-Cum să nu-i citim pe Sfinţii Părinţi - (fragm.

S-au spus destul de multe lucruri menite să atragă atenţia asupra seriozităţii şi
sobrietăţii cu care trebuie să abordăm studiul Sfinţilor Părinţi. Cu toate acestea,
obişnuinţa frivolităţii/superficialităţii omului secolului 20, de a nu lua în serios până şi
cele mai grave subiecte, de “a se juca cu ideile” - ceea ce fac şi savanţii în universităţile
zilelor noastre- face necesară din partea noastră o examinare mai atentă a greşelilor
obişnuite care au fost făcute de unii creştini ortodocşi în studierea sau în predarea
Sfinţilor Părinţi. Această examinare ne va permite să vedem mai clar cum să nu-i
abordăm pe Sfinţii Părinţi.

Prima capcană: Diletantismul

Cursa, în care cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau
spiritualitatea ortodoxă cad în mod obişnuit este mai evidentă în reuniunile “ecumenice”,
în conferinţele de diverse genuri etc. Asemenea întruniri sunt o “specialitate” a Frăţiei
Engleze a Sf.Alban şi a Sf.Serghie, aşa cum se reflectă în ziarul lor, Sobornost. Citim,
de exemplu, aici, un articol despre Părinţii Pustiei scris de un presupus cleric ortodox -
“Părinţii Pustiei pot avea un rol extrem de important pentru noi. Ei pot reprezenta pentru
noi toţi un loc minunat de întâlnire ecumenică.” (Arhimandrit Demetrius Trakatellis, "St.
Neilus on Prayer", Sobornost, 1966, Winter-Spring, page 84). Este posibil ca vorbitorul
să fie atât de naiv încât să nu ştie că părintele pe care doreşte să-l studieze, ca toţi
Sfinţii Părinţi, ar fi îngrozit să audă că propriile cuvinte au fost folosite în a preda arta
rugăciunii heterodocşilor? Una din regulile de politeţe la astfel de adunări ecumenice
este ca heterodocşii să nu fie informaţi că principala condiţie esenţială pentru a studia

1
pe Părinţi este de a avea aceeaşi credinţă precum Părinţii – Ortodoxia. Fără această
condiţie esenţială toată instruirea în ale rugăciunii şi doctrinei spirituale e numai o
înşelare, un mijloc pentru viitoare încurcături în propriile greşeli pentru ascultătorul
heterodox. Aceasta nu e cinstit pentru ascultător şi nu denotă seriozitate din partea
vorbitorului; este exact modul în care trebuie să nu întreprinzi studiul sau predarea
Sfinţilor Părinţi (...)
Aceeaşi atitudine duhovnicească coruptă poate fi observată la un nivel mai
sofisticat în “declaraţiile de comun acord” care apar din când în când din “consfătuirile
teologilor”, fie între ortodocşi şi romano-catolici, fie între ortodocşi şi anglicani, ş.a.m.d.
Astfel de “declaraţii comune”, asupra unor subiecte ca “Euharistia” sau “natura Bisericii”
reprezintă din nou un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu-l atinge pe
heterodox (asta în cazul în care “teologii ortodocşi” prezenţi au cunoştinţă de acest
lucru) care, oricare ar fi definiţia unor asemenea realităţi asupra căreia “s-a căzut de
acord“, fiind lipsit de experienţa trăirii în Biserica lui Hristos, este de asemeni lipsit de
realitatea respectivă.
Cauza principală a acestei capcane spirituale probabil că nu e atât atitudinea
intelectuală greşită a relativismului teologic care predomină în cercurile ”ecumenice”,
cât ceva mult mai adânc, ceva care are legătură cu întreaga personalitate şi întregul
mod de viaţă ale celor mai mulţi “creştini” de astăzi…Uşurătatea vieţii contemporane
creează o întreagă atitudine eronată în ce priveşte Biserica, teologia şi practicarea ei.
Aceasta ne aduce la a doua capcană fundamentală pe care trebuie să o evităm în
studiul Sfinţilor Părinţi.

A doua capcană: Teologia uşuratică

Nu numai reuniunile ecumenice pot fi superficiale sau frivole; se poate remarca
acelaşi ton în congresele “ortodoxe” şi la întâlnirile “teologilor ortodocşi”. Sfinţii Părinţi
nu sunt întotdeauna în mod direct implicaţi în discuţii la astfel de întâlniri, dar o
conştientizare a spiritului acestor întâlniri ne va pregăti să înţelegem “atmosfera” pe
care, creştini ortodocşi aparent serioşi o aduc cu ei când încep să studieze
spiritualitatea şi teologia.

2
 Ca o regulă generală, congreselee tinerilor ortodocşi din America sunt o
combinaţie de sacru şi profan: slujirea Sfintei Liturghii şi discuţii asupra unor probleme
ca ţinerea Postului mare, combinat cu dansuri de sâmbătă seara cu totul în “stilul de
viaţă american” şi alte distracţii pentru delegaţi, precum formaţii “rock and roll”, imitaţii
ale cazinourilor unde se joacă jocuri de noroc şi “dansuri din buric”. Ce pregătire
spirituală pentru Sfânta Liturghie poate să facă o persoană, când aceasta şi-a petrecut
noaptea precedentă slujind duhului acestei lumi, şi a petrecut multe ore de-a lungul
week-end-ului cu distracţii total frivole? Un observator serios nu poate decât replica: O
astfel de persoană aduce duhul lumesc cu sine; lumescul e chiar aerul pe care îl
respiră; prin urmare, Ortodoxia însăşi, pentru el, intră în stilul de viaţă american “casual”
(uşuratic, superficial, nepăsător). Dacă o astfel de persoană ar începe să citească Sfinţii
Părinţi, care vorbesc despre o cu totul altfel de viaţă, i-ar găsi fie total irelevanţi pentru
stilul său de viaţă, sau s-ar simţi obligat să deformeze învăţătura lor pentru a o face
aplicabilă la viaţa sa.
Chiar şi reuniuni mai serioase sponsorizate de nişte jurisdicţii ortodoxe, de obicei
eşuează în a fugi de spiritul uşuratic al vieţii contemporane. În mod obişnuit, acestea
oglindesc în majoritate pe tinerii răsfăţaţi, egoişti şi frivoli ai lumii de azi, care atunci
când se întorc la credinţă, se aşteaptă să găsească “spiritualitate confortabilă”, ceva
care să fie numaidecât convenabil pentru minţile lor imature care au fost năucite de
“educaţia modernă” de care au avut parte.
Observînd acest mediu din care provin în America (şi în întreaga lume) tinerii
ortodocşi ai lumii de azi, nu e o surpriză să descoperi lipsa generală de seriozitate în
cele mai multe lucrări – cursuri, articole, cărţi- asupra teologiei şi spiritualităţii ortodoxe
astăzi; iar mesajul chiar şi al celor mai buni conferenţiari şi scriitori din curentul
dominant al jurisdicţiilor ortodoxe de astăzi pare în mod straniu lipsit de putere, fără
forţă spirituală.
Lipsa de putere a Ortodoxiei aşa cum este în mare măsură exprimată şi trăită
astăzi e fără îndoială în sine un produs al sărăciei, al lipsei de seriozitate a vieţii
contemporane. Ortodoxia de astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei, a devenit
lumească. Tinerii care vin din cămine confortabile şi fie acceptă sau caută (”nativul
ortodox” şi “convertiţii” fiind asemănători în această privinţă) o religie care nu este

3
departe de viaţa auto-suficientă pe care o cunoscuseră; profesorii şi conferenţiarii al
căror mediu e lumea academică unde, în mod notoriu, nimic nu este acceptat ca
esenţialmente serios, ca o problemă de viaţă şi de moarte; atmosfera academică a
cunoaşterii lumeşti auto-suficiente în care au loc aproape toate “conferinţele” şi
“cursurile” –toţi aceşti factori se unesc pentru a produce o atmosferă artificială, “de
seră”, în care, indiferent de ceea ce ar putea fi spus privind adevărurile înalte ale
Ortodoxiei, dată fiind orientarea lumească atât a vorbitorului, cât şi a ascultătorului, nu
poate atinge adâncimile sufletului şi să determine angajamentul profund, care erau
odinioară fireşti pentru creştinii ortodocşi. În contrast cu această atmosferă artificială,
educaţia naturală ortodoxă, transmiterea naturală a Ortodoxiei înseşi are loc în ce era în
mod obişnuit acceptat ca mediul natural ortodox: mănăstirea, unde nu numai
începătorii, dar şi mirenii evlavioşi veneau pentru a fi formaţi atât de atmosfera unui loc
sfânt, cât şi de cuvântul unui părinte duhovnicesc; parohia normală, dacă preotul ei e de
mentalitate “veche”, arzînd de credinţă şi atât de preocupat de mântuirea turmei sale
încât nu le va scuza păcatele şi obiceiurile lumeşti, ci îi va îndruma continuu spre o viaţă
duhovnicească mai înaltă; chiar şi în şcolile de teologie, dacă sunt după modelul vechi
-şi nu modelate după universităţile seculare din Vest- există şansa să ai contact viu cu
adevăraţii savanţi ortodocşi care îşi trăiesc într-adevăr credinţa şi gândesc conform
“vechii şcoli” de credinţă şi evlavie. Dar toate astea- ceea ce era în mod obişnuit privit
ca mediul firesc ortodox- e acum dispreţuit de creştinii ortodocşi care se află în
consonanţă cu mediul artificial al lumii moderne, şi nici măcar nu mai face parte din
experienţa noii generaţii.
Trebuie să înfruntăm un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care citeşte
serios pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterile sale (chiar şi la un nivel primar)
pentru a duce o viaţă duhovnicească ortodoxă- trebuie să fie în răspăr cu vremurile, să
fie un străin pentru atmosfera mişcărilor şi discuţiilor “religioase” contemporane, trebuie
să se străduiască în mod conştient să ducă o viaţă destul de diferită de ceea ce se
reflectă în aproape toate cărţile şi periodicele “ortodoxe” de astăzi.

4
 A treia capcană: “Râvna fără pricepere” (Rom. 10:2)
Avînd în vedere lipsa de putere şi insipiditatea “Ortodoxiei” lumeşti de azi, nu e
surprinzător ca, în chiar centrul organizaţiilor “ortodoxe“ lumeşti să poată fi întrezărit
focul autenticei Ortodoxii care e conţinută în slujbele divine şi în scrierile patristice şi,
ţinîndu-le pe acestea ca un stindard împotriva celor cărora le e suficientă o religie
lumească, să devină râvnitori ai autenticii vieţi şi credinţe duhovniceşti. În sine, aceasta
e demn de a fi lăudat; în practica propriu-zisă nu e atât de uşor să ieşi din mreaja lumii
din care doreşti să te eliberezi, ci te trezeşti condus dincolo de hotarul Ortodoxiei, în
ceva care seamănă mai mult cu un sectarism înfrigurat.
Cel mai izbitor exemplu al unei astfel de “râvne fără pricepere” poate fi văzut în
actuala mişcare “harismatică”. Nu e nevoie să descriu această mişcare. E destul de clar
că cei care au fost atraşi în această mişcare dintre creştinii ortodocşi nu au o bază
solidă în trăirea creştinismului Patristic, iar justificările lor sunt aproape în întregime de
natură protestantă în ton şi limbaj. Trebuie făcută distincţia între două realităţi complet
diferite: una a Duhului Sfânt, Care vine numai la cei care poartă o luptă într-o viaţă
autentic ortodoxă, dar nu (în aceste vremuri din urmă) în vreun mod spectaculos; şi alta
a “duhului vremii” religiei ecumeniste, care îi acaparează pe cei care renunţă la (sau nu
au cunoscut niciodată) modul de viaţă “exclusiv” ortodox şi “se deschid” către o altfel de
revelaţie accesibilă oricărei secte. Cineva care studiază cu atenţie pe Sfinţii Părinţi şi
aplică învăţăturile lor la propria viaţă va fi capabil să observe într-o astfel de mişcare
semnele unei înşelăciuni duhovniceşti şi va recunoaşte, de asemenea, tonul şi practicile
neortodoxe care o caracterizează.
Există, de asemenea, o formă destul de nespectaculoasă de ”râvnă fără
pricepere” care poate fi mai periculoasă pentru un creştin ortodox serios obişnuit, pentru
că poate să-l ducă în direcţii greşite pentru viaţa sa fără a mai fi atenţionat de unul din
multele semne evidente ale înşelăciunii. Acesta e un pericol mai ales pentru cei
proaspăt convertiţi, pentru fraţii din mănăstire şi, într-un cuvânt, pentru cei a căror râvnă
nu are la bază experienţa şi nu este temperată de discernământ.
Acest tip de râvnă este produsul unirii a două atitudini fundamentale. Prima e
idealismul exaltat care e inspirat de povestiri despre locuirea în pustie, nevoinţe aspre
ascetice, stări duhovniceşti înalte. Acest idealism este în sine bun şi e caracteristic

5
pentru adevăraţii râvnitori ai unei vieţi spirituale; însă pentru a fi rodnic trebuie să fie
temperat de experienţa greutăţilor luptei duhovniceşti, şi de smerenia care se naşte în
această luptă dacă e autentică. Fără această temperare, el va pierde contactul cu
realitatea vieţii duhovniceşti şi nu va aduce rod. Episcopul Ignatie Briancianinov scria:
“Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată bogăţia roadelor duhovniceşti care sunt
adunate în tăcerea adâncă, începătorul va manifesta o puternică dorinţă să se retragă
în singurătate, într-o pustie izolată. Dacă o carte vorbeşte de ascultarea necondiţionată
sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc, începătorul va dori să ducă viaţa cea mai
severă sub ascultare totală faţă de un Bătrân. Dumnezeu nu a dăruit vremii noastre nici
unul din aceste două moduri de viaţă. Însă scrierile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste
stări pot influenţa pe un începător atât de puternic încât, din lipsă de experienţă şi
neştiinţă, poate hotărî cu uşurinţă să lase locul în care trăieşte şi unde are toate
condiţiile să-şi lucreze mântuirea şi să sporească duhovniceşte prin împlinirea
poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieţi desăvârşite, înfăţişată viu şi
atrăgător în imaginaţia sa”. Prin urmare, conchide: “Să nu vă încredeţi în gândurile,
părerile, visele, impulsurile sau înclinaţiile voastre, chiar dacă vă oferă sau vă pun
înainte într-un veşmânt atrăgător cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap.10).
În al doilea rând, unit cu acest idealism înşelător, mai ales în vremea noastră
raţionalistă, există o atitudine extrem de critică aplicată pentru orice nu se ridică la
înălţimea standardului înalt, imposibil, de altfel, al novicelui. Aceasta e cauza principală
a dezamăgirii care de obicei apare la cei convertiţi şi la începători după ce prima
revărsare de entuziasm pentru Ortodoxie sau viaţă monahală s-a pierdut. Această
dezamăgire e un semn sigur că abordarea vieţii duhovniceşti şi a scrierilor Sfinţilor
Părinţi a fost unilaterală, cu un accent exagerat pus pe cunoştinţele abstracte care
îngâmfă, şi o lipsă de accentuare sau totală inconştienţă în ce priveşte “durerea inimii”
care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Astfel se întâmplă cu fratele care
descoperă că regula de postire în această mănăstire pe care şi-a ales-o nu se ridică la
măsura celor cu care a luat contact în scrierile despre Părinţii pustiei, sau că tipicul
slujirii nu e urmat ad litteram, sau că duhovnicul lui are slăbiciuni omeneşti, ca oricine,
nefiind de fapt un “Bătrân purtător de Duh”; dar acest frate însuşi e cel care va cădea
într-un timp scurt prin ţinerea unui post sau a unui tipic nepotrivite pentru vremea

6
noastră slabă din punct de vedere duhovnicesc, şi căruia îi va fi imposibil să se
încreadă în duhovnicul său fără de care nu va putea fi deloc îndrumat duhovniceşte.
Mirenii cunosc situaţii asemănătoare cu această situaţie din mănăstire, în ce priveşte pe
cei proaspăt convertiţi în parohiile ortodoxe azi.
Învăţătura patristică asupra durerii inimii e una din cele mai importante învăţături
pentru zilele noastre când “învăţătura raţională” câştigă teren în detrimentul desăvârşirii
unei vieţi emoţionale şi duhovniceşti. Lipsa acestei experienţe esenţiale este mai presus
de toate cea care este îndeosebi vinovată pentru diletantismul, uşurătatea şi lipsa de
seriozitate în studiul obişnuit al Sfinţilor Părinţi astăzi; fără aceasta, învăţăturile Sfinţilor
Părinţi nu pot fi aplicate la propria viaţă. Cineva poate ajunge până la cel mai înalt nivel
al înţelegerii cu mintea al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi asupra oricărui subiect, poate
avea “experienţe duhovniceşti” care să semene cu cele descrise în cărţile patristice,
poate chiar cunoaşte perfect toate “capcanele” în care e posibil să se cadă în viaţa
duhovnicească – cu toate acestea, fără durerea inimii, putem fi ca smochinul uscat, un
plictisitor “ştie-tot” care are întotdeauna dreptate, sau un adept al experienţelor
“harismatice”actuale, care nu cunoaşte şi nu poate transmite adevăratul duh al Sfinţilor
Părinţi.
Tot ceea ce a fost spus mai sus nu e nici pe departe un catalog complet al
modurilor în care să nu fie citiţi sau abordaţi Sfinţii Părinţi. Este numai o serie de indicii
pentru o multitudine de feluri în care Sfinţii Părinţi sunt greşit abordaţi şi, prin urmare, nu
aduc nici un folos ba chiar e posibil se te vatămi citindu-i. Este o încercare de a-l
avertiza pe creştinul ortodox că studiul Sfinţilor Părinţi e o problemă serioasă care nu
poate fi luată “în uşor”, potrivit modelor intelectuale ale timpurilor noastre. Acest
avertisment, însă, nu ar trebui să sperie pe creştinii ortodocşi serioşi. Citirea Sfinţilor
Părinţi, este, într-adevăr un lucru indispensabil pentru cineva care preţuieşte mântuirea
şi doreşte să o lucreze cu frică şi cu cutremur; trebuie însă să tratăm această lectură
într-un mod practic, astfel încât să ne folosim la maximum de ea.

Cuv.Seraphim Rose

7
 Despre acoperirea capului

“… orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul descoperit, îşi

necinsteşte capul ei…” (I Cor. 11:5)

Pentru un vizitator înr-o parohie pe stil vechi, una dintre cele mai izbitoare
“diferenţe” este a vedea pe toate femeile, chiar şi pe fete, cu capetele acoperite. Tradiţia
Ortodoxă ca femeile să fie cu capetele acoperite în biserică nu e, desigur, un lucru
caracteristic stilului vechi. Atunci, se întreabă cineva, cum de acesta nu e o practică
uniformă pentru toate bisericile ortodoxe? Ei bine, a fost.
A existat un caz, nu de mult, al unei femei care a vizitat Uniunea Sovietică. Într-o
zi de sărbătoare a mers la Biserică şi la sfârşitul slujbei a mers în faţă pentru a săruta
crucea. Când a venit rândul ei, preotul a retras crucea, spunându-I că nu-I poate
permite să I se închine pentru că avea capul descoperit. Ea protestă spunînd că e de
peste hotare şi nu cunoaşte obiceiurile locale, şi că a crezut că era necesar să-şi
acopere capul doar când primea Sfânta Împărtăşanie. Preotul îi spuse că acestea sunt
scuze lipsite de conţinut, că femeile trebuie să aibă întotdeauna capul acoperit în
biserică şi că nu-i poate da voie să sărute crucea.
Cine a auzit vreodată de un preot în această ţară să ia o poziţie atât de radicală
în problema aceasta! Unii preoţi ţin cateheze uneori, dar acestea par să aibă efect slab
sau temporar. Obiceiul acoperirii capului e atât de puţin respectat în zilele noastre încât
mulţi- mai ales printre tinerele generaţii feminine - nici măcar nu au cunoştinţă de el.
Multe femei, conform interesului modei, nu sunt dornice de a recunoaşte folosul
duhovnicesc pe care îl capătă prin supunerea faţă de acest simplu- şi plin de înţeles-
obicei de a-şi acoperi capul. Aceasta nu e o inovaţie actuală, ci o tradiţie veche care a
fost în Biserică încă de la început. Peacurata Fecioara Maria însăşi încă de la o vârstă
foarte fragedă îşi acoperea capul ca semn al supunerii ei voii lui Dumnezeu, supunere

8
pe care mai târziu a arătat-o în ziua Bunei Vestiri. Imitînd-o pe Maica Domnului în
această mică privinţă, femeile ar trebui să se simtă onorate, nu umilite şi iritate, şi ar
trebui să fie recunoscătoare pentru şansa pe care Biserica le-o dă pentru a-şi micşora
propria voie şi a cultiva o stare smerită.
De ce, se întreabă unii, nu li se cere bărbaţilor să facă la fel? Clericii şi monahii
chiar au, de fapt, porunca de a-şi acoperi capul în Biserică. Dar chiar dacă nu ar fi fost
cazul, cine suntem noi să punem la îndoială înţelepciunea Bisericii de a cere acest mic
sacrificiu al vanităţii, al mândriei noastre, al acelei scântei de răzvrătire care întreabă
mereu: “Dar de ce ce trebuie eu să...?”. Să acordăm mai puţină atenţie felului în care
arătăm şi mai multă împodobirii sufletelor noastre cu virtuţile umilinţei şi smereniei,
virtuţi pe care le putem ajuta să fie cultivate prin simplul act de a ne acoperi capetele în
Biserică. “Nu voia noastră, Doamne, ci voia Ta să se facă!”
“Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele
mari.”(Luca 16:10)
(Bazat pe un articol din Blagovestnik, Buletinul Parohiei “The Holy Virgin Cathedral”, San
Francisco, CA; November, 1987)

9
10
11
“Luaţi seama deci cum umblaţi !”
(Efeseni 5:15)
de Arhiepiscopul Averchie Taushev

12
 În mai multe limbi moderne aceste cuvinte ale Apostolilor sunt traduse “Ia
seama să te porţi cu grijă!…”. Aceasta nu sună la fel de puternic sau de
expresiv, dar pentru unii e mai uşor de înţeles.
În primul secol după Hristos Sfântul Pavel scria rândurile acestea locuitorilor
Efesului, vechea capitală a Asiei Mici, care fusese adusă la credinţa în Hristos.
Desigur că acest important avertisment al “Apostolului neamurilor”, ca toate
scrierile apostolice, ni se aplică şi nouă, creştinilor din toate timpurile şi de toate
etniile. Este deosebit de important pentru noi, “ultimii creştini” împrăştiaţi prin
toată lumea în actualul secol 20 să avem în minte acest avertisment. În această
vreme oricine doreşte să rămână credincios lui Hristos Mântuitorul şi să fie un
adevărat creştin e înconjurat din toate părţile de o multitudine interminabilă de
ispite şi încercări, mergînd de la cele mai grosiere la cele mai subtile, care de
multe ori sunt greu de detectat, şi care sunt cele mai periculoase şi destructive.
Întreaga istorie a omenirii în ultimele 20 de secole din ziua când Mântuitorul
lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, a venit în lume, nu e decât lupta aprigă a diavolului
în oamenii care de bună voie sau nu i s-au supus, împotriva adevăratei credinţe a lui
Hristos şi a roadelor mântuitoare ale Patimilor Domnului suferite pentru noi de El pe
crucea din Golgota - o luptă pentru a aduce împărăţia în lumea vrăjmaşului lui Hristos,
Antihrist, cât mai repede posibil.
Din acest punct de vedere toate întâmplările din istoria omenirii, toate mişcările
ale aşa-numitei “politici” au devenit mai clare şi mai inteligibile. De fapt multe lucruri sunt
ascunse, “negrul” e numit “alb” şi “albul” – “negru”, dar Apostolul ne-a prevenit despre
asta când a scris că “satana însuşi se preface într-un înger al luminii ; nu este mare
lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii” (II Corinteni 11:14-15).
Am putut observa aceasta în mod constant de-a lungul istoriei omenirii aşa cum în mod
clar o putem observa şi astăzi. Totuşi, dacă nu suntem orbiţi duhovniceşte de aceşti
“agenţi ai lui Satan” şi noi înşine intenţionat sau nu, nu îl slujim pe Satan, atunci
cunoscând acest lucru esenţial din istoria lumii putem cu o oarecare uşurinţă relativă să
ne dăm seama de ceea ce se întâmplă în mod curent şi să nu fim prinşi în acea luptă
cumplită “până la moarte” ceea ce cu alte cuvinte înseamnă să te laşi purtat în vremea

13
noastră de ură împotriva Domnului şi Mântuitorului şi a tuturor slujitorilor lor credincioşi
şi a celor care îl urmează sincer.
Dar vai celor care vor rămâne orbi şi nu văd nimic sau care, orbiţi de slujirea
propriilor patimi, sunt atât de prinşi de ele încât nu mai doresc să vadă nimic! “Agenţii lui
Satan”, însă, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, slujitorii lui Antihrist ce va să vină, se
folosesc de orbirea duhovnicească a majorităţii oamenilor epocii moderne şi în mod
insistent şi obstinant îşi fac treaba cu o adevărată forţă demonică. Cu eforturi anumite şi
cu toate mijloacele posibile, cu ajutorul tuturor resurselor aflate sub controlul lor, fac
adepţi cu voia lor sau nu, unindu-se cu ei în a crea în lume condiţii şi situaţii potrivite
pentru atât de apropiata venire a lui Antihrist drept conducător al întregii lumi şi stăpân
al întregii omeniri. Cum se face aceasta?
Iată cum! Prin şcoli, presă, şi propagande este răspândit scepticismul şi ateismul
printre oameni, făcîndu-i să părăsească credinţa în Hristos şi biserica în toate felurile,
chiar înlocuind, unde este necesar şi de folos pentru ei, adevărata Biserică cu simpla ei
aparenţă, aceasta fiind o “pseudo-Biserică”. Sunt atacate toate subzistenţele unei vieţi
morale, ridiculizînd şi negînd conceptele de conştiinţă, de bine şi rău. Dezbinarea e în
mod sistematic inculcată şi încurajată, mai ales printre tinerele generaţii; familia este
distrusă permiţîndu-se acordarea divorţului cu uşurinţă şi legalizîndu-se avortul;
tendinţele sexuale nefireşti, printre care şi homosexualitatea, sunt declarate legale şi
permisibile; pornografia este răspândită. Sub pretextul “libertăţii” şi “democraţiei” sunt
slăbite forme stabile de guvernământ acolo unde sunt fondate pe baze puternice de
credinţă şi moralitate, subminînd autoritatea lor prin răspândirea tuturor felurilor de
calomnii şi insinuări. Sunt organizate persecuţii directe sau ascunse ale credinţei şi
Bisericii, hărţuind şi asuprind pe credincioşi, care uneori sunt supuşi unor foarte crude
persecuţii. Este încurajată creşterea ratei crimei prin necondamnarea şi pedepsirea
criminalilor. În fine, până şi bunăstarea materială a oamenilor este subminată prin
crearea unor rupturi în economia naţională, inflaţie şi depresiune, pentru a aduce pe
oameni la totală deznădejde şi la o condiţie de anarhie generală, etc., etc. Dar de ce se
fac toate acestea?
Pentru ca oamenii aduşi la deznădejde totală să se agaţe de Antihrist când
acesta va veni ca mântuitorul lor din toate aceste răuri şi necazuri, să-l slăvească şi să I

14
se încreadă ca unui deţinător al puterii, ca unui dictator, un stăpânitor necontrolat, cu
putere de a le conduce viaţa şi moartea şi propriile lor suflete.
În ce măsură slujitorii lui Antihrist îşi ating scopurile? Prin preluarea, prin luarea
în posesie a aspectelor capitale ale vieţii moderne şi a ceea ce îşi întinde influenţa
peste tot în lume şi e capabil de a-i ţine pe oameni din scurt- prin acapararea puterii
guvernamentale, capitalului şi a presei în toate ţările. Iar recent, când au fost obligaţi să
recunoască că credinţa în Dumnezeu şi în Hristos e încă puternică în oameni şi nu
poate fi atât de simplu dezrădăcinată şi distrusă, au preluat controlul, nu fără succes, al
Bisericii, încercînd să devină stăpânitorii necontrolaţi ai vieţilor religioase şi bisericeşti
ale oamenilor şi chiar să aplice o disciplină ecleziastică celor care refuzau să li se
supună astfel încât să poată ţine pe toată lumea sub control fără împotriviri sau
răzvrătiri.
Am observat în lumea modernă toate lucrurile evidente de până acum. De
aceea, ceea ce se întâmplă, observîndu-se atât de clar şi de evident, ne dă dreptul
deplin de a vorbi, scrie şi predica despre apropierea vremii stăpânirii lui Antihrist. Dar,
să fim sinceri, Antihristul deja stăpâneşte lumea modernă şi luptă aprig împotriva lui
Hristos şi a adevăraţilor Săi ucenici pentru a deţine el puterea şi influenţa asupra
oamenilor. Dar unde este el, ai întreba.
Încă nu poate fi văzut încarnat într-o unică persoană precisă, dar deja îşi
desfăşoară lucrul demonic prin intermediul multor săi slujitori. Şi astfel de oameni deja
începuseră să apară din timpul Apostolilor. Să ne amintim cum ucenicul cel iubit al lui
Hristos, Sfântul Ioan Teologul, a scris despre asta în prima sa epistolă: “Şi, după cum
aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti…”(I Ioan
2:18)
Cum se poate să recunoşti fără greş pe aceşti “antihrişti” care se prezintă ca
“înaintemergători” ai unui Antihrist care urmează să se întrupeze la sfârşitul veacurilor
într-o unică persoană?
Sfântul Ioan Teologul ne dă un indiciu a acestui lucru, de asemenea, punîndu-ne
în gardă pe noi toţi: “Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi
duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul
lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Iisus

15
Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus
Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit.
El chiar este în lume acum”(I Ioan 4:1-3). Desigur că trebuie să avem în vedere că în
persoana acestui “înaintemergător” sunt acei mulţi “antihrişti” de care Apostolul vorbea
în capitolul al doilea a epistolei sale (versetul 18). Astăzi observăm o realizare extrem
de clară - mai clară ca niciodată- a ceea ce Sfântul Apostol scria în secolul I! De la
acea vreme cât de mulţi “antihrişti” au apărut care “nu au mărturisit că Iisus Hristos a
venit în trup” sau L-au mărturisit într-un mod deformat, înşelător, inducîndu-I pe oameni
în eroare şi luptînd în prezent împotriva adevăratei credinţe în Hristos- sau negînd-o,
sau deformînd-o, sau stricînd-o. Un număr impresionant de astfel de “antihrişti” au
apărut în aceste vremuri rele când aceşti “antihrişti”, deschişi şi subversivi, au acaparat,
de fapt, total sau aproape total toată puterea laică şi clericală, tot capitalul şi toată presa
în timp ce au eliminat definitiv, şi uneori şi distrus fizic, pe oricine le stătea în cale, care-i
împiedica în realizarea intenţiilor şi dorinţelor lor.
Şi se îndreaptă cu atenţie şi hotărâţi spre orice nu au realizat încă, fără a ezita în
nivelurile de cruzime, înşelăciune şi violenţă, atâta timp cât îşi ating scopul.
Aceşti “antihrişti” şi susţinătorii lor, ajutaţi de puterile guvernamentale, capital şi
presă, supun lor înşişi şi influenţei lor pe oricine e orb duhovniceşte sau e robit de
propriile patimi. Astfel de oameni se gândesc numai la satisfacerea nestânjenită a
propriilor patimi, închid ochii adevărului curat al lui Hristos, şi nu vor să citească sau să
audă avertismentele şi învăţăturile cuvântului lui Dumnezeu, bărbaţilor purtători de Duh
Sfânt sau învăţătorilor de credinţă- nu mai sunt liberi duhovniceşte, ci, într-un fel sau
altul, au fost robiţi de aceşti “antihrişti” pe care-i slujesc, folosind în acest scop acele
bunuri pământeşti pe care le doresc atât de mult: putere, slavă, bani, lux, plăceri
trupeşti de ruşine şi satisfacţii, în care nu găsesc nici o oprelişte sau limită. Nici unuia
dintre aceşti oameni nu-i place să audă sau să citească despre Antihrist; râd, înjură, şi
te scuipă când le aminteşti de el, chiar dacă unii dintre ei au fost chiar preoţi şi episcopi
ai Bisericii. Cum spunea Apostolul, “Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi
lumea îi ascultă” (I Ioan 4:5).
Între timp toţi creştinii adevăraţi, şi mai ales adevăraţii conducători ai Bisericii “nu
sunt din lume”, aşa cum Domnul Iisus Hristos sublinia în cuvântarea de rămas bun către

16
ucenicii săi la Cina cea de Taină. Aici sunt chiar cuvintele Lui pe care orice creştin
adevărat trebuie să le cunoască şi să le ţină minte bine: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că
pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei ; dar,
pentru că nu sunteţi din lume, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:18-19). Astfel, ura
lumii care stă în rău e principalul indiciu că suntem pe drumul cel bun – că suntem
adevăraţi discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos. Şi vice versa: “prietenia cu lumea
este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacob 4:4)
De aceea orice efort din partea noastră pentru a-i câştiga pe cei care “deţin
puterea” la momentul prezent când “mulţii antihrişti”, care în mod deschis sau ascuns
luptă împotriva lui Hristos şi a adevăratei sale Biserici, deţin controlul, orice efort
linguşitor de a le fi pe plac, de a-i cinsti, şi a face ceea ce ei doresc, chiar de a încerca
să obţii o “legalizare” de la ei, este o trădare a lui Hristos Mântuitorul şi vrăjmăşie
îndreptată împotriva Lui, chiar dacă cei ce acţionează astfel poartă veşmintele unui
cleric. Ar putea cineva să-şi imagineze astăzi pe Apostolii lui Hristos, sau chiar pe
credincioşii creştini obişnuiţi, petrecînd la aceeaşi masă cu Ana şi Caiafa sau cu Iuda
Iscarioteanul după răstignire? Dar ce vedem în mod frecvent astăzi?
Nu a fost întâmplător că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat pe noi prin Efeseni:
“Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte
înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” (Efeseni 5:15-16), cu alte cuvinte
“Poartă-te cu grijă, nu ca neînţelepţii, ci ca cei înţelepţi, folosind bine timpul, pentru că
zilele sunt rele”.
Se pare că de la apariţia creştinătăţii pe pământ nu au fost niciodată “zile mai
rele” decât cele pe care le trăim acum. “Acum totul peste tot e pătruns şi plin de ură tot
mai adânc” – minciună, înşelăciune, artificialitate şi trădare, chiar din partea unor
oameni de la care, judecînd după poziţia pe care o ocupă şi vocaţia pe care o poartă,
nimeni nu s-ar aştepta. Dar iată că aici se află ceva ciudat şi trist! Mulţi, foarte mulţi
oameni, chiar dacă văd şi ştiu toate acestea, se comportă asemeni “neînţelepţilor” mai
degrabă decât asemeni celor “înţelepţi”, distrugîndu-se şi pe ei şi pe alţii care sunt atraşi
de ei nu numai în iadul trecător şi pământesc, dar şi în cel veşnic. Nu ar trebui să ne fie
teamă de ura lumii către noi, fiind mângâiaţi totdeauna de cuvintele lui Hristos de mai
sus, ci ar trebui mai degrabă să ne fie teamă să nu alunecăm şi noi pe calea răului şi a

17
trădării. Pentru că există un număr mare de ispite în lumea modernă în ce priveşte
aceasta. Cât de frecvent, mai la tot pasul, pot fi întâlniţi oameni care trăiesc numai după
legea răului şi a trădării pentru a obţine pentru ei înşişi bunăstare materială, tot feluri de
bunuri pământeşti, şi o viaţă dusă după propria lor voie!
Se gândesc, oare, -aceşti oameni- ce răspuns vor da la Înfricoşătoarea Judecată
a lui Hristos, mai ales dacă sunt conducători ai Bisericii sau ai vieţii guvernamentale?
Cel puţin simplul fapt că nu vor să audă sau să li se amintească sau că vorbesc despre
aceasta cu un soi de ridicol murdar e o mărturie- a lipsei lor de credinţă! Dar nici cea
mai abilă şi mai vicleană “politică” şi “diplomaţie” nu-i va mântui dincolo!
Fiecare dintre noi trebuie să ne gândim serios şi profund la tot ce a fost spus în
legătură cu avertismentul Sfântului Apostol Pavel, care e cât se poate de actual şi de
potrivit pentru vremea noastră:”Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă!”

18
Sfânta râvnă
de Episcopul Averchie Taushev

Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât

să fie aprins chiar acum?(Luca 12:49)

Principalul lucru în creştinism, potrivit propovăduirii corecte a uvântului lui

Dumnezeu, este focul sfintei râvne, râvnă pentru Domnul şi slava Sa – râvna sfântă
care este în stare să îl ajute pe om în nevoi şi în lupta plăcută Domnului şi fără de care
nu există viaţă duhovnicească autentică şi nu există adevăratul creştinism. Fără
această râvnă sfântă creştinii sunt “creştini” doar cu numele: ”le merge numele că
trăiesc”, dar în realitate “sunt morţi”, aşa cum I s-a revelat Sfântului înaintevăzător Ioan
(Apocalipsa 3:1). Adevărata râvnă duhovnicească se vede mai ales în râvna pentru
slăvirea lui Dumnezeu, pe care o învăţăm din cuvintele rugăciunii Domneşti în cuvintele
de început: “Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer
aşa şi pe pământ” (Matei 6-9).
Adevăraţii râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, înşişi Îl slăvesc pe Dumnezeu cu
toată inima lor – prin cuget şi simţire, prin cuvinte şi fapte, cu toată viaţa lor – şi
bineînţeles că-şi doresc ca toţi oamenii să-L slăvească pe Dumnezeu la fel, şi deci nu
pot trata cu indiferenţă faptul că, în prezenţa lor, numele Domnului e luat în deşert sau
batjocorit. Fiind râvnitori pentru Dumnezeu, se străduiesc sincer să fie pe placul lui
Dumnezeu şi să-L slujească doar pe El cu toată puterea fiinţei lor, şi sunt gata să se uite
pe ei până la a-şi da viaţa doar pentru a-i aduce pe toţi oamenii la credinţa şi slujirea lui
Dumnezeu. Nu pot asculta liniştiţi blasfemiile, şi nu pot sprijini comuniunea sau prietenia
cu blasfemitorii şi cei care iau în deşert numele Domnului sau lucrurilor sfinte.

19
 Un exemplu extrem de clar şi de izbitor de râvnă pentru Dumnezeu vine din
îndepărtările antichităţii Vechiului Testament prin marele prooroc al Domnului,
înflăcăratul Ilie, care avea sufletul întristat când vedea îndepărtarea poporului de
Dumnezeu, condus de necredinciosul rege Ahab, care a instituit în Israel închinarea
către Baal în locul adevăratului Dumnezeu.
Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeu Savaot – exclama el de multe
ori, exprimîndu-şi durerea – căci copii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat
altarele Tale, şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-
mi ia viaţa. (I Împăraţi 19:10)
Şi iată că această râvnă sfântă l-a ridicat, prin puterea Duhului lui Dumnezeu
care odihnea întru el, să mustre pe Israel care se îndepărtase de Dumnezeu, să
“închidă cerul”, astfel că nici ploaie, nici rouă să nu mai fie timp de trei ani şi şase luni.(I
Împăraţi 17:1;18:42-45)
O asemenea râvnă l-a făcut pe Ilie să ucidă pe proorocii şi preoţii lui Baal, după
minunea căderii focului din cer pe muntele Carmel, aşa încât acei înşelători să nu mai
întoarcă pe poporul lui Israel de la credinţa în Dumnezeul cel adevărat. (I Impăraţi
18:40)
Prin puterea aceleaşi râvne, Sfântul Ilie a făcut focul să se coboare din cer, care
i-a mistuit pe cei cincizeci de slujitori şi pe conducătorul lor, trimişi de rege să-l prindă.
(II Împăraţi 1:9-14)
Că aceasta a fost într-adevăr râvnă sfântă pe placul lui Dumnezeu, stă ca
dovadă faptul că Sfântul Prooroc Ilie nu a murit de moartea pe care toţi oamenii ajung
să o cunoască, ci a fost ridicat la cer în chip minunat într-un car de foc, ca un simbol
pentru râvna arzătoare pentru Domnul. (II Împăraţi 2:10-12)
Dar chiar aşa, în asprul Vechi Testament, Domnul Însuşi I-a arătat credinciosului
Său slujitor că astfel de măsuri drastice se pot lua numai în cazuri extreme, pentru că
Domnul nu era în vântul acela, care despica munţii şi sfărâma stâncile, şi nici în
cutremurul, şi nici în foc, ci în vocea din susurul blând (I Împăraţi 19:1-12).
De aceea Iacob şi Ioan care erau foarte arzători în râvna lor pentru
Dumnezeiescul Învăţător, doreau să facă să se coboare foc din cer, imitînd pe prorocul
Ilie, pentru a-i pedepsi pe samarinenii care nu doreau să-L primească când străbăteau

20
satul samarinean spre Ierusalim, Domnul le-a interzis să facă aceasta, spunînd: Nu ştiţi
ai carui Duh sunteti! Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să
le mântuiască (Luca 9:51-56).
Cu toate acestea (iubitorii necumpătaţi de pace să fie atenţi), Domnul Iisus
Hristos Însuşi, Care a spus, Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima (Matei
11:29), a găsit că uneori este necesar să fie folosită severitatea, învăţîndu-ne şi acest
lucru, că blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsa asprimii şi că nu ar trebui să
capituleze în faţa răului, şi că un creştin adevărat ar trebui să fie departe de
sentimentalitatea siropoasă şi că nu ar trebui să se retragă în faţa răului care îndrăzneţ
îşi înalţă capul, ci să fie de neclintit în faţa răului, luptând împotriva lui cu toate
mijloacele posibile, pentru a pierde din puterea şi răspândirea lui printre oameni.
Să ne amintim cu ce cuvinte dure de mustrare îi întâmpină Domnul pe
căpeteniile păstorilor duhovniceşti ale poporului iudeu, cărturari şi farisei, condamnîndu-
i pentru ipocrizie şi fărădelege: Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! şi îi ameninţă cu
judecata Domnului (Matei 23:29). Şi atunci când cuvintele se dovedesc insuficiente,
recurge la faptă împotriva fărădelegii prezentă în orice acţiune. Astfel, aflînd că vindeau
în templu vite, oi şi porumbei, iar zarafii erau prezenţi acolo, A făcut un bici de ştrenguri,
şi I-a scos pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii
schimbătorilor, şi le-a răsturnat mesele (Ioan 2:14-15; Matei 21:12-13)
Şi cunoaştem şi alte exemple din istoria sfinţilor şi a bisericii când simplele
cuvinte rostite pentru a convinge nu au fost suficiente, şi atunci pentru a reteza răul a
fost necesar să se apeleze la măsuri severe şi acţiuni ferme. Este, însă, esenţial ca în
astfel de cazuri să existe într-o persoană doar râvna curată pentru slava lui
Dumnezeu, fără alte amestecuri de iubire de sine sau alte resorturi ale patimilor
umane care se ascund în spatele unei presupuse râvne pentru Dumnezeu!
În istoria Bisericii, marele ierarh al lui Hristos, Nicolae, Făcătorul de minuni,
Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pe care îl sărbătorim pe 6 decembrie potrivit calendarului
nostru ortodox, s-a umplut de slavă datorită autenticei sale râvne, cu o neclintire fermă
împotriva răului. Cine nu-l cunoaşte pe pe acest minunat ierarh al lui Hristos?
Cea mai importantă caracteristică a Sfântului Nicolae, ceea ce ia adus cinstirea,
este marea sa milostivire creştinească: poporul rus îi spune de obicei “Nicolae

21
Milostivul”, un apelativ bazat pe fapte din viaţa sa şi pe numeroasele cazuri în care i-a
ajutat pe oameni. Dar, odată acest mare ierarh, atât de cinstit pentru mila sa faţă de
aproapele, a întreprins ceva ce i- a deranjat pe mulţi şi continuă să-i deranjeze chiar şi
astăzi, deşi autenticitatea sa e mărturisită în tradiţia bisericii conţinută în iconografia
noastră şi slujbe.
Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae a luat parte la Primul Consiliu Ecumenic din
Niceea, care a fost convocat cu prilejul acuzării ereticului Arie, care a negat
Dumnezeirea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. De-a lungul
disputelor create în jurul acestei probleme, Sfântul Nicolae, nu a putut asculta cu
indiferenţă discursurile pline de blasfemie ale arogantului eretic Arie, stăpânit de
mândrie, care diminua Dumnezeiasca natură a Fiului lui Dumnezeu, şi înainea
întregului sinedriu l-a lovit peste faţă cu mâna. Aceasta a stârnit o tulburare atât de
mare încât părinţii consiliului au hotărât ca îndrăzneţul ierarh să fie coborât din rangul
său de ierarh. Dar în chiar acea noapte li s-a descoperit adevărul printr-o minunată
vedenie: au văzut cum Domnul Iisus Hristos I-a dat Sfântului Nicolae Sfânta Sa
Evanghelie, şi Preacurata Maică a Domnului I-a aşezat pe umeri însemnele episcopale.
Şi atunci au înţeles că Sfântul Nicolae nu a fost îndrumat în fapta sa de vreun rău,
motive păcătoase pătimaşe, ci pur şi simplu de o râvnă sfântă pentru slava lui
Dumnezeu. Şi l-au iertat pe ierarh, abrogînd sentinţa dată împotriva lui.
Citând un astfel de exemplu, nu dorim deloc să spunem că ar trebui să urmăm
acest exemplu ad literam: pentru aceasta trebuie să fim noi înşine la o înălţime atât de
mare precum un sfânt ierarh ca Sfântul Nicolae. Aceasta, însă, ar trebui să ne convingă
să nu îndrăznim să rămânem indiferenţi sau să nu fim îngrijoraţi în privinţa răului din
lume, mai ales când problema e una care priveşte direct slava lui Dumnezeu, Sfânta
Biserică şi Sfânta Credinţă. Aici trebuie să ne arătăm neclintiţi, să nu îndrăznim să
intrăm în tot soiul de compromisuri sau împăcări cu răul, chiar pur exterioare, sau în
vreun fel de înţelegere cu răul. Vrăjmaşilor noştri personali, potrivit poruncii lui Hristos,
trebuie să le iertăm totul, dar cu vrăjmaşii lui Dumnezeu nu putem să facem pace!
Prietenia cu duşmanii lui Dumnezeu ne face şi pe noi duşmani ai lui Dumnezeu:
aceasta este o trădare a lui Dumnezeu, indiferent de pretextele invocate, şi aici nici un
fel de justificare iscusită şi abilă nu ne poate ajuta! E interesat de observat cât de

22
neplăcută este această faptă a Sfântului Nicolae pentru toţi contemporanii care consimt
la rău, acei propagandişti ai unei false “iubiri creştine” care sunt gata să se alieze nu
numai cu ereticii, persecutorii credinţei şi ai Bisericii, ci chiar cu diavolul însuşi, în
numele “iubirii universale” şi a “unirii tuturor” – slogane care au ajuns la modă în zilele
noastre. De dragul acestora, aceşti “conciliatori” se străduiesc să dezmintă însăşi
participarea Sfântului Nicolae la primul Consiliu Ecumenic, deşi acest fapt e consemnat
de sfânta noastră Biserică şi deci trebuie să fie respectat de noi toţi ca fiabil.
Toate acestea se întâmplă pentru că printre contemporani, chiar aceia care se
numesc creştini, nu mai există o râvnă autentică pentru Dumnezeu şi slava Sa, râvnă
pentru Hristos, Mântuitorul nostru, râvnă pentru Sfânta Biserică şi pentru orice lucru
sfânt al lui Dumnezeu. În locul lor predomină o indiferenţă călduţă, o atitudine
indiferentă la orice cu excepţia bunăstării materiale proprii, cu o îngropare în uitare a
dreptei judecăţi a Domnului pe care negreşit o aşteaptă de la noi toţi, şi a veşniciei care
va fi descoperită după moarte.
Fără această râvnă sfântă, cum am subliniat la început, nu există o creştinism
autentic, o viaţă duhovnicească autentică- viaţa în Hristos. De aceea această râvnă
a fost înlocuită astăzi de tot felul de surogate, uneori chiar slabe, dar care adeseori
corespund gusturilor şi atitudinilor contemporanilor. Şi deci, asemenea falşi creştini,
acoperind cu abilitate golul duhovnicesc cu ipocrizie, au de multe ori succes în
societatea contemporană, unde spiritualitatea autentică a fost diluată; în timp ce
adevăraţii râvnitori sunt dispreţuiţi şi persecutaţi ca “oameni dificili”, “fanatici intoleranţi” ,
“oameni care au rămas în urmă cu timpul”.
Şi deci, chiar acum, în faţa propriilor noştri ochi are loc “cernerea”: unii vor
rămâne cu Hristos până la sfârşit, iar alţii se vor alia cu uşurinţă cu vrăjmaşul Său,
Antihrist, mai ales când ora judecăţilor ameninţătoare va veni pentru a distruge credinţa,
când va fi necesar, într-adevăr, ca puterea râvnei noastre să se arate în toată
plenitudinea, o râvnă care de mulţi e considerată fanatism şi deci detestată. Dar, în
acelaşi timp, nu ar trebui să se dea uitării faptul că, pe lângă râvna autentic sfântă, mai
este o râvnă fără înţelegere –râvnă care-şi pierde valoarea din cauza absenţei celei mai
importante virtuţi creştine: discernământul, şi, prin urmare, în loc să fie de folos poate
să facă rău.

23
 Şi mai este, la fel, o râvnă falsă, înşelătoare, în spatele măştii în care sunt
ascunse toate patimile omeneşti obişnuite –cel mai frecvent mândria, iubirea de putere
şi cinstire, şi interesul unui partid politic ca acelea care au rolul conducător în lupta
politică, şi pentru care nu poate fi loc în viaţa duhovnicească, în viaţa bisericească
publică, dar care, din nefericire, e des întâlnit în vremea noastrăşi e un principal agent
de cauzare a tuturor tipurilor de neînţelegeri şi tulburări în Biserică, conducătorii şi
instigatorii, adeseori ascunzîndu-se în spatele unui presupus idealism dar în realitate
urmărind propriile scopuri, străduindu-se nu să fie pe plac Domnului ci propriilor
preocupări, şi fiind râvnitori nu pentru Dumnezeu ci pentru propria lor cinstire şi a
colegilor şi partizanilor partidului lor (aceasta fiind jurisdicţia ).
Toate acestea sunt cu adevărat străine adevăratei râvne, vrăjmaşe ei, este
păcătos şi criminal, pentru că nu face decât să ne compromită credinţa şi biserica! Şi
atunci alegerea este a noastră: suntem cu Hristos sau cu Antihrist?
Vremea este aproape (Apocalipsa 22:10) – până şi sfinţii Apostoli ne avertizează.
Şi dacă era “aproape” atunci, în vremuri apostolice, cu cît mai “aproape” este acum, în
zilele noastre ameninţătoare de înstrăinare reală de Hristos şi persecuţii împotriva
credinţei şi a Bisericii?! Şi dacă hotărâm cu fermitate să rămânem alături de Hristos în
acele zile, nu cu vorba ci cu fapta, de asemeni, e absolut indispensabil chiar acum, fără
a amâna, să tăiem orice formă de comuniune, de prietenie cu slujitorii apropiatului
Antihrist, care i-a înglobat pe atât de mulţi dintre ei în lumea contemporană, sub
pretexte mincinoase de “pace universală” şi “prosperitate”; şi mai ales trebuie să ne
eliberăm necondiţionat de orice subordonare şi dependenţă de ei, chiar dacă asta ar
avea ca urmare ceva în detrimentul bunăstării noastre pământeşti sau chiar ne-ar pune
în pericol propria viaţă. Veşnicia este mai importantă decât scurta noastră existenţă pe
pământ, şi pentru aceasta trebuie să ne pregătim!
Prin urmare, numai râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, fără alte
amestecuri de ascunzişuri sau politici viclene ambigue, trebuie să ne conducă faptele
şi acţiunile. Altfel, o sentinţă aspră apasă asupra noastră: fiindcă nu eşti nici fierbinte
nici rece, am să te vărs din gura Mea (Apocalipsa 3:16).
Fii plin de râvnă, şi pocăieşte-te! (Apocalipsa 3:19) Amin.

24
Copilul tău vrea să devină monah?

V-aş ruga să vă gândiţi la ceva ce poate nu aţi luat în considerare până acum:
cum v-aţi simţi dacă fiul sau fiica dumneavoastră şi-ar exprima dorinţa să meargă la
mănăstire? Puteţi fi ortodox, şi încă unul foarte devotat; puteţi fi sârguincios în a merge
la slujbe şi a citi cărţi duhovniceşti; v-aţi dat toată silinţa în a vă creşte copilul într-un
duh ortodox; poate chiar aţi admirat monahismul. Cu toate acestea, ce aţi simţi?
Trăim într-o vreme şi într-o societate destul de diferită de a Greciei şi a sfintei
Rusii, unde monahismul era o parte vizibilă şi de acceptat a vieţii. Nu era neobişnuit
pentru familii întregi să meargă în pelerinaje la mănăstiri. Puţini oameni astăzi, însă, au
cea mai mică deschidere spre monahism şi nu e de mirare că în societatea noastră
neortodoxă şi chiar anticreştină, simplul fapt ca fiul sau fiica cuiva să devină monah este
alarmant.
Există un număr de motive pentru o astfel de reacţie. Lipsa familiarităţii
generează teama. Nu puţini oameni îşi imaginează monahismul a fi foarte aspru şi
inuman. Ajung să-şi imagineze copilul închis în spatele unor gratii, hrăniţi tot restul vieţii
lor cu pâine şi apă. Cealaltă extremă este o imagine la fel de eronată a unei stări
duhovniceşti romantice potrivit căreia fuil lor îşi petrece viaţa într-o ipostază de plutire
deasupra pământului într-o stare exaltată de sfinţenie nesfârşită. În ambele cazuri a
intra în mănăstire este echivalent cu părăsirea lumii. Realitatea vieţii monahale este
ceva îndepărtat de fiecare dintre aceste variante extreme. Fiul sau fiica dumneavoastră-
care întârzie totdeauna, lasă şosete sau sticle de apă minerală împrăştiate şi se mânie
adeseori- nu se va transforma într-un ascet imediat. Oricine părăseşte lumea pentru
mănăstire aduce cu sine toate slăbiciunile şi neputinţele. Poate învăţa să-şi învingă
unele din ele; pe altele le va avea până va muri. În orice caz, dacă copilul devine
monah, el sau ea nu va trăi fără căldură umană şi fără relaţii umane, şi în ciuda tuturor
schimbărilor, veţi putea să-I recunoaşteţi ca fiind unul dintre copii dumneavoastră.

25
 Oricare ar fi prima reacţie la problema monahismului în ce priveşte copilul
dumneavoastră, depinde, într-o mare măsură, de felul în care priviţi dumneavoastră ca
părinte familia ortodoxă şi de poziţia dumneavoastră ca persoană individuală ortodoxă
în cadrul lumii contemporane seculare. Înconjuraţi cum suntem de standarde lumeşti şi
de o cultură materialistă, uităm că Hristos cheamă pe toţi cei care-L urmează să se
despartă de lume: Nu fiţi din această lume. Acesta este glasul monahismului. Cu
această înţelegere a lucrurilor, ar trebui să fiţi mai pregătiţi să sprijiniţi în pace pe fiul
sau fiica care a găsit în inima lui/ei cu cale de a răspunde acestei chemări prin a lua
asupra sa jugul monahal.
Suntem, însă, produsele nefericite ale naturii noastre căzute, şi rareori se
întâmplă ca un părinte ortodox credincios să fie încântat să audă că urmaşul lor vrea să
intre într-o mănăstire. Mai degrabă se ridică împotriviri în inima care, oricât de inocentă
şi bine intenţionată, sunt aspecte ale naturii noastre emoţionale şi psihologice căzute –
şi o reflectare tristă a fondului şi mediului nostru neortodox. Cu acestea în minte putem
cerceta câteva reacţii emoţionale pe care aceste probleme le invocă.
Verbal, diferitele sentimente îşi au rădăcina în întrebarea pivot: “De ce?”. De ce
ar părăsi cineva lumea pentru a intra în mănăstire? Dacă motivul e întemeiat, este astfel
pentru că în ciuda tuturor slăbiciunilor şi necazurilor, copilul dumneavoastră îl iubeşte pe
Dumnezeu mai mult decât orice şi oricine pe acestă lume – mai mult decât viaţa pe care
l-aţi ajutat să şi-o formeze, mai mult decât maşina sa, mai mult decât şcoala unde-l
trimiteaţi, mai mult decât familia sa… şi aici foarte firescul sentiment de gelozie apare.
Pentru că părinţi puteţi încerca să-L înlocuiţi pe Dumnezeu ca punct principal al
afecţiunii copilului d-voastră şi să-l convingeţi să părăsească monahismul, dar îl veţi
face nefericit, iar dacă eşuaţi, vă veţi simţi foarte răniţi.
În al doilea rând, vă puteţi simţi înstrăinaţi sau alungaţi din viaţa copilului d-
voastră. Dacă fiica d-voastră merge la mănăstire, şi este o viaţă pe care nu aţi
împărtăşit-o, aţi putea simţi că nu aveţi legătură cu ea. Dacă s-ar mărita, chiar dacă s-ar
fi mutat 1000 de mile mai departe, tot aţi fi simţit că sunteţi mai aproape de ea decât
dacă ar fi devenit călugăriţă şi s-ar fi aflat 50 de mile mai departe. O fiică măritată ar mai
avea încă nevoie de sfaturi pentru cum a face faţă bolii copilului sau cum să se
descurce cu un buget restrâns. Pe de altă parte, dacă s-ar afla într-o mănăstire, nu prea

26
aţi putea să-i daţi vreun sfat despre cum să facă Utrenia, şi chiar dacă sunteţi ortodox,
v-aţi simţi îndepărtat din punct de vedere emoţional şi foarte straniu alături de această
străină în negru a cărei viaţă a fost atât de diferită de a dumneavoastră. Apoi mai este
faptul că cei mai mulţi părinţi de-abia aşteaptă să fie bunici, şi aceasta e o problemă
mare mai ales pentru mame.
Vă puteţi simţi ameninţaţi. Vă petreceţi întreaga viaţă crescîndu-vă şi îngrijindu-
vă de bunăstarea copilului d-voastră: îi hrăniţi şi vă îngrijoraţi pentru ei; îi ajutaţi să-şi
descopere aptitudinile şi-i încurajaţi să-şi dezvolte talentele. Probabil că fiul d-voastră e
un muzician înnăscut sau fiica este un avocat înnăscut, şi vă petreceţi întreaga viaţă
sprijinindu-i - emoţional şi financiar – şi pregătindu-i pentru a fi oameni de succes în
lume. După toţi aceşti ani de efort şi nelinişte, ei decid dintr-odată că nu vor asta, că nu
vor lumea sau viaţa pe care v-aţi dorit-o pentru ei. Aceasta poate fi foarte dureros şi
alarmant pentru d-voastră. De foarte multe ori părinţii simt că lepădîndu-se de lume,
copiii se leapădă şi de ei. Aceasta nu este neapărat adevărat, dar acest sentiment se
degajă din cele mai multe dispute dintre părinţi şi copii în jurul problemei monahismului.
Aici părinţii mai pot simţi că au greşit în vreo privinţă în creşterea copiilor lor, că numai
aşa el sau ea ar alege o cale atât de “aberantă” în viaţă. Şi acesta este un gând
dureros.
Cele mai aprinse reacţii care apar în urma problemei monahismului şi propriului
copil de obicei se incheie cu un potop de reproşuri. Exemplele următoare nu sunt deloc
ipotetice; provin dintr-o serie de comentarii recente făcute de mame şi taţi, unii dintre ei
considerîndu-se ortodocşi adevăraţi. Răspunsurile lor arată esenţa disputei aşa cum
este simţită în inima celor care sunt ortodocşi şi totuşi trăiesc în lume. Au spus că nu
suntem responsabili pentru noi înşine; că ne sprijinim pe alţii pentru a evita să decidem
singuri. Spun că dacă ne iubim aproapele ar trebui să ne străduim să îmbunătăţim
societatea şi să nu ieşim din ea pentru a intra într-un vis euforic. Auzim adeseori că
monahismul e simplă ostentaţie, un fel de spiritualitate falsă: “De ce nu ieşi în lume ca
noi toţi unde trebuie să te confrunţi cu viaţa reală şi cu probleme reale?”. Spun că
monahismul înseamnă egoism, egocentrism, că dezbină şi strică familiile; monahismul
este “instabil din punct de vedere financiar”: Cum rămâne cu siguranţa pe viitor? De ce
nu-ţi iei o slujbă bună şi le trimiţi lor toţi banii?…

27
 Aceste comentarii variate au un numitor comun, şi anume lumescul. Toate îşi au
rădăcina într-o orientare foarte lumească. Este respingerea totală a acestei perspective
din partea celui ce aspiră spre nmonahism, ceea ce face, de obicei, disputa dintre
părinţi şi copii atât de violentă. Deşi poate inconştientă, mesajul părinţilor subliniind
toate acestea este: Adaptează-te la lume; încadrează-te în ea; ia-ţi o slujbă sigură;
stabileşte-te undeva; fă ceea ce face toată lumea…; spiritualitatea este bună dar nu
trebuie dusă la extrem. Totuşi, am văzut că Creştinismul este o altă lume; iar legile sale
sunt extreme: dacă-ţi pierzi viaţa o vei câştiga; dacă te agăţi de ea o vei pierde;
Dumnezeu a devenit om deci şi oamenii pot deveni dumnezei. Ce poate fi mai extrem?
Mai întâi căutaţi împărăţia lui Dumnezeu
Ortodoxia este un mijloc prin care ne înălţăm către Dumnezeu, renunţînd la
egoismul nostru şi la voia proprie. Ortodoxia înseamnă război- împotriva naturii proprii
căzute, împotriva diavolului, şi împtriva lumii. Aceasta e valabil pentru toţi creştinii
ortodocşi. Chiar şi celor care trăiesc în lume – care au copii şi servicii- li se cere să se
ţină, într-o anume măsură departe de lume. Şi nu poate exista nici un compromis.
Lumea nu este şi nici nu va putea fi casa noastră, şi dacă vom alege să-L avem mire pe
Hristos sau pe cineva de pe pământ, cu lumea nu putem să ne însoţim. Vedem, însă, că
tocmai această dorinţă – de a fi şi cu Dumnezeu şi cu lumea- este rădăcina conflictului
care apare când copilul vrea să intre în mănăstire. Experimentînd propria lor reacţie la
lepădarea de lume a copilului lor, se poate ca părinţii să-şi dea seama de propria lor
lipire de lume, şi cât de nepregătiţi sunt a se despărţi de valorile şi dorinţele societăţii
anti-creştine în care trăiesc. Este deosebit de greu să lupţi împotriva mentalităţii
de familie care în ţara aceasta a dobândit un statut pseudo- religios; cei mici sunt de
cele mai multe ori veneraţi ca idoli de către părinţii lor care văd în ei moduri de a-şi
satisface ego-ul. Aceasta nu este ortodox; de fapt, este foarte destructiv pentru
ortodoxia noastră care învaţă că copiii nu sunt posesii ale mamelor şi taţilor: nu sunt
obiectele de joacă ale imaginaţiei părinţilor lor. Copiii sunt daţi de Dumnezeu într-o
vreme când pot fi crescuţi în învăţătura lui, şi apoi El îi cheamă după cum vrea. Datoria
părinţilor nu este de a pregăti pe copii pentru a se aşeza comod în lume, ci de a le
păstori sufletele, pentru a-i pregăti să lupte împotriva lumii căzute. Cei care aleg să
lupte în prima linie sunt cei care aud chemarea spre monahism. Dacă copilul d-voastră

28
vrea să se înscrie în acest război, va jura înaintea lui Dumnezeu şi a omului că în ciuda
slăbiciunilor şi căderilor care-l copleşesc în fiecare ceas, nu va putea găsi linişte decât
alături de Dumnezeu.
Dacă aceasta este înclinaţia copilui d-voastră, nu-l trageţi înapoi, oricât de logice
sunt motivele d-voastră. Dacă dorinţa de a deveni monah este doar ceva închipuit, vor
afla cât de curând, şi nimic nu se va tulbura prin încercarea lor. Dacă o asemenea
dorinţă a fost într-adevăr sădită de Dumnezeu ca un mijloc de mântuire, nu-l împiedicaţi
prin a-l convinge să-şi termine şcoala sau să experimenteze viaţa lumească. Aduceţi-
vă aminte de numărul nesfârşit de monahi şi monahii, a căror moştenire spirituală a
îmbogăţit foarte mult sfânta noastră biserică ortodoxă. Dacă copilulu dumneavoastră
are dorinţa şi hotărârea de a le călca pe urme, oricât de slab, daţi-i binecuvântarea,
lăsaţi-l să plece. Şi fie ca această binecuvântare să fie şi spre mântuirea d-voastră şi a
altora.

Termenii “creştin” şi “ortodox” pot fi folosiţi în vremea noastră?

de Arhiepiscopul Averchie Taushev

Până de curând, conceptele şi termenii de “creştin” şi “ortodox” erau neechivoce

şi pline de înţeles. Acum, însă, trăim în nişte vremuri atât de cumplite, atât de pline de
falsitate şi înşelăciune, încât asemenea concepte şi termeni nu mai transmit ceea ce
este semnificativ când sunt folosite fără o clarificare ulterioară. Nu mai reflectă esenţa
lucrurilor, ci au devenit ceva mai mult decât etichete înşelătoare.
Multe societăţi şi organizaţii se numesc pe sine “creştine”, deşi nu se află nimic
creştinesc într-însele, astfel încât resping principala dogmă a creştinismului – natura
dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, cum fac câteva dintre cele mai noi
secte, pentru care adevăratul duh al creştinismului autentic, care se degajă atât de
firesc din învăţăturile Evangheliei, este, în general, destul de străin pentru ei. În ultima
vreme, termenul “ortodox” a încetat, de asemenea, în mare măsură, să exprime ceea
ce trebuia, pentru că aceia care au lepădat adevărata Ortodoxie şi au devenit trădători

29
ai credinţei şi bisericii ortodoxe, continuă să se numească “ortodocşi”. Astfel sunt toţi
inovatorii, care resping adevăratul spirit al Ortodoxiei, toţi cei care au început să
stabilească relaţii cu vrăjmaşii Ortodoxiei , care fac propagandă pentru rugăciunea
comună şi chiar comuniunea liturgică cu cei care nu aparţin Sfintei biserici Ortodoxe.
Astfel sunt “renovaţioniştii” şi “neo-renovaţioniştii contemporani”, “neo-ortodocşii”(aşa
cum unii dintre ei se intitulează în mod deschis), care ţin discursuri despre cât este de
esenţial să se “reînnoiască biserica ortodoxă”, despre tipuri de “reforme în Ortodoxie”,
care, se pretinde că ar fi “aşezată în calea lor” şi “muribundă”. Se revine la astfel de
lucruri în loc de a-şi concentra atenţia plină de evlavie pe adevărata reînnoire esenţială
a sufletelor lor şi pe schimbarea fundamentală a propriei firi păcătoase pline de patimi şi
dorinţe.
În mod insistent este proclamată unirea cu ereticii, cu cei neortodocşi şi chiar cu
cei care nu sunt creştini. Este proclamată “unirea tuturor”, dar fără unitatea în duh şi
adevăr care este singura care poate face această unire posibilă. În zilele noastre un
exemplu ar fi Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, care în trecut recunoştea
“Biserica vie” din Rusia Sovietică ca legitimă, iar acum îl recunoaşte pe papa de la
Roma drept “capul întregii biserici creştine”, şi chiar permit latinilor catolici să ia Sfânta
Împărtăşanie fără ca mai întâi să se fi unit cu Sfânta Biserică Ortodoxă. Astfel sunt cei
care, în mod activ, participă la aşa-numita Mişcare Ecumenică, care se străduieşte atât
de făţiş să creeze un soi de pseudo-biserică din toţi numitorii comuni care există. De
asemenea şi mulţi alţii care nu sunt pe deplin credincioşi Domnului şi Mântuitorului
nostru şi Sfintei Sale Biserici, ci slujesc vrăjmaşilor Săi plini de răutate sau le fac pe plac
într-un fel sau altul ajutîndu-i să-şi atingă scopurile lor anti-creştineşti într-o lume care s-
a lepădat de Dumnezeu.
Cine va îndrăzni să ne refuze dreptul nostru legitim de a nu recunoaşte
asemenea oameni ca fiind ortodocşi, chiar dacă ei vor continua să poarte acest nume
precum şi ranguri înalte şi titluri? Din istoria bisericii cunoaştem că au existat câţiva
eretici şi chiar ierarhi de rang înalt care au fost în mod radical condamnaţi de Biserica
Universală şi caterisiţi. Dar ce vedem astăzi? Cu tristeţe remarcăm că aceasta este o
epocă în care se fac concesii nenumărate şi colaborări viclene, înr-o vreme în care
chiar cele mai scandaloase acţiuni sau afirmaţii eretice de-abia dacă mai trezesc vreun

30
protest. Foarte puţini reacţionează la această lepădare evidentă de Ortodoxie, aşa cum
ar trebui, cât despre condamnarea acestor eretici noi şi apostaţi nici măcar nu se pune
problema. Astăzi totul este permis, pentru că nimeni şi nimic nu este interzis pentru
nimeni, cu excepţia cazurilor în care cineva este jignit, insultat sau I se face un rău
personal iar nebunia lor este scoasă în evidenţă. O, în astfel de cazuri, este de neiertat!
Apoi apar ameninţările, bazate pe canoane uitate, care altfel sunt “învechite, neactuale
şi inacceptabile” în vremea noastră avansată şi progresivă!
Adevărul este imediat ignorat şi sfidat cu îndrăzneală, în timp ce răul, la fel de
uşor, îşi sărbătoreşte victoria şi-şi bate joc de adevărul care a fost lepădat şi călcat în
picioare cu satisfacţie. E posibil să-ţi simţi conştiinţa împăcată într-o astfel de situaţie?
Poate cineva să închidă ochii la aceste minciuni şi falsificări şi să se poarte liniştit ca şi
cum nu ar fi văzut nimic greşit? Numai cei ai căror conştiinţe sunt adormite sau pierdute
complet pot face astfel! De aceea este mai mult decât ciudat să auzi pe câţiva care se
închipuie ortodocşi că numesc biserica rusească din afara Rusiei, “credincioasă
demodată”, “schismatică”, “hundredistă neagră” 2, “retrogradă”, “obscurantistă”, şi aşa
mai departe, pur şi simplu pentru că nu este în pas cu această vreme şi îndrăzneşte să
nu se lepede de nimic din Evanghelia lui Hristos şi de învăţătura iniţială a Sfintei
Biserici, şi astfel consideră o obligaţie a conştiinţei să condamne acest rău evident al
vieţii contemporane care deja a intrat în Biserică.
De fapt nu noi suntem cei schismatici, ci toţi aceia care urmează duhul acestei
vremi şi prin aceasta se despart de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească
Biserică, lepădîndu-se de credinţa apostolică, de credinţa Sfinţilor Părinţi, de credinţa
ortodoxă, care s-a instalat în întreaga lume…. Aceşti oameni merg către prăpastia
apostaziei – în abisul pierzaniei, împreună cu întreaga lume contemporană, îngropîndu-
se în lepădarea de Dumnezeul Dătător de viaţă.
Auziţi cuvintele Apostolilor inspirate de Duhul Sfânt încercînd să deformeze
Evanghelia lui Hristos şi devenind atât de uşor şi de încrâncenat “supuşi acestei lumi”,
aşa de plină de răutate şi amăgitoare?
Nu ne dăm înapoi de la a primi invectiva cum că suntem “credincioşi demodaţi”,
socotind-o o onoare pentru tradiţionalismul nostru; dar cum se împacă conştiinţa
voastră de creştini cu “înnoirea” voastră, care se leapădă de vechea şi adevărata

31
credinţă şi de biserica neschimbătoare a lui Hristos? Oare nu Apostolul i-a avertizat pe
toţi creştinii: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea
minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi
desăvârşită” (Romani 12:2). Suntem “credincioşi demodaţi”, dar nu schismatici, pentru
că nu ne-am desprins niciodată de Biserica lui Hristos.
Suntem uniţi cu Capul nostru, Hristos Mântuitorul, cu Sfinţii Săi Apostoli şi
Ucenici, cu Părinţii Apostolici, cu marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, şi cu marii
luminători şi stâlpi ai credinţei şi evlaviei ai pământului nostru părintesc, Sfânta Rusie.
Dar voi sunteţi uniţi cu un soi de învăţători inovatori, fără binecuvântarea cuiva, cărora
le faceţi reclamă atât de nedrept şi insistent, desconsiderând şi uneori îndrăznind să
criticaţi pe adevăraţii luminători ai Sfintei biserici, care au fost bine-plăcuţi lui Dumnezeu
şi au fost cinstiţi, în luptele duhovniceşti duse în pustie, pentru evlavie şi minuni, de-a
lungul a 2000 de ani de istorie. Astfel stînd lucrurile, care dintre noi este schismatic? Cu
siguranţă nu sunt cei care se află în adevăratul duh al Ortodoxiei, ci aceia care s-au
lepădat de adevărata credinţă în Hristos şi au respins duhul autentic al evlaviei creştine;
deşi toţi patriarhii contemporani, care au schimbat Ortodoxia veche, patristică, se
numără printre ultimii, ca şi majoritatea contemporanilor, aşa-numiţii creştini.
Într-adevăr, Hristos Mântuitorul nu a făgăduit viaţa veşnică majorităţii, ci
dimpotrivă, “micii Sale turme”, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, în ziua
Slăvitei şi Înfricoşătoarei Sale a doua Veniri, când va veni să “judece viii şi morţii”. “Nu
te teme, turmă mică”, spuse El conturând tabloul înfricoşător ale ultimilor zile de
lepădare de Dumnezeu şi persecutare a credinţei “pentru că Tatăl vostru vă dă cu
plăcere Împărăţia”(Luca 12:32). De aceea tot ce am spus mai sus, ne determină să
reexaminăm terminologia care a fost acceptată până în prezent. Nu este suficient
pentru vremea noastră să spui numai “creştin” – acum este necesar să-i dai un atribut -
“adevărat creştin”. La fel este insuficient să spui “Ortodox” – este esenţial să subliniezi
că nu te referi la un modernist inovator “ortodox”, ci la un adevărat ortodox.
Toţi râvnitorii autentici ai adevăratei credinţe, slujind numai pe Hristos
Mântuitorul, au început deja să o facă, şi aceia din pământul nostru părintesc, robiţi de
vrăjmaşii cruzi ai lui Dumnezeu, unde râvnitorii se retrag în catacombe ca vechii
creştini, şi cei din Grecia, naţiunea noastră fraternă, unde “vechii calendarişti” nu numai

32
că refuză să accepte noul calendar, ci de asemenea resping toate inovaţiile de diferite
feluri. Au o evlavie deosebită pentru luptătorul Sfintei Ortodoxii, Sfântul Marcu,
Mitropolitul Efesului, datorită neclintirii căruia a eşuat nelegiuita unire a Florenţei cu
Roma papală în 14393.
În poziţia noastră fermă pentru adevărata credinţă şi biserică este esenţial să
evităm tot ce este personal – mândrie şi înălţarea de sine, care inevitabil ar duce la noi
greşeli, şi, în cele din urmă, la o cădere; deja am fost martori la acestea în repetate
rânduri. Nu noi trebuie să ne înălţăm, ci credinţa curată a lui Hristos. Nici un fanatism nu
e îngăduit pentru că acesta poate orbi ochii sufletelor celor care sunt “râvnitori fără
pricepere”. În loc de a întări pe cineva în credinţă, acest fanatism orb poate să-i
îndepărteze de credinţă. Este important de ştiut şi de amintit că un adevărat creştin
ortodox nu este o persoană care acceptă dogma Ortodoxiei formal, ci o persoană care,
precum marele nostru ierarh Sfântul Tihon al Zadonsk-ului ne-a învăţat atât de frumos,
gândeşte ortodox, simte ortodox, şi trăieşte ortodox, incluzînd duhul ortodox în viaţa sa.
Duhul ascetic şi al renunţării la lume, cum este pe deplin prezentat în Cuvântul
Domnului şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi – este cel mai clar şi cu îndrăzneală negat de
moderni, de “neo-ortodocşii”, care vor să fie în toate în pas cu duhul acestei lumi care
constă în rău, al cărui stăpânitor, în cuvintele Domnului Însuşi, nu este altul decât
diavolul (Ioan 12:31). Astfel nu Domnul este cel căruia vor să-I facă pe plac, ci
“stăpânitorului acestei lumi”, diavolul; şi, prin urmare, încetează să mai fie adevăraţi
creştini ortodocşi, chiar dacă se mai numesc pe ei astfel.
Dacă tratăm aceasta şi mai serios şi mai adânc, atunci vom vedea că astfel stau
lucrurile şi că modernitatea cu inovaţiile sale ne conduc departe de Hristos şi biserica
Sa. Să ne temem de cât de repede apostazia a câştigat teren, deşi oamenii moderni nu
au văzut şi nici nu au simţit nimic, cu cât ei înşişi iau parte în mod activ la aceasta.
Aşadar, să nu ne temem că rămânem în minoritate – departe de titlurile lor
sonore şi ranguri. Să ne amintim că şi Caiafa era un mare preot al adevăratului
Dumnezeu, şi cât de jos a căzut- până la îngrozitorul păcat al uciderii de Dumnezeu!
Trăind în această lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să ne străduim nu pentru
a dobândi slava amăgitoare a lumii acesteia şi popularitate gratuită, care nu ne va

33
mântui, ci doar pentru a fi în “turma mică” a lui Hristos. Să fim adevăraţi creştini
ortodocşi nu oameni moderni!

34

Numele membrilor mişcării “Bisericii Vii”, susţinută de bolşevici în anii ’20 (Trans.).
2
Literal, “hundrezii negri” erau o organizaţie patriotică, anti-revoluţionară în Rusia înainte de
revoluţie. Au fost calomniaţi fiind calificaţi drept organizaţii care duceau la îndeplinire persecuţii.
De fapt hundrezii negrii erau susţinuţi de Biserică şi se opuneau oricărui tip de brutalitate.
3
E de notat faptul că şi Biserica Catacombă din USSR (“Tikhoniţii”)şi grecii calendarişti, între care
de-abia dacă se poate stabili vreo legătură, au început să se cheme pe sine “Adevăraţi creştini
ortodocşi”.