Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface

necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb. Motivaţia principală a
deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului. Instituţia cheie o reprezentă
gospodăria familială.

Economia de schimb desemneazǎ acea formǎ de organizare şi desfǎşurare a activitǎţii

economice în care agenţii economici produc în vederea vânzǎrii, obţinând în schimbul lor altele,
necesare trebuintelor.
Economia de schimb reprezintǎ forma universalǎ de organizare şi funcţionare a activitǎţii
economice în lumea contemporanǎ.
Trǎsǎturile generale ale economiei de schimb:
Ø specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
Ø autonomia, independenţa economicǎ a ag.ec.;
Ø monetarizarea economiei;
Ø legǎturile economice dintre agenţi se desfǎşoarǎ sub forma tranzacţiilor bilaterale;
Ø bunurile produse îmbracǎ forma de marfǎ.

Economia de piaţǎ. Economia de piatǎ reprezintǎ acel mod de organizare şi

funcţionare a activitǎţii economice, în care raportul dintre cerere şi ofertǎ determinǎ principiile
de prioritate în producerea diferitelor bunuri şi servicii, precum şi a metodelor de organizare şi
combinare a factorilor de producţie.
Altfel spus piaţa reprezintǎ:
- spaţiul economic şi teritorial în care îşi desfǎşoarǎ activitatea agenţii economici;
- locul de întâlnire al agenţilor economici în calitatea acestora de vânzǎtori şi
cumpǎrǎtori;
- locul de întâlnire al ofertei cu cererea de bunuri şi servicii;
- locul de formare al preţurilor la care se vând şi se cumpǎrǎ bunurile economice şi se
presteazǎ serviciile;
- regulatorul pietei îl reprezintǎ concurenţa dintre agenţii economici prin care aceştia îşi
realizeazǎ interesele.
O economie de comandă (cunoscută şi sub numele de economie planificată) este un sistem în care
guvernul, mai degrabă decât piața liberă, determină ce bunuri ar trebui să fie produse, cantitatea care sa
fie produsa si prețul la care acestea vor fi oferite spre vânzare.
Prin urmare, economiile de comandă contrastează cu economiile de piață libere, în care prețurile
bunurilor sunt servicii determinate de cerere și ofertă. Un principiu central al unei economii de piață
libere este că guvernul nu intervine în funcționarea pieței prin stabilirea prețurilor, limitarea producției
sau împiedicarea concurenței în sectorul privat.
Într-o economie de comandă însă, nu există concurență, deoarece guvernul central controlează toate
afacerile, de asemenea tot el determină investițiile și veniturile. Economia de comandă este o trăsătură
a societăților comuniste, cum ar fi Cuba, Coreea de Nord și fosta Uniune Sovietică.
Un aspect negativ al economiilor de comandă este acela ca nu sunt în măsură să aloce eficient
bunurile de cele mai multe ori din cauza incapacitatii guvernului de a determina cantitatea necesar a fi
produsa. Astfel, guvernele se confrunta cu dificultăți constante în a răspunde în timp util cererii în
continuă schimbare din diferite sectoare, acest aspect ducand de cele mai multe ori la aparitia asa ziselor
"piete negre" care vin sa suplimenteze cantitatile lipsa in vederea satisfacerii nevoii consumatorilor.
Mai mult decât atât, planificatorul central într-o economie de comandă stabilește prețurile strict bazat
pe nevoile de venituri, astfel creand si un efect de monopol.

1
 Istorie:
 Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale.
 Grecia şi Roma antică; Xenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea
în circuitul general al ideilor.
 Evul Mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma D'Aquino
şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce, moralei creştine.
 Mercantilişti şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea,
cu orice preţ, a naţiunii. Antoine de Montchrèstien, i-au dat numele de Economie politică.
Lipsa unei viziuni globale şi, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică
contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se numeşte fiziocraţie.
 Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Liberalismul fiziocrat se
sprijină pe o filosofie proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism
de mai târziu. Ideile economice sunt acum adunate sub coperţile unor tratate de specialitate.
Ca atare, ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă. Concepţia fundamentală
despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală. Clasicii cred în legile
naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt partizani convinşi ai
liberalismului. Reprezentati: J Turgot, A Smith, D Ricardo.
 Marxismul - lucrarea de maturitate Capitalul. Marx şi-a centrat discursul pe faptul social.
Obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi soluţiile realizării unui echilibru, ci de a
demonstra netemeinicia unei orânduiri (capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea
revoluţiei.
 Scoala neoclasică sau marginaliştii - e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără ca,
pe acest considerent, un altul să sufere. Noua metodă se defineşte prin principiul marjei, al
ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri omogene
asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente, se adresează unei nevoi mai
puţin acute.
 Keynesismul - plasarea analizei la nivel macroeconomic; acceptarea unor măsuri de
orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ.
 Economie politică a socialismului - Marx, Engels şi Lenin - se promovează ideea unei
economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei, concurenţei şi a
pârghiilor valorice în general.

Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care individul o obţine prin
consumarea unei anumite cantităţi din acest bun.

Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a cantităţii
consumate.
a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un bun este
imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât
(de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de ochelari;
automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile). Utilitatea marginală a unui bun X
imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia utilităţii totale (DU) determinată de consumul
unei unităţi suplimentare din acest bun.
b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil. Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci
oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o cantitate mai mică ce poate fi
consumată. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare
evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X.
Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variaţia
utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică ("infinitezimală") a cantităţii consumate din acel
bun.

Intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creşte.

2
Una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este raţionalitatea (folosim orice ocazie
pentru a ne îmbunătăţi starea), vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo
de punctul de saţietate, astfel încât utilitatea marginală va fi, în mod normal, descrescătoare şi pozitivă.

Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un nivel de utilitate identic
se numeşte curbă de indiferenţă.

Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă.

Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare si convexe.

Rata marginală de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare
a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit
de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână
neschimbat.

Echilibrul consumatorului
combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la dreapta
bugetară.

Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor

reprezintă constrângerea bugetară.

Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcţie descrescătoare de preţul
său.

Elasticitatea - preţ a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate a cererii sau
reacţia ei la variaţiile intervenite în nivelul pretului bunului respectiv.

Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului sau cererii pentru
un bun X în funcţie de variaţia preţului altui bun, Y, calculându-se ca raport între modificarea relativă
a cantităţii cerute din primul bun.

A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază comportamentul acesteia
în funcţie de celălalt factor important sub influenţa căruia se găseşte: venitul. Cererea pentru un bun
"normal" este o funcţie crescătoare de venitul consumatorului.

Elasticitatea venit a cererii - exprimă gradul de sensibilitate a cererii pentru un bun, dar, de această
dată, la variaţiile survenite în mărimea venitului.

Teoria producţiei

Numim capital ansamblul bunurilor prin a căror folosire productivă se obţin alte bunuri şi servicii, de
o valoare mai mare.

Funcţia de producţie reprezintă relaţia funcţională care există între factorii necesari pentru obţinerea
unei producţii (inputurile) şi cantitatea obţinută prin utilizarea lor.

Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin combinarea factorilor de
producţie ai firmei.
Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unităţi din factorul
respectiv. (produs mediul al muncii + produs mediul al capitalului)

3
Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (DQ) care se obţine prin utilizarea unei unităţi
suplimentare dintr-un factor, ceilalţi rămânând constanţi.

O izocantă este o curbă ce indică ansamblul combinaţiilor dintre muncă şi capital, care, în raport cu o
stare dată a tehnicii, permit să se obţină aceeaşi cantitate de producţie.

Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoară variaţia cantităţii de
capital care este necesară de-a lungul unei izocante, pentru a compensa o variaţie infinit de mică a
cantităţii de muncă.

Limita impusă alegerii producătorului de nivelul costului şi al preţurilor factorilor de producţie

reprezintă constrângerea sa bugerată sau dreapta de izocost.

Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinaţiilor de capital şi muncă posibile de realizat în raport
cu un cost total dat şi un preţ dat al factorilor de producţie.

Ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unui volum dat de producţie reprezintă costul de
producţie.

Curba ofertei descrie legea generală a ofertei: oferta unui bun este funcţie crescătoare de preţul său.

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de sensibilitate a acesteia la variaţiile survenite în factorii care o
influenţează