Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

9
STRATEGIA ECONOMICĂ
A ÎNTREPRINDERII
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ

9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice.

Metodele moderne de management pun un accent deosebit pe elaborarea

unor strategii ale întreprinderii de producţie industrială, în vederea realizării în
condiţii de eficienţă a obiectivelor acesteia.
Pentru construirea unei strategii economice adecvate, trebuie să se ţină cont
de contextul în care întreprinderea îţi desfăşoară activitatea, concretizat prin
situaţia internă şi internaţională existentă la un moment dat.
În acest fel este posibilă definirea metodelor şi a mijloacelor economice
care vor fi folosite pentru obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
Există o multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în
elaborarea unei strategii economice, din rândul cărora mai importanţi sunt:
• competiţia existentă pe piaţa mondială;
• utilizarea pe scară largă a celor mai moderne tehnologii, de înalt
randament, cu consecinţe asupra calităţii produselor, a costurilor şi a
duratei de execuţie a acestora;
• creşterea în măsură cât mai mare a cantităţii de produse şi a calităţii
acestora;
• folosirea într-o măsură tot mai mare a informaticii în activitatea de
producţie, cu efect deosebit de favorabil asupra procesului de luare a
deciziilor.

9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente

Strategia economică se defineşte prin ansamblul obiectivelor pe care şi le

propune spre îndeplinire conducerea unei unităţi economice, al activităţilor care
trebuie executate şi modul de alocare a resurselor acesteia.
Elementele definitorii care stau la baza unei strategii economice sunt
următoarele:
• obiectivul;
• scopul;
• misiunea;
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

• politicile;
• procedurile;
• regulile de aplicare.
Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care
şi le propune să le realizeze o anumită unitate economică, într-un anumit interval
de timp. Obiectivul trebuie să fie:
• precis formulat;
• cuantificabil;
• măsurabil.
Obiectivele se pot grupa după mai multe criterii:
a) În funcţie de orizontul de timp la care se referă există obiectivele:
• pe termen scurt (cel mult un an de zile);
• pe termen mediu (1-3 ani);
• pe termen lung (mai mult de trei ani).
b) În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii
unităţii economice , obiectivele pot fi:
• de corporaţie (organizaţionale)
• divizionare;
• departamentale.
Obiectivul de corporaţie se referă la întreg ansamblul activităţilor
organizaţiei.
Obiectivul divizionar se referă numai la o anumită latură a activităţii
unităţii economice.
Obiectivul departamental se referă la un anumit departament al
organizaţiei.
Scopul este componenta strategiei care defineşte ceea ce trebuie să
realizeze o unitate economică într-o anumită perioadă de timp, de regulă mai mare
decât cea la care se referă obiectivul.
Misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi a scopurilor şi se referă la cel
mai înalt nivel al acestora.
Misiunea se caracterizează prin definirea:
• produselor care urmează a fi executate;
• pieţelor pe care urmează a fi desfăcute produsele;
• resurselor care urmează a fi alocate.
Politica precizează acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea
strategiei şi limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele.
Aplicarea corectă a unei politici se face cu ajutorul procedurilor şi a
regulilor.
Procedura se defineşte prin modalitatea prin care trebuie realizată o
anumită activitate, prin precizarea succesiunii paşilor care trebuie executaţi.
Regulile reprezintă ansamblul etapelor componente pentru realizarea unui
pas.
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

Exemplu: Dacă o unitate economică are ca politică posibilitatea

valorificării deşeurilor, procedura defineşte exact cum poate fi făcută această
valorificare (termene şi condiţii de valorificare), iar regulile precizează
formalităţile care trebuie executate.
Componentele unei strategii economice sunt următoarele:
• sfera de activitate;
• desfăşurarea resurselor;
• caracteristica distinctivă;
• sinergia.
Sfera de activitate (anvergura) se defineşte prin domeniul în care urmează
să-şi desfăşoare activitatea o unitate economică în competiţie cu alte unităţi
economice.
Desfăşurarea resurselor este acea componentă a strategiei care se defineşte
prin modul cum organizaţia îşi distribuie resursele pe diferite domenii sau cum îşi
utilizează profitul obţinut.
Caracteristica distinctivă (componenţa) defineşte domeniul de activitate al
unităţii economice în care aceasta obţine rezultate de performanţă faţă de alte
unităţi similare.
Sinergia este acea componentă a strategiei economice potrivit căreia se
poate obţine o sporire a capacităţilor de producţie a fiecărei componente a unui
ansamblu, printr-o judicioasă structurare şi interacţiune a acestora.
Exemplu: vânzarea unor filme, casete, pliante etc.
Strategiile economice se prezintă sub o mare diversitate, iar o grupare a
acestora este posibilă prin utilizarea mai multor criterii.
a) În funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organizaţiei există:
- strategii de corporaţie;
- strategii la nivel de întreprindere;
- strategii funcţionale.
Strategia de corporaţie se găseşte la nivelul superior al conducerii unei
unităţi economice care înglobează unităţi economice din mai multe ramuri
industriale.
Această strategie stabileşte:
• domeniile economice în care corporaţia îşi desfăşoară activitatea;
• modul de alocare a resurselor între aceste domenii;
• orizontul de timp pe care se face această alocare (de regulă mai mulţi
ani).
Strategia la nivel de întreprindere se defineşte prin modul de a intra în
competiţie, într-o afacere dată, având la bază elementele strategice de ansamblu ale
corporaţiei.
Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale
întreprinderii, de obicei pe termen scurt, pentru fiecare produs, pe tipuri de
consumatori.
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

b) În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi:

- strategie de dezvoltare;
- strategie de redresare;
- strategie de consolidare.
În funcţie de scopul urmărit, strategiile sunt:
- strategii inovaţionale;
- strategii de piaţă;
- strategii de produse; etc.
c) În funcţie de sfera de cuprindere, strategiile sunt:
- strategii globale;
- strategii parţiale.

9.3 Strategia de dezvoltare

În cadrul diferitelor tipuri de strategii prezentate anterior, strategia de

dezvoltare ocupă un rol primordial, datorită complexităţii şi importanţei ei pentru
activitatea economică.
Complexitatea unei strategii de dezvoltare este dată de următoarele
caracteristici ale acesteia:
¾ să asigure realizarea obiectivelor propuse pe baza factorilor săi de
producţie şi mai cu seamă pe baza celor mai înalte tehnologii şi
elemente de progres tehnic.
¾ elaborarea strategiei de dezvoltare trebuie să aibă la bază atât contextul
intern şi internaţional în care unitatea economică îşi desfăşoară
activitatea cât şi evoluţia produselor, pieţelor şi tehnologiilor.
La baza elaborării strategiei de dezvoltare stau trei elemente şi anume:
- mediul;
- situaţia internă;
- scopul unităţii economice.
Strategia de dezvoltare reprezintă un rezultat al unui proces de conducere
strategică, şi are o seamă de particularităţi în funcţie de modul de abordare a
procesului de conducere strategică.
Există trei astfel de moduri de abordare:
- antreprenorial;
- adaptiv;
- planificat.
Modul de abordare antreprenorial presupune faptul că procesul de
conducere strategică depinde în mare măsură de antreprenor.
Modul de abordare adaptiv presupune acţiunea de adaptare a organelor de
conducere la modificările care survin în activitatea unităţii economice.
Modul de abordare planificat presupune faptul că procesul de conducere
strategică se manifestă la nivelul superior de conducere al organizaţiei.
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare

Elaborarea strategiei de dezvoltare presupune parcurgerea următoarelor

etape:
a) formularea misiunii;
b) evidenţierea punctelor slabe şi forte;
c) descoperirea oportunităţilor şi pericolelor în dezvoltarea organizaţiei;
d) identificarea locului organizaţiei în cadrul mediului ambiant;
e) stabilirea obiectivelor şi opţiunilor strategice;
f) alocarea resurselor materiale, financiare şi umane;
g) formularea strategiei de dezvoltare.

Formularea misiunii
Misiunea reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind
produsele şi serviciile pe care unitatea economică le oferă segmentului de
consumatori cărora li se adresează, aria geografică unde intenţionează să-şi vândă
produsele, precum şi tehnologia utilizată.
Formularea necorespunzătoare a misiunii provoacă dificultăţi în formularea
liniilor strategice de acţiune.

Evidenţierea punctelor slabe şi forte

Pentru realizarea acestei etape în elaborarea strategiei, fundamentul
informaţional îl constituie studiul diagnostic.
Identificarea punctelor slabe şi forte este realizată prin diagnosticarea
activităţii întreprinderii în toate domeniile funcţionale, prin folosirea metodei
„matricea de evaluare a factorilor interni”.

Descoperirea oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea întreprinderii

Pentru realizarea acestei etape, fundamentul informaţional este analiza-
diagnostic a mediului ambiant, adică a acelui ansamblu de factori tehnici şi
tehnologici, manageriali, demografici, social-culturali, politici şi guvernamentali.
Evoluţia acestora poate determina pericole sau oportunităţi pentru întreprindere.
Instrumentul care evaluează pericolele şi oportunităţile în dezvoltarea întreprinderii
este „Matricea privind evaluarea factorilor externi”.

Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant

În această etapă se vor determina factorii interni şi externi care determină
punctele slabe şi forte ale întreprinderii, precum şi oportunităţile şi pericolele
dezvoltării viitoare a acesteia.

Stabilirea obiectivelor şi a oportunităţilor strategice

Obiectivele strategice ale unităţii economice se referă la domeniul financiar
şi comercial.
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială

Modalităţile concrete de acţiune strategică în această etapă de elaborare a

strategiei se referă la asimilarea de produse noi şi la modernizarea celor existente,
introducerea de noi tehnologii, lărgirea relaţiilor de cooperare etc.

Alocarea resurselor materiale, financiare şi umane

În această etapă se fundamentează capacitatea de producţie, necesarul de
muncitori şi de materii prime, resursele financiare etc.
În această etapă, din alternativele etapei precedente, se vor selecta acelea
pentru care unitatea economică dispune de resurse suficiente pentru a le realiza.

Formularea strategiei de dezvoltare

Această etapă reprezintă o sinteză a celorlalte etape. Tot în cadrul acestei
etape se prezintă şi obiectivele, opţiunile strategice ale organizaţiei, resursele
necesare şi termenele de aplicare a strategiei.

9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare

Această activitate se poate face pe baza a patru criterii:

- compatibilitatea;
- consonanţa
- avantajul aplicării
- fezabilitatea.

Compatibilitatea
O strategie este compatibilă atunci când corespunde cu scopurile şi
politicile formulate de organizaţie, fiind în armonie cu posibilităţile acesteia.

Consonanţă
Acest criteriu presupune existenţa unei concordanţe şi a unui acord între
strategia adoptată şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjurător.

Avantajul aplicării
Acest criteriu constă în asigurarea de către noua strategie a unor elemente
în plus faţă de alte unităţi economice concurente, mai ales în următoarele domenii:
- resurse superioare de ordin material;
- personal cu calificare superioară;
- o poziţie mai bună pe piaţă; etc.

Fezabilitatea
Conform acestui criteriu, noua strategie de dezvoltare să poată fi aplicată
într-un timp cât mai scurt.