Efectele armelor de distrugere în masă şi

protecţia împotriva efectelor acestora

PROBLEME

1. Noţiuni introductive privind armele de distrugere în masă;

2. Caracteristicile tehnico-tactice şi efectele armelor de distrugere în masă (arma nucleară,

arma biologică şi arma chimică);

3. Protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă (proceduri de folosire a

echipamentelor).

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

După parcurgerea temei cursantul trebuie să fie în măsură să:

– enumere caracteristicile tehnico-tactice şi efectele armelor de distrugere în masă (arma

nucleară, arma biologică şi arma chimică);

– cunoască procedurile de folosire a echipamentelor care asigură protecţia împotriva efectelor

armelor de distrugere în masă.

BIBLIOGRAFIE

1. *** A.N.-9.
2. *** Curs de patologie, Editura Medicală, Bucureşti, 1997.
3. *** Curs de bacteriologie, virusologie, Editura Medicală, Bucureşti, 1990
4. *** Instrucţiunile C-9 privind cunoaşterea şi întrebuinţarea mijloacelor de protecţie
individuală.
5. *** Instrucţiunile C-18A.
6. *** Instrucţiunile C-12.
7. *** Legea privind activitatea reglementarea activităţilor sanitar-veterinară nr.
75/1991.
8. *** Metodica de calcul a pierderilor umane şi distrugerilor materiale cauzate de
armele de distrugere în masă, Editura Militară, Bucureşti, 1975.
 9. RADU ANDRICIUC şi STEINER NICOLAE, Mic glosar al termenilor de bază,
abrevierilor şi semnelor convenţionale, folosiţi în managementul urgenţelor civile ,
Editura MPM Edit Consult, Bucureşti 2003.

10. *** Organizarea şi realizarea măsurilor de protecţie civilă – culegere de lecţii -, Editura
Ministerului de Interne, 2003.

11. *** Nomenclatorul C-16.

12. *** Metodica C-19.

13. *** Regulamentul nr. 960/1999 pentru aplicarea măsurilor de protecţie civilă în unităţile
Ministerului de Interne.

Cunoaşterea efectelor armelor de distrugere în masă şi protecţia împotriva efectelor

acestora

3.1 Noţiuni introductive

Prin noţiunea de arme de distrugere în masă se înţelege „o categorie de arme care provoacă
distrugeri în masă, simultane şi în scurt timp asupra oricărei fiinţe vii şi asupra fondului de
construcţii”.

Necesitatea de a studia în continuare acest tip de arme este justificată de faptul că acestea
continuă să reprezinte o componentă importantă a sistemelor de apărare a numeroase ţări.

Conform unor doctrine geopolitice adoptate de unele state – de exemplu Iran, Corea de Nord,
Israel etc -, deţinerea unui asemenea arsenal de arme constituie un puternic element de
descurajare a unui potenţial adversar de a ataca. Această idee a fost accentuată şi de percepţia
– nu numai la nivel politic- că existenţa arsenalului de arme de distrugere în masă a asigurat
echilibrul între părţile în conflict pe toată perioada desfăşurării „războiului rece”.

Terminarea „ războiului rece” nu a însemnat şi renunţarea la acest tip de arsenal.

De exemplu, în ultimele două decenii marile puteri nucleare – S.U.A, Federaţia Rusă, Marea
Britanie, Franţa şi China – s-au angajat într-un vast program de modernizare şi de dezvoltare a
armamentului nuclear.

Se acordă prioritate modernizării sistemului rachetelor balistice intercontinentale cu baza la

sol şi pe submarine, perfecţionării bombardierelor strategice şi construirii altor avioane (Ex.
S.U.A., B-1B, supersonic cu geometrie variabilă; F.117 STEALT, „invizibil”, B-2).

De menţionat că Acordurile SALT-I şi SALT-II au pus accentul numai pe numărul armelor

nucleare, neglijând limitarea aspectelor calitative, ceea ce a dus la escaladarea înarmărilor
nucleare, atât prin creşterea cantitativă a acestora, cât, mai ales, prin perfecţionarea şi
modernizarea lor.

Practic aceste acorduri nu au prevenit fabricarea rachetelor cu mai multe focoase nucleare
(MIRV), ci au contribuit la obţinerea unei precizii tot mai mari a rachetelor ICBM, precum şi
la dezvoltarea programelor „defensive” ASAT (anti-satelit) şi SDI (Iniţiativa de Apărare
Strategică sau, cum i s-a mai spus, „războiul stelelor”).

Nu în ultimul rând trebuie amintit că, cu restricţiile de rigoare privind modful de folosirea,
achiziţionarea şi folosirea unor astfel de arme este considerată de organizaţiile teroriste ca o
prioritate, ţinând cont de raportul cost/beneficii extrem de favorabil.

Câteva exemple care să justifice afirmaţia de mai sus sunt:

 NOIEMBRIE 1995 – container cu Cesiu 137 găsit într-o

parcare din Moscova, atribuit rebelilor ceceni;

 MAY 1995 – două pungi de plastic cu cianură de sodiu

şi acid sulfuric în scopul producerii de acid

cianhidric în metroul din Tokyo;

 MAY 1995 – un cetăţean american a cumpărat 3 vite

contaminate cu Yersinia Pestis, bacteria care

provoacă pesta;

 20 MARTIE 1995 – atac cu sarin în metroul din Tokyo,

12 morţi şi mii de intoxicaţi;

 15 MARTIE 1995 – trei valize au fost lăsate în gara

Kasumigaseki din Tokyo, în scopul unui atac cu

toxină botulinică;

 IANUARIE 1995 – membrii ai opoziţiei tadjice au

efectuat un atac cu acid cianhidric ucigând şase

soldaţi ruşi;

 DECEMBRIE 1996 – alimente contaminate cu acid

cianhidric în Sri Lanka, de către “tigrii tamili”;

 27 IUNIE 1994 – dintr-un microbuz a fost împrăştiat

sarin în localitatea Matsumoto – 7morţi şi 200 intoxicaţi -;

 1984 – timp de două săptămâni peste 700 persoane,

în opt restaurante din SUA au fost

intoxicate cu salmonela pentru a influenta rezultatul

alegerile locale;

Deoarece arma nucleară, biologică şi chimică reprezintă cele mai folosite arme de distrugere
în masă, în continuare vor fi prezentate factorii distructivi ai acestora.

3.2 Arma nucleară

Prin armă nucleară se înţelege „o armă de distrugere în masă care eliberează o mare cantitate
de energie intranucleară ca urmare a unei reacţii de fisiune nucleară”.

Arma nucleară este considerată de majoritatea specialiştilor ca cel mai puternic mijloc de
distrugere în masă, capabil să producă într-un timp scurt următoarele efecte principale:

– pierderi mari în oameni;

– distrugeri masive ale infrastructurii critice;

– infectarea radioactivă pe suprafeţe de teren foarte mari;

– distrugerea florii şi faunei pe o perioadă lungă de timp.

Ca urmare a diversificării mijloacelor de transport la ţintă şi a formei dispozitivelor nucleare,

în prezent, arma nucleară poate fi întrebuinţată la nivel tactic, operativ sau strategic.

Ea poate folosi ca principali vectori de transport:

– artileria de tip clasic sau reactivă;

– rachetele;

– aviaţia.

Explozia muniţiei nucleare se poate produce, în funcţie de scopul urmărit, în următoarele

medii:

– în aer (explozie aeriană joasă sau înaltă);

– la suprafaţa pământului (apei);

– subterană (subacvatică).

Factorii distructivi ai armei nucleare sunt:

– unda de şoc;

– emisia de lumină;
– radiaţia penetrantă;

– impulsul electromagnetic;

– infectarea radioactivă.

3.2.1 Unda de şoc

Reprezintă principalul factor distructiv al exploziei nucleare (aproximativ 50% din energia
exploziei).

Se măsoară prin suprapresiunea ∆P (în kg/cm2) ce acţionează asupra oamenilor, infrastructurii

critice, etc.

Caracterul şi volumul distrugerilor provocate de unda de şoc depind de:

– felul şi calibrul exploziei nucleare;

– rezistenţe construcţiilor;

– forma reliefului.

Distrugerile provocate construcţiilor şi infrastructurii critice pot fi:

– totale = refacerea nu mai este posibilă;

– puternice = sunt necesare reparaţii capitale;

– medii = sunt necesare reparaţii parţiale;

– uşoare = sunt necesare reparaţii curente.

Faţă de epicentrul exploziei muniţiei nucleare se pot defini 3 zone de distrugere, astfel:

a) zona I = se caracterizează prin distrugerea totală a clădirilor şi infrastructurii critice,

precum şi prin apariţia unui volum mare de dărâmături care blochează majoritatea căilor de
acces.

Deoarece în această zonă acţionează cea mai mare parte a efectului radiaţiei penetrante şi
calorice a exploziei muniţiei nucleare, oamenii suferă vătămări combinate. Din această cauză,
procentul pierderilor în oameni este de aproape 100%.

b) zona II = se caracterizează prin distrugeri puternice şi medii ale clădirilor şi infrastructurii

critice, precum şi prin blocarea parţială a căilor de acces.

Persoanele neadăpostite suferă traumatisme grave. Se produc şi incendii de masă. În această

zonă se concentrează efortul unităţilor de formaţiunilor de intervenţie, în principal pentru
scoaterea victimelor de sub dărâmături.
c) zona III = se caracterizează prin distrugeri medii şi uşoare a clădirilor şi infrastructurii
critice, precum şi prin blocarea izolată a căilor de acces.

Persoanele neadăpostite suferă traumatisme uşoare. Se pot produce şi incendii de masă şi

izolate.

În această zonă volumul acţiunilor de căutare-salvare este relativ scăzut şi poate fi executat de
către personalul existent în zonă.

3.2.2 Emisia de lumină

Reprezintă, ca importanţă, al doilea factor distructiv al exploziei muniţiei nucleare (circa 30%
din energia degajată).

În acest caz, efectele se apreciază prin impulsul luminos U( cal/cm2) ce acţionează asupra
oamenilor, construcţiilor, bunurilor etc.

Caracterul şi volumul arsurilor şi al incendiilor provocate depinde de:

– calibrul şi felul exploziei;

– natura materialelor;

– condiţiilor meteorologice (îndeosebi vizibilitatea şi nebulozitatea);

– forma de relief.

Efectele se produc circular la nivelul suprafeţei terenului şi trec de limitele zonelor de

distrugeri.

Din punct de vedere al acestui tip de efect se pot delimita 2 zone:

– zona incendiilor de masă = incendii de mari proporţii care generează consecinţe negative
majore asupra desfăşurării normale a activităţilor social-economice, precum şi asupra
mediului înconjurător.

Apare fenomenul denumit „furtună de foc”. Necesită intervenţia imediată şi masivă a

pompierilor.

– zona incendiilor izolate = asupra persoanelor neadăpostite se produc arsuri de gradul I –

III.

Zona incendiilor izolate este în limitele sau în afara limitelor zonei a 3-a de distrugere în
funcţie de calibrul exploziei nucleare.

3.2.3 Radiaţia penetrantă

Are o durată de acţiune relativ scurtă, de 20-25 secunde. Efectele radiaţiei penetrante se reduc
la limitele zonei I de distrugeri pentru exploziile nucleare având calibre mai mari de 50 kt. În
zona I, distrugerile fiind totale, numai la adăposturile care au rezistat, se poate interveni după
primele ore de la explozie.

3.2.4 Impulsul electromagnetic

Apariţia impulsului energetic se datorează radiaţiilor gama instantanee care împreună cu

atomii mediului provocă o ionizare a acestuia şi apariţia unor câmpuri de sarcini electronice
pozitive şi negative separate. Aceste câmpuri de sarcină creează câmpuri electronice şi
magnetice de scurtă durată, care se manifestă sub forma unui impuls.

Câmpurile sunt extrem de intense şi durează fracţiuni de secundă.

Pentru exploziile nucleare la joasă înălţime (mică altitudine) acţiunea impulsului

electromagnetic se poate extinde, aproximativ, de la locul exploziei până la distanţa de
siguranţă a iradierii personalului.

Muniţiile nucleare care explodează la o înălţime între 2-25 Km, vor produce un impuls
electromagnetic local în aerul înconjurător fără influenţă semnificativă la sol datorită simetriei
sferice a detonaţiei. Impulsul electromagnetic de la exploziile nucleare la foarte mare înălţime
(de la zeci la sute de Km) se va propaga pe distanţe lungi în atmosfera rarefiată şi va produce
curenţi electrici în straturile superioare ale atmosferei. Aceşti curenţi determină câmpuri de
radiaţii intense care acoperă la suprafaţa pământului arii de sute de mii de kilometri pătraţi.

Efectele generate de acest factor distructiv se manifestă asupra tehnicii care este sensibilă la
variaţiile câmpului electro-magnetic înconjurător.

3.2.5 Infectarea radioactivă

Caracteristicile acţiuni infectării radioactive sunt:

– se produce numai în cazul exploziilor nucleare la suprafaţa (apei) şi subterane;

– se produce pe suprafeţe foarte mari de mii sau zeci de mii de km2;

– are o mare durată în timp.

Infectarea cea mai puternică se produce în cazul exploziilor nucleare la suprafaţa terenului. Ea
este reprezentată prin emisia radiaţiilor radioactive, dintre care radiaţia gamma prezintă
pericolul cel mai mare datorită puterii mare de penetrare a materiei.

Infectarea radioactivă se apreciază prin doza de radiaţii D (măsurată în R) ce acţionează

asupra organismelor vii, calculată din momentul depunerii substanţelor radioactive în teren.

Doza raportată la unitatea de timp se numeşte nivel de radiaţii (R/h).

Mărimea suprafeţei infectate radioactiv depinde de calibrul exploziei şi de rezultanta vântului

de la sol şi pe straturi până la înălţimea maximă de ridicare a norului radioactiv.

Forma suprafeţei infectate este o elipsă deformată care poate fi împărţită în următoarele zone
(de la epicentrul exploziei spre exterior):
– zona D = la exteriorul acesteia doza de radiaţie este de 4000 R. Oamenii neprotejaţi
primesc doza letală de radiaţii încă din prima oră de la depunere;

– zona C = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 1200 R. Oamenii neprotejaţi
primesc în prima oră de depunere o doză de radiaţii corespunzând bolii de iradiere de gradul
2;

– zona B = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 400 R. Oamenii neprotejaţi
primesc în primele 2 ore o doză de radiaţii care marchează simptomele bolii de radiaţii de
gradul 1, iar pe toată durata acţiunii acestora o doză semiletală.

– zona A = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 40 R. La limita zonei oamenii
neprotejaţi primesc o doză lipsită de semnificaţii patologice.

Iradierea se poate face sub 2 forme:

– internă = are loc ca urmare a ingestiei sau inhalării substanţelor radioactive. În acest caz
efectele iradierii pot creşte până la de 40-60 ori;

– externă

Determinarea influenţei exercitate de către infectarea radioactivă asupra capacităţii fizice a

oamenilor se realizează prin analiza situaţiei de radiaţii.

Calcularea elementelor constitutive ale analizei de radiaţii (trasarea urmei norului radioactiv,
pierderile probabile în oameni, timpul permis de staţionare în adăposturi, gradul de infectare
radioactivă a mijloacelor tehnice, timpul de începere a acţiunilor şi durata acţiunilor în zonele
infectate radioactiv) se realizează de specialişti militari şi civili în domeniu.

3.3 Arma biologică

Prin armă biologică se înţelege ”o armă de nimicire în masă care se bazează pe acţiunea
microbilor patogeni şi a toxinelor asupra populaţiei, animalelor şi prin infectare asupra
suprafeţelor şi mijloacelor de intervenţie”.

Agenţii biologici se clasifică în două categorii:

(1) PATOGENI

(a.) Bacterii

(b.) Viruşi

(c.) Richetsii

(d.) Fungi

(2) TOXINE

(a.) Endotoxine
(b.) Exotoxine

(1.) AGENŢII BIOLOGICI PATOGENI

Sunt agenţi infecţioşi ce cauzează boli la oameni, animale sau plante. Agenţii biologici de
luptă (BW) care constituie o ameninţare asupra personalului includ bacterii, viruşi, richetsii şi
fungi cu referire comună la germenii lor. În timp ce marea majoritate a microorganismelor
sunt inofensive sau cu acţiune benefică, există aproape 100 de tipuri de patogeni naturali care
pot fi întrebuinţaţi ca agenţi biologici de luptă. Agenţii patogeni cauzează infecţii şi epidemii,
la pătrunderea în corp prin plămâni, traiectul digestiv, prin piele şi mucoasele orificiilor
deschise ale corpului.

Odată ce aceştia intră în corp, se multiplică învingând sistemul de autoapărare natural al

corpului (imunitate) producând boala. Bacteriile nu au nevoie pentru dezvoltarea lor de celule
vii. Simptomele cele mai comune asociate infecţiilor cu patogeni includ greutatea respiratorie,
gripa sau răceala, starea de vomă, diareea, pneumonia sau leziuni ale pielii (punctuale,
erupţii). Unii patogeni pot afecta sistemul nervos (dureri de cap, paralizii, convulsii, comă).

Unul dintre cei mai frecvenţi agenţi patogeni folosiţi –inclusiv în atacuri cu caracter terorist-
este bacilul anthracis care declanşează o boală infecţioasă numită antrax (cunoscut şi sub
denumirea populară de cărbune).

Fazele de evoluţie ale acestui tip de boală sunt:

1. evoluţia acută;
2. febră;
3. tulburări circulatorii;
4. tulburări digestive;
5. 5. moartea.

Perioada de incubaţie în organismul uman este , de regulă, de circa 1-8 zile.

Ca metode profilactice de combatere a antraxului menţionez:

– asanarea terenurilor contaminate;

– cultivarea terenurilor infestate cu leguminoase (acestea au capacitatea de a distruge

bacilul);

– vaccinarea anticărbunoasă preventivă (vaccinul este administrat subcutanat în treimea

mijlocie a gâtului, iar imunizarea se instalează după 14-17 zile şi durează circa 6-7 luni)

În cazul în care epidemia de antrax s-a declanşat, se declară starea de carantină de gradul 2 în
zona afectată iar tratamentul constă, în principal, din administrarea de antibiotice din clasa
penicilinei şi eritromicinei (streptomicină, tetraciclină, cloramfenicol).

(2.) T O X I N E L E

Sunt substanţe otrăvitoare, în general de natură proteică produse de bacterii, de unele animale
(şerpi, scorpioni), insecte, alge marine sau de plante (ricinul), bacteriotoxine, ficotoxine,
micotoxine, fitotoxine, zootoxine, brevetoxine, conotoxine, neurotoxine. Unele toxine pot fi
sintetizate chimic, altele pot fi produse artificial prin tehnici de inginerie genetică.

Difuzarea agenţilor biologici patogeni se poate realiza prin:

– lansarea muniţiei din avion (sub forma bombelor explozive, bombelor cu sursă de
presiune etc);

– rachete dirijate;

– generatori de aerosoli amplasaţi pe bordul avioanelor sau navelor (maritime sau

fluviale);

– agenţi vectori răspândiţi prin intermediul unor sisteme de containere prevăzute cu

dispozitive de aterizare lină.

Acţiunea muniţiei biologice se concretizează în formarea unui raion contaminat, precum şi

a unui nor de aerosoli care se deplasează pe direcţia şi cu viteza vântului la sol generând o
zonă de acţiune a norului biologic.

Pentru a realiza prognoza efectelor utilizării armei biologice asupra oamenilor specialiştii
calculează următoarele elemente:

– principalele caracteristici ale agentului patogen folosit;

– suprafaţa şi limitele raionului contaminat;

– urma norului format de aerosoli;

– procentul de populaţie care s-a îmbolnăvit (în cazul lipsei unor date iniţiale se poate
considera că s-a îmbolnăvit 50% din populaţia din raion şi 25% din populaţia de pe urma
norului);

– măsurile de carantină;

– necesarul de forţe şi mijloace necesare pentru desfăşurarea acţiunilor de prevenire şi

combatere a agentului patogen folosit.

3.4 Arma chimică

Prin armă chimică se înţelege „ o armă de nimicire în masă care se bazează pe pătrunderea în
organism, prin inhalare sau cutanat, a unor substanţe chimice care produc intoxicarea sau
moartea”.

În folosirea acestei arme se pot întrebuinţa o diversitate de mijloace de ducere la ţintă, cum ar
fi piese de artilerie, rachete tactice sau cu rază medie de acţiune, aviaţia (prin bombardament
sau pulberizare) etc .
Cunoaşterea procedeelor şi a mijloacelor folosite pentru întrebuinţarea armei chimice dă
posibilitatea să se precizeze şi natura substanţei toxice folosite (de exemplu, în cazul
sarinului, se folosesc salve de artilerie cu proiectile brizante de 5 secunde).

Particularităţi ale S.T.L.(substanţe toxice de luptă):

– acţionează biochimic şi nu mecanic;

– au o rază mare de acţiune;

– au o durată mare de acţiune;

– produc efecte complexe şi variate, începând cu iritarea temporară a ochilor şi căilor

respiratorii până la îmbolnăviri grave sau chiar mortale;

– necesită măsuri complexe de protecţie.

Clasificare fizică a S.T.L.:

– S.T. gazoase (fosgen, CO, hidrogen arseniat);

– S.T. lichide (Vx, soman, sarin, tabun, iperită, levizită, azotiperită);

– S.T. solide (unele S.T.L. de tipul ,,V,,CS,).

Clasificare fiziopatologică a S.T.L.:

– substanţe toxice neuroparalitice (tip V, sarin, soman, tabun);

– substanţe toxice cu acţiune generală (acid cianhidric, clorcian, oxid de carbon, hidrogen
arseniat);

– substanţe toxice vezicante (iperita, levizita, azotiperita);

– substanţe toxice sufocante (fos gen, difosgen, clor);

– substanţe toxice psihochiomice (LSD – 25, BZ).

Clasificare după persistenţă a S.T.L.:

– trecătoare (până la 30 de minute): acid ciaanhidric, clorcian, fosgen, etc;

– semipersistente (30 min. – 6 ore) : sarinul, difosgenul;

– persistente (6 ore la săptămâni şi chiar luni) : Vx, iperita, levizita, azotiperită.

EFECTELE S.T.L. ASUPRA ORGANISMULUI

S.T. NEUROPARALITICE pot pătrunde pe orice cale în organismul neprotejat, producând

intoxicaţia generală. În stare de vapori pătrund în organism în special prin căile respiratorii şi
plămâni. În stare lichidă pot pătrunde prin piele şi mucoase, mai ales dacă corpul are răni sau
arsuri. Intoxicaţia generală se mai poate produce şi prin consumul de apă şi de alimente
contaminate. Primele simptome sunt: mioza, lăcrimarea, greutatea în respiraţie, senzaţii de
oboseală şi dureri de cap. Apare apoi greţuri, vărsături, paralizia întregii musculaturi, inclusiv
a muşchilor respiratorii, urmată de moarte.

S.T. PSIHOCHIMICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. Ele acţionează în special

asupra sistemului nervos şi produc importante tulburări neuropsihice. Simptomele intoxicaţiei
constau în tulburări psihice ca: senzaţia de plutire în aer, vorbirea incoerentă, perceperea
vizuală deformată, halucinaţii auditive, etc.

S.T. HEMATICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. CO se fixează pe hemoglobina din

sânge, formând carboxihemoglobina care nu poate transporta oxigenul . Se produce “foamea
de oxigen” a ţesuturilor. H arseniat, pătrunzând în organism, produce o distrugere a globulelor
roşi. Se produc anemia şi foamea de oxigen a ţesuturilor.

S.T. VEZICANTE produc irosirea, vezicule şi ulceraţii ale pielii. În cazul iperitei, primele
simptome care apar sunt cele oculare; conjunctivita gravă, pleoapele se umflă, senzaţi de
usturime a ochilor. Simptomele în intoxicaţiile aparatului respirator constau în: iritarea intensă
a căilor respiratorii, tuse uscată, complicaţii pulmonare etc.

Acţiunea S.T. SUFOCANT – ASFIXIANTE se caracterizează prin parcurgerea a trei faze:

– faza de sufocare;

– faza de linişte aparentă;

– faza de asfixiere.

Întrebuinţarea armei chimice produce în zona asupra căreia s-a folosit:

– un raion infectat a cărui formă depinde de felul atacului;

– un nor primar, format din aerosoli de dimensiuni mai mici de 20 microni;

– un nor secundar, compus din vapori de substanţă toxică formaţi prin evaporarea
acesteia din raionul infectat.

Pentru evaluarea efectelor întrebuinţării armei chimice asupra oamenilor, terenului,

alimentelor, apei şi bunurilor neprotejate se calculează o serie de elemente care alcătuiesc
situaţia chimică.

Aceste elemente se referă la:

– mărimea şi forma raionului infectat cu substanţe toxice de luptă;

– pierderile probabile în oameni, în raionul infectat şi pe urma norului;

– persistenţa, respectiv evoluţia raionului în perspectiva variaţiei diurne şi în timp, a

temperaturii şi vântului;
– zonele de acţiune a norului primar şi a celui secundar de aer infectat;

– timpul de sosire a norului de aer infectat la diferite distanţe de raionul infectat;

– gradul de infectare a surselor de apă;

– volumul acţiunilor de tratare specială a persoanelor neadăpostite, căilor de acces,

echipamentelor, utilajelor şi mijloacelor de transport.

La final să recapitulăm câteva dintre principalele proprietăţi unice şi diferite ale armei
biologice, faţă de alte arme :

– efectele nu sunt imediate – simptomele apar într-un interval de la ore la săptămâni

(perioadă necesară de înmulţire a microorganismelor în interiorul ţintei gazdă până la
declanşarea bolii). Aceasta poate fi un dezavantaj faţă de alte arme care au urmări imediate
(ex. într-o situaţie de luptă de nivel tactic foarte dinamică), dar în multe cazuri convin
atacatorului;

– numai o cantitate foarte mică de agent este necesară pentru obţinerea efectelor –
luând în considerare că agenţii biologici se înmulţesc în ţinta gazdă;

– armele biologice pot avea şi un efect secundar, determinat de faptul că boala poate fi
transferată altor indivizi. Un atac de proporţii foarte mici cu agenţi infecţioşi împotriva unor
ţinte locale pot conduce la o răspândire epidemică atât ca arie geografică, cât şi ca durată de
manifestare;

– armele biologice nu distrug echipamentele. Această caracteristică, care este valabilă

şi pentru armele chimice, înseamnă că nu sunt afectate clădirile, instalaţiile, tehnica şi alte
echipamente, ci numai organismele vii;

3.5 Protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă

Măsurile de protecţie împotriva efectelor armelor de distrugere în masă sunt de 2 tipuri:

– măsuri de protecţie colectivă –generală- ;

– măsuri de protecţie individuală –personală-.

3.5.1 Măsuri de protecţie colectivă –generală-

Acest tip de măsuri se execută de către întreaga populaţie conform planificării şi organizării
realizate de organelor abilitate prin lege în acest sens.

Astfel, în cazul atacului nuclear, principala măsură de protecţie o constituie adăpostirea.

Aceasta se realizează pentru populaţie în sistemul de adăposturi de protecţie civilă iar pentru
unităţile de orice armă prin adăposturi specifice (fixe, mobile sau transportabile).

Adăposturile realizează reducerea efectelor factorilor distructivi ai armei nucleare cu un

coeficient semnificativ.
Aplicare metodei de asigurare a protecţiei prin adăpostire este prioritară şi in cazul folosirii
armei chimice.

Procedura de urmat în cazul folosirii adăposturilor – indiferent de tip – este redată în anexa I.

3.5.2 Măsuri de protecţie individuală –personală-

Cele mai cunoscute mijloace folosite în acest scop sunt:

1. masca contra gazelor – echipament funcţional care asigură, cel puţin, protejarea
ochilor şi căilor respiratorii împotriva agenţilor chimici şi biologici şi a inhalării
prafului radioactiv;
2. complet individual de protecţie – echipament care asigură protecţia corpului şi părţilor
descoperite ale capului, neprotejate de masca contra gazelor, împotriva acţiunii
agenţilor chimici şi biologici, iradierii produse de particule alfa şi beta şi contaminării
radioactive;
3. articole medicale.

Să enumerăm câteva din caracteristicile tehnico-tactice ale fiecărui mijloc menţionat mai sus.

1) Caracteristicile tehnico-tactice ale măştii contra gazelor md.74, 85, 85-F sunt:

a) câmp vizual general – minim 80%;

b) timp de trecere în poziţia de luptă – 10 – 12 sec.;

c) capacitatea de protecţie a măştii exterioare faţă de agenţii chimici sub forma de picături
– minim 6 h;

d) rezistenţa măştii exterioare la cicluri contaminare-decontaminare – minim

4 – 5 cicluri;

e) capacitatea de protecţie faţă de vaporii de agenţi chimici a cartuşului filtrant, la toxine

cu acţiune generală – minim 6 g iar la neuroparalitice şi vezicante – minim 25 g.

Părţile componente ale echipamentelor de protecţie a ochilor, căilor respiratorii împotriva

agenţilor chimici şi biologici şi a inhalării prafului radioactiv se prezintă în figura 1, 2 şi 3.

2) Completul de protecţie asigură protecţia individuală a personalului (părţilor descoperite

ale capului, neprotejate de masca contra gazelor), împotriva acţiunii agenţilor chimici şi
biologici, iradierii produse de particule alfa şi beta şi contaminării radioactive.

3) Protecţia sanitară a militarilor se realizează cu ajutorul:

 truselor sanitare cu care se asigură decontaminarea iniţială, ajutorul şi autoajutorul

sanitar, în caz de răniri şi arsuri;
 antidoturilor care asigură protecţia împotriva agenţilor chimici de luptă, în special
împotriva agenţilor chimici neuroparalitici;
 radioprotectorilor care asigură scăderea radiosensibilităţii organismului uman
ANEXA I

PROCEDURI PRIVIND EXPLOATAREA ECHIPAMENTELOR DESTINATE

PROTECŢIEI COLECTIVE

1. Principii generale

Pentru realizarea protecţiei colective se va ţine seama de:

a) tipul de echipamente de protecţie colectivă disponibile;

b) dispunerea în teren a echipamentelor de protecţie colectivă;

c) condiţiile şi frecvenţa de intrare şi ieşire în şi din adăposturi;

d) condiţiile climaterice ale zonei de operaţii;

e) condiţiile locale de mediu;

2. Proceduri de intrare a personalului în echipamentele destinateprotecţiei colective

Aplicarea procedurile de intrare a personalului în echipamentele de protecţie colectivă va

reduce riscul contaminării militarilor şi a echipamentului din interior.

Potenţialele surse de contaminare a interiorului unui echipament de protecţie colectivă sunt

praful radioactiv şi agenţii chimici sub formă lichidă (picături).

În cazul unui atac chimic sau nuclear responsabilul fiecărui adăpost verifică la intrare tot
personalul utilizând un detector de agenţi chimici respectiv un echipament de control
dozimetric.

Personalul trebuie să urmeze procedurile specifice de la intrare, indiferent dacă au fost sau nu
depistaţi contaminaţi chimic sau radioactiv.

La intrarea într-un adăpost de protecţie colectivă a personalului se desfăşoară următoarele

activităţi:

a) şeful adăpostului execută controlul gradului de contaminare chimică şi nucleară a

echipamentelor aflate asupra personalului;

b) echipamentele şi armamentul contaminate sunt depozitate în exteriorul adăpostului, în

locuri special amenajate (nu vor fi depozitate lângă/în apropierea uşii de acces în adăpost);

c) echipamentele necontaminate sunt depozitate în interiorul adăpostului, în locuri special

amenajate;

d) fiecare persoană îşi decontaminează echipamentul de protecţie individuală;

e) pentru o decontaminare totală sigură este nevoie de două persoane; persoana care urmează
să fie decontaminat stă cu spatele, iar cea de a doua execută decontaminarea completului unic
de protecţie individuală/pelerinei, după care îşi decontaminează propriile mănuşi;

f) cea de a doua persoană procedura de decontaminare, echipamentele fiind îndepărtate pe

măsură ce sunt decontaminate; pe toată durata executării decontaminării echipamentelor,
spaţiul destinat dezechipării este bine ventilat pentru a se evita creşterea concentraţiilor
vaporilor de agenţi toxici de luptă;

g) după dezechipare, persoana care intră în adăpost execută decontaminarea propriei persoane
în camera de decontaminare;

h) după decontaminarea personalului, acesta intră în adăpost unde este supus controlului
gradului de contaminare; în cazul în care o persoană este găsită ca fiind contaminată, acesta
repetă decontaminarea totală.

I DESTINATIE
– protecţia organelor respiratorii, a feţei şi a ochilor împotriva substanţelor toxice de lupta,
prafului radioactiv şi agenţilor biologici;

– alimentarea cu lichide în zone contaminate;

– transmiterea ordinelor la distanţă.

II CARACTERISTICI TACTICO-
TEHNICE
– câmp vizual general min. 80%;

– timp de trecere in poziţia de lupta 10 – 12 sec.;

– capacitatea de protecţie a măştii exterioare

faţă de S.T.L. sub forma de picături min. 6 h;

– rezistenţa măştii exterioare la cicluri

contaminare-decontaminare min. 4 – 5 cicluri;

– capacitatea de protecţie faţă de vaporii de

S.T.L. a cartuşului filtrant:

a) S.T.L. cu actiune generala min 6 g;

b) S.T.L. neuroparalitice si vezicante min 25 g;

– distanta de recepţionare a ordinelor 100±10 m;

3.1.2 Elemente componente reprezentative

– identifică părţile componente prezentate mai jos şi învaţă rolul acestora pentru îndeplinirea
misiunii.

3.1.2.1 Faţa măştii

Rolul acesteia este de a asigura protecţia organelor respiratorii, a feţei şi a ochilor împotriva
substanţelor toxice de luptă, prafului radioactiv şi agenţilor biologici;

3.2.2 Cartuş filtrant

Rolul acestuia este de a reţine vaporii de S.T.L.

3.2.3 Dispozitiv de alimentare cu lichide

Rolul acestuia este de a asigura consumul de lichide în zona contaminată;

3.2.4 Dispozitiv pentru amplificarea sunetului

Rolul acestuia este de a asigura transmiterea la distanţă a ordinelor.

3.2..5 Sac portmască

Rolul acestuia este de a asigura transportul măştii contra gazelor.

3.2.6 Dispozitiv pentru corectarea vederii

Rolul acestuia este de a asigura corectarea acuităţii vizuale;

IV EXPLOATAREA COMPLETULUI

1. Folosirea măştii contra gazelor

1.1 Alege talia

– măsoară înălţimea fetei;

– alege talia.

1.2 Verifica masca contra gazelor

– părţile componente ale măştii;

– integritatea: 1. suprafeţei măştii;

2. vizoarelor;
3. supapele de inspiraţie/expiraţie;

4. sistemul de fixare-ajustare şi purtare;

5. cartuşul filtrant ( să nu prezinte deformaţii prin lovire)

6. dispozitivul de amplificare al sunetului;

1.3 Asamblează masca contra gazelor

– scoate cartuşul filtrant din sacul portmască;

– scoate dopul de cauciuc şi capacul filetat al cartuşului filtrant;

– înfiletează până la refuz cartuşul filtrant la blocul supapei de inspiraţie;

1.4 Verifică funcţionarea măştii contra gazelor

1.4.1 Verificarea măştii în afara atmosferei contaminate

– îmbracă masca contra gazelor şi ajusteaz-o pe figură;

– obturează orificiul de intrare al aerului în cartuşul filtrant cu podul palmei şi fă o inspiraţie

adâncă. Dacă inspiraţia nu este posibilă şi masca exterioară se lipeşte de obraji, atunci masca
contra gazelor este bună şi se poate folosi în atmosfera contaminată;

1.4.2 Verificarea măştii în atmosfera contaminată

– execută prevederile punctului 1.4.1;

– solicită avizul medicului;

– întră în zona contaminată respectând următoarele:

1. intră în zona contaminată numai la ordin şi în formaţiunile constituite de şeful tău direct;

2. nu depăşi timpul de staţionare în zona contaminată (max. 5 min);

3. execută în zona contaminată 8-10 genoflexiuni şi câteva rotiri al capului;

4. nu scoate masca contra gazelor;

5. daca simţi o iritare a ochilor ieşi din zona contaminată şi raportează;

6. remediază (solicita remedierea) defecţiunile constatate.

1.5 Verificarea dispozitivului cu alimentare cu lichide

– scoate din sacul portmască capacul dispozitivului;

– montează capacul în locul capacului bidonului individual;

– scoate bidonul individual de la centura;

– racordează tubul de aducţiune între capacul dispozitivului şi mască;

– respectă dispozitivului din figura anterioară;

– verifică dacă dispozitivul permite consumul de lichide;

– la terminarea operaţiunii deşurubează tubul de aducţiune şi capacul dispozitivului şi introdu-

le în sacul portmască;

– pe timpul filetării/defiletării tubului de aducţiune la faţa măştii se opreşte respiraţia;

1.6 Verificarea dispozitivului de amplificarea a sunetului

– îmbracă masca contra gazelor;

– defiletează căpăcelul de protecţie al mufei de cuplare a dispozitivului din partea dreapta a

măştii;

– cuplează cablul de legatură;

– pune în funcţiune dispozitivul;

– verifică funcţionarea acestuia;

1.7 Trece masca în poziţia “de marş”

– trece cureaua de purtare a sacului portmască peste umărul drept;

– prinde sacul portmască de centura;

– urmăreşte ca marginea de sus a sacului portmască să fie la nivelul centurii şi să nu împiedice

mişcarea mâinii.

1.8 Trece masca in poziţia “de aşteptare”

– trece arma la umăr sau sprijin-o de parapet ori o ţine între genunchi;

– aduce sacul portmască puţin spre înainte şi deschide capacul;

– slăbeşte cureaua căştii pentru a putea fi scoasă uşor;

– scoate dopul de cauciuc de la cartuşul filtrant şi îl montează la mască;

1.9 Trece masca in poziţia “de luptă”

– opreşte respiraţia şi închide ochii;

– execută activităţile prevăzute la punctul 1.8;

– lasă casca pe spate sau scoate boneta de pe cap;

– introduce faţa cu bărbia înainte în locaşul bărbiei şi prin întindere trece cordelele peste cap
în aşa fel încât să nu lase cute, iar vizorul să vină în dreptul ochilor;

– face o expiraţie puternica, deschide ochii şi continuă respiraţia;

– pune casca pe cap şi strânge cureaua acesteia;

– închide capacul sacului portmască;

1.10 Scoaterea măştii contra gazelor

– trece arma în poziţia “la umăr”;

– lărgeşte cordeaua de fixare-ajustare;

– apucă cu mâna stângă cartuşul filtrant, sau blocul supapei de inspiraţie –1 şi prin mişcarea
mâinii înainte şi în sus scoate masca de pe figură;

– pune casca pe cap;

– şterge masca contra gazelor în interior;

– demontează cartuşul filtrant şi montează capacul de protecţie şi dopul;

– introdu masca în sacul portmască;

III EXPLOATAREA COMPLETULUI

1.1 Îmbrăcarea completului de protecţie pentru toate armele în poziţia “de aşteptare”

Execută la comanda “îmbracă completul de protecţie” următoarele activităţi:

– dă jos casca;

– aţează jos arma;

– dă jos masca contra gazelor;

– dă jos centura şi echipamentul prins pe ea;

– despachetează completul de protecţie şi aşează sacul de transport pe locul indicat de

comandant;

– îmbracă completul de protecţie în următoarea ordine:

a) îmbracă combinezonul (ansamblul pantalon-bluza) şi dă gluga bluzei pe spate;

b) încheie fermoarul completului de protecţie;

– ia sacul port mască şi trece masca în poziţia de aşteptare;

– prindeţi centura cu materiale pe tine;

– pune mănuşile de protecţie la centura;

– pune casca pe cap;

– ia arma.

1.2 Îmbracă completul de protecţie în poziţia “de luptă”

Execută la comanda “GAZE” următoarele activităţi:

– dă jos casca;

– aşează jos arma;

– trece masca contra gazelor în poziţie de luptă;

– pune gluga completului pe cap şi închide fermoarul şi butonii;

– pune casca pe cap;

– pune mănuşile în mâini;

– ia arma.

1.3 Dezbrăcarea completului de protecţie

La comanda “scoateţi completul de protecţie” executaţi următoarii paşi:

– protejează-ţi părţile descoperite ale corpului (aceste să nu vină în contact cu suprafeţele

contaminate ale completului);

– asigură decontaminarea tehnicii de luptă, a părţii din faţă a completului şi a mănuşilor de

protecţie, folosind la nevoie completele de decontaminare sau pachetul de decontaminare
iniţială;

– dezbracă completul de protecţie numai în zona necontaminată;

– urmăreşte să stai cu faţa în direcţia de unde bate vântul;

– pune jos arma;

– scoate casca;
– scoate centura cu echipamentul de pe ea şi sacul portmască şi pune-le jos;

– dezbracă completul de protecţie respectând următoarele reguli:

a) evita contaminarea proprie;

b) aruncă de pe corp mănuşile şi completul de protecţie;

c) departează-te în partea dinspre care bate vântul faţă de locul unde ai dezbrăcat completul de
protecţie;

d) scoate masca contra gazelor întorcându-te cu spatele faţă de locul de dezbrăcare al

completului;

` – deplasează-te în zona decontaminată;

https://andreivocila.wordpress.com/2010/09/07/efectele-armelor-de-distrugere-in-masa-si-
protectia-impotriva-efectelor-acestora-3/