Sfântul Cuvios Ioan Casian: Despre scopul vieţii creştine

Posted on February 27, 2013 By admin

saint_johncassian_theromanŢelul nostru este viaţa eternă, potrivit cuvintelor

apostolului, care spune: „Aveţi ca roade sfinţenia, iar ca ţel viaţa veşnică”. Mijlocul
este, deci, curăţia inimii, sfinţenia, fără de care nu putem ajunge la scopul ultim
propus, adică la viaţa veşnică. Despre acest mijloc învăţându-ne, acelaşi fericit apostol
a folosit cuvinte care exprimă un scop aprobat, zicând astfel: „Uitând de cele ce sunt în
urma mea, dar străduindu-mă către cele ce sunt înainte, ţintesc către ceea ce este
hărăzit, către răsplata făgăduită de Domnul”.

Când spunem: îmi urmăresc scopul apropiat, adică urmăresc ceea ce-mi este destinat,
este ca şi cum am spune: uit de cele ce-mi erau hărăzite mai înainte, adică de viciile
omului anterior, mă grăbesc să ajung la răsplata cununii cereşti. Trebuie să ne dăm
toate ostenelile, pentru a îndeplini tot ceea ce conduce la curăţia inimii şi să ne ferim
de ceea ce ne îndepărtează de această ţintă, adică de tot ceea ce este primejdios şi
vătămător. Căci pentru aceasta muncim şi suferim, pentru aceasta lăsăm părinţii,
patria, demnităţile, bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia, ca să
dobândim, pe veci, curăţia inimii.

Către această destinaţie se îndreaptă faptele noastre, cu gândul de a o îndeplini mai

bine. Dacă aceasta nu este bine întipărită înaintea ochilor, nu numai că toate ostenelile
noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fără rost, dar chiar ni se vor împrăştia gândurile şi
preocupările în direcţii diferite şi potrivnice. Trebuia să aibă fiecare bine întipărit în
minte să nu-şi abată în fiecare ceas şi moment gândurile de la scopul propus, să nu le
lase să se schimbe fără întrerupere dintr-o direcţie în alta. (…)

Dar suntem datori să ştim încotro trebuie să ne fie încordate gândurile, în ce direcţie
trebuie să ne îndreptăm privirea sufletului nostru. Să se bucure mintea când poate
dobândi acest lucru şi să simtă durere atunci când rătăceşte în altă parte, să suspine ori
de câte ori se surprinde că i-a alunecat privirea în altă parte, să considere uşurătatea şi
decăderea despărţire de contemplaţia faţă de Hristos.

Ori de câte ori a deviat – cât de cât – privirea noastră, întorcându-ne iarăşi ochii minţii
către El, să aşezăm din nou pe linia cea dreaptă cugetul nostru. Toate se petrec în
adâncul sufletului nostru, în care diavolul şi viciile nu trebuie să-şi găsească sălaş. În
noi trebuie întemeiată Împărăţia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Împărăţia
lui Dumnezeu nu va veni din afară şi nu vor zice: «iată este aici, sau iată este acolo»;
amin zic vouă, că împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Iar în noi nu poate fi altceva
decât cunoaşterea sau necunoaşterea adevărului, dragostea de vicii sau de virtuţi, prin
care pregătim în inimile noastre scaun de împărăţie diavolului sau lui Hristos.

Cum este împărăţia Acestuia arată apostolul, zicând astfel: „Împărăţia lui Dumnezeu
nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Aşadar, dacă
împărăţia lui Dumnezeu este în noi şi dacă această împărăţie a lui Dumnezeu este
dreptate, pace şi bucurie, înseamnă că acela care trăieşte în acestea este în împărăţia lui
Dumnezeu şi, dimpotrivă, cei ce trăiesc în nedreptate, dezbinare şi tristeţea aducătoare
de moarte se găsesc în împărăţia diavolului şi în iadul morţii. Prin aceste arătări se
deosebeşte împărăţia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)

De aceea omul, câtă vreme trăieşte în acest trup, va şti că trebuie să se socotească în
slujba acelei Împărăţii, căreia i s-a dedicat ca părtaş şi slujitor în această viaţă, sigur
fiind că în veşnicie va fi însoţitor al Celui pe Care L-a ales să-L aibă stăpân şi,
totodată, tovarăş, potrivit învăţăturii Domnului, Care zice: „Dacă-Mi slujeşte cineva să
Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”. Precum împărăţia
diavolului se capătă prin practicarea viciilor, la fel Împărăţia lui Dumnezeu se
dobândeşte prin exerciţiul virtuţilor, curăţia inimii şi ştiinţa duhovnicească. (…)

Sunt mulţi, aşadar, care, trăind în acest trup, sunt morţi, în iad, unde nu pot lăuda pe
Dumnezeu, şi, dimpotrivă, sunt alţii care, deşi morţi cu trupul, binecuvintează pe
Dumnezeu în duh şi-L laudă, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvântaţi pe Domnul,
duhuri şi suflete ale celor drepţi” şi: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”.

Sfântul Ioan Casian,

Fragmente din lucrarea ”Convorbiri duhovniceşti”

Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, vol. LVII,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1990, pp. 310-314