PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

2019

† Dr. Irineu,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

„Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”

Prin aceste cuvinte ale Psalmistului David Biserica noastră exprimă esenţa
învăţăturii despre Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de Întruparea
Fiului lui Dumnezeu oamenii vorbiseră şi îşi creaseră diferite imagini despre
venirea Lui în lume. Însuşi Dumnezeu a vorbit oamenilor în diverse moduri, cum ne
spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe
chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci”.[1] Acum, însă, în peştera din
Betleem s-a petrecut ceva mai mult: Dumnezeu S-a făcut om şi S-a arătat nouă Prunc
înfăşat şi culcat în iesle. El, Cel Ce este veşnic şi locuieşte în lumina cea
neapropiată, a ieşit din veşnicia Sa inaccesibilă şi a venit în mijlocul nostru,
făcându-Se asemenea nouă. Întruparea Sa devine astfel pentru noi cea mai mare taină
care s-a petrecut sub soare, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „cu adevărat, mare
este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a
fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a
înălţat întru slavă”.[2] Cuvintele Psalmistului David şi ale Sfântului Apostol
Pavel, Dumnezeu „S-a arătat nouă”, indică însuşi faptul că Dumnezeu nu este o idee
sau ceva care trebuie gândit pornind numai de la cuvinte. Dimpotrivă, pentru că
Dumnezeu nu este o idee, El a apărut în mijlocul lumii ca Persoană arătându-Se
oamenilor în bunătatea şi iubirea Sa. Pe de altă parte, venirea Sa la noi este cea
mai importantă descoperire a iubirii lui Dumnezeu şi a luminii Sale care a apărut
în viaţa noastră, cum ne spune cântarea de la acest Praznic: „răsărit-a lumii,
lumina cunoştinţei”.[3] Deci, Fiul lui Dumnezeu, prin Naşterea Sa din Preasfânta
Fecioară Maria, S-a făcut Om, fiind cunoscut de oameni şi iubit de ei. În bunătatea
şi iubirea Sa, El a devenit o certitudine mângâietoare care nu putea să ne fie
dăruită altfel decât în sărbătoarea Crăciunului.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Cel care descrie concret venirea Domnului pe pământ şi Înomenirea Lui este Profetul
Isaia. Acest Sfânt al Vechiului Testament a profeţit cu mult timp înainte despre
evenimentul Naşterii Domnului: „Un Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a
Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat,
Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va
să fie”.[4] Cum vedem, Prorocul vorbeşte despre acest Prunc dumnezeiesc ca despre o
fiinţă umană al cărei nume este Dumnezeu puternic, Părinte al veacului ce va să
fie. Dar, deşi e tare şi biruitor, acest Prunc este înfăţişat în toată slăbiciunea
şi lipsurile Sale: înfăşat în scutece şi culcat în iesle. Apoi, cu toate că este
plăpând şi neajutorat, totuşi, El vine în lume ca „o lumină mare”, cum spune
Profetul, aducând cu Sine pacea şi iubirea care izvorăsc din El. În continuare,
Sfântul Profet Isaia mai adaugă că Domnul, de îndată ce va veni pe pământ, Pruncul
dumnezeiesc va arunca la pământ şi va zdrobi sub picioarele Lui „pe cei războinici
şi va arunca în foc hainele lor stropite de sânge ca să fie mistuite în flăcările
focului”. În această prezentare profetică se vede lămurit adevărul că Dumnezeu, de
îndată ce Se va face Om, Se va opune oricărei violenţe, aducând lumii un mesaj de
pace şi bună înţelegere între oameni. De bună seamă că, în acest context, Domnului
nostru I Se cuvine cu adevărat cea mai frumoasă cântare de preamărire: „Tu,
Dumnezeul puternic, ai apărut ca Prunc şi ni Te-ai arătat ca Acela Care ne iubeşte
şi prin Care iubirea va învinge. Tu ne-ai făcut să înţelegem că, împreună cu Tine,
trebuie să fim făcători de pace. Ne bucurăm că Tu eşti Prunc, dar suferim că
violenţa este în lume şi astfel Te rugăm: arată puterea Ta, o, Dumnezeule, ca lumea
să aibă pace din belşug. În acest timp şi în această lume a noastră, fă Doamne ca
armele celor răi şi hainele de război tăvălite în sânge şi încălţămintea purtată în
învălmăşeala luptei să fie arse, aşa încât pacea Ta să învingă în lumea noastră”.

Preaiubiţi părinţi, dreptmăritori creştini,

Crăciunul este, cum vedem, arătarea lui Dumnezeu în lume şi manifestarea luminii
Sale necreate într-un Prunc născut în iesle pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire. El S-a născut în peştera din Betleem, nu în palatele regilor, venirea Sa
la noi devenind „sărbătoarea sărbătorilor” – evenimentul cosmic cel mai strălucitor
dintre toate solemnităţile lumii. Acest Praznic a sfărâmat porţile morţii şi a
schimbat lumea în mod radical, creând pentru om un loc fericit şi sigur în iubirea
lui Dumnezeu Însuşi. A fi om ca noi oamenii devine o realitate exact în momentul în
care Fiul Tatălui S-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, a fost înfăşat în
scutece şi a fost pus într-o iesle sărăcăcioasă. Deci, Fiul lui Dumnezeu ca Prunc,
ca adevărat Fiu al omului, transformă lumea în iubire şi entuziasm. Sfântul Apostol
Pavel, spunând că în Betleem „S-au arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui
Dumnezeu”,[5] sublinia profunzimea Întrupării Lui prezentând-o ca pe o taină
complet nouă care se împlineşte acum în Noul născut din Preacurata Fecioară Maria.
Prin acest act, Fiul lui Dumnezeu Se lasă atins, pipăit şi mângâiat, rămânând
totuşi Creatorul cerului şi al pământului. Fără îndoială, El a făcut acest
pogorământ ca lumea să primească în El fericirea care este, înainte de toate, o
sărbătoare a inimii, a dragostei şi a înţelegerii.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Bucuriile aduse de Mântuitorul Hristos izvorăsc, cum am spus, din lumina Naşterii
Sale, fiind legate de noua experienţă a realităţii omenităţii Domnului în care se
revelează marea taină a credinţei. Noi Îl iubim pe Pruncul Preacuratei Fecioare
Maria tocmai pentru că, în faptul de a fi Prunc ni s-a descoperit iubirea lui
Dumnezeu. Dumnezeu a devenit sărac şi umil, născându-Se în sărăcia sălaşului de
animale, lucru ce depăşeşte gândirea umană. Punând în evidenţă acest lucru uimitor
în Pruncul Iisus, Dumnezeu ne-a arătat că, chiar El Se poate face dependent de
iubirea noastră, ajungând să ceară iubirea Preacuratei Sale Maici. Ei bine, tocmai
în această smerenie El Şi-a arătat adâncul milostivirii Lui, că în ieslea din
Betleem a început mântuirea noastră, ca apoi să ne cheme la Sine în iubire prin
Jertfa şi Învierea Sa. Această dragoste nu se opreşte niciodată, ci merge până
într-acolo că El ne-a dat spre hrană Însuşi Trupul şi Sângele Său, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa veşnică.

După cum vedem, Naşterea Domnului este cel mai mare dar oferit de Fiul lui Dumnezeu
înomenit celor ce cred în El ca Domn şi Dumnezeu al luminii. Sfântul Ioan
Evanghelistul prezintă această credinţă în cuvinte strălucitoare: „Eu, Lumină am
venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”.[6]
Preluând aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel se va exprima şi mai lămurit: „Într-
adevăr, Dumnezeu, Care a zis: «Să strălucească lumina din întuneric», El Însuşi a
strălucit lumina în inimile noastre”.[7] Din cele spuse de Sfântul Apostol
înţelegem că lumina Mântuitorului Hristos, care a strălucit în noaptea lumii, este
mai mult decât lumina soarelui, izvorul ei fiind Însuşi Dumnezeu, adevăratul Soare,
„ale cărui raze dăruiesc viaţă şi mântuire”.[8] Deci, Pruncul mântuitor este Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat în Care, „dacă vom crede, vom
vedea lumina lui Dumnezeu”.[9] Aşa că oricine are lumina credinţei va vedea
realităţile cereşti cu ochii sufletului pe întregul parcurs al vieţii de aici şi
mult mai lămurit în viaţa veşnică.

Desigur, lumina adusă de Fiul lui Dumnezeu în lume nu este o lumină iluzorie, cum
cred necredincioşii. Aceştia consideră că o astfel de lumină poate fi suficientă
pentru cei rămaşi cu gândirea în trecut, nu pentru omul timpurilor de astăzi.
Mândru de raţiunea sa, omul fără Dumnezeu consideră credinţa o lumină fără
conţinut, care s-ar opune căutării şi cercetării ştiinţifice. Dar tocmai aici
greşesc cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu deoarece spaţiul luminii credinţei se
deschide tocmai acolo unde raţiunea nu poate să lumineze, acolo unde omul n-are
simţul certitudinii. Mai mult, cel necredincios, având lipsă de lumină, se aruncă
în golul disperării, fiind stimulat numai de orbirea sufletului său. Ceea ce este
şi mai grav, lipsa de credinţă nu-l va ajuta pe cel necredincios să vadă în viitor,
dimpotrivă îl va afunda şi mai mult în întuneric, lăsându-l pradă fricii de
necunoscut. În schimb, cel credincios primeşte lumina credinţei în apa Sfântului
Botez. În această Taină, fiind împărtăşiţi cu harul Duhului Sfânt, noi descoperim
lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt, lumina lui Dumnezeu are un
caracter singular în existenţa noastră tocmai pentru că vine de la Dumnezeu şi ni
se împărtăşeşte în Biserică prin Sfintele Taine. Naşterea ei se produce în momentul
întâlnirii noastre cu Dumnezeul Cel viu şi în comuniunea de iubire cu El pe calea
desăvârşirii. Aşadar, prin credinţă Îl iubim pe Dumnezeu şi nădăjduim în El pentru
a ne construi o viaţă trainică şi sigură. Mai mult, privind cu ochii luminaţi de
Duhul Sfânt, ne luminăm în mersul nostru spre Dumnezeu, lumina Naşterii Domnului
fiind efectiv darul divin ce orientează cărarea noastră spre Împărăţia cerurilor.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să ne aprindă din nou în
suflet dorinţa şi bucuria de a-L întâlni pe Dumnezeu în ciuda necazurilor care
întunecă prezenţa Sa în viaţa noastră. În acest sens avem nevoie să simţim că
Mântuitorul Hristos este cu noi, deşi uneori nu-L mai trăim aşa cum trebuie.
Uneori, din cauza grijilor vieţii şi descurajării pe care o avem în inimă, nu mai
suntem în măsură să-L recunoaştem şi să-I vedem faţa Sa luminoasă în viaţa noastră.
Dar El este permanent aproape de noi, chiar dacă uneori nu mai reuşim să-L
întrezărim în vâltoarea lumii în care trăim. Dacă vrem să-L vedem însă, toată
decizia se află, totuşi, în libertatea noastră. Făcând un mic efort vom aprinde din
nou dorinţa de a trăi iubirea Lui şi de a ne umple de dragostea Lui. Din păcate,
pentru unii sărbătoarea Naşterii Domnului este o amintire rece şi o dezamăgire
insuportabilă. Mulţi au impresia că Biserica nu-i înţelege şi este departe de
nevoile lor. Alţii ar vrea să meargă după logica omenească mai puţin evanghelică
judecând Biserica ca prea slabă faţă de lume, în timp ce o parte din confraţii
noştri o văd încă prea puternică faţă de marile probleme din lume. Ar fi corect ca
aceştia să aibă o asemenea opinie dacă Biserica ar urma criteriile de succes ale
lumii şi ar uita să propovăduiască smerenia şi Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.
Din fericire, Biserica noastră doreşte ca toţi fiii şi fiicele ei să se simtă în ea
ca acasă la Tatăl ceresc, să se simtă fraţi şi surori. Chiar dacă omul de astăzi
beneficiază de multe cuceriri ale tehnicii şi se află înconjurat de lucruri
exterioare care-l îndepărtează de la dreapta credinţă, totuşi nu trebuie să uite că
fără Dumnezeu şi Biserica Sa poartă în el rănile profunde ale lipsei de iubire
divină. Câţi oameni de lângă noi trăiesc în păcat şi sunt sclavi ai lucrurilor care
ar trebui mai degrabă să le folosească pentru a se simţi mai bine, dar au uitat de
gustul vieţii, al frumuseţii unei familii numeroase şi generoase, care le-ar lărgi
inima de iubire! Sărmanii, ei au uitat de frumuseţea care se află în ochii
copiilor, pe care niciun lucru din lumea aceasta n-o poate egala. Ei nu mai cunosc
gustul bucuriei lucrurilor simple şi al seninătăţii pe care îl dă rugăciunea în
Biserică şi acasă. De asemenea, ceea ce adesea se uită corespunde celor mai
profunde nevoi ale omului: a iubi şi a fi iubit, a fi acceptat de cei din jur
pentru ceea ce eşti, a găsi pacea inimii şi a dobândi o bucurie mai durabilă decât
distracţiile pământeşti. Fără îndoială, numai cel credincios trăieşte toate acestea
în Biserică, fiind cuprins de fluviul bunătăţii lui Dumnezeu. El cunoaşte din
experienţă cât de important este să se simtă învăluit de puterea creatoare a
Duhului Sfânt. Totodată, el ştie că a veni la Dumnezeu implică faptul de a fi
smerit şi iubitor de oameni. Cei care merg în pelerinaj la locurile Sfinte au
ocazia să vadă că pentru a intra în Biserica Naşterii Domnului de la Betleem
trebuie să treacă printr-o uşă strâmtă şi joasă. Odinioară această uşă era înaltă,
dar acum a rămas numai o deschizătură mică de numai un metru şi jumătate. Intenţia
celor care au strâmtat această intrare era probabil de a proteja mai bine biserica
împotriva cotropitorilor care voiau să intre cu forţa în casa lui Dumnezeu.
Desigur, în afară de această raţiune rămâne însă scopul duhovnicesc al celor care
au micşorat uşa. Prin urmare, cine doreşte să intre în Biserica Naşterii
Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să se aplece, să se smerească şi să se roage.
De fapt acesta este şi adevărul profund de care avem nevoie să ne lăsăm atinşi în
această zi sfântă: dacă vrem să-L primim în inimi pe Pruncul Dumnezeiesc, să ne
smerim şi să-L iubim. Numai atunci când ne coborâm de pe calul raţiunii noastre şi
lăsăm jos mândria noastră, care ne împiedică să simţim apropierea lui Dumnezeu de
noi, atunci ne întâlnim cu Domnul în iubire. Calea spre această simplitate
sufletească se face numai cu inima frântă şi smerită capabilă să vadă, să simtă şi
să iubească pe Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Deci, închinarea noastră spre ieslea unde este Pruncul Sfânt trebuie să aibă un
demers duhovnicesc ca să putem intra prin uşa credinţei şi să-L întâlnim pe
Dumnezeul Care este diferit de prejudecăţile şi de opiniile noastre. Chiar de la
începutul acestei experienţe trebuie să ştim că Dumnezeul Care Se ascunde în
umilinţa unui Prunc abia născut ne cere să renunţăm la multe lucruri nefolositoare
ca să dobândim iubirea Lui.

Aşadar, Biserica ne îndeamnă în această zi a Naşterii Mântuitorului să ne rugăm

pentru toţi cei care sunt nevoiţi să trăiască Crăciunul în sărăcie, în durere, ca
şi ei să aibă parte de bunătatea lui Dumnezeu, să-i atingă şi pe ei acea dragoste
pe care Dumnezeu Tatăl, cu Naşterea Fiului Său, a voit să o aducă în lume. Numai
trăind în această iubire vom forma pe urmaşii noştri ca să dea răspunsuri la
suferinţele celor din jurul lor. Ei vor fi mesagerii unei noi tinereţi, cum am
văzut la întâlnirea tinerilor ortodocşi din septembrie anul acesta la Craiova.
Tinerii, cu vitalitatea şi dăruirea lor, sunt cei care pot aduce Bisericii noastre
frumuseţea şi prospeţimea tipică tinereţii lor, determinând parohiile noastre să se
reînnoiască. Evident, acest lucru nu este mereu uşor, deoarece cere din partea
fiecăruia să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi să ofere aproapelui dragostea sa.
Din acest motiv, credem că tinerii sunt prima grijă a Bisericii, pe care trebuie
să-i înveţe să găsească fericirea în Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta este
foarte important să fim alături de ei, dându-le un loc în sufletul nostru,
cunoscându-le limbajul, ascultându-le istoriile, trăind alături de ei şi făcându-i
să simtă că numai în Biserica noastră sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Să nu-i lăsăm
să se îndepărteze de noi şi să nu permitem comercianţilor morţii să fure aceste
vlăstare ale vieţii noastre. Mântuitorul Hristos îi cheamă să fie lângă El chiar şi
atunci când ceea ce ne înconjoară poate să pară fără soluţie. Tocmai aici vedem
măreţia acestei sărbători, că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu ne-a adus
tuturor fericirea şi mântuirea. Drept urmare, şi noi trebuie să răspundem la
această invitaţie de a fi fericiţi. De asemenea, trebuie să ştim că numai creştinii
evlavioşi merg pe calea sfinţeniei, aprinzând inimile lor cu vestea cea mai
frumoasă şi eliberatoare a Naşterii Domnului. Când vom trăi cu adevărat această
bucurie, vom simţi categoric dorinţa de a spune: „Vreau să urc pe muntele
fericirilor, vreau să întâlnesc şi eu privirea Mântuitorului Iisus Hristos ca El
să-mi spună care este drumul meu pe calea fericirii”.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Nădăjduiesc, în această sfântă zi de Crăciun, ca Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-

a născut pentru noi din Preasfânta Fecioară Maria, să vă dăruiască certitudinea
biruinţei Lui în întunericul lumii în care trăim. Dorim ca toţi să trăiţi Naşterea
Domnului în pace şi linişte, îndemnându-vă totodată să vă rugaţi Domnului pentru
satele şi comunităţile noastre. Astfel, dând mărturie de bucuria vieţii creştine,
să vadă toţi oamenii înflorind chemarea la sfinţenie în diferitele forme de viaţă
pe care Duhul ni le propune. Însăşi Preacurata Fecioară Maria, Mama care ne
ocroteşte şi ne însoţeşte, să vă dăruiască bucuria care ne face să spunem cu tărie:
„Mari lucruri a făcut Cel Atotputernic cu noi şi Numele Său e binecuvântat în
veci”.

Felicitându-vă pe toţi cu ocazia marelui Praznic al Naşterii Domnului şi cu

prilejul Anului Nou, vă urez din tot sufletul să aveţi sănătate, pace şi ajutor de
la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!

Sărbători fericite!

La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor

în Duhul Sfânt către Domnul,

† DR. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei