Bazele științifice ale activităților acvatice

HIDRODINAMICA

This project has been funded with support from the European Commission. This
publication reflects the views only of the author, and the Commission cannot be
held responsible for any use which may be made of the information contained
therein.
 Curgerea fluidelor

Am prezentat că este foarte important să reducem rezistenţa apei care

se opune înaintării. Reducerea forţelor de frânare care se opun înaintării
înotătorului este un element la fel de important în creşterea vitezei de înaintare
ca şi dezvoltarea forţei propulsive.
Când un corp se deplasează într-un fluid şi apa este unul, avem două
tipuri de curgere a fluidului:
Curgere laminară;
Curgere turbulentă.
Pentru a explica mai bine şi a uşura comprehensiunea aspectelor legate
de curgerea fluidelor, considerăm că apa se deplasează în raport cu un corp
aflat în imersie.
 Curgerea fluidelor
a. Curgerea laminară
Fluidele atunci când nu sunt sau sunt puţin perturbate datorită formei
şi/sau grosimii corpului imergent şi a vitezei de înaintare, curg de o manieră
regulată şi anume:
- punctele de curgere se deplasează pe liniile de curent;
- viteza de curgere se poate modifica de-a lungul unei linii de curent;
- viteza de curgere poate varia de la o linie de curent la alta;
- diferite straturi ale fluidului pot aluneca unele peste altele fără să se
amestece.
 Curgerea fluidelor
b. Curgerea turbulentă
Curgerea laminară devine turbulentă atunci când, datorită formei
şi/sau grosimii corpului imergent şi a vitezei de înaintare, liniile de curent se
lovesc de corpul imergent şi suferă mari modificări de direcţie şi de viteză. În
urma lovirii frontale de corp moleculele de apă se împrăştie în toate direcţiile
şi penetrează liniile de curent învecinate, pe care le tulbură la rândul lor şi
procesul continuă în straturile învecinate unde turbulenţa se disipează şi apoi
dispare. În faţa corpului scufundat această turbulenţă crează o zonă de înaltă
presiune şi de frânare a liniilor de curent între partea din faţa acestuia şi cea
din spate se creează o diferenţă de presiune. Presiunea este maximă în faţă şi
mai slabă în spate, de unde rezultă o mişcare a apei spre înapoi, însoţită de
un fenomen de depresiune şi de aspiraţie.
Fenomenele de turbulenţă apar începând cu o viteză de prag, care
variază în funcţie de vâscozitatea fluidului avut în vedere. La o vâscozitate
mare, declanşarea turbulenţelor presupune un nivel ridicat al vitezei.
Turbulenţa reprezintă o mişcare neregulată a fluidului, diferită de la un punct
al acestuia la altul.
 b. Curgerea turbulentă
În spatele corpului imergent se formează o zonă de joasă presiune,
care generează un curent turbionar, cu efect de absorbţie (fig. 8.). Vârtejurile
se formează în timpul aspiraţiei, parţial în lateral, parţial în spatele obiectului.
Dacă sensul deplasării este brusc schimbat, rezistenţa care trebuie
contracarată devine şi mai importantă, datorită forţei de inerţie a aspiraţiei şi
fenomenelor de turbulenţă (fig. 9.).
 Forţele hidrodinamice în înot

Înotătorul se deplasează la suprafaţa apei la limita dintre două medii:

apa şi aerul. Astfel, pentru a înainta eficient, mişcările înotătorului trebuie să
se adapteze pentru reducerea la maximum a efectelor forţelor de rezistenţă
din partea mediului acvatic.
În cazul înaintării în apă prin înot mai apar următoarele forţe:
Forţa propulsivă (FP).
Portanţa hidrodinamică (FHD).
Rezistenţa hidrodinamică (FR).
Rezultanta hidrodinamică (RH).
 Forţele hidrodinamice în înot
Aşa cum am mai precizat în înot rezistenţa hidrodinamică se manifestă prin
patru componente:
Rezistenţa frontală, cu valoarea cea mai mare (săgeţi);
Rezistenţa de frecare, rezultată prin frecarea particulelor de apă de corpul
înotătorului (linie punctată);
Rezistenţa turbionară sau de turbulenţă, ce se formează în spatele segmentelor
corpului scufundat (spirale).
Rezistenţa valurilor, creată de deplasarea înotătorului şi de revenirea acestora
în pereţii bazinului.
Rezistenţa hidrodinamică se exprimă printr-o relaţie simplă:

FR   V 2  A  CR
în care: 2
FR = rezistenţa hidrodinamică;
 = densitatea apei (1000 Kg/m3);
V = viteza de înaintare (m/s);
A = aria secţiunii transversale a părţii scufundate a corpului;
CR = coeficientul de rezistenţă.
 Rezistenţa frontală şi turbionară
Rezistenţa frontală este, ca mărime, principala forţă care se opune
înaintării şi se exercită permanent pe direcţia şi în sensul opus acesteia. Rezistenţa
frontală se află în strânsă legătură cu forma şi dimensiunile suprafeţei opuse
înaintării sau altfel spus cu profilul şi poziţia corpului pe apă. Rezistenţa frontală are
o valoare mai mare sau mai mică ,în funcţie de abaterea de la poziţia orizontală şi
de mişcările corpului pe verticală sau în lateral ,care-l fac să ocupe un spaţiu mai
mare.
 Rezistenţa frontală şi turbionară
În procedeul craul (fig. 12) trebuie să fim atenţi la:
Poziţia capului; flexia antrenează scufundarea umerilor şi creşterea rezistenţei
frontale şi extensia determină scufundarea picioarelor şi creştera rezistenţei
frontale.
Revenirea braţului peste apă care poate angrena mişcări pe verticală excesive.
Lipsa mişcării de rotaţie a trunciului care conduce la balansări laterale ale
picioarelor.
Poziţia şi mişcările capului în timpul respiraţiei.
Coordonarea acţiunilor braţelor şi respiraţiei.
 Rezistenţa frontală şi turbionară
În procedeul bras (fig. 14) trebuie să fim atenţi la:
Poziţia şi acţiunea capului în timpul respiraţiei care crează repercursiuni asupra
poziţiei braţelor, trunchiului, şoldurilor şi picioarelor.
Mişcările verticale induse de respiraţie şi influenţele lor asupra propulsiei
 Rezistenţa frontală şi turbionară
În procedeul bras (fig. 14) trebuie să fim atenţi la:
Poziţia şi acţiunea capului în timpul respiraţiei care crează repercursiuni
asupra poziţiei braţelor, trunchiului, şoldurilor şi picioarelor.
Mişcările verticale induse de respiraţie şi influenţele lor asupra propulsiei
 Rezistenţa frontală şi turbionară
În procedeul fluture (fig. 15) trebuie să fim atenţi la:
Coordonarea acţiunii capului şi braţelor în momentul respiraţiei care poate
determina mişcări verticale .
Mişcarea ondulatorie excesivă, care, prin mişcările mari pe verticală, devine
ineficace.
 Rezistenţa de frecare
Rezistenţa de frecare este determinată de vâscozitatea apei, exprimată
prin mărimea forţelor de adeziune dintre moleculele de apă şi mărimea forţelor de
coeziune exisrtente între moleculele apei şi suprafaţa imergentă sau scufundată a
inotătorului.
Când un corp se deplasează prin apă, moleculele de apă din apropierea
corpului înotătorului aderă la acesta şi viteza lor este nulă. Astfel, moleculele
stratului următor sunt încetinite şi acest efect este transmis succesiv la straturile
învecinate până când perturbarea dispare. In acest fel se formează în proximitatea
corpului înotătorului un strat de apă a cărui curgere este încetinită, perturbată.
Dincolo de acest strat curgerea revine la normal. Corpurile cu o suprafaţă
netedă întâmpină o rezistenţă mai mică decât cele cu asperităţi deoarece se reduce
rezistenţa produsă prin frecarea apei de suprafaţa corpurilor (fig. 16).
 Rezistenţa valurilor
În timpul înotului se formează valuri de diferite dimensiuni, produse de
înaintarea înotătorului prin apă, de dimensiunile şi flotabilitatea lui, de procedeul de
înot şi de corectitudinea tehnicii de înot.
Formarea valurilor tulbură înaintarea prin modificare poziţiei corpului, provocând o
rezistenţă crescută din partea apei, în anumite momente. În general, înotătorii cu o
tehnică greşită, produc valuri mari şi obosesc repede prin depunerea uni efort excesiv.
Valul care se creează frontal generează o zonă de presiune înaltă care îl frănează.
Pentru diminuarea efectelor negative cauzate de valuri înotătorul trebuie să-şi
adapteze tehnica pentru reducerea mişcărilor pe verticală şi în lateral, pentru a
încerca să reducă formarea acestora.
Valurile cele mai mari se produc la marginea bazinelor din cauza apei care se
loveşte de pereţi şi revine în sens contrar.Pentru diminuarea lor bazinele sunt
prevăzute pe pereţii laterali cu jgheaburi speciale numite ,,sparge val,, pentru a disipa
energia valurilor create de înotători, care se lovesc de pereţi şi astfel ele se reîntorc
spre bazin mult diminuate. De asemenea culoarele de demarcaj sunt construite din
materiale plutitoare sintetice, sub forma unor discuri de construcţie specială. Discurile
au rolul de a disipa valurile create în timpul înotului
 Propulsia corpului omenesc în apă
Este un aspect unanim recunoscut că mărimea forţei propulsive, care
permite deplasarea înotătorului în apă, se află în strânsă corelaţie cu forţele de
rezistenţă şi portanţa hidrodinamică.

În cadrul rezistenţei la înaintare apare un întreg ansamblu de fenomene

care generează un întreg sistem de presiune / depresiune.

Dacă trebuie să reducem la maximum forţele de rezistenţă aflate în

opoziţie cu înaintarea înotătorului, atunci trebuie să folosim forţele de presiune în
mod pozitiv, ele devenind un element de propulsie atunci când sunt bine orientate.
Pentru înţelegerea acestor fenomene, de folos au fost principiile aerodinamice care
explică zborul avioanelor.
 Aplicaţii ale forţei de portanţă hidrodinamică în propulsia acvatică

În mod asemănător aripilor unui avion, suprafeţele de sprijin ale

înotătorului sunt reprezentate de mâini şi picioare. Mişcările acestora prin apă
permit formarea de forţe de portanţă. Forța de portanță este întotdeauna
perpendiculară pe forța de rezistență. Eficacitatea înaintării prin apă depinde de
următoarele elemente:
Mişcarea mâinilor care caută permanent mase de apă inerte va permite
orientarea permanentă a sistemului de presiune/ depresiune care crează forţa
de portanţă
Unghiul sub care se desfăşoară mişcările mîinii în baleiajul său, ca urmare a
simţului apei şi de asemenea supleţea în articulaţia gleznei, permit aplicarea
la mediul acvatic a principiilor expuse privind orientările unghiulare optime
pentru obţinerea portanţei.
Forţa de rezistenţă, orientată în sens opus acţiunii palmei, se adaugă în mod
pozitiv forţei propulsive rezultate .
Rezultanta celor două forţe : de rezistenţă şi de portanţă, care, pentru a
avea cea mai mare eficacitate trebuie să fie orientată spre înainte.
Separarea fluxului de apă spre înapoi realizată de mişcările mîinii şi în
funcţie de unghiul de sprijin (de atac) şi de forma palmelor(fig. 18) permite
manifestarea forţei propulsive, orientată în sensul înaintării conform legii a-
III-a a dinamicii, a lui Newton, care spune că orice acţiune provoacă o
reacţiune de intensitate egală şi de sens opus.
Aplicaţii ale forţei de portanţă hidrodinamică în propulsia acvatică
 Aplicaţii ale forţei de portanţă hidrodinamică în propulsia acvatică
Reamintim că forţa de portanţă este întotdeauna perpendiculară pe forţa
de rezistenţă, deci ea este mereu perpendiculară pe direcţia mişcării, pentru că
forţa de rezistenţă se află pe această direcţie şi în sens opus.
În cazul înotătorului este perpendiculară pe direcţia imprimată de mişcările mîinilor
şi picioarelor. Astfel, rezultanta propulsivă a portanţei şi a forţei de rezistenţă
trebuie să fie orientată pe direcţia şi în sensul deplasării înotătorului, în acest caz
forţa propulsivă este maximă.
Orientarea şi bineînţeles, unghiul de atac al mîinilor şi picioarelor în cazul acţiunilor
membrelor superioare şi inferioare, sunt factorii determinanţi pentru obţinerea unei
rezultante optime a forţelor propulsive.
 Aplicaţii ale forţei de portanţă hidrodinamică în propulsia acvatică
Traiectoria acţiunii mîinii se apropie de mişcarea descrisă de pala unei elice
de vapor şi obţine sprijinul maxim pe apă astfel:
Căutarea permanentă a maselor de apă inerte;
Căutarea permanentă a celor mai bune unghiuri de atac;
Adaptarea formei mâinii pentru deplasarea spre înapoi a fluxului de apă
creat;
În figura următoare este prezentată evoluţia vâslirii în procedeul craul, de
la o mişcare asemănătoare zbatului vapoarelor de pe fluviul Mississippi (A), la
mişcarea asemănătoare şenilelor (B) şi în prezent la mişcarea care imită acţiunea
unei pale, a elicei de vapor (C) care are o mişcare aparentă elicoidală.
 Influența activităâilor acvatice asupra organismului uman

În urma numeroaselor cercetări efectuate, diferiţi medici şi pedagogi de

renume au desemnat activitățile acvatice ca exercițiile care contribuie, într-o mare
măsură, la menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii şi la dezvoltarea fizică a copiilor.
La baza acestei afirmaţii stau următoarele aspecte:
Călirea organismului
Călirea este un proces complex care are o mare influenţă asupra
organismului uman. În acest sens, un rol important revine temperaturii apei care
exercită o influenţă activă asupra vaselor sanguine. Astfel, apa rece produce o
constricţie a vaselor în urma căreia se cedează mai puţină căldură mediului
înconjurător. Concomitent cu acest fenomen, organismul începe să producă căldură,
lucru ce duce în faza următoare la o dilatare a capilarelor, deci la o mai bună
circulaţie periferică. Această eliberare crescută de căldură este legată întotdeauna
de o îmbunătăţire a schimburilor ce au loc la nivelul ţesuturilor.
Dacă şederea în apă este îndelungată, urmează o nouă perioadă de
vasoconstricţie, care duce la apariţia frisoanelor. Acesta este semnul că între
procesele de cedare şi producere a căldurii nu mai există un echilibru, simptom
căruia trebuie să i se acorde o mare atenţie în lucrul cu copiii.
Antrenorii, kinetoterapeuții au sarcina de a supraveghea permanent
subiecții în tot timpul şederii în apă, pentru a preveni apariţia frisoanelor şi în
acelaşi timp se va încerca prelungirea duratei lecţiilor, prin creşterea numărului
mişcărilor şi exerciţiilor în apă, acestea determinînd creşterea căldurii emanate şi
 Influența activităților acvatice asupra organismului uman

Influenţa activităților acvatice asupra inimii şi a circulaţiei sanguine

Activitățile acvatice exercită o influenţă deosebită asupra circulaţiei sanguine.
Comparativ cu aerul, apa are o influenţă total deosebită asupra organismului.
Conductibilitatea termică a apei este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului.
Pe lingă efectele temperaturii scăzute a apei asupra termoreglării şi a
proceselor fiziologice la nivelul ţesuturilor, care duc la o intensificare a circulaţiei,
presiunea şi rezistenţa apei în timpul înotului acţionează într-un mod specific asupra
inimii şi a circulaţiei. Când corpul se află în poziţie de înot la suprafaţa apei, se
produce o presiune de 0,02—0,05 kg/cm2. În timpul scufundării, presiunea apei
creşte în raport cu adâncimea şi cu viteza de deplasare a înotătrului. Această
influenţă, cumulată cu efectul mişcărilor executate în timpul înotului, duce la
dezvoltarea musculaturii inimii. Fortificarea muşchiului cardiac influenţează în mod
favorabil activitatea inimii şi circulaţia în general. În repaus, presiunea sistolică scade,
iar cea diastolică creşte, adică se îmbunătăţeşte tensiunea arterială diferenţială şi se
măreşte elasticitatea vaselor.
Datorită poziţiei orizontale a corpului în apă, circulaţia se efectuează mai
uşor.
 Influența activităților acvatice asupra organismului uman

Influenţa asupra atitudinii corporale

Prin scufundarea în apă corpul pierde o parte din greutatea sa. Acest lucru
permite menţinerea lui la suprafaţă fără efort. La rîndul ei, menţinerea corpului la
suprafaţa apei uşurează, aşa cum am văzut mai sus, circulaţia sanguină, fapt care le
permite copiilor să facă faţă unor solicitări mari şi implicit să obţină performanţe
superioare, uneori chiar surprinzătoare pentru vîrsta lor.
Exerciţiile practicate pe uscat influenţează mult sistemele osos, ligamentar şi
articular. În timpul activităților zilnice poziţia şezând are o influenţă negativă asupra
curburilor normale ale coloanei vertebrale, influenţînd astfel în mod nefavorabil
atitudinea corporală.
În timpul deplasării în apă musculatura membrelor realizează mişcări ritmice
şi continue constînd din contracţii şi relaxări. În contrast cu mersul, în timpul înotului
membrelor superioare le revine o sarcină mult mai mare în realizarea deplasării. Se
remarcă, în special, procedeele craul şi spate, care prin mişcarea alternativă a braţelor
au o influenţă pozitivă asupra coloanei vertebrale. Din această cauză numeroşi medici
recomandă aceste două procedee ca fiind cele mai eficiente în ceea ce priveşte
corectarea poziţiilor vicioase ale corpului.