Ce poate aduce UE în Belarus -Tratarea amenințărilor embargoului în

regiunea baltică nordică

Uniunea Europeană pentru a efectua schimbări dincolo de frotierele sale impune măsuri
restrictive (sancțiuni), în temeiul acordurilor existente, respectiv embargou asupra armelor,
interdicțiile de călătorie, înghețarea activelor și restricțiile care vizează sectoare și mărfuri
specifice, sancțiunile UE sunt utilizate în politica comercială și de securitate în special pentru a
proiecta "puterea normativă" a Uniunii în domeniile drepturilor omului, libertăților
fundamentale și statului de drept. Aproximativ 31 de țări, în plus față de un număr de entități
nestatale asociate activităților teroriste, sunt supuse în prezent sancțiunilor adoptate în mod
specific în cadrul Cadrului de politică externă și de securitate comună (PESC) (Good cop or
bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej Ditrych pg 1).
Relațiile dintre Uniunea Europeană și Belarus s-au schimbat puțin după ce președintele
Alexandru Lukashenko a venit la putere în 1994. Belarusul a intrat într-o stare de izolare
politică, în ciuda valurilor ulterioare de extindere - în special, extinderea din 2004 conform
Politicii de Vecinătate a Uniunii Europene (PEV) (The EU’s Limited Response to Belarus’
Pseudo ‘New Foreign Policy’ George Dura pg 1).
În cazul Belarus UE a aplicat o diplomație coercitivă. Cu toate acestea, în ciuda
diverselor pași întreprinși de UE (cu un anumit grad de flexibilitate) în ultimii ani, până în
prezent s-a obținut un mic succes în ceea ce privește impunerea unei schimbări semnificative
în "ultima dictatură" a Europei. Drept reacție la restricțiile legale privind ibertatea de exprimare
și de întrunire, precum și consolidarea continuă a puterilor de către președintele Alexander
Lukashenka, Uniunea a decis mai întâi să înghețe ratificarea Acordului de parteneriat și
cooperare (APC) și apoi să suspende sprijinul pe care Belarus la primit prin intermediul
Programului de Asistență a Statelor Independente (TACIS). Au fost impuse apoi interdicții de
călătorie ca răspuns la efortul regimului de evacuare a diplomaților din unele state membre din
reședințele lor din cartierul Drazdy din Minsk în 1998. În schimb, nu s-a ajuns la un consens în
cadrul Consiliului privind o nouă listă de interdicții de călătorie, Oficiul OSCE a fost închis de
către autorități (cu personalul său acuzat că a încălcat mandatul și a refuzat obținerea de noi
vize) în 2002, însă restricțiile de călătorie ulterioare au fost ulterior implementate de majoritatea
statelor membre separat. Un an mai târziu, ca reacție la alegerile parlamentare incorecte, un
referendum pentru a elimina limitele numărului de termeni prezidențiali, reprimarea protestelor
politice și eșecul continuu al autorităților de a lansa investigarea dispariției misterioase a patru

1
politicieni și jurnaliști din opoziție, UE a emis noi restricții de călătorie în cadrul PESC pentru
cei considerați responsabili. (Good cop or bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej Ditrych pg
1).
Pentru o cooperare mai strânsă, în schimbul unei serii de măsuri de democratizare,
prezentate sub forma unui document neoficial al Comisiei Europeane în decembrie 2006, UE a
solicitat Republicii Belarus măsuri care se refereau la dreptul poporului de a-și alege liderii în
mod democratic, libera exprimare, respectarea drepturilor organizațiilor neguvernamentale care
să aibă posibilitatea să primească asistență internațională, respectarea drepturilor și libertăților
cetățenilor din Belarus care aparțin minorităților naționale, asigurarea dreptului poporului din
Belarus la un sistem judiciar independent și imparțial - cu judecători care nu sunt supuși
presiunilor politice și fără urmări penale arbitrare și neîntemeiate sau judecăți motivate politic,
cum ar fi blocarea cetățenilor care își exprimă în mod pașnic opiniile, eliberarea prizonierilor
politici - membri ai partidelor de opoziție democratică, membri ai ONG-urilor și cetățeni
obișnuiți arestați la demonstrații sau întâlniri pașnice etc.
http://ec.europa.eu/external_relations/belarus
De mai bine de un deceniu, abordarea duală a UE de a impune sancțiuni și restricții
comerciale, concentrându-și eforturile de ajutor în principal asupra democratizării, nu a putut
să influențeze situația politică din Belarus: Lukașenko rămâne la putere cu rate ridicate de
aprobare populară. Pârghia UE (politică și economică) în ceea ce privește Belarusul rămâne în
continuare limitată, în absența unui sprijin popular copleșitor pentru aderarea la UE în Belarus
(sprijinul este de aproximativ 35%). Deși neoficiul UE pune mingea în curtea conducerii
Belarusului, Belarus nu a arătat niciodată nici un semn de interes pentru aderarea la UE sau
chiar politica sa de vecinătate. Pe lângă absența unui cadru oficial prin care să se angajeze
Belarus, sarcina UE a fost complicată și mai mult de Rusia care a făcut, la sfârșitul anului 2006,
unele schimbări în politica sa față de Belarus. De câțiva ani, Putin a cerut încetarea subvențiilor
rusești pentru economia Belarusului, acordată în principal sub formă de livrări de gaze și petrol
la prețuri preferențiale. În cele din urmă, autoritățile bieloruse au dat la presiunea Rusiei /
Gazprom și a convenit la 31 decembrie 2006 asupra unui protocol de ultimă oră (semnat la 18
mai 2007) privind furnizarea de petrol și gaze. De asemenea, a stabilit o creștere treptată a
prețului gazelor plătite de Belarus către Gazprom în următorii ani, ajungând la "prețul
european" până în 2011. În cele din urmă, Belarus trebuie să transfere 70% din veniturile fiscale
din produse petroliere rafinate către Rusia. Mai mult, Rusia a renunțat la planurile de a construi
o conductă Yamal-Europa II, care să lege Rusia de Europa, prin Belarus, în ciuda ofertei lui
Ludeksenko de renunțare la taxele de tranzit de cinci ani, dacă Rusia a abandonat ideea de

2
gazoduct Nord-Stream trans- Gazprom, care furnizează anual Belarus 20 de miliarde de metri
cubi de gaze naturale, a amenințat încă o dată în august 2007 să reducă livrările de gaze către
Belarus cu 45% din cauza neplății. Impasul în relațiile Belarus-Rusia a fost mult mai profund
decât disputa energetică și trebuie de asemenea căutat în viziunile fundamentale opuse ale lui
Lukașenko și Putin despre Rusia-Belarus uniune de stat. Putin a favorizat în mod deschis
procesul de integrare prin absorbția Belarusului într-o uniune pe care Rusia ar domina,
transformând în esență Belarusul într-o provincie rusă, în timp ce Lukașenko nu are în vedere
decât o confederație liberă. Belarus a reușit până acum să ignore presiunile comerciale,
sancțiunile și declarațiile comerciale ale UE privind drepturile omului și încălcările drepturilor
omului, nevoia de democratizare, însă înrăutățirea relațiilor sale cu Rusia la sfârșitul anului
2006 și, în cea mai mare parte a anului 2007, au creat cu siguranță impresia că Belarus ar putea
acum să-și îmbunătățească relațiile cu UE. Faptul că Rusia a aplicat creșeteri asupra prețurilor
la gaz și petrol în decembrie 2006 -ianuarie 2007 la determinat pe Lukashenko să-și reducă
retorica anti-europeană. UE a părut mai mult decât oricând să înceapă un dialog cu Belarusia
privind energia, deoarece Bruxelles-ul a devenit din ce în ce mai preocupat de o eventuală
întrerupere a livrărilor de energie rusească care trec prin Belarus către Europa.
Belarus a început să ia măsuri în prealabil pentru a compensa cât mai mult efectele crizei
energetice, a introdus conceptul de "nouă politică externă" ca o modalitate de a-și marca
independența față de Rusia, bazată, în esență, pe două dimensiuni: diversificarea surselor sale
energetice străine prin încurajarea unor legături mai strânse cu țările bogate în energie și
expunerea unor declarații oficiale care solicită o cooperare mai strânsă cu UE în mai multe
domenii reciproc avantajoase, și anume în domeniul energiei. Belarus are intenția de a reduce
dependența energetică față de Rusia. Astăzi, totuși, nu există încă un cadru pentru dialogul
politic la cel mai înalt nivel dintre UE și Belarus (The EU’s Limited Response to Belarus’
Pseudo ‘New Foreign Policy’ George Dura pg 5-9).
În cazul Belarusului sancțiunile par a fi ineficiente, cel puțin în ceea ce privește
atingerea obiectivelor lor principale: prizonierii politici rămân în spatele gratiilor (dacă nu se
îndoiesc de presiune și, precum Andrei Sannikov, solicită o iertare prezidențială), iar regimul
nu a fost interesat să creeze un mediu politic mai permisiv. Acest impas poate fi în mare măsură
explicat printr-o constelație politică complexă în care există un număr de actori cu interese
diferite și strategii conflictuale. În primul rând, regimul președintelui Alexander Grygorievich
Lukașenka este interesat în primul rând de supraviețuirea politică, retoric motivând că păstrează
independența țării. Strategia de supraviețuire a lui Lukashenka constă în asigurarea cetățenilor
că este interesat de stabilitatea și echilibrarea influențelor externe care amenință să tulbure statu-

3
quo-ul. În ciuda comportamentului său ocazional, neregulat și a managementului defectuos al
economiei țării, el s-a dovedit a fi un lider fundamental rațional și pragmatic, bazându-se pe
Rusia ca un susținător puternic în timp astfel rezistând - spre deosebire de omologii săi din
Ucraina, Armenia sau Abhazia - încercărilor Kremlinului de a-și spori influența. De asemenea,
el înțelege că, pentru a păstra statu-quo-ul politic, economia și administrația nereformată (post-
trebuiec modernizate. Afirmațiile recente în care și-a exprimat îngrijorarea că Belarus trebuie
să se reformeze pentru a evita soarta Greciei (asupra căreia a fost impusă reforma) pare să
reflecte acest raționament (Good cop or bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej Ditrych pg 2).
Rolul atribuit UE în această strategie este de a reduce influența Rusiei și furnizarea de
transferuri financiare și tehnologice, prevăzute fără nici o condiție privind reforma politică.
Orice încercare de apropiere de Bruxelles ar fi probabil respinsă de sovietici și de regimul de la
Moscova. În mod paradoxal, majoritatea Belarusilor continuă să-și pună speranțele în
președintele Lukașenka pentru îmbunătățirea nivelului de trai, cu alte cuvinte, "opinia publică"
- în măsura în care poate fi identificată ca atare - cuprinde grupuri extrem de diverse care nu
pot fi mobilizate pentru nici un scop politic comun. Prin urmare, scăderea sprijinului pentru
conducerea țării nu înseamnă neapărat un sprijin sporit pentru opoziție. Nu există nici o îndoială
că, rezistând moral regimului autoritar, disidenții manifestă curaj personal. Dar opoziția este
fragmentată, nu are experiență guvernamentală, este relativ izolată și este împărțită și sub
sancțiunile UE, unele elemente care susțin măsuri mai restrictive, altele considerându-le
oarecum contraproductive. În consecință, regimul nu este nici la pragul colapsului și nici sub o
presiune semnificativă de a face concesii la nivel național. Stabilitatea sa relativă se datorează,
în principal, liniei de salvare - în ceea ce privește prețurile speciale ale energiei, subvenții (în
jur de 70% investiții), acest privilegiu pe piață și credit este oferit de Rusia. Acest sprijin
generos, estimat în mod diferit la 10-20% din PIB-ul anual, nu are nici un fel de condiționalitate
pe care UE o are față de partenerii săi PEV. Moscova este în primul rând interesată să mențină
Minsk-ul în sfera sa de influență, urmărindu-și în același timp interesele proprii (Good cop or
bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej Ditrych pg 3-4).
Obiectivele sancțiunilor UE sunt destul de extinse, incluzând ponderea pierderii din
PIB, declinul comerțului sau (pentru sancțiunile vizate) costurile reputaționale (dezavantal al
reducerilor de costuri) și alte costuri personale - este destul de limitată. Obiectivul lor principal
nu este doar o schimbare de politică (de exemplu eliberarea necondiționată a prizonierilor
politici), ci mai degrabă o politică, așa cum se reflectă în cerințele de modificare a codului
electoral pentru a asigura alegeri libere și corecte și pentru a introduce libertatea de exprimare
și de asamblare. Este adevărat că cele mai recente Concluzii ale Consiliului (15/10/2012) par

4
să indice faptul că eliberarea și reabilitarea prizonierilor politici este "esențială" pentru
revizuirea sancțiunilor, în timp ce alte cereri au fost puțin camuflate. Istoricul arată totuși că
nici o sumă de stimulente nu va face ca un regim să efectueze politici pe care le consideră
potențial dăunătoare intereselor sale vitale. Motivul în spatele sancțiunilor tradiționale a fost
acela de a obține un câștig politic prin durere economică (cu o corelație pozitivă presupusă
între cele două). Unele cercetări sugerează că, în astfel de condiții, sunt vizate sancțiunile care
pot fi mai eficiente, deoarece limitează oportunitățile de rentabilizare pentru susținătorii
principali ai regimului și le transformă în avocați ai schimbării în locul societății civile /
opoziției (marginalizate). Dar se pare că daunele provocate nu au fost destul de greu pentru a
transforma susținătorii-cheie ai regimului în agenți de schimbare pe care UE ar dori să le vadă,
deși măsurile restrictive au fost extinse (depășind neliniștea inițială în statele baltice din cauza
declinului previzibil în taxele de tranzit) atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de
vedere calitativ începând cu anul 2011 (Good cop or bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej
Ditrych pg 4).

Bibliografie
Good cop or bad cop? Sanctioning Belarus by Ondrej Ditrych
(Ondrej Ditrych este un asociat la EUISS, unde se ocupă de Europa de Est Din vecinătate, și
un cercetător la Institutul de Relații Internaționale din Praga)

The EU’s Limited Response to Belarus’ Pseudo ‘New Foreign Policy’ George Dura
http://ec.europa.eu/external_relations/belarus