LingvGen - Note de Sem - PE PDF

Universitatea SAPIENTIA, Miercurea Ciuc
Facultatea de Științe Economice, Socio-Umane și Inginerești

Catedra de Științe Umane
Specializarea: Limba și literatura română – Limba și literatura engleză
Literatura universală și comparată - Limba și literatura engleză
LINGVISTICĂ
GENERALĂ
– Notițe de seminar. Aplicații –

- Material de uz intern -
Pentru specializările: RO-ENG și LIT. COMP.

Anul de studii: I
Semestrul: I
Titularul seminarului: lector univ. dr. Pál Enikő
Lingvistică generală
- Notițe de seminar -
Scopul unității de seminar:
 prezentarea aparatului critic cu care se operează în discursurile științifice

 prezentarea caracteristicilor definitorii pentru unele noțiuni fundamentale ale filologiei și ale
lingvisticii generale și precizarea raporturilor între acestea
 prezentarea unui scurt istoric al lingvisticii în vederea stabilirii coordonatelor esențiale ale
teoriilor asupra limbajului uman
 prezentarea diacronică a conceptelor de filosofie a limbajului și de lingvistică teoretică /
aplicată
 prezentarea unor elemente de teoria limbajului în scopul evaluării logice și argumentative a
unui discurs
 prezentarea principalelor dihotomii cu care se operează în domeniul lingvisticii generale
 prezentarea principalelor modele / sisteme de gândire și lingvistice
 prezentarea etapelor de analiză a unui text / discurs asupra limbii din perspectiva evoluției
lingvisticii și a metodelor/obiectivelor / resurselor acesteia
 prezentarea unor modalități de evaluare a unor teorii formulate asupra limbii
Obiective operaționale – după ce vor studia această unitate, cursanții vor putea să:
 delimiteze domeniul de cercetare specific lingvisticii generale
 identifice elementele relevante privitoare la originea, dezvoltarea și natura limbii din
cadrul diverselor teorii legate de această problemă
 definească noțiunile de bază ale lingvisticii generale
 analizeze texte din diverse perioade de evoluţie din perspectiva lingvisticii diacronice și
sincronice
2
TEMATICA SEMINARELOR DE LINGVISTICĂ GENERALĂ
1 - 2. Introducere în filologie şi în lingvistică generală:

 Concepte operaţionale (limbă, limbaj, vorbire etc.)
 Probleme ale adnotării
3 - 4. Studiul limbii în Antichitate:

 Noțiuni de filosofia limbajului
 Știinţa limbii în: India veche, China veche, Grecia antică, Roma antică
[Vedele indiene (sec. XVIII-XV î.e.n.), limba sanscrită (marele epopei
Ramayana şi Mahabharata), activitatea lui Panini / activitatea filozofului
chinez Yang-Siung / pitagoreii şi sofiştii greci despre numele obiectelor,
Dyonysios Thrax, Apollonios Dyskolos / Terentius Varro, Aelius Donatus,
Priscianus etc.]
 Aplicații pe texte (fragmente din Platon: Sofistul; Aristotel: De interpretatione,
Peri hermeneias)
Studiul limbii în Evul Mediu şi în perioada Renaşterii
5 - 6. Studiul limbii în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea:

 Raţionalismul şi empirismul lingvistic
 [elaborarea doctrinei raţionaliste în Grammaire générale et raisonnée, de
Claude Lancelot şi Antoine Arnauld (Port-Royal, 1660); consecinţele
benefice ale curentului raţionalist în lingvistică; interesul crescând pentru
consolidarea şi dezvoltarea limbilor naţionale în Europa în perioada
renascentistă / raţionalism, empirism]
 Aplicații pe texte (fragmente din opera lui John Locke; G. W. Leibniz; G.
Vico: Știința Nouă).
7 - 8. Lingvistica secolului al XIX-lea:

 Metoda comparativ – istorică, naturalismul lingvistic, psihologismul lingvistic,
şcoala neogramaticilor
 [contribuţia lingviştilor Fr.Bopp, R.K.Rask, J.Grimm, A.Vostokov, Fr.Diez
ş.a.m.d. la dezvoltarea comparativisticii în ştiinţa limbii. Aprecieri pozitive şi
critice la adresa studiilor de lingvistică comparativ-istorică / Şcoala
naturalistă (August Schleicher, Max Muller ş.a. / Şcoala neogramaticienilor şi
pozitivismul în lingvistică: legile fonetice, schimbările fonetice
,,accidentale‖, analogia etc.]
 Aplicații pe texte (fragmente din Wilhelm von Humboldt: Despre diversitatea
structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a
umanităţii; M. Heidegger)
3
9 - 10. Lingvistica secolului al XX-lea:
 Structuralismul (Ferdinand de Saussure)
 Orientări şi curente lingvistice post-saussuriene: cercul lingvistic de la Praga,
cercul de la Copenhaga
 Lingvistica americană (Şcoala descriptivismului american. Behaviourismul. L.
Bloomfield. Generativismul. N. Chomsky)
 Aplicații pe texte
11 - 12. Metode moderne în lingvistică:

 Analiza funcţională. Analiza distribuţională. Analiza în constituenţi imediaţi.
Abordări pragmatice. Teoria actelor de vorbire (J. Austin- J. Searle). Teoria
semnelor (Ch. Peirce).
 Aplicații pe texte.
Bibliografie obligatorie:
 Lucia Wald: Scurtă istorie a lingvisticii, Ed. Științifică, București, 1961; reeditată în
1965 și 1977.
 Emil Ionescu: Manual de lingvistică generală, ediţia a II-a, revizuită, Editura All,
Bucureşti 1997.
 *** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, 2005 (în continuare, DSL).
Bibliografie recomandată:
 Al. Graur: Introducere în lingvistică, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1965.
 Eugen Coşeriu: Introducere în lingvistică, Ed. Echinox, Cluj, 1999.
 Eugen Coşeriu: Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ed.
Enciclopedică, 2004.
4
INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA GENERALĂ
– INTRODUCERE ÎN FILOLOGIE –
Activitate de tutoriat
Considerații preliminare. Reflecții.
Filosofia și lingvistica / Gândirea și limba:

o Gândirea = ,,convorbire fără glas a sufletului cu sine însuși‖ (Platon, Sofistul)
o ,,Doar într-o limbă putem gândi‖ - ,,locuire a gândirii noastre într-o limbă‖ (Gadamer)
,,Suntem mai degrabă cuprinși întotdeauna în interiorul unei limbi... Creștem,
facem cunoștință cu oamenii și la urmă cu noi înșine în măsura în care învățăm să
vorbim‖ (idem).
Obiectul lingvisticii:
- etimon: fr. linguistique
Lingvistica este ...
ştiinţa care studiază limbajul uman
- LIMBĂ vs. LIMBAJ
- Limbaj natural vs. artificial
- LIMBĂ vs. VORBIRE
- LIMBĂ vs. REALITATE
Domenii ale lingvisticii

- Lingvistică vs Gramatică
- Lingvistica și alte științe
o obiect comun: limba
Nivelurile limbii
- Fonetica / Fonologia
- Lexicologia
- Morfologia
* Frazeologia
- Sintaxa
* Semantica
* Etimologia
* Pragmatica
* Stilistica
5
Elemente de filologie:
o filologie
- ştiinţă care ,,se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul
textelor vechi şi al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influenţelor
suferite, al modului în care ni s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu
editarea lor‖ (DEX, s.v.)
- ,,disciplină care se ocupă cu studiul textelor, analiza critică a acestora,
compararea variantelor, editarea manuscriselor‖ (DSL, s.v.)
- philos (prieten, iubitor) + logos (cuvânt, ştiinţă)
- AUTENTICITATE, PATERNITATE, DATARE, LOCALIZARE, EDITARE
o noțiuni de filologie:
- apendice (appendix): anexă, supliment, adaos la o lucrare
- apocrif: (Despre scrieri) Care este atribuit altui autor decât celui adevărat; a
cărui autenticitate este îndoielnică. ♦ (Substantivat, n.) Scriere religioasă
nerecunoscută azi între cele canonice
- bibliofil: 1. specialist în bibliofilie1 2. colecţionar de cărţi şi de alte documente
grafice şi iconografice (hărţi, gravuri etc.), îndeosebi rare şi preţioase
- bibliograf: specialist care elaborează lucrări de bibliografie [În Evul Mediu, lat
bibliographus era unul din numele date copistului de ms]
- bibliografie: 1. ramură a bibliologiei care are ca obiect de studiu descrierea,
clasificarea şi aprecierea documentelor tipărite şi în ms., în vederea unei mai
bune valorificări a conţinutului lor de informaţii de către beneficiar. 2.
repertoriu cronologic, alfabetic sau pe materii al scriitorilor referitoare la o
anumită problemă sau disciplină, la operele unui autor etc. 3. lista lucrărilor de
care s-a folosit un autor pentru a elabora o lucrare
- biobibliografie: lucrare care cuprinde biografia2 unui autor împreună cu
titlurile scrierilor lui şi ale celor privitoare la viaţa şi activitatea sa
- colecţie: 1. serie de documente grafice sau iconografice asemănătoare sau de
aceeaşi categorie, adunate şi conservate în mod sistematic 2. serie de cărţi
conţinând lucrări separate, dar publicate la aceeaşi editură cu un titlu comun, pe
lângă titlurile individuale, apropiate ca tematică şi tipărite într-un format identic
- codice (codex): 1. Reunire de table cerate, reprezentând cea mai veche formă de
carte la romani. 2. Culegere (manuscrisă) de legi, de documente medievale sau
de orice texte vechi (medievale), de obicei cu conţinut variat
- editor: colectivitate sau persoană care răspunde de publicarea unei lucrări sau
a unei colecţii
- editorial: articol, de obicei nesemnat sau semnat de comitetul de redacţie al
periodicului, în care se precizează poziţia redacţiei faţă de o problemă majoră
de actualitate sau faţă de un eveniment semnificativ
- ediţie: totalitatea exemplarelor unei lucrări cu acelaşi conţinut, aceeaşi limbă şi
aceeaşi tehnoredactare, imprimate la aceeaşi dată
1
Bibliofilie: 1. ramură a bibliologiei (ştiinţa care se ocupă cu studiul cărţilor sub aspectul publicării, difuzării
şi comercilizării lor) – care se ocupă cu studiul cărţilor din punctul de vedere al rarităţii şi al valorii artistice.
2. Pasiunea şi priceperea de a colecţiona şi evalua cărţi rare şi preţioase.
2
Biografie: lucrare care conţine prezentarea vieţii unei personalităţi (ex. G. Călinescu: Viaţa lui Eminescu.).
6
[Tipuri de ediţii:
- ed. ştiinţifice (presupune reproducerea corectă a textului, o interpretare a
grafiei, comentarea pasajelor mai dificile, adnotări, glosare, un aparat
critic)/ cvasiştiinţifice (adresată intelectualilor)/ ed de largă popularizare
- ed. critice: pornind de la 2 sau mai multe copii, versiuni / variante ale unei
opere, încearcă să refacă prototipul operei (în subsol se dau şi variante)
- ed. diplomatice: publică numai una dintre versiunile cunoscute – în subsol
dă variantele – dacă ea conţine comentarii de critică textuală: ed academică
- ed. de popularizare: reproduc textul în ortografia curentă, fără comentarii
de critică textuală]
- filiaţie: raportul existent între diferitele versiuni ale unei lucrări

- glosă: scurtă notă explicativă, care însoţeşte un cuvânt dificil sau un pasaj
neînţeles dintr-un text; comentariu; adnotare - (la pl) totalitatea cuvintelor care
alcătuiesc un glosar (- dicţionar)
- manuscris: termen care denumeşte în sens larg orice text scris de mână.
Semnificaţia lui majoră însă este aceea de carte veche scrisă sau copiată înainte
de apariţia sau răspândirea tiparului
- siglă: prescurtare convenţională formată din litera iniţială sau din grupul de
litere iniţiale folosite în inscripţii, în manuscrise etc. pentru a evita cuvintele sau
titlurile prea lungi
Semne grafice:
- acoladă (}): paranteză pentru explicaţii sau pentru a pune în relief un anumit
paragraf
- blanc: spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite
- aldin(e): caracter tipografic cu conturul mai plin, literă gr(o)asă
- italice (cursive): caracter tipografic, literă înclinată
- asterisc (*): indică prezenţa unei note la subsol sau, înaintea unor elemente
lexicale, faptul că sunt neatestate /greșite - * - opere colective
* *
- [...] – eliminare din text
- <... > - adăugiri în text: supoziţii, interpolări
Formule în trimiteri de la subsol - Adnotări / Citări / Abrevieri:

- ad litteram: în sensul foarte strict al cuvântului, literă cu literă, întocmai ca în
textul original
- < sic! > în textul reprodus e o greşeală care trebuie semnalată
- < s.n. > sublinierea noastră
- < s.a. > sublinierea autorului
- cf. - confer - termen prin care se face o trimitere la un text, la un izvor, la o
lucrare, compară (cu)!
- apud: trimitere la un text - citarea unui autor prin intermediul altui autor
- idem (id.) – acelaşi autor, pentru evitarea repetării unor date, titluri, citate etc.;
acelaşi, la fel, tot aşa
- ibidem (ibid., ib.) – aceeaşi operă, în acelaşi loc - (cu privire la un text deja citat)
în acelaşi loc, tot acolo, în aceeaşi lucrare
- op.cit. – opera citată
- f.l. – fără loc + f.a. – fără an
- v. (vezi) – trimitere la un alt material
7
- passim: - ici şi colo – însoţind indicaţiile referitoare la pagini atunci când se
face trimiterea la o idee sau la o interpretare ale cărei elemente sunt risipite pe
un nr mai mare de pag (ex. p.43-50 passim)
- supra: mai sus – când se trimite la unele afirmaţii din propria lucrare
înregistrate pe una din paginile anterioare (ex. v. supra, p.5)
- infra: mai jos
- p. – pagina, pp. – paginile
- ş.urm (ş.u.) – şi următoarele
- art.,/ cap. / col. – coloană / ed. / etc. / vol.
- indicele de cuvinte: listă alfabetică în care sunt înregistrate toate cuvintele şi

formele discutate sau explicate în cursul lucrării (cu trimiteri la pagini)
- indicele de autori, de nume: însumează toate numele autorilor citaţi
- indicele de materii – problemele discutate în lucrare
- listă bibliografică
- lista abrevierilor
Citarea: - la prima trimitere se dau indicaţiile bibliografice complete: [numele autorului,

titlul operei cu cursive, editura, locul, anul, pagina]
- la următoarea trimitere se notează numele autorului + op. cit. + p.
- mai multe referiri la aceeaşi lucrare pe o singură pagină: după prima trimitere
(completă) - idem – ibidem + p.
TIPURI DE FIŞE:
- fişa de referinţă bibliografică
R o s e t t i , Acad., AL.,
Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,
[Bucureşti], Editura pentru literatură, 1968,
842 p.
Iordan, Iorgu,
Probleme generale ale lingvisticii romanice,
în Studii şi cercetări lingvistice, anul XVII [1966], nr 1, p. 3-12.
Liturghierul lui Coresi

Text stabilit, studiu introductiv şi indice de A L . M a r e ş , Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1969, 187 p. + 84 facsimile (Institutul
de lingvistică.)
8
Densusianu, Ovid,
Obiectul şi metoda filologiei,
în Opere, Ediţie îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb. 1. Lingvistică.
Scrieri lingvistice. Bucureşti, EPL, 1968, p. 12-22.
- fişa de extras: - cuprinde idei, citate extrase din lucrări
Sugestii pentru întocmirea fişelor de lectură1
*Observaţie: Aceste sugestii au un caracter pur introductiv şi orientativ şi se adresează celor care nu
utilizează niciun sistem de fişe de lectură sau sunt începători în folosirea lor.
Fişa de lectură este un instrument personal de consemnare a unor lecturi, în scopul valorificării
ulterioare (pentru rezumate, conspecte, prezentări, lucrări).
Avantaje ale folosirii fişelor:
 Fişele sunt utile în special atunci când lucrarea dorită nu se află în biblioteca personală şi nici
nu e posibilă xeroxarea textului. Oricum, chiar dacă textul poate fi procurat în forma lui
iniţială, e preferabilă fişarea.
 Bine făcute, fişele pot fi folosite atât pe termen scurt (ex. pregătirea pentru un seminar), cât
mai ales pe termen lung. Fişele bibliografice iniţiale pot fi folosite pentru întocmirea
bibliografiilor, iar celelalte tipuri pentru conţinutul lucrărilor.
Formate:
 Sistemul clasic prevede folosirea formatului A6 (un sfert de coala A4) pentru notarea unei
singure idei/ probleme.
 Unii preferă folosirea unor foi A5 sau chiar A4 (deşi acestea din urmă sunt incomode atunci
când se urmăreşte compararea unor idei în mai multe texte).
 În cazul în care există posibilitatea, recomand trecerea în format electronic a fişelor. Lucrul cu
ele este mult mai uşor şi mai creativ.
 Oricare ar fi formatul, recomandabilă este folosirea unei singure feţe a colii. Oricât de multă
economie aparentă s-ar crea prin folosirea ambelor feţe, lucrul cu fişele cere adesea folosirea
simultană a mai multor fişe, şi „fotografierea‖ unei idei pe mai multe fişe, fapt imposibil dacă
se folosesc ambele feţe.
Tipuri de fise:
Oricare ar fi tipul utilizat, se recomandă întocmirea unei fişe bibliografice iniţiale.
Fişa bibliografică iniţială trebuie să conţină informaţiile bibliografice ale cărţii. Ordinea acestor
informaţii poate varia, în funcţie de sistemul utilizat, dar este preferabilă folosirea constantă a unui
singur sistem.
Exemple:
 Pentru volume de autor:
1
Acest material a fost preluat din:
http://www.google.ro/url?url=http://sacri.ro/_/files/rtf/sugestiifise.rtf&rct=j&q=&esrc=s&sa=U&ei=9XUmVJ
-EO9fxaN6EgogN&ved=0CBIQFjAA&usg=AFQjCNFKOJgH_hKPc1KvZQEwuLSR416Fhw.
9
Nume autor, Titlul complet (inclusiv subtitlu, dacă are), Traducător (dacă e vorba de o lucrare
tradusă), Numele editurii, Oraşul, Anul. [În cazul lucrărilor clasice, ex. Platon, e utilă şi precizarea
editţei]
 Pentru texte în volume coordonate:

Nume autor, Titlul textului în Nume coordonator (ed. sau coord.), Titlul volumului, Editura, Oraş, An,
Număr pagini (între care se află textul)
 Pentru texte în reviste:

Nume autor, Titlul textului, Numele revistei, Coordonatele revistei (număr, serie, an, după caz),
Număr pagini (între care se află textul)
 Pentru texte de pe internet:

Nume autor, Titlul textului, adresa web completă, data ultimei vizitări.
Alte tipuri de fişe:
Fişe de idei
Pe fiecare fişă se notează în stânga sus ideea principală; în cuprinsul fişei sunt menţionate
argumentele, exemplele, aspectele particulare ale ideii respective. Ideal ar fi ca fiecare fişă să conţină
o singură idee (sau, eventual, ca o singură idee mai mare să fie cuprinsă pe mai multe fişe). Aceste
fişe sunt utile în pregătirea rezumatelor, conspectelor sau pentru familiarizarea cu o lucrare.
Fişe de citate
Pe fiecare fişă se notează unul sau mai multe citate; eventual, în stînga sus se poate nota ideea
centrală. Aceste fişe sunt utile în cazul întocmirii unor lucrări (referate, eseuri etc.).
Fişe combinate
Pot conţine elemente din fişele de idei, fişele de citate şi notaţii personale.
Sfaturi:
 Esenţial: ori de câte ori se notează o idee/un citat din text pe o fişă, e recomandabil să se
menţioneze şi pagina unde apare; la refolosirea ulterioară, se scuteste efortul de a răsfoi o
întreagă carte după un citat de 3 rânduri. La textele unde se menţionează notaţia iniţială (ex.
Platon, notaţiile tip 450b 23) e utilă şi consemnarea acesteia.
 Util: Dacă în cuprinsul unei aceeaşi fişe sunt incluse citate (reproducerea exactă a cuvintelor
autorului), idei din cuprinsul textului şi comentarii personale, este esenţială folosirea unor
sisteme de precizare a acestor detalii, pentru ca, la o consultare ulterioară, să nu se încurce
cuvintele autorului cu comentariile proprii. Exemple: folosirea mai multor culori, încadrarea
pasajelor în diverse moduri (între ghilimele „ ‖ citatele, între paranteze drepte [ ] notaţiile
personale)
 Cei mai mulţi autori recomandă folosirea unor notaţii (numerotare, initiale) pentru a menţine în
ordine fişele.
 În funcţie de interesul faţă de o lucrare, se poate fişa întreg continutul, sau anumite pagini
cheie.
 Dacă interesează doar o anumită problemă punctuală din cartea respectivă, e utilă consultarea
prealabilă a cuprinsului (pentru identificarea anumitor capitole sau subcapitole) sau (în cazul în
care există) a indexului cărţii (pentru identificarea paginilor exacte unde este tratată o
problemă/ un autor).
Bibliografie suplimentară:
Umberto Eco, Cum se scrie o teză de licenţă, Pontica, Constanţa, 2001.
10
Temă de autocontrol
Realizați adnotarea următorului fragment de text:
Arhetipul dacic la Eminescu – Influenţe culturale
Pentru istoria antică, şi mai cu seamă pentru a se documenta în legătură cu îndepărtatele vremuri dacice
sau cu instituţiile şi obiceiurile romanilor, poetul a consultat, cu siguranţă, Istoriile lui Herodot, aşa cum reiese
din mai multe însemnări, printre care într-una găsim afirmaţia ,,Herodot – părintele istoriei." (G. Munteanu
spune că acest lucru se află în ms. 2257, la fila 412 r ) Imaginea geto-dacilor a fost preconizată de Herodot
mai ales în ultimele secole ale Antichităţii, ceea ce îl îndruma pe Eminescu la cercetarea documentelor lui.
Astfel, este probabil ca poetul să fi luat numele eroinei din Sarmis – Gemenii tot din Herodot, care descriind
nesfârşita câmpie a Masageţilor, vorbeşte despre regina lor, femeie voluntară care duce lupta cu Cirus şi iese
învingătoare. (informaţia se găseşte la Herodot, dar ideea a fost preluată de la Murăraşu)
G.Călinescu menţionează, printre lecturile propuse la cursurile de istorie, şi Geografia lui Ptolemeu,
Tabula itineraria Peutingeriana şi Corpus Inscriptionum Latinarum al lui Mommsen, din care poetul ar fi extras
date privitoare la Dacia. (idee preluată din Gălinescu, p. 524)
Antichitatea recunoştea unanim adânca religiozitate a geţilor. În acest context, una dintre cele mai
valoroase informaţii privind religia daco-geţilor, credinţa acestora în nemurire, o găsim la Strabon (informaţie
din Geografia lui Strabon, preluat din O.Babu-Buznea, p.172), care menţionează că Zamolxis, la început
mare preot şi apoi zeu suprem, trăia într-o peşteră inaccesibilă altora şi că anual venea la el regele pentru sfat de
taină.
Un alt aspect care priveşte istoria dacilor în lucrările antice este confuzia dintre geţi şi goţi.(acest
aspect a mai fost dezbătut şi mai înainte la pag 15) Această confuzie a influenţat nu numai istoriografia
antică, din care s-a inspirat şi Eminescu, ci a afectat şi reprezentările geografice. Astfel termenul de ,,daci‖ a fost
considerat pe alocuri sinonim cu ,,dani‖, aşa cum reiese din Cosmographia lui Aethicus Ister: ,,La începutul
evului mediu, termenul de Gothia şi Geţia se aplica Danemarcei şi Peninsulei Iutland – iar în hărţile medievale
Danemarca e numită Dacia sau Gothia‖. (O.Babu-Buznea, p.192) Chiar istoricul got Iordanes face o confuzie
între geţi şi goţi, folosind aceşti termeni în funcţie de o istorie mai veche sau una mai recentă. (observaţia
merită să fie comparată cu cea a lui Orosius, contemporan cu Claudiu, care precizează: ,,cei ce sînt astăzi
goţi au fost altădată geţi,” informaţie găsită la O.Babu Buznea, p.192) – de aici s-a scos din textul original
Pentru episodul războaielor dacice se pare că a studiat ştirile oferite de Dio Cassius, care prezintă
evenimente legate de Duras şi Diurpaneu (Decebal).(afirmă G.Călinescu, p. 526) Marea preocupare a poetului
priveşte originea poporului român. (despre acest aspect se va mai discuta pe alocuri şi în următoarele
capitole între pp.25-30) Pentru asta consultă lista autorilor propuşi de Şincai în Cronică, acordă atenţie şi
năvălirilor barbare, rezultând de aici ,,un tablou sinoptic de evenimentele de la 395 la 1453, (autorul articolului
consideră important acest lucru) precum şi evenimentele bizantine care au vreu (formă greşită) raport cu
istoria românismului‖. (citat din Călinescu, pp.526-527)
BIBLIOGRAFIE (trebuie corectată!):
 G. Munteanu: Eminescu - Omul de teatru şi dramaturgul în M.Eminescu: Opere IV Teatru, 1978,

p.LXXI. Bucureşti, Ed. Minerva.
 Murăraşu: Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, lipseşte data privind locul afariţiei, 1967,
p. 240.
 G.Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
 O.Babu-Buznea, 1979.: Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti, Editura Minerva.
 Herodot: Istorii, I, 204 şi următoarele.
 Strabon: Geografie, cartea a VII-a.
11
din mai multe însemnări, printre care într-una găsim afirmaţia ,,Herodot – părintele istoriei" 1. Imaginea geto-
dacilor a fost preconizată de Herodot mai ales în ultimele secole ale Antichităţii, ceea ce îl îndruma pe Eminescu
la cercetarea documentelor lui. Astfel, este probabil ca poetul să fi luat numele eroinei din Sarmis – Gemenii tot
din Herodot, care descriind nesfârşita câmpie a Masageţilor, vorbeşte despre regina lor, femeie voluntară care
duce lupta cu Cirus şi iese învingătoare2.
date privitoare la Dacia3.
valoroase informaţii privind religia daco-geţilor, credinţa acestora în nemurire, o găsim la Strabon4, care
menţionează că Zamolxis, la început mare preot şi apoi zeu suprem, trăia într-o peşteră inaccesibilă altora şi că
anual venea la el regele pentru sfat de taină.
Un alt aspect care priveşte istoria dacilor în lucrările antice este confuzia dintre geţi şi goţi5. Această
confuzie a influenţat nu numai istoriografia antică, din care s-a inspirat şi Eminescu, ci a afectat şi reprezentările
geografice. Astfel termenul de ,,daci‖ a fost considerat pe alocuri sinonim cu ,,dani‖, aşa cum reiese din
Cosmographia lui Aethicus Ister: ,,La începutul evului mediu, termenul de Gothia şi Geţia se aplica
Danemarcei şi Peninsulei Iutland – iar în hărţile medievale Danemarca e numită Dacia sau Gothia‖6. Chiar
istoricul got Iordanes face o confuzie între geţi şi goţi, folosind aceşti termeni în funcţie de o istorie mai veche
sau una mai recentă7.
evenimente legate de Duras şi Diurpaneu (Decebal)8. Marea preocupare a poetului priveşte originea poporului
român9. Pentru asta consultă lista autorilor propuşi de Şincai în Cronică, acordă atenţie şi năvălirilor barbare,
rezultând de aici ,,un tablou sinoptic de evenimentele de la 395 la 1453 , precum şi
10
evenimentele bizantine care au vreu raport cu istoria românismului‖ .
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
12
Rezolvare temă de autocontrol
din mai multe însemnări, printre care într-una găsim afirmaţia ,,Herodot – părintele istoriei 1. Imaginea geto-
dacilor a fost preconizată de Herodot mai ales în ultimele secole ale Antichităţii, ceea ce îl îndruma pe Eminescu
la cercetarea documentelor lui. Astfel, este probabil ca poetul să fi luat numele eroinei din Sarmis – Gemenii tot
din Herodot, care descriind nesfârşita câmpie a Masageţilor, vorbeşte despre regina lor, femeie voluntară care
duce lupta cu Cirus şi iese învingătoare2.
date privitoare la Dacia3.
valoroase informaţii privind religia daco-geţilor, credinţa acestora în nemurire, o găsim la Strabon4, care
menţionează că Zamolxis, la început mare preot şi apoi zeu suprem, trăia într-o peşteră inaccesibilă altora şi că
anual venea la el regele pentru sfat de taină.
Un alt aspect care priveşte istoria dacilor în lucrările antice este confuzia dintre geţi şi goţi 5. Această
confuzie a influenţat nu numai istoriografia antică, din care s-a inspirat şi Eminescu, ci a afectat şi reprezentările
geografice. Astfel termenul de ,,daci‖ a fost considerat pe alocuri sinonim cu ,,dani‖, aşa cum reiese din
Cosmographia lui Aethicus Ister: ,,La începutul evului mediu, termenul de Gothia şi Geţia se aplica
Danemarcei şi Peninsulei Iutland – iar în hărţile medievale Danemarca e numită Dacia sau Gothia‖6. Chiar
istoricul got Iordanes face o confuzie între geţi şi goţi, folosind aceşti termeni în funcţie de o istorie mai veche
sau una mai recentă7. [...]
evenimente legate de Duras şi Diurpaneu (Decebal)8. Marea preocupare a poetului priveşte originea poporului
român9. Pentru asta consultă lista autorilor propuşi de Şincai în Cronică, acordă atenţie şi năvălirilor barbare,
rezultând de aici ,,un tablou sinoptic de evenimentele de la 395 la 1453, <s.n.> precum şi evenimentele
bizantine care au vreu <sic!> raport cu istoria românismului‖10.
1
În ms. 2257, la fila 412 r., apud G.Munteanu: Eminescu - Omul de teatru şi dramaturgul în M.Eminescu:
Opere IV Teatru, Ed. Minerva, Buc., 1978, p. LXXI.
2
Herodot: Istorii, I, 204 ş. urm., apud Murăraşu: Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, lipseşte data
privind locul afariţiei, (f.l.) 1967, p.240.
3
G.Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 524.
4
În Geografia sa, cartea a VII-a, apud O.Babu-Buznea: Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Buc., 1979,
p.172.
5
Vezi supra, p. 15.
6
O.Babu-Buznea, op.cit., p.192.
7
Cf. Orosius, contemporan cu Claudiu, care precizează: ,,cei ce sînt astăzi goţi au fost altădată geţi‖, apud
O.Babu-Buznea, op.cit., ed. cit. p. 192.
8
apud G.Călinescu, op.cit., ed. cit. p. 526.
9
Vezi infra. p.25-30 passim.
10
Idem, p. 526-527.
13
Discuții pe baza lecturii prealabile a studenților
STUDIUL LIMBII ÎN ANTICHITATE1

– INDIA –
Preocuparea pentru studiul limbii exista încă în Antichitate, indienii fiind primii la
care găsim reflecții asupra limbii. India este primul loc în lume unde apar lucrări privitoare la
limbă, fără însă să fi fost preocupări de lingvistică propriu-zisă.
De la Antichitatea clasică pînă la Renaştere predomină probleme de definire —
referitoare, de exemplu, la esenţa limbajului şi la categoriile limbilor — şi de descriere.
Cercetarea lingvistică din vechea Indie s-a concentrat asupra foneticii şi morfologiei, dar ea
conţine şi observaţii în domeniul semanticii şi al sintaxei.
Lucrările din Orient rămîn însă multă vreme necunoscute europenilor şi, deci, fără
impact asupra dezvoltării lingvisticii istorice occidentale. Cu toate acestea, studiul limbii în
India se remarcă printr-un simţ al analizei faptelor de limbă, prin metode precise de descriere
– unele preluate ulterior și de europeni, precum și prin unele aspecte care o apropie de
structuralism: cum ar fi, analiza sincronică şi funcţională a limbii, opoziţia: limba ca sistem şi
vorbire.
Interesul pentru studiul limbii la vechii indieni:

Timp îndelungat, studiul limbajului a fost determinat de preocupări nelingvistice.
Pentru greci şi romani, interesul pentru limbaj intra în sfera filosofiei şi a retoricii, deşi apar
gramatici. În Orient, în India antică, studiul limbajului este stimulat iniţial de raţiuni
religioase, şi anume, conservarea exactă a textului imnurilor sacre, Vedele, pentru ca acestea
să îşi păstreze efectul. În India, primele cercetări lingvistice răspundeau nevoii de a explica
textele imnurilor vedice în care cititorul indian se izbea mereu de dificultatea de a înţelege
unele cuvinte şi forme gramaticale arhaice, ieşite din uz. Limba sanscrită, în care au fost
scrise marile epopei Ramayana şi Mahabharata, era relativ deosebită de limbile indiene
vorbite în jurul anilor 500–400 î.e.n., şi necesita explicaţii. Schimbările pe care le suferă
sanscrita impun cercetarea şi descrierea sa minuţioasă, de unde apariţia de gramatici, tratate şi
dicţionare, lucrări care se referă la pronunţarea corectă, la sensurile arhaice ale cuvintelor, la
forme morfologice şi alternanţe fonetice, precum şi la reguli de metrică şi prozodie –
gramatici filologice.
1
Pentru detalii vezi Lucia Wald: Scurtă istorie a lingvisticii, Ed. Științifică, București, 1961, p. 5-26.
14
- limbi: vedică și sanscrită: Înainte de a fi fixate în scris, limba Vedelor1, a funcţionat
timp de sute de ani în formă orală. Mult mai târziu apare pe o altă bază dialectală
limba sanscrită, cea care fixează în scris versiunile marilor epopei indiene Ramayana
şi Mahabharata
o Diferenţele evidente între momentul producerii orale şi a fixării lor în scris au
condus la un fenomen lingvistic care s-ar putea defini ca o încercare de a
explica şi de a adapta structurile limbilor premergătoare, vedică şi sanscrită, la
limba folosită în jurul anului 500 î.e.n. Datorită acestor fapte încep să apară
lucrări care se referă la pronunţarea corectă, la sensurile arhaice ale cuvintelor,
la forme morfologice şi alternanţe fonetice, preum şi la reguli de metrică şi
prozodie – lucrări de comentare a Vedelor: Vedanga sec. I. î.e.n – gramatici
filologice
Gramatici:
1. Gramatica lui Panini (sec. IV. î.e.n) – studiază limba sanscrită, este structurată în 8
cărţi (fascicole) – conține 3996 reguli / inventarul unităţilor fundamentale ale limbii şi
regulile lor de combinare
2. Gramatica lui Vararuci (sec. III. î.e.n) – preocupări de fonentică şi morfologie a lb
indiene / conţine: elemente de gramatică istorică şi comparativă / preocupări pentru
etimologia cuvintelor pe bază empirică (a asemănărilor între cuvinte) / informații de
sintaxă şi semantică
– CHINA –
- în China antică, scrierea a apărut pe la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n –

diversificarea semnelor grafice
- punctul de plecare pentru unele direcții de analiză a limbii l-a constituit încercarea de
sistematizare şi simplificare a ideogramelor pentru a da o formă unică limbii și, astfel,
poporului
- asemenea vechilor indieni, studiile lingvistice la chinezi au pornit de la analiza
filologică a textelor vechi, religioase şi filozofice
- activitate lexicografică:
Yang Siung: antologie de sinonime şi de elemente populare
Siu Şan: dicţionar de ideograme - semnele sunt clasificate după trăsături
grafice
- elemente de filozofia limbajului – păreri asupra originii și a evoluției limbii - Teoria
corespondenţei naturale între obiect şi numele lui:
Preocupări pentru studierea limbii sunt de menţionat şi în China antică unde apar
semne de întrebare asupra naturii limbajului uman sau a ceea ce astăzi lingvistica
desemnează prin teoria referinţei. Vechii chinezi considerau că numele corespunde
esenţei obiectelor desemnate, iar limbajul reprezintă numai o acumulare calitativă,
fiind un produs natural asemănător altor sunete produse în natură. (suntele limbii ≈
sunetele din natură sau cele ale animalelor, însă în cadrul sunetelor naturale, vorbirea
umană se află pe trepta cea mai înaltă) → rolul gnoseologic al cuvântului. Sensul
teoriei denumirii este acela de a stabili prin cuvinte ordinea şi armonia în natură şi
1
Colecţie de imnuri religioase, compuse în epoci diferite – cele mai vechi: Rig Veda sec XVIII îen – text sacru.
15
societate (cf. tezele formulate de greci: crearea denumirilor în concordanţă cu natura
obiectului). Rolul limbii: factor ordonator al lumii – în reprezentări mitologice ale
lumii: logos creator. Alături de această teorie, tot în III. î.e.n se formulează şi părerea
că lucrurile au fost denumite pe baza unui acord – nume convenţionale.
Lingvistica chineză se concentrează asupra studierii dialectelor şi a problemelor corelate

scrisului cu observația că şi în epoca contemporană caligrafia reprezintă o preocupare a
lingvisticii chineze.
– GRECIA –
Cultura greacă, şi mai ales, filozofia care se dezvoltă în perioada de maximă amploare
începând cu sec. V. î.e.n a fost considerată centrul spiritual din care se dezvoltă întreaga
cultură europeană. Aspectele legate de limbă şi în special de natura cuvintelor (natural vs
convenţional) au fost corelate şi incluse într-o anumită viziune filozofică. Aceste probleme au
constituit parte integrantă a sistemelor filozofice care discutau probleme de natură ontologică
(sensul filozofic al fiinţei în raport cu Universul, cu divinitatea), gnoseologică sau axiologică
(teorie a valorilor).
Teorii asupra limbii:

- gândire mitologică: limba ca inventar de nume (nu ca întreg) → orice operaţie asupra
numelui ar fi avut consecinţe asupra obiectului (ex magia, descântecul, tabu)
- numele ca instrument de interpretare a lucrului (vezi la Homer: personajele sunt
definite prin semantica numelor lor)
- originea limbii: acţiune conştientă a unui creator
Școli filozofice cu preocupări de studiu al limbii:

- discuţiile asupra limbajului şi a cuvintelor, în mod particular, s-au purtat între diferite
şcoli filozofice reprezentate de pitagoreii (Pitagora, Heraclit, Democrit – adepţi ai
teoriei originii naturale a limbajului: cuvintele ≡ copii ale numelor, oglindesc
aspectele exterioare ale lucrurilor), sofiştii (Platon, Aristotel, Protagoras, Gorgias) și
stoicii (cf. teoria semnului lingvistic: obiectul lumii reale – sunet – produs al raţiunii).
O sinteză a gândirii antice greceşti o întâlnim la Platon. În dialogul Kratylos – lucrare

de filozofie a limbajului, singura care ne-a rămas din Antichitate - Platon încearcă să
demonstreze legătura naturală dintre obiect şi nume folosind argumentul existenţei
onomatopeelor, dar acceptă pentru situaţii specifice soluţia convenţională. Se dezvoltă, astfel,
ipoteza conform căreia ştiinţa cuvintelor nu e ştiinţa lucrurilor şi, prin urmare, legătura între
cuvinte şi numele acestora este una arbitrară.
Ca şi continuator al ideilor lui Platon, Aristotel este adeptul unei interpretări de factură
convenţională.
Stoicii sunt primii care acceptă perspectiva succesiunii în stabilirea originii unui
cuvânt, făcându-se trecerea de la faza naturală dominată de emoţie sau imitaţie la o fază
16
convenţională unde dispare legătura dintre obiect şi cuvântul care-l desemneză. Ei introduc în
cercetările asupra limbii conceptul de etimologie.
Tot din perioada culturii grecești antice avem distincţia între diferite părţi de vorbire,
Platon făcând diferenţierea între onoma (subiect al judecăţii) şi rhema (predicat). Aristotel
distinge 8 elemente ale vorbirii pe care le denumeşte: sunet, silabă, nume, verb, caz, adverb,
particole de legătură, frază.
În afară de conexiunile cu filozofia şi logica, studiile asupra limbii apar în relaţie cu
retorica.
Gramatici:
- lucrări propriu-zise de gramatică le aparţin lui Dionysios Thrax (clasificarea
cuvintelor în 8 părţi de vorbire) şi Apollonios Dyskolos (cel dintâi care a dat o teorie
cuprinzătoare a sintaxei, aplicată la limba greacă).
– ROMA –
Începând încă din secolele preclasice, cultura grecească a fost receptată la Roma cu
admirație și spirit de emulație. Împrumutând sistemul educațional grecesc, romanii au făcut
din el punctul central al culturii lor naționale. Cultivarea limbii a ocupat la romani, începând
cu epoca clasică (sec. I. î.e.n.), un loc central în sistemul educațional al celor șapte arte
liberale, în cadrul căruia ciclul ,,trivial‖ cuprindea gramatica, dialectica (cf. azi semantica) și
retorica (cf. azi pragmatica). În acest context, problemele limbii, atât cele de ordin filosofic-
teoretic, cât și cele practice, au fost intens dezbătute de-a lungul secolelor. Gramatica își
orienta atenția asupra studiului intrinsec al structurilor lingvistice, adică spre relația dintre
semnele vorbirii, dialectica, definită ca ars bene disputandi, se interesa de raporturile dintre
semne și realitățile desemnate, pe când retorica, arta de a-i convinge pe alții în spațiul public,
în calitate de pragmatică, are în vedere raporturile dintre semne și cei care le utilizează1.
Reprezentanți și lucrări:
- Lucrețiu: - limbajul a apărut din necesitatea socială a comunicării (↔ ipoteza unui
creator) + caracterul natural al limbajului
- Caesar, De analogia - probleme de lexic, fonetică, ortografie, morfologie
- M. Terentius Varro, De lingua latina – în limbă există reguli și excepţii (analogia +
anomalia), limba constituie un fenomen complex, ea a fost creată şi dezvoltată din
necesităţile comunicării
- Aelius Donatus, Ars grammatica - accent pe analiza părţilor de vorbire
- paralel cu studiile de gramatică, în care se analizează formele şi construcţiile din
limba latină literară, în epoca imperială încep să fie consemnate şi comentate formele
limbii vorbite – vezi Appendix Probi, în care autorul combate formele „vulgare‖ şi
indică norma clasică (ex. columna non colomna, speculum non speclum, barbarus non
barbar, catulus non catellus, tabula non tabla, viridis non virdis)
1
Vezi Eugen Munteanu: Introducere în lingvistică, Editura Polirom, 2005, p. 56-57.
17
- Augustinus – o viziune semiotică a limbajului – teoria semnului: lumea e alcătuită din
semne (nu doar verbale) şi lucruri semnificate prin ele
- Priscianus (către perioada de tranziţie spre Evul Mediu) – cea mai detaliată descriere a
limbii latine făcută în Antichitate
18
Temă de autocontrol:
Pe baza lecturii indicate, răspundeți la următoarele întrebări:
1. Care sunt factorii care au contribuit la constituirea lingvisticii ca știință?

2. Numiți câteva aspecte pe care lingvistica modernă le-a preluat (adapându-le) de la
vechii indieni.
3. Explicați interesul vechilor indieni pentru studiul limbii.
4. Care sunt domeniile de preocupare, în privința studiului limbii, la vechii indieni?
5. Explicați în ce constă punctul de plecare pentru unele direcții de analiză a limbii la
vechii chinezi.
6. Care sunt domeniile de preocupare, în privința studiului limbii, la vechii chinezi?
7. Prezentați, pe scurt, teoria denumirii, formulată de vechii chinezi.
8. Prezentați o teorie cu privire la originea / natura limbii formulată de grecii antici.
9. Numiți școlile filozofice grecești în care s-au purtat discuții asupra limbii.
10. Numiți câțiva reprezentanți ai școlilor filozofice grecești.
11. Prezentați, pe scurt, o gramatică veche a limbii latine.
12. Care este lucrarea cu caracter normativ cu privire la limba latină și în ce constă ea?
19
Aplicații. Analiză de text
Text 1
Fragment din Platon: Sofistul, în Platon, Opere, VI, traducere de Constantin Noica, București
1989, p. 372-379.
Străinul: Fiindcă el spune cam așa: Străinul: Hai deci, așa cum spuneam
,,Căci nicicînd vreo constrîngere nu va privitor la Idei și la litere să facem
putea face să fie lucrurile ce nu sînt: Ci cercetarea și cu privire la cuvinte; căci pe
depărtează-ți cugetul de această cale de această cale ar putea să ni se arate ceea
cercetare”. ce căutăm acum.
Theaitetos: Într-adevăr așa spune. Theaitetos: Ce trebuie aflate despre
Străinul: Noi, în schimb, nu numai că am cuvinte? (s.n.)
dovedit despre cele ce nu sînt cum că Străinul: Dacă se armonizează între ele
sînt, dar chiar am scos în evidență Ideea toate, sau nici unul, sau dacă unele o
ce revine lui ,,ce nu este”. […] îngăduie, iar altele nu.
Theaitetos: E drept acest lucru. Dar n-am Theaitetos: Este desigur evident că unele
înțeles bine ce anume ar fi acum cazul să o îngăduie, altele nu.
convenim asupra vorbirii [întemeiate]. Străinul: Poate că vrei să spui aceasta:
Străinul: Poate că vei înțelege cel mai cum că unele, rostite fiind legat și indicînd
lesne urmărindu-mă pe această cale. ceva, se armonizează, altele
Theaitetos: Pe care? nesemnificînd nimic prin însușire, nu se
Străinul: Iată, ceea ce nu este ni s-a armonizează.
arătat a fi unul anumit între genuri, Theaitetos: În ce sens spui aceasta?
răspîndit prin toate cele reale. Străinul: Așa cum socoteam că gîndești
Theaitetos: Într-adevăr. tu consimțind. Căci ne stau la dispoziție
Străinul: Așadar, ce ar rămîne de cercetat două genuri de indicare a ființei pe calea
după aceasta este dacă el se îmbină cu glasului.
opinia și vorbirea. Theaitetos: Cum așa?
Theaitetos: Dar de ce? Străinul: Pe de-o parte avem nume, pe
Străinul: Neîmbinîndu-se cu acestea, de alta verbe.
toate ar fi în chip necesar adevărate, pe Theaitetos: Lămurește-le pe fiecare.
cînd îmbinîndu-se, atît opinia cît și Străinul: Pe unul, ca fiind indicare de
vorbirea devin false. Căci a judeca și a da acțiuni, îl numim verb.
expresie celor ce nu sînt, aceasta Theaitetos: Da.
înseamnă de fapt a se produce falsul în Străinul: Pentru celălalt, ca purtînd
gîndire ca și în vorbire. […] asupra celor ce exercită acțiunile,
Străinul: […] Căci aceea ce nu este n-ar desemnarea instituită este de nume.
putea fi nici gîndit de către cineva, nici Theaitetos: Întocmai așa.
formulat, întrucît el nu se împărtășește Străinul: Acum, din înșirarea numelor
defel și nicăieri de la ființă. […] singure nu poate ieși o vorbire [s.n.], nici
Străinul: Așa cum am arătat adineaori, să din rostirea verbelor fără de nume.
luăm mai întîi în considerare vorbirea Theaitetos: Asta nu învățasem.
[întemeiată] și opinia, spre a aprecia mai Străinul: Așadar este limpede că te
lămurit dacă ele sînt atinse de ceea ce nu gîndeai la altceva adineaori, consimțind;
este sau dacă amîndouă sînt întru totul căci eu tocmai aceasta înțelegeam să
adevărate, nici una dintre ele nefiind spun, cum că înșiruite astfel nu încape
vreodată falsă. vorbire.
Theaitetos: E drept. Theaitetos: Cum?
20
Străinul: De pildă, cuvinte ca: ,,merge”, Theaitetos: Așa voi face, pe cît pot.
,,aleargă”, ,,doarme” și alte verbe cite Străinul: ,,Theaitetos: șade”. E întinsă
indică acțiuni, chiar de le-ar înșira cineva vorbirea?
pe toate, încă n-ar alcătui o vorbire. Theaitetos: Nu, e măsurată.
Theaitetos: Cum s-o facă? Străinul: E datoria ta atunci să spui
Străinul: Și tot astfel, dacă ar spune: despre cine se face vorbire și cu privire la
,,leu”, ,,cerb”, ,,cal” și ar rosti toate numele ce.
celor ce săvîrșesc acțiunile, nici potrivit cu Theaitetos: E limpede că despre mine și
o asemenea înșiruire nu s-ar alcătui o cu privire la starea mea.
vorbire. Căci rostirea nu indică, nici aici, Străinul: Dar ceastălaltă?
nici acolo vreo acțiune ori lipsă de acțiune, Theaitetos: Care?
nici ființa a ceva ce este ori a ceva ce nu Străinul: ,,Theaitetos, cu care stau de
este, mai înainte de a se îmbina verbele vorbă acum, zboară”.
cu numele. În schimb atunci s-a armonizat Theaitetos: Și despre asta n-aș putea
și deopotrivă s-a născut vorbirea spune altfel decît că e despre mine și cu
producîndu-se o primă înlănțuire, într-un privire la starea mea.
sens vorbirea elementară și cea mai Străinul: Însă noi declarăm că fiecare
scurtă. dintre vorbiri este neapărat de un fel
Theaitetos: Cum spui asta? anumit.
Străinul: Cînd cineva afirmă: ,,omul Theaitetos: Da.
învață”, admiți că vorbirea aceasta este Străinul: Atunci de ce fel să spunem că
cea mai scurtă și elementară? este fiecare.
Theaitetos: În ce mă privește, da. Theaitetos: Un fel ar fi falsul, celălalt
Străinul: Căci se arată atunci ceva cu adevăratul.
privire la cele ce sînt, fie prezente, fie Străinul: Dar vorbirea adevărată dă glas
trecute, fie viitoare, și nu se denumește celor ce sînt, așa cum stau lucrurile cu
doar, ci se și determină ceva, înlănțuindu- privire la tine.
se verbele cu numele. De aceea și Theaitetos: Cum să nu?
spuneam că a vorbi nu înseamnă doar a Străinul: Pe cînd cea falsă exprimă
denumi, drept care am și dat înlănțuirii altceva decît cele ce sînt.
acesteia numele de vorbire. Theaitetos: Da.
Theaitetos: Pe drept. Străinul: Prin urmare, pe cele ce nu sînt
Străinul: În chipul acesta la fel cum le exprimă ca fiind. [...]
printre lucruri unele se armonizau între Străinul: Vorbirea pe care am făcut-o
ele, altele nu, printer semnalele vocii despre tine a doua oară trebuia să fie, în
unele se armonizează, pe cînd altele au primul rînd, după cite am stabilit cu privire
dat, armonizîndu-se, vorbirea. la vorbiri, una din cele mai scurte.
Theaitetos: Întru totul așa. Theaitetos: Cel puțin așa am căzut de
Străinul: Ar mai fi ceva mărunt de spus. acord.
Theaitetos: Ce? Străinul: Apoi trebuia să fie despre
Străinul: Faptul că în chip necesar cineva.
vorbirea este despre ceva, atunci cînd are Theaitetos: Într-adevăr.
loc, fiindu-i cu neputință să nu fie despre Străinul: Dacă nu e despre tine, nu e
ceva. despre nimeni altcineva.
Theaitetos: Așa, desigur. Theaitetos: Cum să fie?
Străinul: Atunci acel ceva trebuie să fie și Străinul: Iar nefiind despre nimeni, nici nu
de un fel anumit. putea fi vorbire în vreun fel. Am arătat într-
Theaitetos: Cum să nu? adevăr că e cu neputință ca vorbirea să
Străinul: Să ne ațintim gîndul la propriul nu poarte asupra nimănui.
nostrum caz. Theaitetos: Cît se poate de drept.
Theaitetos: Așa trebuie. Străinul: Și totuși, cele spuse despre tine,
Străinul: Voi glăsui acum către tine cu o numindu-le pe cele diferite ca identice, iar
vorbire ce pune laolaltă lucrul și acțiunea, pe cele ce nu sînt ca fiind, dovedesc din
prin nume și verb. Tu ai să-mi spui despre plin o asemenea îmbinare de verbe și
ce se face vorbirea.
21
nume ce poate foarte bine să dea efectiv Theaitetos: Cum? [...]
naștere vorbirii false. Străinul: Gîndirea și vorbirea trebuie
Theaitetos: Chiar așa, firește. înțelese ca fiind una; numai că dialogul
Străinul: Dar cum? Oare nu e de pe acum lăuntric al cugetului cu sine, fără de glas,
limpede că gîndirea, precum și opinia și a fost numit de oameni gîndire.
închipuirea, pot toate să devină, ca genuri, Theaitetos:Așa întru totul.
atît false cît și adevărate în cugetele Străinul: Însă emisiunea pornită din cuget
noastre? și trecută prin glas s-a numit vorbire.
Reflecții
Pe baza textului de mai sus, răspundeți la următoarele întrebări:
 Care sunt fenomenele de limbă tratate în fragmentul extras din dialogul lui Platon?
 Cum se poduce falsul în gândire și în vorbire?
 Care sunt genurile de indicare a ființei pe calea glasului?
 Ce înțelege Platon prin nume, respectiv prin verbe?
 Cum se instituie/se naște vorbirea?
 Ce desemnează Platon prin vorbire elementară?
 Care este condiția logică fundamentală pentru existența vorbirii?
 De câte feluri poate fi vorbirea? Care sunt acestea? Dați câte un exemplu pentru
fiecare.
 Care este raportul între gândire și vorbire?
 Definiți conceptul de vorbire.
22
Text 2
,,Există, așadar, sunete articulate prin voce care sunt simboluri ale
reprezentărilor trezite în suflet, iar cele scrise sunt semne ale celor rostite; și
după cum toți (oamenii) nu posedă aceeași scriere, tot așa și sunetele nu sunt
aceleași la toți oamenii. Reprezentările sufletești sunt însă aceleași la toți
oamenii, la fel cum sunt și lucrurile pentru care reprezentările sufletești sunt
niște copii asemănătoare.”
(Aristotel, Despre interpretare, 1, 16a, traducere de
Mircea Florian, ediţia IRI, 1997)
Reflecții
 Ce înțelegeți prin noțiunea de reprezentare mentală?
 Explicați afirmația lui Aristotel, conform căreia sunetele sunt ,,simboluri ale
reprezentărilor‖.
 Dați exemple pentru următoarea constatare: ,,sunetele nu sunt aceleași la toți

oamenii‖.
 Potrivit concepției lui Aristotel, care este raportul care se stabilește între sunet –
reprezentare (mentală) – lucruri (vorbire – gândire – realitate).
Text 3
,,Din acestea rezultă că cetatea este naturală și că omul este în mod natural
un viețuitor politic, pe când cel lipsit de o cetate (natural și nu prin accident) se
află fie mai presus fie mai prejos de om (…) Apoi, este evident de ce omul
este un viețuitor politic, mai degrabă decât orice albină și orice ființă gregară.
Căci natura nu creează nimic fără scop, precum am spus, însă, dintre toate
vietățile, numai omul are limbaj. Glasul este numai semnul plăcerii și al durerii
și aparține și altor viețuitoare, căci natural or a ajuns numai până la sesizarea
plăcerii și a durerii și la semnificarea lor reciprocă, pe când limbajul servește
exprimării utilului și dăunătorului, precum și dreptății și a nedreptății. Această
însușire este proprie omului, spre deosebire de alte animale, așa că numai el
sesizează dreptul și nedreptul, pe lângă alte senzații.”
(Aristotel, Politica, I, 1253 a, traducere, comentarii și index de Alexander
Baumgarten, cu un studiu introductiv de Vasile Musca, Editura IRI,
București, 2001)
23
Reflecții
 Cum definește Aristotel omul?
 Care sunt atributele omului prin care el se diferențiază de alte ființe?
 La ce servește limbajul?
Text 4
,,Prin nume, înțelegem un sunet având un înțeles prin convenție, fără

raportare la timp și din care nici o parte nu poate fi scoasă din întreg (..)
«Înțeles prin convenție» s-a introdus pentru că nimic nu este de la natură un
nume, ci devine așa, numai când ajunge un simbol: în adevăr, sunetele
nearticulate, așa cum produc animalele, au un înțeles, dar nici unul din ele nu
constituie nume.”
(Aristotel, Peri hermeneias 17, trad. rom. de Radu Florian, în
Organon, I, Bucureşti, 1957, p. 208-209)
Reflecții
 Care este raportul între sunet și înțeles?
 Care este diferența între sunetele produse de animale și cele produse de om?
Text 5
,,Fiindcă într-o discuție nu este posibil ca să aducem lucrurile înseși, ci trebuie

să ne folosim, în locul lor, de cuvintele care le simbolizează, noi credem că
ceea ce este valabil pentru cuvinte este valabil și pentru lucruri unde se
întrebuințează pietricele, ca în calcul. Dar în acest caz, nu există asemănare,
căci cuvintele sunt în număr finit, ca și mulțimea noțiunilor, în timp ce lucrurile
sunt nenumărate. De aceea, aceeași noțiune și același cuvânt trebuie să
desemneze mai multe lucruri.”
(Aristotel, De sophisticis elenchis 165 a, trad. rom. de Mircea
Florian, în Organon, IV, Bucureşti, 1963, p. 270)
24
STUDIUL LIMBII ÎN EVUL MEDIU1
- în Evul Mediu, cercetările asupra limbii sunt influenţate de factori demografici

(numărul, densitatea, mişcarea – repartiţia geografică a populaţiei) şi culturali (se
formează popoare şi limbi noi / se răspândește creştinismul → bilingvism: limbi
locale + limbă universală de cultură)
- activitatea filologică se concentrează în jurul stabilirii textelor canonice şi al
interpretării lor → lingvistica este pusă în slujba filologiei şi a teologiei.
- Contribuţii: metodologia analizei limbii + perfecţionarea studiilor de fonetică şi
gramatică + orientări noi de cercetare a aspectului semantic
ARABII:
- din sec. VIII. – gramatica se desprinde de ştiinţa Coranului, devenind o disciplină
aparte
- necesitatea sistematizării limbii din cauza diversificării dialectale (în urma vieţii
nomade) – ca bază a limbii literare – dialectul tribului în care şi-a pronunţat predicile
Mahomed
- centre culturale: Başra (principiul analogiei – limba ca oglindă a realităţii / limba
arabă ca formă de expresie a divinului → studiul limbii este o ştiinţă sacră) și Küfa
(accent pe adunarea de material, pe explicarea fenomenelor de limbă, avându-se în
vedere nu doar texte în limba literară, ci şi texte dialectale)
- reprezentanţi: Başra: al-Halil al-Farahidi – autorul primului dicţionar arab (Ayn) /
Sibawayhi (lucrarea al-Kitab – considerată ,,Coranul gramaticii‖) – a pus bazele
sistemului de descriere a gramaticii arabe, formulând regulile ei
- Reprezentanţi: Küfa: întemeietorul şcolii: al-Ruasi – tratat despre greşelile limbii
populare + probleme de cultivare a limbii şi norme ale vorbirii corecte
- arabii manifestă preocupări și pentru alte limbi în afara celei materne (spre deosebire
de antici)
- Concepţie pozitivistă (pozitivism: curent filozofic în sec. XIX-XX care neagă
filozofia ca pe reprezentare teoretică generalizată a lumii, limitându-se la faptele
confirmate de experienţe şi negând astfel posibilitatea de a cunoaște esenţa
fenomenelor)
APUSUL EUROPEI:
- gândirea ştiinţifică este subordonată dogmei religioase + limba latină – obiect de
studiu – lingua franca
1
Pentru detalii vezi Lucia Wald, op. cit., p. 27-41.
25
- reprezentanți: Roger Bacon (cunoaștere experimentală – diferenţele între limbi sunt
doar de vocabular, nu de structură), Toma d’Aquino (limba ca instituţie creată
conştient şi intenţionat, având caracter abstract / cuvintele semnifică noţiuni şi nu
obiecte)
- gramatici speculative: se discută felul în care realitatea e oglindită în limbă sau felul
cum limba semnifică / prima formă sub care apare ideea de gramatică universală
- în perioada medievală, principala dispută filozofică a fost aceea dintre nominalism şi
realism
o Nominalismul: curent în filozofia medievală care susținea că numai lucrurile
individuale au existență reală, în timp ce noțiunile generale sunt simple
cuvinte, nume ale acestor lucruri.
o Realismul: curent în filozofia scolastică medievală care considera că noțiunile
generale constituie realități de sine stătătoare și anterioare lucrurilor
individuale
o În termeni lingvistici, nominaliștii sunt continuatorii lui Aristotel şi Toma
d’Aquino: – dacă universaliile există numai în gândire, iar existenţă reală au
numai obiectele concrete, atunci cuvintele sunt produsul convenţiei şi nu
reflectare a realității
o Realiștii, urmaşi ai lui Platon şi Sf. Augustin – dimpotrivă, consideră că ideile
generale, universaliile au o existenţă reală înaintea şi înafara lucrurilor
concrete care sunt numai exteriorizări ale lor – Astfel, ideea devine cuvânt,
noţiunea există de îndată ce există cuvânt.
LINGVISTICA ÎN PERIOADA RENAŞTERII
- în sec. XV-XVI – orientarea studiilor de limbă este condiţionată de factori istorici şi

culturali specifici – procesul formării limbilor naţionale
- se discută problema elaborării normelor limbii
- problemele de fonetică au un caracter aplicativ, se disută în scopuri parctice + se pune
accent pe raportul dintre pronunţare şi scriere – reforma ortografiei
- gramaticile apar sub formă de manuale
- epoca marilor descoperiri geografice – apariția dicţionarelor plurilingve
- în jurul secolului al XVI-lea, se afirmă înrudirea limbilor semitice (grup de limbi
vorbite în Asia occidentală şi în Africa de Nord – ex. arabă, ebraică, egipteană etc.),
iar către sfârșitul secolului se ajunge la ideea descendenţei limbilor romanice din
latină prin evoluţie naturală
- fără a fi realizat lucrări spectaculoase, lingvistica epocii Renaşterii se caracterizează
prin punerea în discuţie a unor probleme reluate de lingvistica comparativă
26
STUDIUL LIMBII ÎN SECOLELE al XVII-lea – al XVIII-lea1
- în această perioadă, se observă o înflorire a filozofiei: limba este privită ca mijloc de

reflectare a lumii și ca instrument al cunoașterii
Curente filozofice:
RAȚIONALISMUL:
- rațiunea constituie principala sursă a cunoașterii, și nu senzațiile, percepțiile
- se accentuează superioritatea omului
- ideea caracterului inovator și creator al limbajului
- procesul comunicării: a vorbi înseamnă a explica gândurile prin semne pe care
oamenii le-au inventat în acest scop, iar limbajul este un produs al rațiunii
- Gramatica de la Port Royal:
o prima parte conține analiza planului expresiei la nivel fonetic: se face
distincția între foneme, grafeme, sunete - relația dintre sunete și literele
alfabetului nu este univocă – se face distincția între planul expresiei (substanța
sonoră) care este un produs natural și planul conținutului care este creația
conștientă a oamenilor
o partea a doua conține analiza categoriilor de cuvinte – se dau două definiții ale
cuvântului: una fonetică, potrivit căreia cuvânt este ceea ce se pronunță aparte
și se scrie aparte, și alta funcțională, potrivit căreia cuvântul reprezintă sunete
distincte și articulate din care oamenii au făcut semne pentru a-și semnifica
ideile / există cuvinte care semnifică obiecte și modul lor de a fi (cf.
substantive, adjective, pronume, adverbe, prepoziții) și cuvinte care semnifică
moduri de a gândi (cf. verbe, conjuncții, interjecții)
EMPIRISMUL
- baza cunoașterii o formează experiența senzorială, al cărei izvor este realitatea
obiectivă
- Reprezentanți:
o Francis Bacon:
 se accentuează rolul observației și al experimentului în studiul limbii
1
27
 construirea unei limbi universale ideale
 gramatica are două aspecte: didactică, normativă și filozofică, teoretică
 limbajul este instrumentul formării și comunicării ideilor
 legătura dintre concept și forma sonoră este arbitrară
o Thomas Hobbes:
 singura realitate cognoscibilă este reprezentarea lingvistică –
exagerarea rolului limbii în cunoaștere
 stabilește patru funcții ale limbii: denominativ-referențială, cognitivă,
emotiv-conativă și estetică
o John Locke:
 elaborează o teorie a semnului lingvistic, în opera: An essay
concerning human understanding
 în calitatea lor de semne, cuvintele denumesc genuri și specii (au sens
general) și nu obiecte particulare (nu este posibil ca fiecare lucru să
aibă nume, căci mintea omului n-ar putea memora atâtea cuvinte)
 limba este produsul vieții sociale
 prin Locke s-au pus bazele științifice ale semanticii și ale teoriei
semnului
[Semnul lingvistic – abordare diacronică:

 Procesul de comunicare presupune, în majoritatea activităţilor umane, un schimb
permanent al semnelor. De aceea este lesne de înțeles preocuparea constantă pentru
semne, în general, și semne lingvistice, în special.
 Sf. Augustin este cel care propune, pentru prima dată, o semiotică generală sau o
doctrină generală a semnelor. Trebuie subliniat însă că, în ciuda opiniei generale,
semiotica nu reprezintă ,,proprietatea‖ secolului XX, ci se constituie, ca şi o
constantă a gândirii speculative, începând cu perioada Antichităţii, prin Platon şi
Aristotel, continuând cu Şcoala stoică (v. ideea că legătura între cuvinte şi numele
acestora este una arbitrară), iar mai apoi prin lucrările medievale – vezi gramaticile
speculative - , trecând prin disputa între nominalism vs. realism şi până la John Locke
cu al său ,,Essay concerning human understanding‖ care pune, pentru prima dată, în
circulaţie termenul de semiotică, definindu-l ca ,,cunoaştere a semnelor care include
atât ideile spiritului, cât şi semnele de comunciare între oameni.‖ J. Locke consideră
necesară reconsiderarea ,,ideilor şi cuvintelor ca instrumente principale ale
cunoaşterii‖. Teoria lui Locke: în calitatea lor de semne, cuvintele denumesc genuri
și specii și nu obiecte particulare]
- între Raționalism și Empirism se poate plasa Gottfried Wilhelm Leibniz:

o adevărurile se află în intelect, dar se dezvoltă sub impulsul simțurilor
o arbitrariul semnului lingvistic este rezultatul evoluției istorice – istoricitatea
limbii
o limbile se prezintă cu trăsături comune și având particularități specifice
- Secolul al XVIII-lea:
o orientare psiho-sociologică și istorică
o se preocupă de problema originii și evoluției limbajului
o formarea limbilor ca un proces cu mai multe etape distincte
o Giovanni Batista Vico:
 dezvoltă o teorie cu privire la evoluția omenirii și a limbajului: în
cursul secolelor s-au vorbit trei limbi:
28
 o limbă divină (cf. hieroglife, acte religioase), o limbă
simbolică (cf. folosirea metaforelor) și una practică (servind
comunicării)
o Etienne Bonnot de Condillac:
 stabilește trei categorii de semne: naturale (cf. strigăte), accidentale (cf.
cuvinte și asocieri) și instituționale (repetare – denumire)
o o idee constantă a sec. al XVIII-lea este că fiecare limbă exprimă modul de a
gândi al unei colectivități
o James Harris:
 stabilește o distincție între: timp fizic și timp lingvistic (prezentul este
punctul de referință temporală a tuturor evenimentelor)
 diferitele limbi sunt forme variate de existență și manifestare ale
aceluiași fenomen care este limbajul
o Johann Gottfried von Herder: limbajul și gândirea au origine comună, ele sunt
înnăscute și s-au dezvoltat paralel: pe măsură ce oamenii deosebeau obiectele,
le și denumeau
o William Jones: ipoteza existenței unei limbi comune indo-europene:
asemănările dintre sanscrită, greacă și latină sunt explicate printr-o limbă
neatestată – germenii metodei comparativ-istorice
Text 6
,,Cuvintele, prin semnificația lor primară sau imediată, nu substituie nimic

altceva decât ideile din mintea celuia ce le întrebuințează, oricât de imperfect
sau neglijent ar fi preluate aceste idei din lucrurile pe care se presupune că le
reprezintă.”
(John Locke, Eseu asupra intelectului omensc, II, trad.
rom. de Teodor Voiculescu, Ed. Științifică, Buc., 1961)
Reflecții
 Care este rolul cuvintelor atribuit de J. Locke?
 Cum explică J. Locke raportul între cuvinte – idei – lucruri?
29
Text 7
,,Pentru a înțelege încă și mai bine micile percepții pe care nu putem să le

distingem în mulțimea lor, obișnuiesc să mă folosesc de exemplul mugetului
sau al zgomotului mării de care suntem impresionați când ne aflăm pe țărm.
Pentru a auzi acest zgomot așa cum o facem, trebuie mai întâi să auzim
părțile care comun acest tot, adică zgomotul fiecărui val, deși fiecare dintre
aceste mici zgomote nu se lasă cunoscut decât în îmbinarea confuză a tuturor
celorlalte împreună și nu ar fi fost remarcat dacă valul care îl produce ar fi fost
singur. Căci este nevoie să fim afectați puțin de către mișcarea acestui val și
să avem o percepție oarecare a fiecăruia dintre aceste zgomote, oricât de
mici ar fi ele: altfel nu am avea percepția a o sută de mii de valuri, deoarece o
sută de mii de nimicuri nu vor putea constitui un lucru oarecare.”
,,[...] Creîndu-l pe om pentru a fi o făptură sociabilă, Dumnezeu nu numai că i-

a inspirat dorința și l-a pus în necesitatea de a trăi împreună cu cei din specia
sa, ci i-a dat de asemenea facultatea de a vorbi, care avea să devină marele
instrument și legătura comună a acestei societăți. De aici provin cuvintele,
care servesc la reprezentarea, și chiar la explicarea ideilor.”
,,[...] Faptul că un anumit cuvânt a fost în mod voit semnul unei anumite idei
nu s-a petrecut în virtutea unei anumite conexiuni naturale care ar exista între
anumite sunete articulate și anumite idei (căci, în acest caz, n-ar fi existat
decât o limbă printre oameni), ci prin intermediul unei i n s t i t u i r i
arbitrare. ”
(Gottfried Wilhelm Leibniz)
Reflecții
 Care este metafora folosită de Leibniz pentru a descrie natura limbii /a vorbirii?
 Potrivit lui Leibniz, care sunt principalele atribute ale limbii?
 Care sunt funcțiile limbii / ale vorbirii stabilite de Leibniz?
 Explicați natura relației între sunetele articulate și ideile pe care le semnifică.
30
Text 8
,,§ 142. Simțul comun este o judecată fără reflecție, și există în mod obișnuit
la o întreagă categorie, un întreg popor, o întreagă națiune și la întreg neamul
omenesc.”
,,§ 144. Acele idei care sînt identice unele cu altele și apar la popoare întregi
ce nu se cunosc între ele trebuie să aibă un fond de adevăr comun tuturor
acestora.”
,,§ 146. Tot această axiomă răstoarnă toate ideile pe care toți le-au avut pînă
astăzi cu privire la dreptul natural al ginților despre care s-a crezut că a apărut
întîi la o națiune de la care celelalte l-au primit la rîndul lor; această eroare au
folosit-o zgomotos egiptenii și grecii care se lăudau, fără motiv, că ei au fost
aceia care au răspîndit civilizația în lume: din această eroare a provenit
desigur și cealaltă, anume că Legea celor XII Table și-ar fi avut originea la
greci, ș i că aceștia ar fi transmis-o romanilor. Dar în cazul acesta ar fi vorba
de un drept civil transmis celorlalte popoare prin grija oamenilor, și nu de un
drept pe care providența divină să-l fi instaurat în mod firesc, la toate
popoarele, odată cu moravurile vieții sociale. Una din străduințele mereu
prezente în cartea de față va fi tocmai aceasta: de a demonstra că dreptul
natural al ginților s-a născut la toate popoarele, la fiecare în parte, fără ca unul
să știe ceva despre celălalt; iar pe urmă, cu prilejul războaielor, al soliilor
schimbate reciproc, al alianțelor și comerțului, s-a constatat că acest drept era
comun întregului neam omenesc.”
,,§ 154. Dacă Legea celor XII Table reprezintă moravurile neamurilor din
Latium, așa cum ele erau în vigoare aici încă din epoca lui Saturn (moravuri
mereu în curs de schimbare la alte popoare, dar înscrise în bronz de către
romani și păstrate cu sacră reverență în jurisprudența romană), înseamnă că
ea este o însemnată mărturie a dreptului natural antic la neamurile care trăiau
în Latium.”
,,§ 156. Dacă poemele lui Homer sînt istoria civilă a vechilor moravuri ale
grecilor, ele vor fi pentru noi două importante tezaure ale dreptului natural al
ginților în Grecia.”
,,§ 158. Filozofii greci au grăbit cursul natural al istoriei poporului lor prin
aceea că au apărut atunci cînd barbaria continua să fie la începuturile ei, și
imediat s-a trecut la cel mai mare rafinament, în timp ce miturile, atît cele
divine, cît și cele eroice, se păstrau mai departe în întregime; romanii, în
schimb, care au înaintat într-un ritm regulat în dezvoltarea moravurilor lor, au
pierdut din vedere cu totul istoriile zeităților lor (și de aceea ,,vîrsta zeilor”,
cum o numesc egiptenii, apare la Varro ca ,,vîrsta întunecată”), și au păstrat
în limba lor populară istoria eroică de la Romulus pînă la legile Publilia și
31
Poetelia, această istorie fiind în realitate, în toată întinderea ei, doar o
mitologie istorică a vîrstei eroilor în Grecia.”
,,§ 159. Acest caracter, propriu produselor omenești ale civilizației, ne este
confirmat de națiunea franceză unde, în plină barbarie, a secolului al XII-lea s-
a deschis faimoasa școală pariziană, în care vestitul maestru al sentințelor,
Petru Lombardul, a început să predea preasubtila teologie scolastică; așa
încît istoria lui Turpin, episcop de Paris, s-a păstrat aici ca un adevărat poem
homeric, cu toate poveștile despre eroii Franței, ,,paladinii”, care au umplut pe
urmă nenumărate romane și poeme. Această trecere precoce de la barbarie
la științele cele mai subtile a făcut la limba franceză să fie și astăzi una dintre
cele mai delicate, astfel încît, între toate limbile vii, ea este aceea care pare
să fi reînviat în vremea noastră aticismul grecilor, fiind, ca și limba greacă,
mai potrivită decît oricare alta în discuțiile de orice fel relative la științe; și la fel
ca grecii, francezii au păstrat în limba lor numeroși diftongi, proprii limbilor
barbare, care sînt aspre și cu greu izbutesc să îmbine consoanele cu
vocalele.”
,,§ 161. Trebuie să existe în natura lucrurilor omenești, adică în lume, o limbă
mentală comună tuturor națiunilor, care să înțeleagă în același fel substanța
lucrurilor prezente în viața socială a oamenilor și să le exprime în mod tot atît
de variat pe cît sînt de variate aspectele pe care aceleași lucruri pot să le
prezinte; după cum se întîmplă în cazul proverbelor, maxime ale înțelepciunii
populare, aceleași în substanța lor, dar semnificate la diferitele națiuni din
lume, antice și moderne, atîtea cît sînt, în tot atîtea feluri diferite.”
,,§ 162. Cunoașterea acestei limbi aparține Științei cuprinse în opera de față;
iar dacă învățații în domeniul limbilor se vor consacra acestei cunoașteri, ei
vor putea alcătui un vocabular mental comun tuturor limbilor articulate, diferite
între ele, limbi moarte și vii, vocabular din care am dat o primă mostră în
,,Știința nouă” în prima ei tipăritură, unde am dovedit că numele celor dintîi
capi de familie, așa cum apar într-un mare număr de limbi moarte și vii, le-au
fost date acestora după situația pe care ei au avut-o în orînduirea pe familii și
apoi în primele republici, în vremea cînd națiunile își formau limbile. Noi înșine
folosim aici acest vocabular, în toate chestiunile pe care le discutăm, în
măsura în care ne-o îngăduie puțina noastră învățătură.”
,,§ 173. Ne-au parvenit două importante vestigii din Egiptul antic, despre care
s-a vorbit mai sus. Unul dintre acestea ne arată că egiptenii împărțeau toată
durata timpului anterioară lor în trei vîrste, și anume: vîrsta zeilor, vîrsta eroilor
și vîrsta oamenilor. Celălalt ne spune că de-a lungul acestor trei vîrste s-au
vorbit trei limbi, ordinea lor fiind aceeași cu ordinea celor trei vîrste, ele fiind:
limba hieroglifică sau sacră, limba simbolică sau prin asemănări – cum este
limba vîrstei eroice - și limba epistolară sau populară, aceea a oamenilor,
32
folosind semne convenționale, destinate a comunica nevoile comune ale vieții
lor.”
,,§ 176. Aceste trei axiome stabilesc că existența tuturor popoarelor a început
cu religia, și acesta va fi primul din cele trei principii ale Științei de față.”
,,§ 177. Atunci cînd popoarele se sălbăticesc prin mînuirea armelor, devenind
ca fiarele, așa încît legile omenești nu mai au nici o putere în viața lor,
singurul mijloc pentru a-i stăpîni este religia.”
(Giambattista Vico: Știința Nouă. Principiile unei științe noi cu
privire la natura comună a naţiunilor, București, Ed. Univers,
1972, p. 175-181)
Reflecții
 Potrivit lui G. Vico, care este atributul comun întregului neam omenesc?
 Cum explicați faptul că ideile apar, aproape identic, la toate popoarele?
 Ce se înțelege prin limbă mentală comună? Dați exemple care arată existența acestei
limbi.
 Care sunt vârstele omenirii?
 Care sunt vârstele limbii?
 În concepția lui G. Vico care este singurul mijloc de a stăpâni omenirea?
33
Cugetări
,,1. Lumea este tot ceea ce se întîmplă.”
,,1.1. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor.”
,,3.221. Obiectele pot fi doar numite. Semnele le reprezinta. Pot doar sa

vorbesc despre ele, nu pot sa spun ce sunt ele. O propozitie poate spune
doar cum este un lucru, nu ceea ce este el.”
,,5.6. Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele.”
,,5.62. Că lumea este lumea mea se arată în faptul că limitele limbajului (ale
limbajului pe care doar eu îl înțeleg) semnifică limitele lumii mele.”
,,Limbajul este o parte a organismului nostru, nu mai puţin complicată decât

acesta.”
,,Dacă am vorbi o limbă diferită, am percepe o lume diferită.”
,,6. 5. Enigma nu există. Dacă o întrebare poate să fie în genere pusă, atunci
ea poate să primească de asemenea un răspuns.”
,,7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.”

(Ludwig Wittgeinstein, Tractatus Logico-Philosophicus, trad. rom.
de Mircea Dumitru și M. Flonta, București, Ed. Humanitas, 2001,
p. 79-90, 158-159)
34
LINGVISTICA ÎN SECOLUL al XIX-lea1
- constituirea lingvisticii ca știință

Preocuparea pentru studiul limbii exista încă în Antichitate, concretizându-se mai întâi
sub forma unor lucrări de gramatică, alcătuite de indieni în secolele al V-lea – al IV-lea î.e.n.
şi a unor idei şi teorii emise de câţiva mari filosofi greci. Studiul limbii era, așadar, parte a
altor domenii de preocupare umană, cum ar fi filologia, filosofia sau religia. Lingvistica ca
ştiinţă de sine stătătoare - studiul limbii în sine şi pentru sine - se constituie însă în primul
sfert al secolului al XlX-lea, o dată cu impunerea metodei comparativ-istorice.
Ea este rezultatul unei sinteze a datelor obţinute prin cercetările anterioare, sinteză în care
se îmbină punctul de vedere descriptiv cu cel istoric şi comparativ: descrierile tot mai
amănunţite (făcute sub formă de gramatici şi dicţionare) ale limbilor vechi şi noi, din Europa
şi Asia, confirmă ideea că limbile evoluează neîncetat, iar comparaţia dintre diferite limbi
dovedeşte că unele seamănă destul de mult între ele. Descrierea combinată cu studiul istoric
duce la concluzia că aceste limbi asemănătoare nu sunt altceva decât rezultatul procesului de
diversificare a unor limbi mai vechi (proto-limbă).
În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, metoda comparativ-istorică a fost folosită
aproape exclusiv pentru a deduce, din comparaţia limbilor indo-europene (latina, greaca
veche, sanscrita, armeana clasică, vechea slavă etc.) sunetele şi formele limbii din care se trag
toate aceste limbi înrudite (familii de limbi). Folosul principal al metodei a fost însă faptul că
a stimulat cercetarea istorică a limbilor şi a permis explicarea ştiinţifică a evoluţiei lor.
Reprezentanți: alături de numele lui Fr. Bopp, care a publicat în 1816 prima lucrare de
gramatică comparativ-istorică (Despre sistemul de conjugare al limbii sanscrite în
comparaţie cu cel al limbilor greacă, latină, persană şi germană), pot fi menționați lingvişti
ca: J. Grimm, Fr. Diez, A. Schleicher.
Gândirea filozofică în lingvistica secolului al XIX-lea:

- organicismul lingvistic (Franz Bopp, August Schleicher) – limba privită ca un
organism care se dezvoltă, atinge un punct maxim de dezvoltare, după care urmează
degradarea și, eventual, dispariția
1
35
- psihologismul lingvistic1 (Wilhelm von Humboldt) – existenţa limbii este legată de
starea sufletească a vorbitorilor
- neogramaticienii
[orientare lingvistică între 1820-1870, Germania – Şcoala de la Lepizig: reînnoirea gramaticii
comparate / limba nu există decât sub forma vorbirii / ei elaborează principiul legilor fonetice
/ se caracterizează prin pozitivism: lingvistica ≈ ştiinţele naturale, lingvistul face investigaţie
ştiinţifică, iar rezultatele cercetărilor sale nu sunt simple speculaţii; adoptarea unei atitudini
scientiste: convingerea că ştiinţa va ajunge să explice totul → optimism cognitiv]
- antipozitivismul lingvistic2 (sfârșitul sec. XIX) (Benedetto Croce) – cunoaşterea
intuitivă primează, lingvistica nu este o disciplină cognitivă
o semne ale antipozitivismului apar încă din faza psihologismului: de ex.
Potebnea susţinea că singura realitate lingvistică este vorbirea şi se îndoia de
existenţa limbii
o posibile cauze: cantitatea de date se măreşte într-atât în lingvistica sfârșitului
de secol XX, iar interesele cognitive se diversifică în aşa măsură, încât se
simte necesitatea revizuirii principiilor şi a metodelor
o Benedetto Croce - distinge 2 forme ale cunoaşterii: cunoașterea intuitivă3 și
cunoașterea logică. Obiectul de studiu pentru cunoașterea logică îl reprezintă
categoriile universale, conceptul ei central este adevărul
o în orice propoziţie empirică (ex. Afară plouă) sunt prezente şi legile gândirii,
legile gândirii sunt o condiţie indispensabilă pentru orice exprimare cu sens,
realizată printr-o propoziție
o universal vs individual ≈ raţiune vs intuiţie
o intuiţia nu e impregnare pasivă a simţurilor sub influenţa unor stimuli, ci
înseamnă senzorialitate, emoţionalitate și imaginaţie
o orice intuiţie se realizează prin expresie (dacă cineva pretinde că nu poate
exprima intuiţia pe care o are, atunci de fapt nu o are)
o cunoașterea raţională şi cea intuitivă acoperă integral sfera activităţilor
cognitive → lingvistica nu e o ştiinţă (disciplină cognitivă) – când descrie o
limbă, lingvistul vorbeşte despre fonetică, gramatică şi lexic, el stabileşte
unităţile reprezentative ale fiecărui nivel şi apoi le enumeră şi le clasifică.
Procedurile lingvistului sunt aplicate cu ajutorul unor pseudoconcepte (nu
aparţin nici categoriilor universale, nici intuirii individualului) → nu există
niveluri ale limbii, nici unități reprezentative, nu avem în limbă foneme,
silabe, cuvinte, propoziții
o trebuie să privim limba potrivit principiilor care caracterizează cunoașterea
intuitivă
o limba ═ un şir infinit de expresii ale unor acte de cunoaştere intuitivă săvârşite
de vorbitori, expresiile sunt manifestări unice, ele conţin acte irepetabile de
cunoaştere intuitivă
o cunoașterea intuitivă are drept rezultat producerea de forme expresive cu
studiul cărora se ocupă estetica / evenimentele de vorbire sunt plasate în
categoria formelor expresive (de ex. nu există deosebire între o interjecţie şi o
poezie de Eminescu, ambele fiind forme expresive)
o singura pornire a celor ce vorbesc este aceea de a se exprima, fiecare
eveniment de vorbire este autonom, unic, irepetabil
1
Pentru detalii vezi E. Ionescu, Manual de lingvistică generală, p. 55-57.
2
3
Cunoaştere sensibilă, empirică, sesizarea nemijlocită a unui obiect.
36
Text 9
,,Omul este om doar prin limbaj, însă pentru a inventa limbajul, el trebuia să
fie deja om. Deoarece ne închipuim că, în mod treptat și succesiv dar în
același timp alternativ, s-a întâmplat ca omul să devină mai om pe măsură ce
și-a asumat o parte mai mare din limbajul inventat de el și astfel, prin această
creștere, a putut să inventeze în continuare mai mult limbaj, nu mai putem să
ne dăm seama corect de inseparabilitatea conștiinței umane și a limbajului
uman, și nici de natura procesului de înțelegere necesar pentru priceperea
unui singur cuvânt, proces care este însă suficient ulterior pentru a putea
concepe limbajul în ansamblul său. De aceea, nu ne este permis să gândim
limbajul ca pe ceva dat dinainte, căci altfel ar fi la fel de greu de înțeles cum
ar putea omul să priceapă și să se servească de ceva dat dinainte. Limbajul
izvorăște în chip necesar din omul însuși, cu siguranță încetul cu încetul, dar
în așa fel încât organismul limbajului nu zace în întunericul sufletului ca o
masă inertă, ci, asemenea unei legi, face posibile funcțiile forței mentale
umane și, prin aceasta, cel dintâi cuvânt presupune și dă glas limbajului în
ansamblul său.”
,,(...) Limba este organul formator al gândului. Activitatea intelectuală, integral

spirituală, integral interioară, dispărând oarecum fără să lase urme, se
exteriorizează în vorbire prin intermediul sunetului și devine perceptibilă
pentru simțuri. Această activitate și limba constituie o umitate și sunt
inseparabile una de alta. Privită în sine, activitatea intelectuală este legată
însă de necesitatea de a contracta o relație cu sunetele verbale, căci altfel nici
gândirea nu ar putea să obțină claritate, nici reprezentarea nu ar putea deveni
concept. Legătura indestructibilă care unește gândirea, organele vocale și
auzul cu limbajul rezidă irevocabil în alcătuirea originară, cu neputință de
explicat altfel, a naturii umane.”
,,(...) Considerată în esența sa reală, limba este ceva în mod continuu și în

fiecare clipă trecător. Chiar și conservarea ei prin scriere este întotdeauna
doar o păstrare incompletă și mumificată, care necesită mereu, la rândul ei,
ca rostirea vie să fie făcută sensibilă. Limba însăși nu este un act (ergon), ci o
activitate (energeia). De aceea, adevărata sa definiție nu poate fi decât una
genetică. Ea este, cu alte cuvinte, efortul veșnic reluat al spiritului de a face
sunetul articulat capabil să exprime ideea. Într-o accepție strictă și nemijlocită,
aceasta este definiția actului individual de vorbire; într-o accepție adevărată și
esențială putem însă considera limba drept doar, ca să spunem așa,
totalitatea actelor de vorbire. Căci, în haosul dispersat de cuvinte și reguli pe
37
care obișnuim să îl numim limbă, ceea ce există este doar elementul
particular produs prin actul de vorbire, iar acesta nu este niciodată complet,
necesitând și el o nouă prelucrare pentru a recunoaște natura actului viu al
vorbirii și pentru a da o imagine adevărată a limbii vii. Tocmai ceea ce este
mai elevat și mai rafinat nu se lasă recunoscut în aceste elemente separate și
poate fi perceput sau intuit doar în înlănțuirea discursului fapt care dovedește
o dată în plus că limba propriu-zisă rezidă în actul producerii sale efective. În
toate cercetările care încearcă să pătrundă esența vie a limbii, discursul ca
atare este singurul care trebuie gândit întotdeauna ca ceva adevărat și
primar. Fărâmițarea în cuvinte și reguli este doar o cârpăceală lipsită de viață
a analizei științifice.”
,,(...) Limba nu este însă un produs liber al omului ca individ, ci aparține

întotdeauna întregii națiuni. Chiar și în sânul națiunii, generațiile ulterioare
preiau una și aceeași limbă de la cele care le-au precedat. Prin faptul că în ea
se amestecă, se limpezește și se preface modalitatea de reprezentare a
tuturor diferențelor de vârstă, sex, stare, caracter și spirit existente în acdrul
unui grup etnic iar apoi, prin transferul de cuvinte și limbi, în cadrul diferitelor
națiuni și, în fine, prin intensificarea relațiilor inter-comunitare, în cadrul întregii
umanități, limba devine marele punct de trecere de la subiectivitate către
obiectivitate, de la individualitatea limitată către existența umană plenară, care
cuprinde în sine ansamblul.”
,,(...) Organismul limbii izvorăște din capacitatea și din nevoia generală a

omului de a vorbi și provine de la întreaga națiune; cultivarea fiecărei limbi
depinde de predispoziții și de predeterminări speciale și se sprijină în mare
parte pe indivizi care se ridică treptat din sânul națiunii.”
,,(...) Limba îmi aparține prin însuși modul în care o rostesc și o produc; și
fiindcă fundamentul acestui fapt rezidă în simultaneitatea vorbirii prezente și
trecute a tuturor generațiilor umane, în măsura în care între acestea a putut
exista o comunicare lingvistică neîntreruptă, tot așa și limba este, în sensul
acesta, o limitare a vorbirii.”
,,(...) Așadar, dacă facem abstracție de comunicarea între un om și celălalt,

vorbirea este o condiție necesară a gândirii fiecărui individ în cercul închis al
izolării sale. În fenomenalitatea sa, limba se dezvoltă totuși doar în cadru
social, iar omul se înțelege pe sine numai în măsura în care a verificat, prin
încercări, inteligibilitatea cuvintelor sale de către ceilalți.”
,,(...) Formele mai multor limbi se pot reuni într-o formă încă și mai generală,
(...) se poate spune cu egală îndreptățire și că întreaga specie umană deține
o singură limbă, dar și că fiecare om deține una proprie.”
,,(...) În ansamblul lor, cuvintele unei limbi determină, prin segmentarea și prin
relațiile lor reciproce, posibilitățile de stabilire a unei imagini asupra lumii,
38
așadar ceea ce poate fi conceput în sânul realității și cum poate fi acest ceva
conceput. Numim acest fapt imaginea asupra lumii (Weltbild) proprie limbii
respective. Trebuie să adăugăm imediat că imaginea asupra lumii nu este
rigidă. Lexicul limbii se schimbă, după cum știm, de la o zi la alta. De fapt
domeniul cuvintelor implicate și funcția care determină regulile de îmbinare se
transformă o dată cu fiecare act de vorbire (Sprechhandlung), cu fiecare nouă
formulare. Schimbările pe care imaginea asupra lumii le cunoaște în cadrul
acestui proces se mișcă însă într-un cadru care este trasat prin structura de
ansamblu a limbii (Der Gesamtbau der Sprache). Astfel, fiecare din
numeroasele limbi ale umanității își construiește o imagine diferită, însă
fiecare în parte concepe deopotrivă și în mod nemijlocit realitatea. Caracterul
diferit al fiecărei limbi nu este însă o opțiune întâmplătoare, ci este determinat
de forțele spirituale active (die wirkende geistige Kräfte) care trăiesc în orice
comunitate lingvistică. Prin limbile lor, popoarele conturează nu doar o
imagine a lumii, ci și o imagine a propriei existențe spirituale (das geistige
Dasein) – ele devin popoare prin chiar acest fapt. Însă numai totalitatea
limbilor umanității, în viața lor de-a lungul istoriei, deschid accesul către
întreaga abundență a realității și către bogăția spiritului obiectiv.”
(Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a
limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității,
trad. rom. de Eugen Munteanu, Buc., Ed. Humanitas, 2008)
Reflecții
 Care sunt principalele idei formulate de Humboldt despre limbă?
 Cum definește Humboldt relația între om și limbă?
 Formulați câteva argumente care susțin teoria lui Humboldt, potrivit căreia conștiința
umană este inseparabilă de limbaj.
 În concepția lui Humboldt, limbajul este a priori sau a posteriori? Motivați-vă

răspunsul.
 Ce denumește Humboldt prin conceptul de energeia? Ce înseamnă acesta?
 Explicați relația care se stabilește între limbă – individ – societate.
 Ce înțelege Humboldt prin imaginea asupra lumii proprie limbii?
39
Text 10
,,Ființa a tot ceea ce există locuiește în cuvânt. Acest fapt justifică propoziția:
Limba este casa ființei.”
,,(...) Limba nu este o simplă unealtă pe care omul o posedă pe lângă multe
altele; limba este cea care acordă de fapt posibilitatea situării în sânul
deschiderii ființării. Numai acolo unde există limbă există lume, adică sfera
mereu schimbătoare a deciziei și a acțiunii, a faptei și a responsabilității, dar
și a bunului plac și a zarvei goale, a decăderii și confuziei. Numai acolo unde
se manifestă o lume există istorie. Limba este un bun într-un sens mai
originar. Ea dă garanție, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca ființă
ce aparține Istoriei. Limba nu este o unealtă disponibilă, ci acea proprietate
care dispune de cea mai înaltă posibilitate a ființei omului.”
,,(...) Ființa omului își are temeiul în limbă: dar aceasta survine în Istorie abia
prin dialog. Acesta însă nu este doar o modalitate de împlinire a limbii, ci abia
prin dialog limba devine esențială. Ceea ce numim îndeobște limbă, adică un
set de cuvinte și reguli de înlănțuire a cuvintelor, este doar o suprafață a
limbii. (...) Putința de a vorbi și putința de a asculta sunt la fel de originare.
Suntem un dialog - și aceasta vrea să spună: putem auzi unii de la alții.
Suntem în dialog și aceasta înseamnă în același timp: suntem un dialog.
Unitatea unui asemenea dialog constă în aceea că în cuvântul esențial este
de fiecare dată revelat unul și același lucru, asupra căruia cădem de acord,
pe baza căruia suntem uniți și, în felul acesta, suntem un mod autentic noi
înșine.”
(Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995, p. 224-227)
Reflecții
 Explicați înțelesul definiției date de Heidegger: ,,Limba este casa ființei‖.
 În ce sens limba este un ,,bun‖?
 Ce numește Heidegger prin suprafața limbii?
 Care ar putea fi celălalat nivel al limbii?
 Explicați raportul între ființă – limbă – istorie.
40
LINGVISTICA SECOLULUI al XX-lea
STRUCTURALISMUL1
 orientare lingvistică a sec. XX – apare ca o reacţie împotriva pozitivismului

neogramaticii
 originile în Cours de linguistique generale al lui F. de Saussure
 principalele teze despre limbă: limba ═ realitate psihică concretă, nu abstractă / ea
este bazată pe convenţie / este o instituţie socială / este un sistem de semne / limba este formă
și nu substanţă / se face distincția între expresia sonoră + conţinutul conceptual / definiția
semnului lingvistic cu două elemente constitutive: semnificant + semnificat / alte dihotomii:
sintagmatic + paradigmatic / sincronic + diacronic
I. CONCEPŢIA STRUCTURALISTĂ
 caracterul de sistem al limbii + organizarea acesteia într-o structură lingvistică +
dualitatea opozitivă ca principiu general de funcţionare a sistemului
 Dihotomii stabilite de Saussure:
 limbă (langue) – vorbire (parole)
[limba: – latura socială a limbajului, supusă constrângerilor colective, independentă de
individ, latura stabilă, statică a limbajului / vorbirea: - latura individuală a limbajului,
domeniul actualizărilor, al realizărilor concrete, variaţia lor infinită] – structuraliştii susţin
primordialitatea limbii în raport cu vorbirea
 invariantă – variantă
[inventarul de invariante este finit]
 formă – substanţă
[substanţa – fie acustică, fie conceptuală este eliminată din sfera de interes a lingvistului.
Limba (ca sistem) este formă şi nu substanţă, înţeleasă ca o reţea de relaţii, ca ansamblu
organizat în care componentele nu există prin ele însele, ci numai în și prin locul ocupat şi
prin relaţiile stabilite în cadrul ansamblului]
 sintagmatic – paradigmatic
[relaţii şi...şi / sau...sau – în care elementele se exclud. Un termen îşi precizează funcţia prin
diferenţele în raport cu unitățile vecine + prin termenii clasei de substituţie]
1
Pentru detalii vezi DSL, p.503-507. Despre Ferdinand de Saussure vezi E. Ionescu, Manual de lingvistică
generală, p.65-92.
41
 sincronie – diacronie
[sincronie – starea limbii la un moment dat / diacronia – reprezintă o succesiune de stări
sincronice. R. Jakobson + Trubetzkoy: sincronic nu trebuie confundat cu static → principiul
diacroniei în sincronie. Coexistă, în aceeași stare de limbă, într-un raport de variaţie liberă,
forma veche, pe cale de a ieşi şi forma nouă pe punctul de a se impune. Martinet: principiul
sincroniei dinamice: orice sistem lingvistic, dacă nu e al unei limbi moarte, se află în
continuă mişcare]
II. METODOLOGIA STRUCTURALISTĂ

- definiţiile şi operaţiile structuraliste sunt imanente ═ fac apel în exclusivitate la
factorii interni lingvisticii, sunt formale
 caracter: - obiectiv şi ştiinţific al metodologiei structuraliste
- analitic (urmăresc segmentarea succesivă a corpus-ului în elemente
componente până la nivelul unității minimale)
- sincronic + descriptiv (fără consideraţii normative)
 tehnici formale de analiză: - distribuţie, substituţie, context diagnostic → baza pentru
analiza în constituenţi imediaţi (ex. [[El] [[citeşte] [[o carte] [frumoasă]]]])
 distribuție: posibilățile şi incompatibilitățile de asociere a componentelor – totalitatea
contextelor în care o unitate lingvistică poate apărea
III. ŞCOLI STRUCTURALISTE
 două curente: european (pe urmele lui Saussure) / american (descriptivism –

reprezentat de L. Bloomfield)
 structuralismul european:
o Şcoala de la Praga (contribuții în domeniul fonologiei - Trubetzkoy pune
bazele disciplinei numite fonologie + Jakobson - interesul pentru funcţia
elementelor în cadrul comunicării) (funcționalism)
o Școala de la Copenhaga (glosematică)
o + Londra (vezi Halliday – acordă atenţie ierarhiei nivelurilor limbii şi
lingvisticii aplicate – predării limbii engleze)
IV. LĂRGIREA STRUCTURALISMULUI

- principiul isomorfismului (identităţii de organizare a structurilor lingvistice, indiferent
de nivel)
- terminologia şi procedeele structuralismului lingvistic s-au extins şi dincolo de
graniţele lingvisticii, vezi: semiotică (Greimas), retorică (Tzvetan Todorov),
naratologie (Fr. Bopp, Gerard Genette)
- prin contribuțiile teoretice, prin metodologia structuralistă, lingvistica şi-a dobândit
între 1950-1970 statutul de ştiinţă-pilot, structuralismul punându-şi amprenta pe
întreaga gândire lingvistică modernă.
Orientări post-structuraliste:
- generativism (Noam Chomsky) – apare ca o reacţie la structuralism, cu toate acestea
dihotomiile lui Chomsky se bazează pe idei structuraliste (vezi competența +
performanța cf. limbă + vorbire / structura de adâncime + structura de suprafață cf.
invariantă + variantă)
- pragmatica
42
CERCUL LINGVISTIC DIN PRAGA1
- reprezentanți: Trubetzkoy, Roman Jakobson

- cercetarea structurală şi funcţională a limbii
 ideea caracterului sistematic al limbii
 limba ═ mijloc de comunicare, un sistem funcţional, un mijloc de exprimare care
serveşte unui anumit scop
 faptele de limbă sunt privite din punctul de vedere al funcţiei pe care o îndeplinesc /
totodată ele trebuie abordate structural, adică din punctul de vedere al sistemului din
care fac parte
 limba ═ sistem - sistemul nu se reduce la reţeaua de relaţii, ci include şi termenii între
care se stabilesc relații
 recunosc dihotomiile lui Saussure (limbă + vorbire, sincronie + diacronie), dar acestea
nu pot fi separate unele de celelalte, ele reprezentând aspecte ale unui singur fenomen
1. LIMBĂ ŞI VORBIRE:
- Trubeţkoi: această dihotomie constituie baza opoziției: fonetică / fonologie
[limba = general, abstract / vorbirea = individual, concret]
- structuraliștii praghezi consideră limba ca pe un sistem abstract de norme care poate fi
cunoscut numai prin enunţurile lingvistice concrete
2. SINCRONIE VS. DIACRONIE
- analiza sincronică a faptelor lingvistice ne dezvăluie sistemul, esenţa unei limbi
- sistemul limbii ═ reţea de dependenţe între elemente cu existenţă reală – modificarea
diferitelor elemente ale limbii atinge întotdeauna sistemul
- sincronic nu înseamnă static: descrierea sincronică nu poate exclude total noţiunea de
evoluţie, chiar în sectorul cercetat sincronic se produc schimbări, aşa încât stadiul actual e
înlocuit cu altul în curs de formare (cf. situația arhaismelor) → îmbinarea punctului de vedere
structural cu cel dinamic
3. LINGVISTICA INTERNĂ VS LINGVISTICA EXTERNĂ
- în cercetarea lingvistică să se ţină seama şi de condiţiile geografice, sociale, politice în care
funcţionează o limbă, pentru că fără intervenţia factorilor externi sistemul lingvistic ar
rămâne totdeauna identic cu sine
- sistemul de semne ═ limba: reflectă realitatea extralingvistică
- funcţionalism: analiza felului în care realitatea extralingvistică influenţează funcţia
elementelor lingvistice
- limbajul are 2 funcţii: o funcție de comunicare (conţinutul celor exprimate) + o
funcție poetică (forma de exprimare) – acestea variază în funcție de scopul comunicării
- distincţii vizate: limbaj intelectual / afectiv, limba scrisă / vorbită, limbă situativă (practică –
legată de contexte extralingvistice) / limbă formulativă (teoretică – sistem închis), limbă
literară / poetică (limbi literare artistice în care domină funcția poetică a limbajului)
- problema cultivării limbii: normă (element obiectiv al limbii, condiţionat istoric) +
codificarea limbii (ansamblu de reguli stabilite pe baza cunoașterii legilor de funcţionare a
limbii)
1
Pentru detalli vezi Lucia Wald, op. cit., p.131-138. Despre funcționalism vezi DSL, p. 228-229.
43
 !!! În cadrul Cercului lingvistic din Praga atenţia a fost îndreptată spre probleme
privitoare la latura fonetică a limbii. Aici s-au pus bazele fonologiei descriptive şi
istorice.
- Trubetzkoy a conceput sistemul fonologic ca pe un ansamblu de opoziţii
- definirea fonemului – funcţia fundamentală este aceea de a diferenţia
sensurile lexicale şi gramaticale / folosind metoda comutaţiei au stabilit
inventarele fonologice ale multor limbi
- ideea unui izomorfism principial între fonetică şi gramatică
- diferențele dintre morfologie şi sintaxă cf. diferențe dintre paradigmatic și sintagmatic
CERCUL LINGVISTIC DIN COPENHAGA1
- reprezentanți: Viggo Brondal – critică metoda de analiză a limbii anterioară (adică

pozitivismul)
- elementele au existenţă obiectivă, nu sunt produsul relațiilor sau al
opoziţiilor structurale
- sistemul e alcătuit din formă + substanţă
- Uldall + Hjelmslev – conducătorii Cercului din Copenhaga – au fundamentat o nouă
teorie a limbii – glossematică (glossa ═ limbă)
- Hjelmslev: - unitățile reale ale limbii nu sunt sunetele sau sensurile, ci relaţiile
dintre sunete şi sensuri, care alcătuiesc sistemul ei intern
- formulează o critică la adresa lui Saussure
- formele de manifestare a limbii:
- schema: limba ca formă pură, independentă de realitatea ei socială şi
de manifestările ei concrete, elementele ei trebuie definite opozitiv,
relativ, negativ
- norma: realitatea socială a schemei, independentă de manifestările
individuale, elementele ei trebuie definite opozitiv, relativ, pozitiv
- uzul: ansamblu de deprinderi acceptate social şi condiţionate de
manifestările lor concrete
- acte de vorbire individuală: uzul se realizează prin acte de vorbire =
concretizare a uzului
- Hjelmslev încearcă să construiască o teorie lingvistică în care limba e
considerată numai ca model de relaţii reciproce, ca formă pură, fără substanţă
(independently of usage) – o teorie prea formală
 Bazele glosematicii – lucrarea lui Hjelmslev: Prolegomena to a theory of language

- propune să privească limba numai din punct de vedere semiotic, dezvăluind acele
trăsături pe care limba le are în comun cu alte sisteme de semne
- semnul lingvistic definit ca având: - conţinut2 + expresie3, fiecare fiind constituit din
substanţă4 + formă
1
Pentru detalii vezi Lucia Wald, op. cit., p.138-145. Despre glosematică vezi DSL, p. 236.
2
Plan mental.
3
Planul material al limbii.
4
Substanţă: ansamblul de realizări posibile (în materie acustică sau conceptuală).
44
[Substanţa conţinutului ═ ideea de exprimat, aceeași pretutindeni, ea e structurată diferit
în fiecare limbă datorită formei conţinutului, legată de substanţa conţinutului în mod
arbitrar. Substanţa expresiei ═ materia sonoră în cadrul căreia fiecare limbă îşi selectează
arbitrar un număr de foneme care, turnate în forma expresiei devin substanţa ei. Rolul
esențial îi revine formei – care e specifică fiecărei limbi]
- semnul lingvistic –definit ca unitatea dintre forma + conţinutul expresiei
- forma lingvistică nu presupune neapărat existenţa substanței, dar substanța
presupune prezenţa formei ≈ concepţia pozitivismului logic asupra formei
pure, independente de conţinut
- în concepţia glosematicii, substanţa, fiind materie nelingvistică, ar trebui să
formeze obiectul altor ştiinţe, lingvistica studiază expresia, fără a porni de la
premise fonetice şi conţinutul, fără a porni de la premise semantice. Sarcina
glosematicii se reduce la descrierea relaţiilor care formează esenţa limbii.
- relaţii lingvistice:
- raport de dependență reciprocă (interdependență) – 2 constante care se
presupun reciproc: planul conţinutului + al expresiei
- raport de dependență unilaterală (determinare) – o constantă + o variabilă:
forma + substanţa
- raport facultativ (constelaţie) – 2 variabile
- pe toate nivelurile limbii există aceleaşi tipuri de relaţii → izomorfismul1 planurilor limbii /
sistemelor de semne
- glosematica e concepută ca un sistem deductiv care nu spune nimic cu privire la
posibilităţile de aplicare în limbi concrete. Ea îşi defineşte obiectul pornind de la un sistem de
premise prestabilite, cât mai puţine şi mai generale care nu pot fi confirmate sau infirmate de
experienţă ≈ operaţii matematice – se calculează toate dependenţele şi raporturile posibile,
indiferent dacă ele sunt sau nu realizate în limbi existente.
 Critica glosematicii: - privește limba în mod abstract, formal, nu ţine seama de
substanţă, deşi tocmai prin substanța fonică şi semantică limba îşi poate îndeplini
funcţia ei de mijloc de comunicare
- nu diferențiază limba ca fenomen social de alte sisteme semiotice
- neglijează diferenţele dintre limbi şi dintre compartimentele unei
anumite limbii
1
Paralelismul structurii.
45
DESCRIPTIVISM
- Leonard Bloomfield –
o Bloomfield şi-a construit concepţia despre limbaj într-un cadru ştiinţific dominat de
behaviorism → reconstrucţie a limbajului: formă lingvistică, formă gramaticală, formă
lexicală (taxem, semem, episemem) ═ ariile lexicului unei limbi / combinaţiile de forme
lingvistice sunt clasificate în forme propoziţionale, sintagme, substituţii ═ categorii ale
sintaxei
BEHAVIORISMUL1
o curent de psihologie născut în America primilor 25 de ani ai sec. XX.
(behaviour ═ comportament) → reprezentanţi: J.B. Watson, CH. Morris, B.F.
Skinner
o trăsăturile principale ale behaviorismului:
1. orientare antiintrospectivă şi antimetafizică2 - înainte cercetătorul
relata propriile sale trăiri sau stări mentale, iar relatările serveau ca
material al clasificărilor ↔ domeniul a ceea ce este imediat observabil
şi accesibil ═ comportamentul unei persoane
- principiile modului de cunoaştere: empirismul3
[Comportament: în sens obişnuit ═ totalitatea de acţiuni şi activităţi înfăptuită de o anumită persoană → sensul
tehnic al termenului ═ totalitatea reacţiilor la anumiţi stimuli (plasarea unor subiecţi în situaţii similare, iar
relevante vor fi acele reacţii care sunt statistic dominante) → scheme de comportament]
2. între comportamentul animal şi cel uman nu există o deosebire de

esenţă, ci doar una graduală ≈ teoria lui Pavlov despre formarea
reflexelor condiţionate (comportament ═ totalitatea de reacţii identice
la acelaşi stimul → de ex. conduita socială zilnică ═ reacţii tipizate la
stimuli tipizaţi: trecerea străzii, salutul). Stimul – reacţie: un anumit
stimul determină un anumit răspuns şi nu altul
3. accent pe factorul adaptabilitate (rolul mediului – ca ansamblu de
stimuli – şi nu al eredităţii)
4. ataşament faţă de principiul determinismului: relaţia stimul – reacţie
═ relaţie de la cauză la efect
Reconstrucţia limbii la Bloomfield:
o formă lingvistică ═ formă fonetică asociată cu o semnificaţie, poate fi
propoziție, frază, cuvânt sau chiar o formă fonetică având rol gramatical sau
lexical: ex. -le: fetele, -tor: cerşetor)
- formă lingvistică simplă / complexă: părţile componente ale unei forme
complexe se numesc constituenţi imediaţi
- forma lingvistică simplă ═ morfemul
1
Pentru detalii vezi E. Ionescu, Manual de lingvistică generală, p. 94-97, 112.
2
Metafizică: 1) Cercetare raţională a fenomenelor care nu pot fi percepute prin simţuri; explicaţie generală 2)
Parte a filozofiei care studiază cauzele primare şi primele principii ale (cunoaşterii) lumii. 3) Metodă de
cunoaştere, care concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creştere (DEX).
3
Doctrină care consideră experienţa senzorială ca primă sursă a cunoaşterii şi a cunoştinţelor 2) Tratare a unor
probleme numai pe baza datelor experienţei, fără a apela la teorie (DEX).
46
- totalitatea morfemelor dintr-o limbă constituie lexicul acelei limbi (de ex.
vânător, zgârie-brânză nu fac parte din lexic, sunt forme complexe în
constituenţi imediaţi)
- forma lingvistică ═ solidaritate între o formă lexicală + cel puţin o formă
gramaticală
o forma lexicală ═ suma morfemelor care intră în alcătuirea enunţului
o forma gramaticală – conferă enunţului semnificaţia pe care o are
- factorii care structurează suma morfemelor unui enunţ ═ de 4 feluri:
- de topică (de ex. *de lemn pod – dar pod de lemn)
- de modulaţie (accentul şi intonaţia)
- de alternanţă fonetică
- de selecţie (posibilităţile de combinare a unui morfem cu altele)
 semnificaţia unei forme lexicale ═ semem

 semnificaţia unei forme gramaticale ═ episemem
 semnificaţia unei forme lingvistice este solidaritatea dintre un semem şi cel puţin
un episemem
 unităţile sintactice: sintagmele, substituţiile şi formele capabile să constituie

enunţuri:
 sintagme endocentrice: dacă o sintagmă aparţine clasei formale
căreia îi aparţine şi constituentul principal: ex. dimineaţă de vară
 sintagme exocentrice: dacă o sintagmă nu aparţine clasei formale
căreia îi aparţine şi constituentul principal: ex. lângă balcon
GENERATIVISM1
- Noam Chomsky -
Sintaxa generativă și transformațională:

o Obiectul unei sintaxe tradiţionale este descompunerea frazelor în propozții
componente şi descompunerea propozițiilor în părţi de propoziție → sintaxă
analitică: colectarea faptelor – clasificarea lor - analiza (descompunerea lor).
Faptele de la care porneşte sunt propozițiile şi frazele rostite/scrise într-o
limbă, fapte considerate ca de la sine date
o Propozițiile şi frazele nu sunt însă nişte fapte primare, ele reprezintă produsele
unei activităţi care e vorbirea → o nouă direcţie de cercetare în sintaxă:
studiul activităţii de producere a frazelor dintr-o limbă
- vorbitorul are un rol important în ansamblul teoriei sintactice
o Sintaxa generativă încearcă să dea o descriere a activităţilor de producere a
propozițiilor şi a frazelor, punând accent pe descrierea acelor mecanisme prin
care se produc propozițiile
1
47
 Problema locutorului este integrată în această teorie sintactică: orice locutor e capabil
să interpreteze şi să înţeleagă propoziții pe care nu le-a mai auzit + orice locutor
dispune de capacitatea de a formula propozții pe care nu le-a mai produs înainte.
Performanţele lui (performanţa ═ interpretarea şi producerea propozițiilor) sunt
infinite.
 Competenţă – performanţă (≈ limbă / vorbire la Saussure):
o competenţa = abilitatea de a folosi o limbă) / performanţă = actele concrete
de producere a propozițiilor
o competența se reflectă în performanță
o pentru sintaxa generativă problema centrală e aceea de a produce şi a
recunoaşte o infinitate de propoziții
o simbolurile şi regulile de combinare a acestora sunt în număr finit, iar numărul
de combinaţii corecte care se pot obţine este infinit
o Faptele sintactice pot fi:
- gramaticale şi performabile - negramaticale şi performabile
- gramaticale, dar neperformabile - negramaticale şi neperformabile
- performabile, dar cu grad incert de gramaticalitate
Modelul generativ al constituenţilor imediaţi

o o sintaxă generativă a constituenților imediați este un ansamblu de anumite
simboluri şi reguli
o vocabularul G.C.I. este alcătuit din simboluri:
- principale: terminale (cuvinte, morfeme) + preterminale (P, GN, GV)
- auxiliare: -- > rescrierea: x -- > y
∩ legătura (concatenat): x -- > y ∩ z
(.) rescrieri alternative
(...) realizare facultativă
/.../ restricţii sintactice
//...// restricţii semantice
o regulile gramaticale sunt reguli de structură (de constituenţi), de

subcategorizare şi reguli lexicale
o subcategorizare strictă / selecţională
ex. Dan se ceartă cu * masa / cu vecinul. – cu .... subcategorizare strictă, masa/vecinul –
subcategorizare selecţională
P -- > GN ∩ GV V -- > /N nom .../
GN -- > N /N nom .../ -- > //+Uman //
GV -- > V //+Uman // -- > (copilul / fata / vecinul)
48
Sintaxa transformaţională:
Ex. 1. Dan şi Ioana învaţă. ≤ Dan învaţă şi Ioana învaţă.
- o transformație reprezintă o operaţie de substituţie de simboluri, o deplasare sau o

suprimare
- de ex. coordonarea constituenţilor înseamnă:
- suprimarea constituenţilor identici
- deplasarea conjuncţiei coordonatoare de la nivel interpropozițional la nivel
intrapropozițional
- modificare eventuală a formei verbului (acord)
- o transformație înseamnă o tranziţie de la un arbore la altul
Ex. 2. M-a văzut venind. = M-a văzut când venea – M-a văzut când veneam.
Ex. 3. Cartea a fost citită cu interes de toţi – pasivizarea: pasivul se obţine de la construcţii
active cu obiect direct: Toţi au citit cu interes cartea.
Ex. 4. Castorii construiesc baraje. vs Barajele sunt construite de castori.
o structura sintactică de adâncime – baza de aplicare a transformării

o structura de suprafaţă – rezultatul obţinut prin transformare
Ex. 5. adverbul – potrivit sintaxei tradiționale: determină un verb – atunci cum se explică:
ziua de ieri, băiatul de acolo? ═ ca fiind structuri rezultate din transormăriile structurilor de
adâncime: ziua care a fost ieri, băiatul care se găsşte acolo, unde adverbul, într-adevăr
determină un verb
o dacă unei construcţii îi sunt asociaţi cel puţin 2 arbori → deosebire între SA şi
SS
o dacă enunţului îi e asociat un singur arbore → SA ═ SS
! Conceptul de transformare nu e echivalent cu conceptele de contragere şi de expansiune din
sintaxa tradițională.
49
ACTE DE VORBIRE*1
Moto: Faptele spun mai mult decât o mie de cuvinte.
I. Tipuri de acte lingvistice
Act asertiv = efectuat de un vorbitor care enunţă o propoziţie asertivă (care poate fi adevărată sau
falsă); presupune o responsabilitate faţă de interlocutor privind existenţa în lumea reală a stării de
fapt respective.
(1) Ion e în bucătărie.  asertez că în realitate există situaţia în care o persoană pe nume Ion se
află într-o încăpere identificabilă prin expresia referenţială „bucătărie“.
„Aberaţia descriptivă“ (engl. descriptive fallacy) – viziunea cf. căreia singurul scop al asertării este
DESCRIEREA unei stări de fapt. Ex., (1) nu face altceva decât să descrie o stare de fapt.
(2) Ai o viespe în păr.______________________________________________________

(3) Cineva mi-a spart stiloul.________________________________________________
(4) Arma asta e încărcată.__________________________________________________
(5) Eşti un prost.__________________________________________________________
(6) E o bucată de peşte pe masă.
Există acte care pot fi performate prin gesturi sau prin cuvinte: felicitări, licitaţii, promisiuni, salut etc.
Enunţ performativ – descrie actul pe care îl performează; PERFORMEAZĂ un act şi simultan îl

DESCRIE.
(7) Promit că ţi-aduc banii mâine

(8) Te avertizez să nu te apropii.
(9) Recunosc că am luat zece mii din banii de cafea.
Enunţare constatativă – enunţare a unei aserţiuni (enunţarea unei propoziţii declarative); nu este
niciodată performativă (nu descrie şi performează în acelaşi timp).
(10)Botez această navă „Regina Maria“. P/C (D)

(11)Cred în dictatura proletariatului. P/C (D)
(12)Recunosc că am fost cam repezită. P/C (D)
(13)Cred că am greşit. P/C (D)
(14)Vă informez că aţi trecut examenul. P/C (D)
(15)Îţi pun sandvişurile în geantă în fiecare zi. P/C (D)
(16)Te iubesc. P/C (D
*Material de uz intern, preluat din Mihaela Gheorghe, Handout – Masterat Științe ale limbii și comunicare -
05.04.2007.
50
Verbe performative – folosite la pers. I, prezent indicativ, afirmativ pot face enunţul
performativ.
(17) Te condamn la 10 ani de închisoare.

(18) Verbele de mai jos sunt performative?
(a) a scuza Da/Nu (d) a avertiza Da/Nu
(b) a autoriza Da/Nu (e) a înfrumuseţa Da/Nu
(c) a argumenta Da/Nu (f) a supăra Da/Nu
Daţi exemple de verbe performative utilizate în formule convenţionale.
Sunt enunţurile de mai jos performative?
(19) Au avertizat-o că va greşi.
(20) I-am promis că îl aştept la gară la ora 3.
(21) Cumpărătorii sunt avertizaţi că produsele cumpărate nu se schimbă.
(22) Scuipatul interzis.
Testul „performativităţii― – prin prezenta (cf. Austin hereby)
Componentele actului de vorbire: LOCUŢIE, ILOCUŢIE, PERLOCUŢIE

1. LOCUȚIE: - componenta actului referitoare la rostirea unei enunțări
(utterance)
2. ILOCUȚIE: - componenta care conține forța, valoarea pragmatică pe care o
capătă enunțarea (se află sub controlul vorbitorului)
3. PERLOCUȚIE: - efectul pe care-l produce ilocuția receptorului
II. Ilocuţii şi perlocuţii
(1) Dispari! - poate fi un act de salut?

(2) Să nu mai faci nici un pas! - poate fi un act de ..............................
(3) De ce nu cauţi în DEX? - poate fi un act de ..............................
(4) Mă crezi tâmpit? - poate fi un act de ..............................
(5) Ce act lingvistic tipic se realizeză prin interogaţii?
(6) Ce act lingvistic tipic se realizeză prin imperative?
 Tipuri de enunțuri: declarativ / asertiv / interogativ / imperativ / exclamativ

Completaţi după model:
(7) Aş dori un bilet dus-întors până la Bucureşti.
Tip de enunţ:___declarativ___ Act:___cerere / ordin_____
(8) E corect să-i promovăm pe cei care au o anumită vechime în post?
Enunţ:___________________ Act:___________________
(9) E cam frig aici. (ducele către valet)
Enunţ:___________________ Act:___________________
(10) Mi s-a prins cămaşa de un cui.
Enunţ:___________________ Act:___________________
(11) Reţineţi că adjectivul nu poate ocupa niciodată poziţie de subiect. (prof. către elev)
Enunţ:___________________ Act:___________________
(12) Uite ce mizerie ai făcut!
Enunţ:___________________ Act:___________________
(13) Pot să te rog să mă ajuţi?
Enunţ:___________________ Act:___________________
(14) Nu ştii că nu se pune virgulă între subiect şi predicat?
Enunţ:___________________ Act:___________________
Efectul asupra alocutorilor (perlocuţie)

(15) Vei vedea că volumul despre infinitiv este fascinant. E: profesor / R: student
51
(16) Doamnă, Ionel m-a înjurat. Mi-a zis să mă duc ... E: elev / R: învăţătoare
(17) Bună seara, domnule. Locuiţi în apropiere? E: poliţist / R: trecător
(18) Am făcut o prostie. E/R joacă şah
Valoarea pragmatică a enunțării, din perspectiva locutorului (ilocuție)

(19) Vă sunt recunoscător pentru ce aţi făcut pentru mine. _______________________
(20) Doriţi o cafea? _______________________
(21) Îmi pare tare rău că n-am ajuns la şedinţă. _______________________
(22) Poţi să te joci o oră. _______________________
(23) Bună seara! _______________________
 Care sunt perlocuţiile actelor de sub (15-18)?

 Care sunt ilocuţiile actelor de sub (19-25)?
1. Actul ilocuționar este ceea ce vorbitorul intenționează să facă prin enunțarea

propoziției?
2. Este valabil şi pentru perlocuţie?
3. Ilocuţia este evidentă imediat ce s-a încheiat enunţarea?
4. Perlocuţia este evidentă imediat ce s-a încheiat enunţarea?
5. De ce tip sunt actele de mai jos (ilocuţii sau perlocuţii)?:
(a) a amuza I/P
(b) a pretinde I/P
(c) a nega I/P
(d) a răni I/P
(e) a prevedea I/P
(f) a persifla I/P
(g) a umili I/P
(h) a ului I/P
(i) a contrazice I/P
(j) a felicita I/P
Acte locuţionare
Actul fonic – actul fizic de a emite sunete articulate

Actul propoziţional – actul referenţial (de atribuire a referinţei) şi actul predicativ (asocierea
de predicate cu expresii referenţiale)
(24) Dacă un papagal spune: Foc! Enunţarea implică:
 un act fonic?
 un act propoziţional?
 un act ilocuţionar?
 un act perlocuţionar?
III. Condiţii de reuşită
Ex. ordin: E în poziţie socială superioară faţă de R / acuzaţia: pentru o faptă reprobabilă
Indicaţi condiţiile de reuşită pentru ilocuţii (două sunt corecte):

(1) promisiune
(a) E trebuie să intenţioneze să facă ceea ce a promis
(b) E trebuie să fie inferior lui R
(c) Ceea ce se promite trebuie să fie dorit de R
(d) Ceea ce se promite trebuie să fie imoral
(2) scuze
(a) E trebuie să fie responsabil pentru evenimentul (Ev) la care se referă scuzele
(b) Ev la care se referă scuzele putea fi evitat
52
(c) Ev la care se referă scuzele este greşit din punct de vedere moral
(d) R nu trebuie să vrea ca Ev să se întâmple
(3) salut
(a) E şi R trebuie să fie de sex diferit
(b) E şi R nu trebuie să se găsescă în mijlocul unei conversaţii
(c) E trebuie să creadă că R a suferit de curând o pierdere
(d) E îl respectă pe R
(4) botez
(a) Obiectul sau persoana care va fi botezată nu trebuie să aibă un alt nume
(b) E trebuie autorizat pentru a boteza
(c) Persoana sau obiectul botezat trebuie să aparţină lui E
(d) Obiectul sau persoana botezate trebuie să fie respectate de comunitate
(5) protest
(a) E şi R trebuie să fi avut recent un conflict
(b) E trebuie să dezaprobe starea de fapt la care se referă protestul
(c) Starea de fapt trebuie să fie dezaprobată de întreaga comunitate
(d) R e considerat de E responsabil pentru starea de fapt.
Calificaţi actele de mai jos (reuşit / nereuşit) şi discutaţi condiţiile:

(6) E ridicând pumnul: Mulţumesc frumos! Actul de mulţumire: _nereuşit____
(7) Of. Stării civile: Vă declar căsătoriţi Actul de _________: __________
(8) Nepotul către bunici: Ar trebui să vă fie ruşine! Actul de _________: __________
(9) E: Ne vedem la şapte la bar. Actul de _________: __________
E gândeşte: „O să fiu deja ieşit din ţară diseară“
53
Temă de autocontrol final
Teorie:
1. Prezentați contextul constituirii lingvisticii ca știință și metoda care a stat la baza

acesteia.
2. În ce constă importanța studiului limbii în India antică pentru lingvistica de mai târziu?
3. Explicați interesul pentru studiul limbii în India antică.
4. În ce constă teoria referinței / a denumirii la vechii chinezi?
5. În ce constă importanța studiului limbii în Grecia antică pentru lingvistica de mai
târziu?
6. Prezentați o teorie asupra limbii elaborată de grecii antici.
7. Prezentați, pe scurt, preocupările de lingvistică în Roma antică.
8. Prezentați, pe scurt, disputa filosofică între nominalism și realism.
9. Prezentați câte o trăsătură a empirismului și a raționalismului în lingvistica secolelor al
XVII-lea – al XVIII-lea.
10. Prezentați câteva idei formulate asupra limbii în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea.
11. Descrieți semnul lingvistic din perspectivă diacronică.
12. Menționați câteva premise ale lingvisticii secolului al XX-lea.
13. Prezentați, pe scurt, concepţia structuralistă (viziunea asupra limbii, dihotomiile de
descriere a limbii).
14. Prezentați, pe scurt, metodologia structuralistă (caracteristici, tehnici formale de
analiză a limbii).
15. Descrieți teoria care stă la baza descriptivismului american.
16. Prezentaţi, pe scurt, preocuparea centrală a generativismului.
Aplicații:
1. Aplicând teoria modelului generativ al constituenţilor imediaţi, analizaţi propoziţia:

Ion se căsătorește cu Maria.
2. Având în vedere principiile sintaxei transformaţionale, analizaţi propoziţia: Lucrările
au fost corectate de profesor.
3. Dați, pe rând, câte un exemplu pentru enunțare asertivă, constatativă, declarativă și
performativă.
4. Precizația tipul enunțării și valoarea ilocuționară a enunțului:
Aş dori un bilet dus-întors până la Bucureşti.
5. Enumerați condițiile de reușită a următorului act de vorbire: reproș.
54

LingvGen - Note de Sem - PE PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LingvGen - Note de Sem - PE PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea SAPIENTIA, Miercurea Ciuc

Facultatea de Științe Economice, Socio-Umane și Inginerești

– Notițe de seminar. Aplicații –

Pentru specializările: RO-ENG și LIT. COMP.

Scopul unității de seminar:

 prezentarea aparatului critic cu care se operează în discursurile științifice

1 - 2. Introducere în filologie şi în lingvistică generală:

3 - 4. Studiul limbii în Antichitate:

5 - 6. Studiul limbii în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea:

7 - 8. Lingvistica secolului al XIX-lea:

11 - 12. Metode moderne în lingvistică:

 Al. Graur: Introducere în lingvistică, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

Considerații preliminare. Reflecții.

Filosofia și lingvistica / Gândirea și limba:

Domenii ale lingvisticii

- filiaţie: raportul existent între diferitele versiuni ale unei lucrări

Formule în trimiteri de la subsol - Adnotări / Citări / Abrevieri:

- indicele de cuvinte: listă alfabetică în care sunt înregistrate toate cuvintele şi

Citarea: - la prima trimitere se dau indicaţiile bibliografice complete: [numele autorului,

Liturghierul lui Coresi

- fişa de extras: - cuprinde idei, citate extrase din lucrări

Sugestii pentru întocmirea fişelor de lectură1

Avantaje ale folosirii fişelor:

Oricare ar fi tipul utilizat, se recomandă întocmirea unei fişe bibliografice iniţiale.

 Pentru volume de autor:

 Pentru texte în volume coordonate:

 Pentru texte în reviste:

 Pentru texte de pe internet:

Alte tipuri de fişe:

Arhetipul dacic la Eminescu – Influenţe culturale

BIBLIOGRAFIE (trebuie corectată!):

 G. Munteanu: Eminescu - Omul de teatru şi dramaturgul în M.Eminescu: Opere IV Teatru, 1978,

Arhetipul dacic la Eminescu – Influenţe culturale

Discuții pe baza lecturii prealabile a studenților

STUDIUL LIMBII ÎN ANTICHITATE1

Interesul pentru studiul limbii la vechii indieni:

- în China antică, scrierea a apărut pe la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n –

Lingvistica chineză se concentrează asupra studierii dialectelor şi a problemelor corelate

Teorii asupra limbii:

Școli filozofice cu preocupări de studiu al limbii:

O sinteză a gândirii antice greceşti o întâlnim la Platon. În dialogul Kratylos – lucrare

1. Care sunt factorii care au contribuit la constituirea lingvisticii ca știință?

Pe baza textului de mai sus, răspundeți la următoarele întrebări:

 Cum se poduce falsul în gândire și în vorbire?

 Care sunt genurile de indicare a ființei pe calea glasului?

 Ce înțelege Platon prin nume, respectiv prin verbe?

 Cum se instituie/se naște vorbirea?

 Ce desemnează Platon prin vorbire elementară?

 Care este condiția logică fundamentală pentru existența vorbirii?

 Care este raportul între gândire și vorbire?

 Definiți conceptul de vorbire.

 Ce înțelegeți prin noțiunea de reprezentare mentală?

 Dați exemple pentru următoarea constatare: ,,sunetele nu sunt aceleași la toți

 Cum definește Aristotel omul?

 Care sunt atributele omului prin care el se diferențiază de alte ființe?

,,Prin nume, înțelegem un sunet având un înțeles prin convenție, fără

 Care este raportul între sunet și înțeles?

,,Fiindcă într-o discuție nu este posibil ca să aducem lucrurile înseși, ci trebuie

Discuții pe baza lecturii prealabile a studenților

STUDIUL LIMBII ÎN EVUL MEDIU1

- în Evul Mediu, cercetările asupra limbii sunt influenţate de factori demografici

LINGVISTICA ÎN PERIOADA RENAŞTERII

- în sec. XV-XVI – orientarea studiilor de limbă este condiţionată de factori istorici şi