MIRCEA CEL BATRAN

MIRCEA CEL BATRAN (n. 1355, Țara Românească[*],

România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de Argeş,
România) a fost unul dintre cei mai straluciti voievozi
pe care i-a avut Tara Romaneasca, a fost domnul Țării
Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394
(sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie
1418. Viteaz in razboi, iscusit diplomat in timp de pace,
bun organizator si carmuitor de tara, putini din domnii
nostri ii pot sta alaturi. Dusmanii insisi l-au laudat
socotindu-l: ,,cel mai viteaz si cel mai ager’’dintre
principii crestini. A fost supranumit şi Mircea cel Mare
în istoriografia română, datorită dibăciei sale în
orânduirea ţării. Titulatura de Bătrân nu a fost folosită
cu sensul termenului din prezent. La mijlocul secolului
al XIV-lea cuvântul bătrân era folosit în cancelaria
domnească cu sensul de primul domnitor cu numele
Mircea.

Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă
centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea
de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea
schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate. Se deschid mine de aramă,
în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea
mică sau curtea.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în
timp centre de cultură.

Politica externa
Mircea a fondat alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A
păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul
reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din
1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie o alianță cu
regele Vladislav al II-lea al Poloniei.
Conflictul cu Imperiul Otoman
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul
popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a
trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori).
Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune
într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10
octombrie 1394[29]), armata Țării Românești înfrânge armata otomană într-un loc
mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după
o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania În Țara Românească,
turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397,
cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada
anti-otomană condusă teoretic de regele maghiar, care s-a încheiat lamentabil cu dezastrul
de la Nicopole din 25 septembrie.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân
zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la
Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare
Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404
Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea.

Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un

sarcofag de piatra,cioplit ca in Apus.Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele
ctitoriilor.
 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMANIA

Marea Unire din 1 Decembrie 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei
românești.
România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe
cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a
Transilvaniei cu țara-mamă.
Lupta pentru unirea Transilvaniei si Banatului cu Romania a intrat In faza finala In
toamna anului 1918. Format la data de 30 octombrie/12 noiembrie 1918, Consiliul National
Roman Central, care cuprindea 6 reprezentanti ai Partidului National Roman si 6 reprezentanti
ai Partidului Social Democrat, a coordonat lupta pentru unire.
Astfel, la 9/22 noiembrie 1918, Consiliul National Roman Central a anuntat guvernul
maghiar ca romanii preluau pe deplin puterea In Transilvania. Intre 13/26 si 15/28 noiembrie
1918 au avut loc tratative Intre o delegatie romaneasca si una maghiara, In timpul carora
romanii si-au reafirmat dorinta de a prelua controlul administrativ In teritoriile locuite de ei.
Delegatia maghiara s-a situat pe vechile pozitii si tratativele desfasurate la Arad au
esuat. Consiliul National Roman Central a convocat o consfatuire, la data de 16/29 noiembrie
1918, In urma careia s-a hotarat ca era necesara Intrunirea unei adunari nationale constituante.
 1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din
Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228
de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești,
președintele Partidului Național Român, declară
Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și
deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă,
încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu
cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor
din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați
prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua
de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români
și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei,

Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat
Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu —
Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații
entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România.
Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român,
proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea
Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața
României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.