Tragedia liricǎ şi muzica instrumentalǎ în Renaştere

Jean Baptiste Lully (Giovanni Battista Lully) - 1632-1687

Născut la Florenţa 1632 – este probabil ca Giovanni Battista Lully a fost

foarte de timpuriu elevul lui Carissimi. Înzestrările lui au fost precoce astfel că
a fost decoperit de ducele de Guise care, călătorind prin Italia, l-a auzit
cântând promiţător la chitară. Ducele îl ia cu el în Franţa în 1643, promiţându-
i că îi va oferi o instruire muzicală adecvată. A fost, însă, angajat ca băiat de
cameră, un fel de paj al domnişoarei de Lambert care avea o mică orchestră de
6 violonişti (Michel Lambert fiind viitorul socru al lui Lully). Lully a rămas în
slujbă până la izbucnirea Frondei. Între timp Lully îl cunoaşte pe rege şi odată
cu izbucnirea Frondei a trecut de partea lui. Tânărul Ludovic al XIV-lea îl va
admira pentru muzica de balet pe care începuse să o scrie şi să o danseze
alături de maiestatea sa. În 1653 a fost numit compozitor de muzică
instrumentală al regelui ceea ce a constituit semnalul de plecare a unei cariere
extraordinare.
De la baletele pe care le compunea total sau parţial va trece la compoziţiile
de muzică de scenă pentru comediile lui Molliere, până la tragediile pe muzică
a căror serie începând cu 1675 (avea 41 ani). De aici mersul artei sale a fost
mereu ascendent, Lully devenind totodată şi şeful violoniştilor monarhului.
Ansamblurile create de el pentru fastuaosele manifestări publice şi pentru
intimitatea regelui au constituit germenele din care şi-a luat avânt violonistica
în Franţa.

79
 De la 1673 – până la anul prematur al morţii sale 1687 Lully a fost şi ţinta
calomniilor a intrigilor, criticilor, invidiilor stârnite de situaţia extraordinară de
care se bucura dar şi de caracterul lui dificil. Pentru a-şi realiza năzuinţele
estetice, Lully se inspiră abundent din vârstă de aur a operei italiene, aceea a
lui Monteverdi şi din tragedia clasică franceză, realizând la rândul lui o
sinteză. Această sinteză l-a înălţat pe Lully, la universalitate. Acestor două
izvoare li se adaugă măiestria cu care compozitorul cunoaşte toate
posibilităţile vocilor. Particularitatea specifică lui Lully stă în faptul că el a
studiat cu mare atenţie textul poetic, prozodia, înainte de a compune linia
melodică a ariilor.
Lully nu s-a gândit nici un moment să-l imite pur şi simplu pe Monteverdi ci
să creeze o operă muzicală care să fie tot atât de bine adaptată
temperamentului şi limbii franceze. În recitativele şi ariile sale Lully va ţine
seama de specificul limbii franceze. Prozodia trebuie admirată, ritmul muzicii
respectă ritmul limbii, mişcarea e aceeaşi ca şi a emoţiilor pe care în fiecare
moment trebuie să le traducă. Ceea ce năzuia Lully era să izbutească să
realizeze simbioza muzicii cu textul poetic. Libretiştii lui Lully au fost
Quinault, Thomas şi Corneille. La fel ca Monteverdi, Lully acordă cea mai
mare atenţie orchestrei. El este cel dintâi care a compus uverturi demne de
acest nume. Acestea nu mai reprezintă doar semnale sonore ci adevărate
introduceri muzicale având în ele ţesătura dramatică ce urma să se desfăşoare
în tragedia lirică. Dar ele nu au nimic comun cu acţiunea conducătoare a
dramei muzicale din secolul al XIX-lea.
În uverturile sale, fiecare inflexiune melodică sau armonică reprezintă o temă
în sine care nu avea nici o legătură cu ariile şi recitativele dramei. Uverturile
aveau o sobrietate prin structura şi mişcarea lor lentă – rapidă – variat lentă.

80
Nu era impusă nici o regulă a formei muzicii care acompania naraţiunile şi
ariile. Ariile puteau fi acompaniate de basul cifrat (cu înflorituri) ale
clavecinului sau de întreaga orchestră. O altă particularitate paginilor
orchestrale ale lui Lully (interludii) o constituie susţinerea muzicală a
ansamblurilor dansante cu care se încheia de cele mai multe ori fragmentele
de acţiune distribuite în acte. Introducerea dansului în tragedia pe muzică ar
putea fi socotită o concesie făcută de Lully modei parisiene de la palatul lui
Ludovic al XIV-lea.
În realitate danul era o modalitate de sinteză artistică. Lully, el insuşi un
talentat dansator, socotea dansul ca una din modalităţile de exprimare ale
omului. Şi această exprimare se cuvenea să fie înfăţişată în modul cel mai
limpede şi lipsit de alte accesorii, eferente secundare.
Lully e încarnarea clasicismului francez în care s-a contopit spiritul baroc al
artei europene.

Henry Purcell (1659 – 1695)

Compozitor de frunte al Renaşterii engleze, Henry Purcell s-a născut la

Londra unde a şi murit după numai 36 de ani. Purcell s-a născut într-o familie
de muzicieni, fiul lui şi nepotul continuându-l în domeniul muzical. Copil
fiind, cânta în corul capelei regale, tatăl lui fiind şeful capelei regale. John
Blow, unul dintre profesorii săi, îl iniţiază în spiritul muzicii italiene şi
franceze în vremea sa. Această dublă influenţă nu va afecta personalitatea
creatoare a lui Purcell. La 11 ani încep să se contureze primele sale lucrări. La
vârsta 20 de ani intră în slujba regelui (1676) fiind numit compozitor regal. În
acelaşi an va fi numit organist la abaţia Westminster, cariera lui avansând la

81
statutul de şef al capelei regale (1682). Aceste angajări oficiale nu l-au
împiedicat pe Purcell în activitatea sa de creaţie.
Henry Purcell a abordat toate genurile muzicale, vocale şi instrumentale, laice
şi religioase, cu un succes la fel de mare. Muzica lui se înscrie atât în aria
polifoniei, în perimetrul melodiei, în spaţiul spiritual, în egală masură ca şi al
celui profan. Autenticitatea muzicii sale se poate desprinde din simplitatea
liniei melodice. Dintre lucrările sale se pot desprinde sonata pentru două viori
si bas continuu (în număr de 22) lucrări pentru teatru (opera Didona şi Eneas).
Celelalte lucrări pentru scenă sunt nişte mimodrame, după moda timpului, o
combinatie între teatru vorbit şi teatrul de măşti. A scris muzica pentru piesele
– « Regele Arthur » si pentru « Furtuna ».
În muzica religioasă strălucesc imnurile în forma de motet, destinate
liturghiilor, cum ar fi imnul închinat Sfintei Cecilia.
După moartea lui Purcell muzica englezească va trebui să mai aştepte până la
apariţia unei alte personalităţi care se va pune din nou în slujba ei.

Muzica instrumentală

Dacă în secolele XIV-XV arta muzicală este cu precădere vocală şi

polifonică, cu aceentul pus pe caracterul religios, practica muzicală laică va
aduce în Renaştere direcţii noi prefigurate de influenţa muzicii laice. Secolele
XV-XVI se disting prin cultivarea formelor şi genurilor solistice cu
acompaniament instrumental încep să se impună şi datorită perfecţionării
construcţiei instrumentelor însă se simte încă influenţa muzicii vocale.
Primele piese instrumentale sunt transcrieri ale unor lucrări vocale polifonice,
pentru instrumente cu claviatură (Ars Norea – secolul XI) → madrigale,

82
notate de Jacopo da Bolgna, F. Landino, G. de Machault. Transcripţiile aveau
ca surse atât misse cât şi dansuri pentru lăută.
Secolul al XVI-lea aduce un limbaj specific instrumental. Forme
caracteristice ale muzicii instrumentale se înscriu în stilul scriiturii epocii:
a) Stilul polifonic sever:
b) - Ricercarul – piesă alcătuită dintr-un şir de imitaţii, având la bază
motetul pe trei - patru voci.
- Canzona – o formă destinată instrumentelor având un caracter
polifonic imitativ (Andreea şi Giovanni Gabrielli).
c) Formele polifonice libere:
- preludiile
- tocatele
- fanteziile
Fantezia are o factură liberă şi permite modificări variate însă fără părăsirea
modului sau a tonalităţii. Reprezentanţi:
Girolamo Frescobaldi (Italia) – la orgă:
- utilizează o virtuozitate asemănătoare cu a cântăreţilor
- scriitura e liberă cu tratări polifonice
- el suferă influenţa stilului franco-flamand (coordonarea mai multor
subiecte)
John Bull (Anglia): utilizează melodii de influenţă populară şi lărgeşte
hexacordul;
William Byrd – melodiile lui sunt de inspiraţie poulară, practică formele cu
variaţiuni (tehnică variaţională);
Francois Couprin - adoptă un limbaj nou, autentic, cu ornamente specifice
(mari clavecinişti care emancipează acest instrument);

83
 - realizează o sinteză a fanteziei cu rigoarea creativa.
Jean Philippe Rameau – adoptă o tehnică, elaborată de el, a legii acordurilor şi
înlănţuirii armonice. Tonalitatea are la el un rol dramatic. Rameau este un
virtuoz al clavecinului. La baza creaţiei stă basul fundamental melodia
rezultând din înlănţuirile acordice.

84