Povestea anotimpurilor

Trăia de mult un împărat iubitor de mare, îşi petrecuse un timp în larg, apoi cunoscuse o fată
frumoasă, se însurase şi revenise în regatul lui. Mai privea marea doar de la fereastră,
însă nu se departase de ea, valurile ei îi bucurau auzul. Împărăteasa i-a dăruit patru
fete, el le spunea „cele patru încercări ale mele de a avea un băiat”.

Pe cea mare a numit-o Toamna. Toamna era zveltă, iubitoare de frumos, avea un rafinament
aparte, decora minunat castelul, de la ea au învăţat şi surorile cele mici această artă.
Toate croiau, însă toamna se ocupa de acele amănunte pe care doar un om iscusit le
vedea. Era migăloasă, îndemânatică. Era o explozie de culoare.

Pe a doua a numit-o Iarna. Era când jucăuşă ca un fulg, când

năvalnică şi geroasă. Uneori se înzăpezea în propria-i ninsoare. Iarna iubea copiii,
sigur! Erau ca fulgii şi ea le pricepea jocul. Întindea în curtea palatului hore ale fulgilor
în care se prindeau toate surorile.
Pe cea de-a treia a numit-o Primăvara. Timidă ca mugurii care stau să înfrunzească, frumoasă
ca florile cireşului, împăciuitoare şi curajoasă, aparent curajoasă, de altfel fragilă.
Primăvara ştia că atunci când se apropie furtuna o singură adiere a ei îndepărta norii.

Cea mică a venit mai târziu, când deja împăratul era sleit de
puteri, nu era bătrân, dar se îmbolnăvise. A numit-o Vara. Vara a dus în palat roiuri
de fluturi, alaiuri de flori, clinchet de clopoţei, cer albastru fără nori. Era bucuria cea
mai mare a împăratului. Parcă ştiuse Divinitatea că împăratul se apropie de marea
călătorie, şi o înzestrase pe Vară cu toată bucuria, o semănase în privirea ei.

Cel mai mare merit în creşterea anotimpurilor l-a avut împărăteasa. Ea le-a învăţat să
brodeze, să-şi croiască rochii, să facă dulceturi şi să-şi decoreze camerele.

Anotimpurile, sau cele patru surori, se adună în fiecare an, îşi unesc mîinile şi se rotesc în
dansul anotimpurilor în jurul împărătesei care le-a zămislit.