2.

Reţele de trasare
2.1.Puncte de sprijin

Pentru a putea realiza trasarea pe teren a punctelor, liniilor sau suprafeţelor

proiectelor de construcţii este necesar ca elementele de trasat să poată fi raportate la
puncte şi direcţii materializate pe teren.
Elementele topografice ce urmează a fi trasat - elemente de trasat - sunt indicate sau
se determină de pe planul de trasare. Acesta trebuie să prezinte noul aspect al
terenului din zonă şi să conţină şi indicaţii asupra preciziilor ce trebuie asigurate la
trasare. Alegerea punctelor de staţie din care se va efectua trasarea - puncte de sprijin
- trebuie făcută în aşa fel încât să existe posibilitatea utilizării lor şi în măsurători
topografice ulterioare, să fie asigurată vizibilitatea între puncte şi accesibilitatea lor,
pentru a putea fi utilizate la lucrări de execuţie şi urmărirea deplasărilor. Marcarea lor
trebuie astfel făcută încât să asigure o poziţie stabilă un timp cât mai îndelungat.
În cazul lucrărilor mari de construcţii este recomandabil ca pentru fiecare punct de
sprijin să se întocmească descrieri topografice care să conţină, pe lângă coordonatele
şi cotele punctelor de sprijin şi toate informaţiile privind poziţia lor pe teren,
vizibilitate şi eventuala încredere care li se poate acorda.
Dacă trasarea trebuie efectuată din puncte de sprijin existente, atunci acestora trebuie
să li se verifice stabilitatea prin măsurarea unor elemente de control - unghiuri şi
distanţe.
Pentru trasarea unor construcţii simple, izolate, de exemplu trasarea unei clădiri, se
pot utiliza ca puncte de staţii sau ca direcţii de orientare puncte de contur sau limite
de teren faţă de care construcţia trebuie să se afle la distanţele impuse în proiect.

2.2. Reţele de trasare planimetrice

Obiectivele de construcţii vaste şi complexe nu pot fi trasate din puncte de

sprijin izolate. Pentru aceasta este necesar un număr mare de puncte de sprijin dispuse
sub formă de reţea care încadrează obiectivul, putând deci lua forme diferite în plan şi
în înălţime. Aceste puncte trebuie astfel poziţionate încât să permită: aplicarea pe
teren a axelor principale şi a axelor secundare, precum şi a unor puncte caracteristice
prin una din metodele de trasare, restabilirea periodică a acestor axe şi puncte în
procesul de construcţie, şi utilizarea lor într-o măsură cât mai mare la efectuarea
observaţiilor asupra deplasărilor şi deformaţiilor construcţiei.
În multe situaţii, pentru proiecte de construcţii civile sau industriale fără un
grad înalt de complexitate şi fără cerinţe deosebite de precizie, la construcţia
drumurilor, a stâlpilor liniilor de înaltă tensiune, pot fi folosite puncte ale reţelei
geodezice de stat. Alte puncte de sprijin, eventual de îndesire necesare pot fi
determinate prin procedeele studiate la cursul de topografie generală.
Unele proiecte de construcţii, ca de exemplu proiecte de poduri, de turnuri de
televiziune şi, în special, subansamblurile centralelor atomo-electrice, necesită o
precizie de trasare atât de ridicată, încât precizia punctelor reţelei geodezice de stat nu
mai este suficientă.
În aceste cazuri se determină puncte noi într-o aşa numită reţea de trasare
locală, fără constrângeri în reţeaua geodezică de stat (în care se încadrează ulterior).
Precizia punctelor acestor reţele este dependentă numai de măsurători şi de modul de
marcare a punctelor (stabilitatea acestora este influenţată de condiţiile geologice).
Deoarece aceste reţele sunt realizate ca reţele libere, nu le sunt transmise eventualele
"tensiuni" din reţeaua geodezică de stat.

2.2.1 Cerinţe de precizie

La realizarea reţelelor planimetrice trebuie să se urmărească ca în reţea să se realizeze

o astfel de precizie ca, în general, influenţa erorilor reţelei asupra trasării şi a altor
măsurători să rămână neglijabil de mică. De asemenea, trebuie luat în considerare şi
aspectul economic al problemei.
În funcţie de abaterea standard relativă de măsurare a distanţelor, se pot deosebi
următoarele clase de precizie:

Tabelul 2.1
σS / s Domenii principale de utilizare
1:25.000 Cazuri speciale în construcţiile
1:20.000 industriale şi urmărirea deplasărilor
1:15.000 orizontale ale construcţiilor şi terenurilor
1:10.000 Construcţii civile complexe
1:5.000 Căi de comunicaţie (drumuri), diguri

σ s s - reprezintă abaterea standard relativă de măsurare a distanţelor.

Cerinţele de precizie pentru măsurarea direcţiilor poate fi stabilită cu relaţia:

cc σs s
σ dir = × ρ cc
2

cc
σ dir =abaterea standard de măsurare a direcţiilor orizontale
ρcc = factorul de transformare în radiani
ρcc = 636620cc
Pentru cea mai ridicată cerinţă de precizie (1:25.000 = 4x10-5) vom avea
σdir = 18cc, precizie care se poate realiza prin utilizarea, pentru efectuarea
măsurătorilor unghiulare, a unui teodolit de precizie.

2.2.2 Principii de realizare a reţelelor

Pornind de la cerinţele de precizie, precum şi de la cerinţele economice, se va

alege varianta optimă (forma reţelei, procedeul de măsurare). În concordanţă cu
scopul urmărit; trebuie avută în vedere şi alegerea unor locuri, pe cât posibil sigure
pentru marcarea punctelor reţelei.
În cazul reţelelor planimetrice realizate prin metode clasice, este necesar ca traseul
liniilor de vizare, pentru evitarea refracţiei laterale, să treacă la distanţe mai mari de
1m de clădiri, stâlpi, . a.. La instalaţiile liniare, trebuie luată o distanţă de siguranţă
mai mare sau cel puţin egală cu 3m.
Originea şi axele principale ale sistemului de axe se stabilesc în aşa fel încât în reţea
să existe doar coordonate pozitive. Trebuie avută în vedere şi posibilitatea unei
eventuale extinderi a reţelei.
Problema esenţială a calităţii lucrărilor de trasare şi de urmărire a deplasărilor este
asigurarea unei precizii ridicate a poziţiei reciproce a punctelor reţelei de trasare sau a
celei de urmărire a deplasărilor. Ca urmare, acest tip de reţele se vor prelucra de
preferinţă, ca reţele libere.
Principalele modalităţi de realizare a reţelelor planimetrice pentru trasare sunt:

a) Reţele de triangulaţie locale – microtriangulaţie

Reţelele de triangulaţie locală de precizie se utilizează la trasarea construcţiilor
inginereşti speciale şi complicate ca: galerii (tuneluri), metro, poduri, baraje, turnuri
de televiziune şi radio şi centrale nucleare. Acest tip de reţele este des folosit pentru
măsurători de urmărire a deplasărilor construcţiilor şi terenurilor.
Aceste reţele pot fi concepute sub forma unor lanţuri de triunghiuri (fig. 2.1), de
patrulatere cu ambele diagonale observate (fig. 2.2), sau sisteme centrale simple şi
multiple (fig. 2.3), lungimea laturilor fiind cuprinsă între 0,3 şi 2 km.
 Fig. 2.1 Reţele de microtriangulaţie în formă de lanţuri de triunghiuri
Fig. 2.2 Reţele de microtriangulaţie în formă de patrulatere cu diagonalele
observate

Fig. 2.3 Reţea de microtriangulaţie în formă de sistem central multiplu

b) Reţele de microtrilateraţie
La realizarea construcţiilor speciale (de ex. de tipul acceleratoarelor de particule sau a
clădirilor înalte), la care operaţiile de trasare-montare se efectuează cu precizie
ridicată la baza construcţiei, precum şi la orizonturile de montaj se pot crea reţele de
microtrilateraţie (cu laturi de 10...100m).
De asemenea, acest tip de reţele se dovedesc foarte raţionale la determinarea
deplasărilor orizontale ale punctelor de pe suprafaţa terenurilor predispuse la
alunecare sau ale unor puncte dispuse pe suprafeţe de beton armat (eventual ale unor
construcţii), care fac obiectul urmăririi deplasărilor.
Determinarea punctelor reţelelor de microtrilateraţie se efectuează numai prin
măsurători de distanţe, acestea reprezentând, de regulă, laturile de triunghiuri.
În funcţie de forma construcţiei ce se execută sau de suprafaţa supravegheată, reţelele
de microtrilateraţie se proiectează sub forma de: patrulatere (fig. 2.4), sisteme
centrale (fig. 2.5), sisteme inelare (fig. 2.6). În acest caz se măsoară toate laturile şi
diagonalele reţelelor.

Fig. 2.4

Fig. 2.5 Fig. 2.6

Retele de microtrilateratie

c) Reţele liniar-unghiulare
În această categorie intră reţelele de orice formă în care s-au măsurat:
- toate laturile şi toate unghiurile sau
- o parte din laturi şi o parte din unghiuri.
Reţelele liniar-unghiulare pot diferi de forma ideală, fără ca rigiditatea lor să fie
afectată (la triangulaţie şi trilateraţie, rigiditatea depinde în mare măsură de
configuraţia reţelei).
În reţelele mari se recomandă să fie măsurate toate laturile şi unghiurile de legătură,
iar în reţelele cu laturi scurte, laturile de legătură şi toate unghiurile.
Reţelele liniar-unghiulare pot fi proiectate sub formă de lanţuri de triunghiuri, lanţuri
de pătrate şi romburi, sisteme centrale legate.
Raportul dintre abaterile standard de măsurare a unghiurilor şi laturilor trebuie să se
găsească în limitele:

σβ
1 ρ
≤ ≤3
3 σ s
s

σ β = abaterea standard de măsurare a unghiurilor

σ s = abaterea standard de măsurare a laturilor
s = lungimea unei laturi
ρcc= factorul de transformare în radiani

d) Reţele poligonometrice
Sub formă de drumuiri, aceste reţele pot fi utilizate avantajos, având în vedere
extinderea lor liniară, în special la construirea drumurilor, a sistemelor de irigaţii şi
desecări, precum şi la amenajarea cursurilor de apă. În localităţi, tipul de reţea indicat
este reţeaua sub formă de poligoane.
Deşi aceste reţele într-o anumită perioadă au fost neglijate, mai ales în cazul
reţelelor planimetrice datorită preciziei limitate în măsurarea distanţelor, ele şi-au
păstrat importanţa în executarea şi prelucrarea reţelelor de nivelment geometric.
În prezent, datorită noilor posibilităţi instrumentale, în special datorită apariţiei
staţiilor totale, ele şi-au recâştigat importanţa, concurând din punct de vedere al
preciziei realizabile, cu oricare altă reţea de sprijin.
Tipurile de reţele prezentate pot fi deseori combinate, scopul urmărit fiind
asigurarea preciziei de trasare, comoditatea măsurătorilor şi reconstituirea facilă a
punctelor de sprijin.

Pentru aplicarea pe teren a proiectelor de ansambluri de construcţii civile sau

industriale este recomandabil să se utilizeze ca bază de trasare reţeaua topografică
de construcţii. Aceasta este o reţea compactă în care punctele de sprijin sunt aşezate
în colţurile unor pătrate sau dreptunghiuri (fig.2.19). Orientarea
reţelei se face după direcţia axei principale a unei construcţii determinante sau după

direcţia unei căi de comunicaţie, astfel ca laturile reţelei să fie paralele cu axele
principale ale majorităţii construcţiilor ansamblului.

Fig.2.19 Reţea topografica de construcţii

Punctele reţelei sunt determinate printr-un sistem rectangular de axe la care direcţiile
axelor sunt riguros paralele cu axele construcţiilor. Reţeaua topografică de construcţii
este realizată ca o reţea unghiular-liniară în care se măsoară toate unghiurile şi toate
laturile.
Utilizarea acestui tip de reţea este avantajoasă deoarece permite trasarea axelor şi
punctelor caracteristice ale construcţiilor prin metoda coordonatelor rectangulare la
care calculul elementelor de trasare este deosebit de uşor.

e) Realizarea reţelelor de trasare utilizând tehnologia GPS

Sistemul global de poziţionare (GPS) aparţine sistemelor GNSS (Global
Navigation Satellite System) care sunt sisteme globale de navigaţie folosind sateliţi
specializaţi. In prezent sistemele GNSS includ în principal:
• sistemul american NAVSTAR-GPS (Navigation System with Time And
Ranging);
• sistemul rusesc GLONASS (Global Navigation Satellite System).
Sistemul global de poziţionare (GPS) a revoluţionat tehnologia măsurătorilor
terestre, ducând la schimbarea radicală a criteriilor cunoscute de proiectare a reţelelor
de trasare clasice.
Cauza acestei dezvoltări o reprezintă avantajele pe care le oferă tehnica GPS:
• Punctele nu trebuie să aibă vizibilitate, astfel că semnalele geodezice devin
inutile;
• Precizie instrumentală milimetrică plus o eroare variabilă de la 1 la 2 ppm
din distanţa dintre puncte;
• Productivitate mărită, rezultând costuri scăzute;
• Măsurători în orice condiţii de vreme (ceaţă, ploaie, timp noros, zi/noapte);
• Capabile de măsurători tridimensionale;
Stadiul actual de dezvoltare pentru scopuri geodezice poate fi rezumat prin
următoarele considerente:
Cerinţe pretenţioase de precizie ( σ ≤ ±1cm ), pot fi atinse cu uşurinţa nu numai
pentru domeniul de distanţe specifice reţelelor de trasare (0,3 … 5 km), ci şi pentru
distanţe mult mai mari.
Unul dintre marile avantaje ale acestei tehnologii este reprezentat de faptul că
se pot concepe reţele foarte bine adaptate la cerinţele de trasare, a căror configuraţie
nu trebuie să respecte criteriile clasice de proiectare. Întrucât măsurătorile GPS
depind într-o măsura foarte mică de distanţă, se pot realiza reţele de sprijin cu puncte
puţine (distanţa între puncte de 3 - 5 km), o densitate ceva mai mare de puncte fiind
necesară în zona obiectivului de trasat.
Precizia relativă de aşteptat la determinarea bazelor măsurate b se poate estima
utilizând formula empirică (Beutler 1989,1990)
 db 1
= mm / km
b 2b

Prezentare generală a tehnologiei GPS

Sistemul GPS este conceput din trei segmente principale:

• segmentul spaţial;
• segmentul de control;
• segmentul utilizator
Segmentul spaţial este compus din 24 de sateliţi dispuşi pe 6 plane orbitale cu
înclinaţia de 550 şi înălţimea de cca. 20200 km, astfel încât din orice punct de pe
suprafaţa Pământului să fie vizibili minim 4 sateliţi.
Segmentul de control este compus din 4 staţii de monitorizare si una de control, care
înregistrează continuu semnalele de la toţi sateliţii vizibili. Datele înregistrate într-un
interval de 15 minute sunt transmise centralizate la staţia centrală din Colorado
Springs (SUA) unde sunt prelucrate şi calculate efemeridele (liste de coordonate care
definesc poziţiile orbitelor sateliţilor la diferiţi timpi) sateliţilor şi parametrii
corecţiilor ceasurilor sateliţilor. Datele prelucrate sunt transmise la trei din cele 4
staţii de monitorizare care le transferă o dată pe zi sateliţilor. Datele înregistrate de
sateliţi, sunt preconizate pentru 14 zile şi transmise de către aceştia în mesajul de
navigaţie, precizia lor deteriorându-se gradual.
Segmentul utilizator format în principal dintr-o gamă destul de largă de
receptoare şi tehnici diferite de măsurare şi prelucrare, rămâne segmentul cu
implicaţiile cele mai mari în activitatea geodezică.
Fiecare satelit GPS transmite un semnal unic format din două benzi de frecventă:
L1 de 1575, 42 MHz si L2 de 1227,60 Mhz (echivalentul undelor de lumina de
aproximativ 19 si respectiv 24 cm).
Sistemele GPS realizează în principal determinarea informaţiilor legate de
poziţia, viteza şi momentul de timp, ale unui receptor static sau în mişcare, situat pe
suprafaţa terestră sau în apropierea acesteia. Principiile de determinare ale acestor
parametri sunt bine cunoscute azi, bazându-se în principal pe măsurători de pseudo-
distanţe cu ajutorul codurilor modulate pe semnalul satelitar, al fazei undelor
purtătoare sau a variaţiei acestor mărimi (măsurători Doppler).
Determinarea poziţiei unui punct (bornă) se poate face:
a) în mod absolut (“single point positioning - SPP”) – poziţionarea fiind
referită la centrul de masă al Pământului sau
b) în mod relativ (“relative positioning”) – poziţia determinată fiind referită
la un alt punct ales arbitrar.
Poziţionarea relativă are drept scop determinarea poziţiei unui punct necunoscut în
raport de un punct de coordonate cunoscute. In urma efectuării unor astfel de
observaţii se determină vectorul dintre cele două puncte denumit şi vectorul bazei sau
pe scurt, bază (b).
Sat.2
Sat.3

Sat.1 Sat.4

Receptor B
(poziţie necunoscută)

Receptor A
(poziţie cunoscută) B
bAB

Geocentru

Fig.2.22 Poziţionarea absolută şi relativă

In domeniul măsurătorilor geodezice prezintă interes în special poziţionarea GNSS

relativă, caz în care preciziile de determinare ale poziţiei satisfac cerinţele reţelelor de
trasare.
Toate sistemele de poziţionare prin satelit furnizează coordonatele teren ale
receptoarelor (sau vectorul bază între o pereche de receptoare) în sistemul de
coordonate geocentric (fata de centrul de masa al Pământului).
Având în vedere acest fapt, după determinarea coordonatelor punctelor în sistem
geocentric, este necesară transformarea acestora în sistemul de referinţă geodezic
naţional sau în cel al reţelei de trasare.
 2.3. Reţele de trasare altimetrice

Fiecare proiect de construcţie se referă nu numai la poziţia în plan ci şi la poziţia în

înălţime , prin urmare executarea construcţiei trebuie dirijată şi din acest punct de
vedere. De asemenea, pentru anumite obiective prevăzute să fie urmărite în timp
interesează, după punerea în exploatare a obiectivelor, şi deplasările verticale.
Comparând problematica reţelelor altimetrice pentru scopuri inginereşti cu cea, deja
tratată, a reţelelor planimetrice , sunt necesare două observaţii.
Cu foarte rare excepţii, măsurătorile de nivelment se leagă de reţeaua altimetrică de
stat. Aceasta este posibilă deoarece, spre deosebire de reţeaua de triangulaţie
geodezică de stat, în reţeaua altimetrică sunt satisfăcute, de regulă cerinţele de
precizie pentru rezolvarea problemelor specifice măsurătorilor inginerească.
A doua observaţie priveşte realizarea reţelelor. Pentru evitarea unor cheltuieli inutile,
nucleul reţelei altimetrice se alcătuieşte în multe cazuri, concomitent cu proiectarea
reţelei de sprijin planimetrice efectuându-se apoi completarea cu legăturile necesare .
Reţeaua de trasare în înălţime a construcţiei trebuie să alcătuiască, împreună cu
reţeaua planimetrică, baza pentru toate măsurătorile de trasare şi de urmărire într-un
complex industrial sau cvartal de locuinţe. Ea este materializată în acelaşi timp cu
reţeaua planimetrică, cu suficient timp înaintea începerii lucrărilor de construcţii.
Aceasta înseamnă că, de exemplu, pe un şantier de construcţii civile, punctele reţelei
de trasare altimetrică sunt marcate în acelaşi loc ca şi punctele de sprijin planimetrice,
bornele care materializează punctele reţelei topografice de construcţii (fig.1.19),
reprezentând şi repere ale reţelei altimetrice de trasare.
Pentru îndeplinirea celor două condiţii contradictorii necesar a fi respectate de către
punctele de sprijin altimetrice: stabilitatea în direcţie verticală (care ar presupune
amplasarea reperelor de nivelment la distanţe cât mai mari de zona de execuţie a
construcţiei) şi accesibilitatea (adică asigurarea posibilităţii de transmitere directă a
cotelor proiectate pe construcţie), pe suprafaţa şantierului de construcţii se
materializează repere de control (principale) care satisfac prima condiţie şi repere de
execuţie care respectă cea de a doua condiţie. La execuţia drumurilor căilor ferate, a
canalelor magistrale de irigaţii şi desecări precum şi la amenajarea cursurilor de apă,
reperele de control pot fi amplasate în lungul traseului, la intervale de 5...10 km, iar
reperele de execuţie la 0,5...3 km, în funcţie de tipul lucrărilor (terasamente, montaje
de prefabricate), de panta proiectată şi de lungimea tronsoanelor de aceeaşi pantă.
Pe şantiere de întindere medie se fixează pe teren cel puţin 3 repere de control
(preferabil 4 sau 5) şi o reţea de repere de execuţie ( în apropierea construcţiilor în
execuţie dar la o distanţă mai mare decât de 4 ori adâncimea gropilor de fundaţie sau
excavaţiilor).
În cazul şantierelor mari de construcţii, reperele de control formează o reţea care
înconjoară şantierul la o distanţa suficientă de mare de zona construcţiilor pentru a le
asigura stabilitatea în timp. Astfel, în cazul terenurilor cu rezistenta slabă (argile
umede, nisipuri fine) reperele de control se amplasează la o distanţă de circa un 1km
de amplasamentul construcţiilor,în terenurile rezistente (argile uscate, nisipuri, stânca
monolit) dispunerea reperelor de control se face la o distantă de cel puţin 10 ori
adâncimea excavaţiilor sau de cel puţin 10 ori adâncimea de batere a pilonilor.
Adâncimea de fundare a reperelor de control trebuie să depăşească adâncimea de
îngheţ.
Reţelele de trasare altimetrică se determină prin metoda nivelmentului geometric (în
cazul construcţiilor hidrotehnice, a podurilor şi a construcţiilor civile şi industriale)
sau prin nivelment trigonometric în cazul lucrărilor de terasamente. Ele pot avea
forma unor drumuri izolate sprijinite la capete, drumuiri cu puncte nodale sau
poligoane.
Ordinul nivelmentului geometric prin care este realizat reţeaua reperilor de control se
stabileşte în funcţie de tipul construcţiei, de suprafaţa şantierului şi de precizia ce
trebuie asigurată.
Astfel,în cazul amenajărilor hidrotehnice sau a construcţiilor industriale, reperele de
control se determină prin nivelment geometric corespunzător ordinului 2 (sau chiar
ordinului 1 dacă reperele determinate sunt incluse şi în reţeaua de determinare a
tasărilor) în această situaţie este necesar să se proiecteze şi o reţea intermediară de
îndesire determinată prin nivelment geometric corespunzător ordinului 3.
Reţeaua reperilor de execuţie se poate determina prin nivelment geometric de ordinul
4 (sau tehnic) sau prin nivelment trigonometric dacă reţeaua reperilor de control a
fost realizată prin nivelment geometric de precizie corespunzătoare ordinului 4.
Alegerea ordinului nivelmentului se face având în vedere faptul că nivelmentul
geometric de ordinul 1 asigură o abatere standard de determinare a cotelor în cel mai
slab punct al drumuirii de ±0,7 mm, nivelmentul de ordinul 2 asigură abaterea
standard de ± 1,4 mm, iar nivelmentul de ordinul 3 asigură abaterea de ± 3,6 mm.
Periodic este obligatoriu să se facă verificarea stabilităţii reperilor de execuţie (la
intervale de minim 1...2 luni) prin drumuiri de nivelment geometric sprijinite pe
reperele de control.

2.5. Marcarea punctelor

2.5.1 Materializarea punctelor de planimetrie

Pentru materializarea punctelor de sprijin necesare trasărilor simple se poate utiliza

una din modalităţile indicate la marcarea punctelor de sprijin planimetrice (ţăruşi de
lemn, ţăruşi metalici sau borne din beton, sau balize topografice).
Pentru cerinţe superioare de precizie, aceste modalităţi de marcare şi semnalizare
devin nesatisfăcătoare. Astfel, pentru marcarea punctelor portal ale unei reţele de
trasare a unui tunel sau a punctelor bazei unei reţele de trasare a unui pod este
necesară construirea de pilaştrii de beton armat.
Un pilastru constă dintr-un pilon tubular umplut cu beton armat. Pilonul se sprijină pe
o fundaţie de beton (fig. 2.23) sau pe un foraj care străbate stratul superior de pământ
pătrunzând la o adâncime de peste 2 metri în roca stabilă (fig.2.24).

1 1
2 2

3 3

4 4

6
7 6

Fig.2.23 Pilastru cu fundaţie de beton Fig.2.24 Pilastru în foraj

1. placă de centrare 1. capac de tablă
2. capac de tablă 2. tub de protecţie
3. tub de protecţie 3. tub P.V.C.
4. pilon tubular 4. armătură
5. armătură 5. strat superior
6. gaură pentru scurgerea apei 6. rocă stabilă
7. fundaţie pilastru

Printr-un tub de protecţie şi prin materialul izolator introdus între ambele tuburi se
elimină influenţele exterioare, îndeosebi a radiaţiei solare.
Dacă pilaştrii se amplasează în zone critice, ca de exemplu în luncile râurilor, trebuie
consultaţi specialişti în mecanica solurilor sau geologi. Este astfel posibil ca
adâncimea de forare să fie necesar să ajungă până la 20 m pentru a atinge roca
suficient de stabilă. În partea superioară a pilonului este fixată o placă în centrul
căreia , într-o adâncitură este betonat un bolţ de centrare. După înşurubarea unei sfere
de centrare în filetul ambazei unui instrument (teodolit, ţintă de vizare sau reflector)
se introduce sfera în orificiul bolţului şi astfel, instrumentul este centrat forţat cu o
eroare de câteva sutimi de milimetru. În afara dispozitivului de centrare descris
întâlnit la teodolitul Wild (fig.2.25; 2.26) se poate fixa pe pilastru placa de centrare a
firmei Kern (fig.2.27) care, prin intermediul unui dispozitiv adaptor permite
instalarea pe sistemele de centrare forţată ale altor firme. Cu ajutorul bolţului adaptor
(fig.2.28) pot fi marcate punctele de determinat pe construcţii. Bolţurile se betonează
în peretele construcţiei . După ce dopul este îndepărtat din filetul interior al bolţului
se poate înşuruba un adaptor de 100 mm. (marchează puncte de reper pentru vizarea
cu teodolitul sau pentru sprijinirea unei rulete) sau un adaptor pentru un reflector (la
măsurarea electrooptică a distanţelor). Punctul de reper al mărcii se află astfel cu 100
mm. în faţa flanşei bolţului.

1 bolţ de centrare
2 nivelă pentru verticalizarea
bolţului
3 capacul bolţului
4 marcă de vizare
5 bolţ de vizare
6 sferă de centrare
7 plăcuţe de sprijin

Fig.2.25 Centrare forţată Fig.2.26 Dispozitive de Fig.2.27 Plăci de cu cu

sferă de centrare centrare şi vizare centrare ale firmei Kern
ale firmei Wild

Pentru marcarea punctelor de vizat pe construcţii se folosesc mărci de vizare fixate

prin dibluri sau prin lipire (fig.2.29).
Fig.2.28 Bolţ betonat în zidărie cu adaptor de 100 mm şi adaptor-reflector

2.5.2 Marcarea punctelor de altimetrie

Punctele de nivelment sunt marcate predominant suprateran şi uşor accesibil. Ele sunt
materializate de obicei prin repere de metal având formă sferică, conică sau fiind
piriforme, pe care mirele de nivelment se pot aşeza nemijlocit.

Fig.2.29 Fixarea prin dibluri a unei mărci de vizare şi câteva tipuri de mărci de
vizare

In funcţie de importanţă şi de structura subsolului aceste repere metalice sunt fixate în

construcţii (mărci de perete. fig.2.30), în stâncă (repere de nivelment la sol) sau în
suporturi de diferite concepţii.
Fig.2.30 Marcă de perete

In acest sens pot fi utilizaţi, de exemplu, reperul pilastru fundat sub adâncimea de
îngheţ (fig 2.31) sau reperul de adâncime (fig.2.32) rezultat prin încastrarea reperului
metalic într-un pilot de beton în lungime de 3...5 metri. Lungimea pilotului de beton
se alege în funcţie de natura subsolului.
In locul pilotului de beton pot fi utilizate foraje betonate. Acest ultim tip de
repere de nivelment se construiesc cu aviz geologic şi reprezintă modalitatea de
materializare a punctelor de sprijin altimetrice în cazul trasărilor de înaltă precizie sau
pentru urmărirea tasărilor construcţiilor şi terenurilor.

Fig.2.31 Reper pilastru Fig.2.32 Reper de adâncime