Răsăriteană “precum Bulgaria şi România” la
zona euro chiar şi atunci când economiile acestora vor fi pregătite
pentru aderare. Scepticismul nu poate fi decât consolidat de
observarea tribulaţiilor UE în legătură cu extinderea la România şi
Bulgaria a celui de-al doilea format UE de integrare avansată
disponibil în prezent – spaţiul Schengen – pentru care cele două
state îndeplinesc deja, integral, criteriile de aderare (o afirmă,
oficial, însăşi Comisia Europeană), dar unii participanţi la acest
format, precum Germania (prin ale cărei “frontiere” au trecut în
ultimii ani fără probleme milioane de imigranţi fără vize Schengen
şi chiar fără documente de identitate) şi Olanda, se opun
sistematic, invocând “motive” care par inspirate de Legile lui
Murphy (“Când îţi vine rândul, se schimbă regulile“).

Trăgând linie, analiza situaţiei strategice a UE în 2019 sugerează o alarmă


“de gradul zero”. Eşecul implementării unei soluţii progresive, în
sensul finalizării procesului lansat prin Tratatul de la Roma din
1957, ar lăsa deschise trei alte soluţii / scenarii, toate însă
regresive: fragmentarea UE în mai multe blocuri sub-regionale
(probabil informale); replierea pe “meterezele” verificate istoric ale
statului naţional, cu salvarea în cel mai “bun” caz a pieţei comune;
dezordinea continentală generalizată. Sau diverse combinaţii între
acestea, toate cu potenţial de la negativ spre foarte grav.

Arena axiologică: Hanibal ante portas, sau intra muros?


Ne aflăm astăzi în a doua etapă a globalizării, care urmează firesc primei,
declanşată de puterile maritime vest-europene în secolele 17-19, pe
“aripile” descoperirilor geografice, capitalismului, revoluţiei
industriale şi colonialismului clasic. După cum state puternice cu
civilizaţii milenare (India, China, Japonia etc.) nu au putut “scăpa”
atunci primei etape a globalizării, nici statele occidentale, inclusiv
cele puternice, nu vor putea scăpa acum efectelor contra-valului
aceluiaşi fenomen, care acţionează însă acum dinspre Est (şi Sud)
spre Vest (şi Nord), pe coordonate geopolitice parţial schimbate.
Geografia nu mai este o barieră majoră, capitalismul este mult mai
“vibrant” în Orient decât în Occident (unde marxismul aparent
înfrânt în 1989 – 1991 îşi trăieşte cameleonic o nouă tinereţe),
marile puteri asiatice sunt în primul pluton mondial al inovaţiei
ştiinţifice, cercetării şi avansului tehnologic, chiar dacă nu au
depăşit SUA la acest capitol, iar forţa militară masivă şi decisivă
pur şi simplu nu mai poate fi folosită de Occident la fel ca înainte
de 1945, decât cu riscuri majore şi costuri prohibitive.

Ce se poate reţine din “actul 1″ al epopeei globalizării este că India a


rămas indiană, China a rămas chineză, Japonia a rămas japoneză
etc., nu pentru că au fost atunci superioare militar Occidentului, nu
pentru că au putut bloca primul val al globalizării, nu pentru că au
putut bloca complet accesul străinilor pe teritoriile loc, ci pentru că
au reuşit, dincolo de toate eşecurile lor, să-şi păstreze nucleul
valoric-identitar intact, sau cel puţin nu semnificativ alterat.
Suveranitatea nu s-a putut apăra nici cu sute de ani în urmă
exclusiv prin mijloace militare şi poliţieneşti. Cu atât mai puţin este
posibil astăzi, iar întrebarea principală pe măsură ce ne apropiem
de încheierea “actului 2″ al globalizării este dacă Occidentul va
rămâne occidental sau va deveni doar o referinţă geografică şi
cardinală, eventual terenul de competiţie al altor zone de putere şi
civilizaţie.

Arena de “luptă” principală – Colosseum-ul în care se joacă azi soarta


democraţiilor liberale de tradiţie occidentală – este cea axiologică.
Dacă Occidentul ar apăra, la modul serios, prin politici transpuse în
legi aplicate ferm “în teren”, valorile pe care (şi prin care) s-a clădit,
globalizarea nu ar fi o problemă, nici imigraţia, nici (cu unele
excepţii) terorismul. Suveranitatea nu se mai pierde azi la frontieră,
prin năvălirea unor armate statale de milioane de soldaţi, ci în chiar
inima “cetăţii”, unde valorile de nucleu, care dau consistenţă,
stabilitate, identitate, şi motivaţie, sunt atacate tot mai mult, sub
ochii unor elite suspect de tolerante, exact acolo unde nu ar trebui
să fie. A fost uitată undeva pe parcurs o lecţie fundamentală de la
începuturile Occidentului: toleranţa este o virtute pentru indivizi,
dar o slăbiciune pentru colectivităţi. În alţi termeni, nu ar trebui
confundată toleranţa faţă de aproapele nostru, cu toleranţa faţă de
vicii şi încălcarea legii.
Elitele occidentale, mai ales în practica politică a ultimelor 3 decenii, par
capabile de orice altceva decât de înţelegerea mizei esenţiale a
problemei suveranităţii în apărarea democraţiilor liberale.
Politicienii mainstream continuă să insiste, în pofida evidenţelor
copleşitoare care arată contrariul, că toate culturile, civilizaţiile şi
valorile sunt egale şi “egal îndreptăţite” (idee respinsă în toată
lumea extra-occidentală, unde elitele îşi promovează cu mândrie,
chiar aroganţă, propriile culturi şi civilizaţii); că democraţia liberală
de tradiţie occidentală este universal aplicabilă şi majoritatea
popoarelor lumii “şi-o doresc” ca formă de guvernământ; că
drepturile individului şi “fanteziile individuale” se cer eliberate de
orice constrângeri, în timp ce drepturile comunităţilor (începând cu
cea mai mică, familia) şi tradiţia pot fi reduse la irelevanţă; că
drepturile individului pot fi decuplate de îndatoririle lui sociale; că
economiile occidentale pot funcţiona pe timp nelimitat pe baza
acumulării de datorie publică şi de deficite bugetare; că imigraţia
“e bună din principiu” şi nici unei persoane din Africa sau Asia
care doreşte să vină în Occident nu i se poate refuza acest “drept”;
că moneda euro este “bună” pentru Europa şi UE, şi poate fi
menţinută în continuare şi fără o uniune politică europeană reală;
şi multe altele asemenea.

Într-o carte publicată în 2018 – “Republica muritoare: cum a căzut Roma


în tiranie” – istoricul american Edward Watts argumenta că ceea ce
a doborât până la urmă cea mai longevivă şi, până azi, cea mai de
succes republică a fost combinaţia internă fatală dintre trei factori
care s-au suprapus în secolul al 2-lea BC: elitele “nevrednice”, care
au început să greşească intenţionat şi să încalce “regulile jocului”
care ţineau statul “la un loc”; cetăţenii “indulgenţi”, care au ales
calea uşoară de a nu-şi sancţiona elitele “rătăcite”; inegalităţile
sociale şi economice tot mai mari, pe care elitele nu au putut, sau
nu au vrut, să le corecteze. Paralele cu Occidentul actual sar
imediat în ochi, fapt cu siguranţă intenţionat de autor: toţi cei trei
factori care au “omorât” atunci republica romană sunt prezenţi
astăzi, şi joacă acelaşi rol, adaptat la contextul istoric actual,
respectiv împing democraţia liberală modernă spre marginea
prăpastiei.

O fantomă bântuie Occidentul : fantoma “populismului”

Confruntate cu milioane de revoltaţi (electoral sau public) care s-au


săturat de “doctoria corectă politic” ce le este administrată cu o
încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, elitele occidentale
mainstream – politice, media, academice etc. – au introdus şi
impus în ultimii ani în limbajul comun cotidian numele noului mare
inamic: “populismul”. Există însă o întelegere exactă a acestui
termen care, prin terminaţia sa periculoasă (“-ism”), aduce aminte
de alte excese lexicale ale discursului politic din ultimii 200 de ani?
Cele mai multe dicţionare explicative definesc “populismul” ca o
abordare socio-politică vizând satisfacerea dorinţelor popoarelor,
chiar dacă acestea sunt contrare intereselor lor “reale”. Definiţiile
academice ale “populismului” ridică probleme grave la aplicarea în
discursul politic, pentru că induc ideea că popoarele ar putea avea
interese “reale” pe care nu le înţeleg prea bine, fiind astfel expuse
retoricii manipulatorii a unor politicieni, distribuiţi din start în rolul
de “băieţi răi”. Dar nu cumva chiar retorica anti-populistă care se
revarsă asupra audienţelor occidentale din (aproape) toate
direcţiile riscă să contribuie la şubrezirea suplimentară a fundaţiilor
Occidentului modern, deja fisurate? Dacă poporul nu-şi cunoaşte
interesele “reale”, la ce mai e bună democraţia, şi cine le-ar putea
cunoaşte mai bine în locul lui? Un suveran legitimat prin drept
divin? O aristocraţie legitimată prin privilegii dobândite la naştere?
O cleptocraţie legitimată prin simpla şansă a ocupării pârghiilor de
control şi comandă? Sau, poate, vreo combinaţie între acestea?
Chiar sună tentant vreuna dintre aceste “alternative”?

Actuala frenezie anti-populistă a majorităţii elitelor occidentale frapează,


înainte de orice, pentru că la origini, acum vreo 300 de ani, tocmai
Occidentul, prin excepţie de la toată istoria universală precedentă,
a fost cel care a inventat şi a împins în istorie “poporul”,
“democraţia” (în accepţiune modernă) şi “suveranitatea naţională”,
concepte cu care noii neofiţi occidentali jonglează în mod
iresponsabil, având relativ succes inclusiv datorită faptului că
sistemele de învăţământ şi-au abandonat misiunea de a transmite
şi valori pe lângă cunoştinţe, preferând să devină platforme
ideologice.

Occidentul, aşa cum (încă) îl vedem este înainte de orice produsul


gândirii politice din Anglia şi Franţa secolelor 16-18, şi revoluţiilor
americană şi franceză de la sfârşitul secolului 18. Restul sunt
detalii de parcurs. Constituţia SUA din 1789, singura din Occident
care a reuşit performanţa de a rămâne în vigoare (cu
amendamente) peste 2 secole, îşi începe preambulul cu expresia
“Noi, poporul…“, care a schimbat cursul istoriei moderne prin forţa
ei de impact. La Londra, regele George al 3-lea şi elitele britanice
au denunţat atunci “populismul” şi “demagogia” din coloniile
nord-americane. După “logica” retoricii dominante de azi, republica
federală nord-americană a fost fondată în 1776 pe baze pur
“populiste”: întemeietorii săi au mers până în pânzele albe pentru
apărarea intereselor poporului din cele 13 colonii nord-americane
ale Londrei, chiar dacă asta a presupus un război de independenţă
devastator care a afectat grav, pe termen scurt, interesele aceluiaşi
popor. Au contrazis mentalităţile şi practicile dominante ale vremii,
conform cărora elitele aveau dreptate aproape întotdeauna, iar
restul societăţii aproape niciodată, obţinând câştig de cauză de pe
poziţia conform căreia poporul ştie cel mai bine ce interese are,
deci nu trebuie să accepte să plătească nici un fel de taxe şi
impozite pe munca şi pe proprietăţile lui, dacă deciziile politice
care îl privesc nu provin de la instituţii reprezentative care depind
direct de votul popular.
Acum 250 de ani acest tip gândire era nu doar “populist”, dar şi vădit
revoluţionar. Triumful lui în America de Nord, la sfârşitul secolului
al 18-lea, a asigurat Occidentului, în ultimă instanţă, supravieţuirea
după cataclismul general din 1914 – 1945. Occidentul – lumea
liberă, cum îi plăcea cândva să se auto-intituleze – a supravieţuit
după 1945, şi a triumfat parţial în 1991, la finele “războiului rece”,
fără a fi obligat să poarte alt război global “fierbinte”, tocmai
datorită inerentului său “populism” – elitele lui ţineau cont, într-o
măsură importantă, de voinţa populară, în vreme ce în blocul
comunist exista doar gargara propagandistică oficială despre
“democraţiile populare” (“iliberale” cum se exprimă unii astăzi),
dar în realitate funcţionau regimuri ultra-elitiste, bazate pe practici
neo-sclavagiste şi neo-feudale, original şi pervers combinate.
Regimurile comuniste din Europa de Central-Răsăriteană s-au
prăbuşit în 1989 nu pentru că democraţiile occidentale au făcut
ceva semnificativ sau decisiv în acest sens (cele mai multe nici n-
au “văzut” iminenţa schimbării în analizele lor interne), ci pentru că
societăţile pe care le controlau au înţeles, în final, că “populismul
capitalist” din Vest este infinit mai empatic faţă de cei slabi şi lipsiţi
de resurse, prin comparaţie cu aşa-zisul “umanism socialist” din
Est.

Franţa, la foarte scurt timp după SUA, în 1789, a adus în Occident a doua
mare contribuţie la construirea democraţiei liberale, sub o altă
lozincă de un colosal “populism” – “libertate, egalitate,
fraternitate“. Elitele vremii au ironizat şi denunţat această lozincă
şi, deşi criticile aveau ceva îndreptăţire (de la Alexis de Tocqueville
încoace nu puţini au averizat că “liberatea” şi “egalitatea” nu pot fi
simultan promovate politic în mod egal, pentru că în esenţa lor
sunt contradictorii), contribuţia revoluţiei franceze la modelul
liberal de democraţie s-a impus până la urmă în Europa
continentală. Singura excepţie – monarhia britanică, care a ştiut şi
a putut să-şi salveze “fibra” tradiţională – nu face decât să
întărească regula.

“Suveranitatea naţională” a fost la lansare un concept revoluţionar, care


s-a impus în Occident nu doar prin seria de revoluţii şi războaie din
secolele 18-19, dar şi prin acomodarea lui cu tradiţia europeană
medievală şi pre-modernă. Înainte de a se umple de indignare faţă
de “noile” tendinţele politice din majoritatea statelor occidentale,
criticii zilei ar face bine să pătrundă înţelesul cuvintelor din
vocabularul politic uzual, şi să nu uite că la naşterea democraţiei
liberale occidentale moderne “populismul” a avut rolul de forceps.
Realitatea neplăcută multora este că, în afara de statele-naţiune, nu a
fost inventat încă un cadru funcţional pentru democraţia liberală.
“Democraţia globală”, promovată agresiv de grupări marginale, dar
foarte influente în Occident, este o inepţie utopică. Eşecul, din
păcate tot mai (pre)vizibil, al proiectului integrării politice a UE,
respectiv al transformării ei într-o adevărată “circumscripţie”
politico-teritorială suverană, întăreşte concluzia că demolarea
statelor-naţiune occidentale riscă să demoleze, “la pachet”, şi
democraţia liberală şi, odată cu ea, şi forma de guvernământ
bazată pe domnia legii şi libertatea individului.

Elitele occidentale, inclusiv segmentele lor auto-intitulate “progresiste”,


depind vital, în existenţa şi funcţionarea lor, de sisteme naţionale
de selecţie, alegere, validare şi protecţie, şi nu pot continua la
nesfârşit joaca “de-a universul” şi “de-a deschiderea totală”, decât
cu riscul lichidării democraţiei liberale însăşi.

La scara istoriei omenirii, cei puţin peste 200 de ani de viaţă ai


democraţiei liberale inventate în Occident reprezintă un experiment
foarte “tânăr”, fragil, izolat, contestat şi detestat de forţe globale
puternice şi bine organizate, precum şi de grupuri tot mai radicale
din interior. Democraţia liberală este doar o excepţie de la norma
istoriei prin care cei puternici şi-au impus discreţionar voinţa –
politică, administrativă şi fizică – asupra celor slabi, prin utilizarea
forţei statale, economice, a religiei şi tradiţiei. Chiar şi în condiţiile
actualului asalt general al inamicilor ei externi şi interni,
democraţia liberală încă poate fi salvată în Occident şi în celelalte
state din lume ale căror societăţi şi-o doresc realmente ca formă de
guvernământ. Pentru asta, însă, este necesar ca elitele occidentale
să iasă din transa în care au intrat acum aproape jumătate de secol
şi să revină la politicile bazate pe realitatea cognoscibilă, logică şi
pe raţiune, renuntând la utopiile motivate ideologic. Având în
vedere că aderarea la NATO (2004) şi UE (2007) au fost pentru
România cele mai mari succese internaţionale obţinute după
încheierea Tratatelor de Pace de la Versailles (1919) şi Trianon
(1920), salvarea democraţiei liberale – implict a Occidentului în
care ne-am (re)integrat recent – este, sau ar trebui să fie, o temă de
maxim interes pentru toţi românii.