Tema 8.

Lanţuri de dimensiuni
8.1. Noţiuni principale
8.2. Clasificarea lanţurilor de dimensiuni
8.3. Metode de rezolvare a lanţurilor de dimensiuni
8.4. Rezolvarea lanţurilor de dimensiuni prin metoda de
maxim şi minim (metoda interschimbabilităţii totale)
8.4.1. Problema directă
8.4.2. Problema inversă
 Prin lanţ de dimensiuni se înţelege totalitatea dimensiunilor liniare
sau unghiulare, care formează un contur închis şi care determină poziţia
unor suprafeţe ale unei piese, sau poziţia suprafeţelor ale mai multor piese
într-o unitate de asamblare.

8.1. NOŢIUNI PRINCIPALE

Fiecare dimensiune din conturul închis (lanţul de

dimensiuni) mai poate fi numită şi element al lanţului de
dimensiuni. Elementele unui lanţ de dimensiuni se notează
convenţional cu o literă majusculă a alfabetului; de exemplu, lanţul
de dimensiuni A (fig. 8.1), lanţul de dimensiuni B (fig. 8.2), lanţul de
dimensiuni C (fig. 8.3) etc. Pentru lanţul de dimensiuni cu elemente
unghiulare, se foloseşte una din literele alfabetului grec ca, de
exemplu, lanţul de dimensiuni  (fig. 8.4)
 Fig. 8.2. Îmbinare de piese
Fig. 8.1. Bucşă cu alezaje în trepte
cilindrice

Fig. 8.3. Măsurarea unei piese cu Fig. 8.4. Piesă cu dimensiuni unghiulare
şublerul
 În orice lanţ de dimensiuni există un element asupra căruia
exercită o influenţă orice modificare a dimensiunilor celorlalte
elemente ale lanţului. Acest element este numit element de închidere
şi, de regulă, apare ultimul în procesul de prelucrare, asamblare sau
măsurare.
Elementul de închidere se notează frecvent cu litere
majuscule şi indicele  ca, de exemplu, A, B, C, D etc. De
regulă, elementul de închidere nu se indică pe desen. Acesta se
calculează cu dimensiunile nominale ale elementelor componente,
notate cu litere majuscule şi indice, care arată numărul de ordine; de
exemplu A1, A2, A3 etc.
Rolul elementului de închidere îl pot îndeplini jocurile, strângerile,
distanţele dintre axele alezajelor, abaterile de la paralelism, abaterile de la
coaxialitate etc.
 La rezolvarea lanţurilor de dimensiuni se fac următoarele
notaţii:
 prin litera T se notează toleranţa oricărui element; de
exemplu, toleranţa elementului A1 se va nota prin TA1, toleranţa
elementului A2  prin TA2, toleranţa elementului de închidere A 
prin TA etc.;
 prin ES şi EI se notează abaterile superioară şi, respectiv,
cea inferioară ale elementelor; de exemplu, abaterile superioare ale
elementelor A1 şi A2 se vor nota prin ESA1 şi ESA2, iar abaterile lor
inferioare  prin EIA1 şi EIA2. Abaterile limită ale elementului de
închidere se vor nota prin ESA  abaterea superioară şi prin EIA 
abaterea inferioară.
Mărirea unor elemente componente provoacă creşterea
elementului de închidere, iar mărirea altora duce la micşorarea
acestuia. Din punctul acesta de vedere, elementele componente se
împart în elemente de mărire şi elemente de micşorare.
 Elementele de mărire sunt acele dimensiuni, a căror mărire
individuală provoacă mărirea elementului de închidere (când
celelalte dimensiuni ale lanţului se consideră constante).
Elementele de micşorare sunt acele elemente ale lanţului de
dimensiuni, a căror mărire individuală provoacă micşorarea
elementului de închidere. De exemplu, elementele A1, B1 şi C1
(fig.8.1; 8.2; 8.3) sunt de mărire, iar elementele A2, B2 şi C2  de
micşorare.
Orice lanţ de dimensiuni poate fi reprezentat grafic în formă
de schemă, în care, fără a se ţine seama de valorile numerice,
dimensiunile urmează una după alta până se obţine un contur închis.
De exemplu, schema lanţului de
dimensiuni pentru bucşa din figura 8.1
este prezentată în figura 8.5
Pe schema lanţului de dimensiuni,
elementele de mărire se notează frecvent
cu o săgeată îndreptată spre dreapta şi Fig. 8.5. Reprezentarea
schematică a lanţului de
dimensiuni
plasată deasupra literei, iar cele de micşorare  cu o săgeată
  
îndreptată spre stânga; de exemplu, A1 , B1 , C1  elemente de mărire
  
şi A2 , B2 , C 2  elemente de micşorare.

8.2. CLASIFICAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI

Se deosebesc: lanţuri de dimensiuni ale pieselor,
lanţuri de dimensiuni de asamblare şi
lanţuri de dimensiuni de măsurare.
În cazul când se rezolvă o problemă pentru asigurarea
preciziei unei piese, în procesul de prelucrare, se formează un lanţ
de dimensiuni al piesei. Acesta este un lanţ de dimensiuni
tehnologic, deoarece apare ca rezultat al prelucrării piesei. De
exemplu, bucşa prezentată în figura 8.1 se prelucrează dintr-o bară
calibrată, care are diametrul d. Mai întâi, se prelucrează suprafaţa
laterală “-” din dreapta barei, apoi se prelucrează gaura cu
diametrul D1, la o adâncime puţin mai mare decât lungimea "A1" a
piesei. În paralel cu găurirea, se poate prelucra şi diametrul exterior
d1 al piesei. Apoi, gaura cu diametrul D1 se lărgeşte până la
diametrul D2, la adâncimea A2. După aceasta, piesa prelucrată se
decupează de la bară, realizând, în acelaşi timp, dimensiunea A1. Ca
rezultat al decupării, în mod automat, rezultă dimensiunea A care
închide conturul dimensiunilor. Deci A este elementul de închidere.
În cazul în care se pune problema asigurării preciziei într-o
unitate de asamblare, se obţine un lanţ de dimensiuni de asamblare
(fig. 8.2). În acest caz, elementul de închidere este B, deoarece
acest element rezultă ultimul în procesul de asamblare.
Dacă cu ajutorul lanţului de dimensiuni se rezolvă problema
măsurării unei dimensiuni ce caracterizează precizia piesei (fig. 8.3),
acest lanţ de dimensiuni se referă la dimensiuni de măsurare.
Conform poziţiei elementelor în spaţiu, se deosebesc:
lanţuri liniare de dimensiuni
lanţuri plane de dimensiuni şi
lanţuri spaţiale de dimensiuni.
 Se numesc lanţuri liniare de dimensiuni, lanţurile în care
elementele sunt dimensiuni liniare şi paralele între ele, care pot fi
proiectate pe două sau mai multe linii paralele fără schimbarea
valorilor lor numerice (fig. 8.6).
În cazul în care o parte din elemente (sau toate elementele)
nu sunt paralele, dar sunt situate într-un plan sau în plane paralele,
lanţurile de dimensiuni se numesc lanţuri plane de dimensiuni (fig.
8.7).
Lanţurile de dimensiuni la care o parte sau toate elementele
nu sunt paralele unul cu altul şi sunt situate în plane neparalele, se
numesc lanţuri spaţiale de dimensiuni (fig. 8.8).
 Fig. 8.6. Lanţ Fig. 8.7. Lanţ
liniar de plan de Fig. 8.8. Lanţ spaţial de dimensiuni
dimensiuni dimensiuni

Lanţurile de dimensiuni pot fi simple  când există un lanţ

de dimensiuni independent, ale cărui elemente iau parte la
rezolvarea problemelor examinate şi pot fi complexe - când există
mai multe lanţuri de dimensiuni legate între ele: în paralel (fig.8.9),
în serie (fig.8.10) sau mixt (fig.8.11).
Fig. 8.9. Lanţ de dimensiuni Fig. 8.10. Lanţ de Fig. 8.11. Lanţ de
în paralel (cu cel puţin un dimensiuni în serie (are o dimensiuni legat mixt (are
element comun) bază comună) elemente şi bază comune)
 8.3. METODE DE REZOLVARE A LANŢURILOR DE
DIMENSIUNI

Ne vom referi numai la lanţurile de dimensiuni liniare

paralele. Cu ajutorul lanţurilor de dimensiuni se rezolvă următoarele
probleme principale:
 se stabilesc sau se concretizează dimensiunile principale
ale pieselor şi, în primul rând, acele dimensiuni de care depind, în
cea mai mare măsură, indicii de exploatare a maşinii sau condiţiile
de asamblare a subansamblurilor;
 se calculează valorile erorilor de orientare (poziţionare,
bazare) în dispozitive şi erorile aparatelor de măsurat;
 se calculează dimensiunile pieselor după fiecare operaţie
tehnologică; de exemplu, la elaborarea proceselor tehnologice.
Pentru rezolvarea acestor probleme există metode, care
asigură precizia elementului de închidere.
 Principalele metode de rezolvare a lanţurilor de dimensiuni:
* metoda de maxim şi minim (metoda interschimbabilităţii totale);
* metoda probabilistică;
* metoda de compensare;
* metoda asamblării selective.
Scopul rezolvării lanţurilor de dimensiuni constă în
determinarea toleranţelor şi abaterilor limită ale elementelor, ţinând
cont de cerinţele construcţiei şi tehnologiei de prelucrare sau
asamblare.
Alegerea metodei de rezolvare a lanţurilor de dimensiuni
este o problemă destul de dificilă pentru un inginer, o problemă care
ţine de aspectele economice şi depinde atât de volumul producţiei
cât şi de nivelul tehnologiei. Cu alte cuvinte, a rezolva lanţul de
dimensiuni înseamnă a prescrie pentru dimensiuni astfel de toleranţe
sau a alege o astfel de metodă de asamblare, care să asigure precizia
necesară a elementului de închidere.
 8.4. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN
METODA DE MAXIM ŞI MINIM (METODA
INTERSCHIMBABILITĂŢII TOTALE)

La rezolvarea lanţurilor de dimensiuni se deosebesc două

probleme: problema directă şi problema inversă.

8.4.1. Problema directă

Se cunosc dimensiunile nominale şi abaterile limită ale

elementelor componente. Se cere să se determine dimensiunea
nominală, toleranţa şi abaterile limită ale elementului de închidere,
adică trebuie calculate A, TA, ESA şi EIA.
Analizând tehnologia de prelucrare a bucşei prezentate în
figura 8.1 şi lanţul de dimensiuni (fig. 8.5), se poate scrie că:
 
A  A1  A2 (8.1)
 Din această relaţie, rezultă că dimensiunea nominală a
elementului de închidere poate fi calculată cu diferenţa valorilor
nominale ale elementului de mărire şi a celui de micşorare.
În cazul general, când lanţul de dimensiuni este compus din
“k” elemente de mărire şi “p” elemente de micşorare, relaţia 8.1
capătă forma:
k  p 
A   Ai   A j , (8.2)
i 1 j 1
k 
în care  A este suma dimensiunilor nominale ale elementelor de
i 1
i

mărire;
p 
A
j 1
j  suma dimensiunilor nominale ale elementelor de

micşorare.
 La rezolvarea lanţurilor de dimensiuni prin metoda de
maxim şi minim, se presupune că, la asamblare, nimeresc piese cu
dimensiuni limită.
În cazul în care se vor îmbina dimensiunile limită maxime
ale elementelor de mărire cu dimensiunile limită minime ale
elementelor de micşorare, elementul de închidere va căpăta valoarea
maximă. Pentru schema lanţului de dimensiuni, prezentată în figura
8.5, poate fi scrisă relaţia:
 
Amax  A1max  A2min , (8.3)
iar pentru cazul general:

k  p 
Amax   Aimax   A jmin , (8.4)
i 1 j 1
 k 
în care A
i 1
imax este suma dimensiunilor maxime ale elementelor de

mărire;
p 
A
j 1
j min  suma dimensiunilor minime ale elementelor de

micşorare.
Valoarea minimă a elementului de închidere Amin se va
obţine în cazul în care elementele componente de mărire vor avea
valori minime, iar cele de micşorare  valori maxime.
Pentru cazul examinat (fig. 8.5):
 
Amin  A1min  A2 max (8.5)
şi pentru cazul general:
 k  p 
A min   Aimin   A jmax . (8.6)
i 1 j 1
Scăzând expresia (8.5) din expresia (8.3) şi (8.6) din (8.4) şi
luând în considerare faptul că diferenţa dintre dimensiunile limită
ale oricărui element determină toleranţa acestui element, se poate
scrie:
 
TA  TA1  TA2 (8.7)
k  p 
şi TA   T A   TA ,
i 1
i
j 1
j (8.8)

k 
în care  TA este suma toleranţelor elementelor de mărire;
i 1
i

p 
 TAj 1
j  suma toleranţelor elementelor de micşorare.
 Fie n numărul total de elemente în lanţul de dimensiuni;
întrucât k este numărul elementelor de mărire, iar p  numărul
elementelor de micşorare, rezultă că suma elementelor de mărire şi
de micşorare alcătuiesc numărul elementelor componente, adică:
k+p=n1 şi atunci relaţia (8.8) capătă forma:
n 1
TA   TAi . (8.9)
i 1
Relaţia (8.9) se consideră ca ecuaţia principală, care se
utilizează la rezolvarea lanţurilor de dimensiuni prin metoda de
maxim şi de minim. Analizând relaţia (8.9), constatăm că ordinea de
prelucrare sau de asamblare a pieselor trebuie aleasă, astfel încât
lanţul de dimensiuni să conţină cât mai puţine elemente. Această
condiţie este necesară pentru a nu permite mărirea toleranţei
elementului de închidere, deoarece se ştie că toleranţa elementului
de închidere este egală cu suma toleranţelor elementelor
componente (vezi relaţia (8.9)). Cu alte cuvinte, la proiectare,
trebuie să se respecte principiul lanţului scurt. Se recomandă ca, în
calitate de element de închidere (în măsura posibilităţilor), să fie
acceptată o dimensiune mai puţin importantă.
Conform condiţiilor problemei directe, este necesar să se
calculeze nu numai toleranţa TA , ci şi abaterile limită ale
elementului de închidere  ESA şi EIA.
Se ştie că dimensiunile limită pot fi exprimate prin
dimensiunile nominale şi abaterile limită. Legăturile dintre
dimensiuni şi abaterile lor limită se pot urmări conform schemelor
prezentate în figurile 8.12 şi 8.13.
 Fig. 8.12. Dimensiunile şi abaterile Fig. 8.13. Dimensiunile şi abaterile
limită ale oricărui element component limită ale elementului de închidere

Pe baza schemelor prezentate în figurile 8.12 şi 8.13, se

poate scrie:
Amax  A  ESA ; (8.10)
 Amin  A  EIA ; (8.11)
  
A1max  A1  ESA1 ; (8.12)
  
A1 min  A1  EIA1 ; (8.13)
  
A2 max  A2  ESA2 ; (8.14)
  
A2 min  A2  EIA2 . (8.15)
Luând în considerare relaţiile (8.10), (8.12) şi (8.15), putem
 
scrie relaţia (8.3), adică A max  A1max  A2 min , sub forma:
   
A  ESA  A1  ESA1  A2  EIA2 . (8.16)
 
Întrucât A  A1  A2 , relaţia (8.16) se transformă sub
forma:
 
ESA  ESA1  EIA2 . (8.17)
 La fel, se poate calcula abaterea inferioară, care se exprimă
prin relaţia:
 
EIA  EIA1  ESA2 . (8.18)
În cazul general, abaterile limită ale elementului de
închidere se calculează cu relaţiile:
k  p 
ESA   ESAi   EIA j ; (8.19)
i 1 j 1
k  p 
EIA   EIAi   ESA j , (8.20)
i 1 j 1
k  k 
în care  ESA ,  EIA  suma abaterilor superioare şi, respectiv,
i 1
i
i 1
i

a celor inferioare ale elementelor de mărire;

 p  p 
 ESA ,  EIA
j 1
j
j 1
j  suma abaterilor superioare şi,

respectiv, a celor inferioare ale elementelor de micşorare

Pe baza figurilor 8.12 şi 8.13, mai pot fi scrise următoarele

relaţii:
TA
ESA  Em A  ; (8.21)
2
TA
EIA  Em A   ; (8.22)
2
  TA1
ESA1  Em A1  ; (8.23)
2
  TA
EIA1  Em A1  1 ; (8.24)
2
 
  TA
ESA2  Em A2  2 ; (8.25)
2
  TA
EIA2  Em A2  2 ; (8.26)
2
 
în care EmA, Em A1 şi Em A2 sunt coordonatele mijlocurilor
câmpurilor de toleranţă ale elementului de închidere şi ale
elementelor componente A1 şi A2. Luând în considerare aceste
relaţii, expresiile (8.17) şi (8.18) pot fi scrise astfel:
 
TA  TA  TA
Em A   Em A1  1  Em A2  2 ;
2 2 2
 
TA  TA1  TA2
Em A   Em A1   Em A2  .
2 2 2
 Sumând ultimele două relaţii şi împărţindu-le la doi,
obţinem valoarea EmA pentru lanţul de dimensiuni, examinat şi
prezentat în figura 8.5
 
Em A  Em A1  Em A2 .
În formă generală, coordonata mijlocului câmpului de
toleranţă pentru elementul de închidere poate fi calculat cu relaţia:
k  p 
Em A   Em Ai   Em A j , (8.27)
i 1 j 1
k  p 
în care E
i 1
m Ai ,  Em A j sunt sumele coordonatelor mijlocurilor
j 1
câmpurilor de toleranţă, respectiv a elementelor de mărire şi de
micşorare.
 8.4.2. Problema inversă

Această problemă apare, de regulă, la proiectare. Condiţiile

problemei sunt următoarele: se cunosc dimensiunile nominale ale
tuturor elementelor lanţului de dimensiuni şi toleranţa elementului
de închidere. Se cere să se prescrie toleranţele elementelor
componente, în funcţie de cerinţele tehnice ale produsului finit. În
practică, această problemă se întâlneşte destul de frecvent şi are o
mare importanţă. Precizia elementelor componente trebuie să
asigure precizia elementului de închidere, în limitele prescrise. În
acelaşi timp, cheltuielile la prelucrarea pieselor trebuie să fie cât mai
mici.
La rezolvarea acestei probleme pot fi folosite mai multe
metode, dintre care cele mai răspândite sunt:
- metoda toleranţei medii şi
- metoda unei trepte de precizie.
 Metoda toleranţei medii. Această metodă se recomandă în
cazul în care dimensiunile componente sunt aproximativ de acelaşi
rang (de exemplu, fac parte din acelaşi interval de dimensiuni).
În acest caz, se presupune că toleranţele elementelor componente
sunt egale, adică:

TA1=TA2=TA3…..=TAn1=TAm,
unde TAm este valoarea toleranţei medii.
Conform relaţiei (8.9), putem scrie:
TA=TA1+TA2+…+TAn1=(n1)TAm,
de unde:
TA
TAm  . (8.28)
n 1
Această toleranţă medie trebuie să fie prescrisă pentru
fiecare element component al lanţului de dimensiuni.
 Metoda toleranţei medii este destul de simplă, însă nu atât
de realistă, deoarece, într-un lanţ de dimensiuni, foarte rar se
întâlnesc dimensiuni care să facă parte din acelaşi interval.
Metoda unei trepte de precizie (toleranţe). Se presupune că
toate elementele componente ale lanţului de dimensiuni pot fi
executate în aceeaşi treaptă de precizie (toleranţe).
De regulă, toleranţele elementelor componente depind de
valorile dimensiunilor nominale. Se ştie că valoarea toleranţei se
calculează cu expresia:
T=ai,
în care a este numărul unităţilor de toleranţă;
i  unitatea de toleranţă, calculată cu expresia:
i  0,453 D  0,001D
Conform relaţiei de mai sus se poate scrie: TA1=a1i1;
TA2=a2i2;
TAn1=an1in1.
 Deoarece toate dimensiunile sunt executate în aceeaşi treaptă de
precizie, rezultă că:

a1=a2= … =an1=am, (8.29)

în care am este valoarea medie a numărului unităţilor de toleranţă.
Ţinând seama de relaţia (8.9), obţinem:
n 1 n 1
TA   TAi  a1  i1  a2  i2  .....  an 1  in 1  am  i j ,
i 1 j 1
de unde:
TA
am  n 1
. (8.30)
i
j 1
j

După valoarea lui am, calculată cu relaţia (8.30), se alege

treapta de precizie din tabelul, pentru care numărul unităţilor de toleranţă
“a” este aproximativ egal cu “am”.
 În treapta de precizie aleasă, se prescriu toleranţele pentru
toate elementele componente ale lanţului de dimensiuni.
La prescrierea abaterilor, se ţine seama de regula: pentru
dimensiunile cuprinzătoare, abaterile se stabilesc ca şi la alezajul
unitar, adică ESAi=+TAi, EIAi=0, cu coordonata mijlocului câmpului
TAi
de toleranţă Em Ai   , iar pentru dimensiunile cuprinse  ca şi
2
la arborele unitar, pentru care ESAj=0, EIAj= TAj, cu coordonata
TA j
mijlocului câmpului de toleranţă: Em A j   .
2
În cazul în care nu se poate stabili dacă dimensiunea este
cuprinzătoare sau cuprinsă, abaterile se prescriu, astfel încât să fie
îndreptate spre “metal” sau să fie situate simetric faţă de
TAi
dimensiunea nominală, adică  .
2
 După prescrierea toleranţelor pentru toate elementele
lanţului de dimensiuni, se verifică îndeplinirea relaţiei (8.9). În cazul
în care această relaţie nu este satisfăcută, trebuie să se facă o
corecţie. Corecţia constă în schimbarea toleranţei unuia (sau a
câtorva) din elementele componente ale lanţului de dimensiuni,
adică corecţia se face pe seama unui element component, ales din
considerente tehnologice.
Metoda de maxim şi minim asigură interschimbabilitatea
deplină, înlesneşte procesul de asamblare, însă, rezolvând problema
prin această metodă, se stabilesc toleranţe mici pentru toate
dimensiunile. Aceasta face mai dificilă execuţia oricărui produs
finit, cere utilaje de o precizie mai înaltă, dispozitive speciale şi, ca
urmare, cheltuieli mari. Metoda de maxim şi minim nu ia în
considerare împrăştierea dimensiunilor în câmpul de toleranţă.
Există altă metodă de rezolvare a lanţurilor de dimensiuni, bazată pe
teoria probabilităţilor, care ţine seama de împrăştierea dimensiunilor
în câmpul de toleranţe.