Eminescu personalitate complexă

Personalitatea artistică a unui scriitor stă în felul lui de a gândi, a simți și a se manifesta.
Din punct de vedere al gândirii și simțirii, Eminescu a fost sceptic și pesimist. Sufletește,
dânsul a fost izolat de oameni. Lipsit de toate iluziile și credințele false, de care este îmbuibată
mintea celor mai mulți dintre semenii săi trupești, - el avea în vedere marele adevăr, ca
sâmburele vieții este egoismul și haina lui minciună. Și când ai asemenea convingeri, este firesc
să nu te mai încrezi în oameni. Ești veșnic singur, când ești împreună cu acei ce nu simețesc la
fel cu tine.
Ca orice mare poet, Eminescu și-a îmbrăcat în imagini adânca-i gândire. Bogata lui
imaginație era caracterizata prin eleganță, gingășie și plasticitate, adică puterea de a descrie așa
fel, încât să-ți producă iluzia completă a realității. O notă personală a sa este și marea calitate
de a exprima stări și idei abstracte prin imagini concrete și lucruri concrete prin imagini
abstracte. Imaginația lui Eminescu era bogată, fără a fi complexă. În descrieri, dânsul a păstrat
o remarcabilă sobrietate, iar in exprimarea gândirii, o uimitoare concizie.
Poate că și aceasta imaginație bogată a lui Eminescu a contribuit întrucâtva să-l facă să
se simtă și mai nenorocit. Căci dânsul și-a creat o lume fericită; dar, din nenorocire, fictivă,
deosebită, prin urmare, cu totul de cea reală. Și ce oare este mai dureros decât contrastul dintre
vis și realitate? Ah! cine ar mai vrea sa trăiască, când i s-ar spune de mic încă, in loc de povesti,
adevărata stare de lucruri în care va intra?
În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a
dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după
opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hașdeu. În sistemul său de gândire,
Eminescu utilizează cunoștințe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia
culturii, lingvistică și științele naturii.
Pentru a reconstitui personalitatea și gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în
decursul unui veac de cercetări aplicate și de interpretări divergente asupra operei sale, este
oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construiește Maiorescu, cel care îl cunoștea ca
nimeni altul.
„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii
europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a citi, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra
fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al
filosofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase,
mai ales al celei creștine și budaiste, admirator al „Vedelor“, pasionat pentru operele poetice
din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el
afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune,
care, în poeziile lui, ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești“. [T.
Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I,
București, Editura Eminescu, 1971, p. 59]
Poetul “nepereche”, cum avea sa-l numească G. Călinescu, cel care a dat măsura
geniului creației românești, ca valoare absolută, înscriind-se, după aprecierea lui T. Vianu,
alături de Dante, Goethe, Shelley, Victor Hugo, în galeria valorilor universale, Eminescu va fi
strălucit evocat în vastul și neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte: Eminescu sau despre
Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990, în traducerea și cu prefața lui Marian
Papahagi, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga si o postfață de Mircea Eliade.
Filosofii culturii au căutat să înțeleagă și să explice prin imponderabilele sufletului
național, prin stil sau matrice stilistică miracolul eminescian. Tudor Vianu, Lucian Blaga,
Constantin Noica, N. Steinhardt, Mircea Eliade, Emil Cioran au lărgit aria de interpretare a
personalității lui Mihai Eminescu pe care generații la rând de creatori l-au simțit ca pe un pisc
absolut. Criticii literari George Călinescu, Tudor Vianu, D. Caracostea, Eugen Lovinescu,
Mihai Drăgan ș.a. au încercat să demonteze mecanismul operei, să înțeleagă, descifrându-i
viața, mecanismul miracolului. Abordând tema personalității poetului, D. Caracostea sublinia
în Personalitatea lui Mihai Eminescu (1926): „Între biografie și operă stă personalitatea care nu
poate fi lămurită deplin decât prin controlul reciproc al amândurora.
G. Călinescu, cel care a reconstituit cu atâta forță evocatoare biografia poetului și a
analizat prima oară întregul univers al creației sale (poezie, proză, publicistică, gândire
filosofică și socială), a dezvăluit complexitatea și orizontul personalității lui Eminescu,
proiectându-i imaginea peste generații, în cuvinte ce amintesc de versetele biblice:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-
și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“
Există o Idee a lui Eminescu; ea s-a împlinit când i-a bătut ceasul, întâi fiindcă omul,
care o purta, s-a născut așa ca substanță și aptitudini, și al doilea fiindcă înflorirea a fost prielnic
ocrotită de acea atmosferă educativă a culturii, în a cărei școală omul și-a făcut ucenicia“ (L.
Blaga, op. cit., pp. 252-253). Această Idee ar trebui să rămână un reper permanent pentru
spiritualitatea românească, acel absolut care poate lumina ca o stea chiar după ce ea s-a stins
risipind întunericul, clarificând incertitudinile.