10.2.1. Alunecările de teren.

După cutremurile de pământ şi inundaţii în

categoria catastrofelor naturale pot fi incluse şi alunecările de teren. Spre deosebire
de cutremure sau inundaţii alunecările de teren pot fi mai uşor de stăpânit.

În cele mai diferite ramuri ale activităţii umane, mai cu seamă în domeniul
construcţiilor, oamenii se confruntă cu această problemă a stabilităţii taluzurilor

Alunecările de teren – reprezintă deplasarea a unor mase de roci sub acţiunea

directă a forţei de gravitaţie (forţa datorită căreia toate corpurile se atrag reciproc în
raport cu masele lor şi care tinde să atragă toate corpurile de la exterior spre centru
pământului) sau prin intermediul unor agenţi de transport (apa, gheaţa etc.)

8.2.2.Condiţiile şi cauzele alunecărilor de teren

Condiţiile :

 Prezenţa unui relief accidentat;

 Prezenţa sub stratul superior permiabil, a cel puţin unui strat impermiabil,
alcătuit din roci argiloase (argilă, şisturi, marne etc.) care care favorizează
formarea unui orizont acvifer.
Cauzele producerii alunecărilor de teren:
 eroziunea laterală a râurilor şi torenţilor care afectează baza versantului;
 modificarea stării fizice şi chimice a rocilor şi diminuarea frecării interioare
a rocilor în procesul umezirii şi alterării;
 acţiunea hidrodinamică a apelor subterane sau dezvoltarea proceselor de
sufoziune;
 activitatea economică a omului (creşterea încărcăturii pe versant în urma
depozitării materialelor, utilizarea neraţională a versanţilor în scopuri
agricole, amplasarea pe versanţi a unor căi de transport etc.)

Elementele principale ale unei alunecări:

 Fig. 10.1. Părţile principale ale unei alunecări:

1 - peretele de rupere sau fruntea alunecării;

2 - masa alunecătoare (corpul alunecгrii).
3 - suprafaţa de alunecare în lungul căreia se produce fenomenul de alunecare si care
prezintă diferite
4 - forme în funcţie de structura geologică şi factorii ce intervin:
5 - fisuri si crăpaturi dispuse transversal si longitudinal masei alunecгtoare:
6 - limba alunecării este partea inferioară a masei alunecătoare:
7 - piciorul alunecării reprezintă linia de intersecţie a suprafeţei de alunecare cu
suprafaţa iniţiale a versantului:
L - lungimea alunecării este distanţa intre fruntea şi baza alunecării:
8 - lăţimea alunecării

Fig.10. 2. Alunecare activă

10.3 Clasificarea alunecărilor de teren

 Clasificarea alunecărilor de teren după F.Savarenski (1939):

Alunecări asecvente se produc în terenurile formate din roci lipsite

de stratificaţie;
Alunecări consecvente şi insecvente se produc în terenurile cu roci
stratificate;
Alunecări consecvente se formează pe suprafeţe preexistente.

Clasificare alunecărilor după A.Pavlov (1898)

• Alunecări deplapsive (glisante) – care încep de la piciorul pantei şi

se dezvoltă în sus, în sens regresiv;
• Alunecări detrusive (împingătoare)- când mişcarea se declanşează
din partea superioară a versantului;
• Alunecări mixte - sunt acelea care au caractere comune delapsive
şi detrusive

Clasificarea alunecărilor de teren din Republica Moldova

După caracterul şi mecanismul alunecării se clasifică:

 A. Prăbuşiri de roci ale malurilor abrupte datorită suprafeţelor de

alunecare peexistente (argile, marne, calcare);
 B. Alunecări în roci pelitice (argile, marne etc.);
a) pe suprafeţe cilindrice, când rezistenţa la rupere este depăşită;

b) pe suprafeţe preexistente sau vechi planuri de separaţie;

c) prin refularea stratelor moi de desubt.

 C. Alunecări de roci loesoide (argile loessoide, loessuri) în urma

înmuierii tălpii stratului şi dislocarea materialului de deplasare.
 D. Alunecări de depozite superficiale (luturi de pantă, deluviu):
• curgeri lente de deluviu sau grohotiş;
• alunecări lamelare;
• curgeri de pământ;
• curgeri vâscoase.
 E. Alunecări complexe – cu indici ai mai multor din tipurile
enumerate
 Clasificarea alunecărilor de teren după adâncime

Alunecări de suprafaţă Hmax = 1,0 m

Alunecări de mică adâncime Hmax = 1...5 m

Alunecări adânci Hmax = 5...20 m

Alunecări foarte adânci Hmax > 20 m

Clasificarea alunecarilor după viteza de deplasare

Extrem de rapidă V > 3 m/s

Foarte rapidă V=3 m/s -0,3 m/minut

Rapidă V=0,3 m/minut -1,5 m/zi

Moderată V=1,5 m/zi -1,5 m/lună

Lentă V=1,5 m/lună - 1,5 m/an

Foarte lentă V=1,5 m/an – 0,06 m/an

Extrem de lentă V < 0,06 m/an

8.4.Factorii implicaţi în declanşarea alunecărilor de teren

 8.4.1. Factorul geologic

 Prezenţa unor straturi cu suprafeţe alunecoase pe care se vor deplasa straturile situate
deasupra (loessul, argila nisipoasă) iar în nordul republicii şi calcarele, şisturile argiloase fisurate etc.;
 Prezenţa unor intercalaţii de straturi permiabile şi impermiabile permite pătrunderea
apelor de suprafaţă la diferite adâncimi în pământ, stocarea lor şi provocarea diferitor procese
orientate spre destabilizarea versanţilor;
 Prezenţa unor straturi deformabile la adîncime declanşează alunecări mari prin
deplasarea straturilor superioare cu grosimea totală până la 50 m. Grozeşti (Făleşti), Măcăreşti
(Ungheni), Mălăeşti (Criuleni) etc.
Unghiul de frecare interioară (φ˚) – este proprietatea rocilor pe care şi-o exercită particulele
componente în cursul deplasării lor. Frecarea interioară este cu atât mai mare cu cât particulele
componente sunt mai mari.

Valorile lui (φ˚)pentru cele mai frecvente roci necoiezive.

 Tipul rocii Uscat Umed Saturat

Pietriş 35˚- 45˚ 30˚– 40˚ 25˚ - 35˚

Nisip grosier 30˚- 35˚ 30˚ - 35˚ 25˚ - 30˚

Nisip fin 25˚ - 30˚ 30˚ - 40˚ 20˚ - 30˚

Nisip foarte fin 20˚ - 30˚ 25˚ - 35˚ 15˚ - 25˚

Nisip argilos 30˚ - 40˚ 30˚ - 40˚ 15˚ - 25˚

Din acest tabel rezultă, că dimensiunea particulelor are o importanţă mare în stabilitatea
terenurilor, deoarece se observă că rocile cu particule mari, deşi au coeziunea scăzută, sunt mai stabile
având frecarea interioară mai mare.

 8.4.2. Factorul hidric

a. Apele subterane
 Apele subterane influenţează stabilitatea versanţilor prin majorarea forţei de împingere şi
reducerea forţei de rezistenţă, prin micşorarea coeziunii între componentele lui minerale.
 Stabilitatea versanţilor poate fi afectată de mişcarea apei atât direct, prin forţa de filtraţie,
cât şi indirect, în urma proceselor de antrenare hidrodinamică a pământurilor necoezive care intră în
alcătuirea versanţilor.
 Forţa de filtraţie se manifestă, îndeosebi, când nivelul apei din interfluvii creşte şi apa este
drenată către suprafaţa versanţilor.
Unul dintre izvoarele principale de alimentare cu apă a terenului o constituie scurgerea
apelor din precipitaţiile atmosferice, influenţa cărora în condiţiile de efectuare a construcţiilor
înrăutăţeşte şi dereglează regimul apelor de suprafaţă. Pecipitaţiile sunt periculoase mai cu seamă
pentru sectoarele cu exces de umezeală. Una dintre cauzele principale de alimentare cu apă a
terenurilor alcătuite din nisipuri şi argile este datorită prezenţei pe terenurile pentru constucţii a
formelor pozitive de relief alcătuite din material impermeabil în formă de cupolă, care barează
apele subterane şi duc la creşterea nivelului apelor subterane. La dereglarea regimului apelor
subterane influenţează şi amplasarea edificiilor pe lungime paralel sau sub un unghi mic cu
hidroizohipsele.
Variaţiile de nivel ale apei subterane provoacă instabilitatea versanţilor prin efectul lor asupra
rezistenţei la forfecarea pământurilor argiloase. Umezirea contactelor straturilor argiloase cu cele
necoezive duce la o scădere considerabilă a rezistenţei la forfecare pe suprafaţa de contact.

Executarea constucţiilor industriale şi civile în etapa actuală pe terenuri slab permeabile însoţite
de alimentarea cu apă a teritoriilor pentru construcţii pun în pericol protecţia şi durabilitatea
construcţiilor. De aceea studiul condiţiilor şi a cauzelor de formare a apelor subterane pe teritoriul oraşului
cu influenţa lor negativă constituie o problemă practică.
 Creşterea nivelului apelor subterane pe terenurile de construcţie se produce ca rezultat al
descoperirii timp îndelungat al excavaţiilor pentru fundaţii, neacoperirea spaţiului liber a
excavaţiilor, depăşirea timpului planificat de executare a lucrărilor în procesul de dare în
exploatare şi ca rezultat se produce înrăutăţirea condiţiilor regimului apelor subterane, micşorarea
gradului de evaporaţie, lucrări nesatisfăcătoare etc.
În oraş este foarte bine dezvoltată reţeaua de conducte cu apă cu presiune şi canalizarea
subterană care poate condiţiona posibilitatea de alimentare cu apă a terenului şi pericolul creşterii
nivelului apelor subterane (daca ţinem cont că mai mult de 50 % din reţeaua cu alimentare cu apă,
e formată din conducte de apă cu presiune).
b. Apele de suprafaţă

Acţionează asupra stabilităţii versanţilor prin:

• umezirea terenurilor,
• creşterea nivelului apelor subterane pe calea infiltrării şi erodării terenului (ploile de vară,
topirea unei mase însemnate de zăpadă primăvara) şi prezenţa pământurilor dezagregate în
păturile exterioare ale versanţilor.
Ca urmare a procesului de eroziune creşte valoarea pantei versantului, iar în cele din urmă
dezechilibrarea lui.

Toate acestea sunt favorizate de ploile de vară, topirea imensă a zăpezii primăvară şi
prezenţa pământurilor dezagregate în păturile exterioare ale versanţilor. Ca urmare a erodării
pantelor şi tălpii versanţilor creşte înălţimea şi înclinaţia, şi are ca rezultat instabilitatea acestora.
Formarea şi creşterea ravenelor, deranjează echilibrul versanţilor şi provoacă alunecări de teren.
Concomitent alunecările de teren prin degradarea terenurilor intensifică dezvoltarea ravenelor.
8.4.3. Factorii climatici

Dintre factorii climatici care acţionează asupra stabilităţii versanţilor principalii sunt precipitaţiile
atmosferice şi variaţiile termice.

Pecipitaţiile acţionează asupra alunecărilor nu atât prin cantitatea de apă cât prin condiţiile de
cădere a acesteia. Ploile lente ca şi topirea zăpezii, conduc la îmbibarea pământului cu apă, ceea ce poate
genera alunecări de adâncime, ca urmare a îngreunării masivului sau scurgeri de suprafaţă a stratului
îmuiat. Astfel de deplasare s-a produs la Clişova (Orhei).

O ploaie torenţială de scurtă durată care cade pe terenul saturat cu apă poate să nu aibă nici o
consecinţă, deoarece înreaaga cantitate de apă se scurge în bazinele de acumulare şi nu se infiltrează.

Precipitaţiile atmosferice în mare măsură provoacă dezechilibrarea versanţilor în perioada de

toamna- primăvară când temperaturile sunt scăzute.

Dacă există condiţii de infiltrare rapidă în teren prin crăpături anterioare de alunecari, ploaia
torenţială poate declanşa alunecări în urma apariţiei presiunilor hidrodinamice
 Cantitatea medie lunara de precipitatii pentru anul
1994

Precipitatii (mm) 250

200
150
100
50
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Lunile

8.4.4. Factorul biotic

Prezenţa pădurilor are ca efect intercepţia precipitaţiilor prin coroană până la 40 % şi o
transpiraţie zilnică de 30-40 mii litri la hectar pe zi.
Printre arborii care se remarcă printr-o evapotranspiraţie mare se remarcă cei ce au coroana
deasă şi sistemul radicular dezvoltat şi anume: stejarul, arţarul, ulmul, fagul, frasinul, mesteacănul,
plopul piramidal, arinul şi salcia. În cazul când apele freatice care trebuie eliminate sunt
mineralizate, se folosesc specii rezistente la săruri, ca: tamarixul, oţetarul, glădicea, saxaulul etc.

8.4.5. Factorul antropic

Printre factorii genetici care influenţează declanşarea alunecărilor de teren un rol deosebit
îl are şi factorul uman. Astfel, pe măsura dezvoltării mijloacelor de producţie a crescut şi rolul
omului în accelerarea unora dintre procesele geomorfologice. În unele cazuri, el acţionează
inconştient prin lucrările efectuate. O mare parte din procesele de risc din oraşul Chişinău sunt
provocate de defrişarea parcurilor-pădure de pe versanţii cu pantă mare şi folosirea terenului în
scopul agricol. Drept exemplu, îl constituie alunecarea catastrofală care s-a produs în anul 1984 pe
sectorul EREN, după defrişarea unei zone semnificative de teren în scopul utilizării lui în
agricultură şi ca teren de construcţie.
Omul însă intervine şi pozitiv prin eferctuarea unor lucrări de prevenire şi combatere a
proceselor geomorfologice dăunătoare dezvoltării urbane a Chişinăului

8.5. Măsurile tehnice recomandate

Stabilirea măsurilor şi lucrărilor de prevenire şi protecţie trebuie să se bazeze pe:

 cunoaşterea cauzelor care au dus la procesul de instabilitate a terenurilor şi la creşterea
nivelului apelor subterane;
 stabilirea corectă a lucrărilor de drenare a apelor subterane şi execuţia lor într-o
perioadă cât mai scurtă.
Drenarea apelor subterane se efectuează prin:
Drenurile forate reprezintă o soluţie eficace, uşor de realizat când se dispune de utilaje de
foraj. Se disting următoarele categorii de foraje :
 foraje executate de la suprafaţă ca foraje orizontale sau verticale. Primele sunt destinate
reducerii presiunii apei din pori; celelalte sunt folosite fie pentru completarea unui sistem de drenaj
de alt tip fie independent, însă în acest caz ele trebuie să fie prevăzute cu o pompă de evacuare a
apei şi sunt greu de întreţinut;
 foraje executate din galerii
Dispunerea acestora şi spaţiul dintre ele depind de natura terenului , permeabilitzatea
straturilor, anizotropia masivului referitor la permiabilitatea şi geometria taluzului.
Galeriile de drenaj prezintă cele mai mari avantaje privind drenarea apei subterane, dar
nescesită cheltuieli mari pentru realizarea lor. Dintre avantajele aceste soluţii enunţăm:
 existenţa unui potenţial mare de drenare datorită secţiunii mari în raport cu alte lucrări;
 durabilitate mare, deoarece drenarea este naturală fără pompări, nu se pot obtura şi sunt
uşor verificabile;
 posibilitatea de recunoaştere a stratificaţiei masivului în care sunt amplasate.
Tranşeele drenante sunt utilizate mai rar în drenarea apelor subterane situate la
adâncime, necesitând săpături adânci ce sunt pretenţioase şi necesită lucrări de sprijinire. Ele
rămân ecomomice şi sunt acceptate ca soluţie tehnică de drenare atunci când adâncimea lor nu
coboară sub 4 m ceea ce presupune ca apa subterană să fie situată în apropierea suprafeţei
terenului.
Ancoraje. O răspândire largă au căpătat ancorajele posttensionate pentru realizarea
stabilităţii în cazul excavaţiilor profunde, care, însă pot fi folosite şi pentru combaterea alunecărilor
şi a taluzurilor debleurilor.
Asigurarea stabilităţii corpului alunecării prin această metodă constă în fixarea lui prin tije
de metal străpung corpul alunecării şi pătrund în roca stabilă. Capătul exterior al tijei este prins de
o placă şi prevăzut cu un dispozitiv de posttensionare.
Contrabanchete de pâmânt. În procesul de stabilizare a alunecărilor se va insista şi asupra
contrabanchetelor de pământ, deoarece realizarea lor este mai apropiată de posibilităţile de care
dispun cei care folosesc terenurile deplasante. Contrabancheta de pământ, formată la talpa
alunecării, trebuie să fie dimensionată ca lăţime şi înălţime, astfel încât să poată prelua rezultatul
împingerii şi echilibru suprasarcinii din partea superioară. Ea trebuie executată atent, cu material
aşternut în straturi şi bine compactat, atât pentru a avea rezistenţa necesară, cât şi pentru a nu se
transforma într-un acumulator nociv de umezeală la piciorul versantului.
Acţiunea se va exprima prin excavarea versantului şi aducerea lui la o pantă mai lină, în
cazul în care „descărcarea” pe această cale este favorabilă reechilibrării. Soluţia poate fi aplicată
singură sau în combinaţie cu contrabancheta de la piciorul taluzului. Este important ca descărcarea
să nu se limiteze la operaţia de tăiere a suprafeţei taluzului. Prin această operaţie se înlătură stratul
vegetal, pământul dedesubt rămâne deschis şi vine în contact direct cu apele de suprafaţă care pot
conduce la o înrăutăţire a stabilităţii taluzului şi declanşarea alunecării. Din aceste motive se
impune protejarea taluzului împotriva scurgerii apei de suprafaţă, înierbarea lui imediată, eventual
consolidarea cu gărduleţe etc.
Tratamentul termic. În mod exepţional pentru stabilizarea alunecărilor de teren se foloseşte
această metodă. Ea a fost aplicată prin arderea lemnului în galerii orizontale străpunse de foraje, la
mărirea rezistenţei taluzului debleului căii ferate Chişinău-Ungheni în 1894. În 1945 aceste lucrări
au fost repetate de inginerul I.Klevţov.
Tratarea termică constă în încălzirea terenului până la 600-800 oC, temperaturi la care acestea
devin rigide şi compacte şi se desensibilizează total faţă de acţiunea apei. Aceste lucrări sunt
realizate prin executare de foraje sau galerii în care se produce arderea combustibilului.
 Piloţi din pământ stabilizaţi cu var sau ciment. Au fost intreprinse încercări de consolidare
a terenulu cu piloţi de var nestins executaţi prin găuri (forate sau prin batere) umplute cu var nestins
compact. Varul nestins absoarbe apa din materialul argilos care pe altă cale o cedează foarte greu
şi concomitent acţionează ca substanţă de cimentare reducând afânitatea terenului. Acestă metodă
nu a fost aplicată la noi în ţară.
Injectarea terenurilor. Printre alte metode de consolidare a terenurilor argilo-nisipoase,
utilizate în problemele de fundaţie, se poate menţiona şi injectarea cu ciment portland. Această
metodă a fost folosită cu succes pentru consolidarea terenului de sub căile ferate şi a pungilor de
mâl de sub patul drumurilor. În prezent este folosită şi pentru stabilizarea alunecărilor de pe căile
ferate şi şoselelor, deoarece această metodă poate fi folosită fără perturbarea traficului rutier.
Experienţa arată că această metodă duce la rezultate bune mai cu seamă în cazul alunecărilor
superficiale în materialele tari, cum sunt şisturile argiloase, argilitele, calcare care se rup în blocuri
separate prin fisuri distincte.
Efectul injectării constă în evacuarea apei din fisuri şi umplerea acestora cu mortar de
ciment. Aceasta din urmă consolidează şi crează un schelet stabil între blocuri. E necesar ca
injectarea să înceapă cu presiuni mai mari decăt valoarea sarcinii determinată de greutatea
materialului supraiacent, presiune care împinge suspensia în lungul fisurilor şi a suprafeţei de
alunecare activă.