DD in Zone Defavorizate 9626

FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020

Axa prioritară Educaţie şi competenţe
Obiectiv specific Îmbunătăţirea competenţelor personalului didactic din învăţământul pre-universitar în vederea
promovării unor servicii educaţionale de calitate orientate pe nevoile elevilor şi a unei şcoli incluzive
Titlul proiectului: DEDICAT - Dascăli pentru Elevi Defavorizați – Intervenții pentru Combaterea Abandonului
școlar Timpuriu
Contract POCU/73/6/6/106266
DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN ZONE

DEFAVORIZATE
Material elaborat de expert: Alexandru Grigorii,

Avand functia de: Responsabil Teme Secundare
In cadrul proiectului: „DEDICAT - Dascăli pentru Elevi Defavorizați – Intervenții pentru
Combaterea Abandonului școlar Timpuriu”
Codul proiectului: POCU/73/6/6/106266
Pagina 1 din 38
școlar Timpuriu
Prezentul text constituie un material realizat pe baza unor conținuturi preluate de la
diverse organisme de stat, naţionale sau europene, dar şi de la alte tipuri de
organizaţii.Realizatorii textului nu își asumă niciun merit in ceea ce privește
originalitatea sau contribuția informațiilor utilizate. Materialul are ca finalitate
informarea minimală a unor categorii cu acces limitat la informații și in consecință are
caracter de popularizare.
Pagina 2 din 38
școlar Timpuriu
Contents
1. Delimitări in Dezvoltare Durabila ................................................................................................... 5
Definiri uzuale ale dezvoltarii durabile ................................................................................................ 6
Scurt istoric .......................................................................................................................................... 7
2. Principii şi criterii ale dezvoltării durabile ..................................................................................... 11
din punct de vedere sociologic: ..................................................................................................... 12
din perspectivă ecologică: ............................................................................................................. 12
sub aspect economic: .................................................................................................................... 13
din perspectivă inginerească: ........................................................................................................ 13
Managementul integrat................................................................................................................. 13
Echitatea intergeneraţională ......................................................................................................... 13
Precauţia ........................................................................................................................................ 14
Ciclul de viaţă................................................................................................................................. 14
Prevenţia........................................................................................................................................ 14
Substituţia...................................................................................................................................... 14
Principiul „poluatorul plăteşte” ..................................................................................................... 14
Internalizarea externalităţilor pozitive .......................................................................................... 14
Participarea publică ....................................................................................................................... 14
Principiul bunei guvernări ............................................................................................................. 15
Parteneriatele privat – public şi public – privat ............................................................................. 15
Cooperarea între state ................................................................................................................... 15
3. Componenta socială a dezvoltării durabile. .................................................................................. 15
3.1.Durabilitatea culturală................................................................................................................. 18
3.2.Societatea civilă ........................................................................................................................... 19
3.3. Societatea participativă .............................................................................................................. 20
3.4.Economia – componentă a dezvoltării durabile.......................................................................... 22
3.5.Bunăstare şi dezvoltarea durabilă ............................................................................................... 24
Pagina 3 din 38
școlar Timpuriu
4.Strategii in Dezvoltarea durabilă. ....................................................................................................... 26
4.1.Strategia U.E. pentru dezvoltare durabila ................................................................................... 26
4.2.Strategia nationala pentru dezvoltare durabila a României ....................................................... 28
4.3.Saracie si dezvoltare durabilă...................................................................................................... 29
5.Zonele defavorizate din România – caracteristici generale ............................................................... 31
6.Grupuri defavorizate si accesul la educatie........................................................................................ 34
Referinte bibliografice: .......................................................................................................................... 37
Pagina 4 din 38
școlar Timpuriu
1. Delimitări in Dezvoltare Durabila
Termenul durabilitate provine din domeniul silviculturii, desemnând proceduri

conform cărora capacitatea de producţie a pădurilor şi lemnul recoltat se află în
echilibru, astfel încât, pe termen lung, să poată fi recoltat cât mai mult material
lemnos dar, în acelaşi timp, pădurile să nu aibă de suferit de pe urma defrişărilor. De
aceea, nu trebuie tăiaţi mai mulţi copaci decât pot fi cultivaţi prin replantare1.
Acest principiu ecologic a fost extins asupra tuturor tipurilor de resurse şi
ecosisteme, în toate domeniile, încât, în prezent, DD se referă la trei aspecte
esenţiale concretizate în următoarele sintagme: echilibru ecologic, securitate
economică şi echitate socială. Aşadar, DD nu se referă doar la schimbarea
comportamentului oamenilor cu privire la mediul înconjurător, ci şi la schimbarea
concepţiei cu privire la economie, societate şi politică.
Din punct de vedere economic, DD se referă la punerea în practică a unor noi
forme de administrare prin reglementări politico – administrative şi economice, care
să se concentreze pe factorul de producţie natură, chiar şi în calcularea preţurilor
finale.
Din punct de vedere social, este necesară luarea de măsuri pentru a
implementa practica echităţii în distribuţie a posibilităţilor de viaţă, de lucru şi de
consum.
Legat de DD în domeniul politic, este nevoie de cele mai multe schimbări:
formularea obiectivelor, luarea de măsuri pentru transpunerea acestora în practică,
stabilirea paşilor pentru implementare, cu luarea în considerare a persoanelor,
grupărilor, asociaţiilor etc
1
http://www.dadalos.org/nachhaltigkeit_rom/
Pagina 5 din 38
școlar Timpuriu
Definiri uzuale ale dezvoltarii durabile
 „Dezvoltarea durabila corespunde cerintelor prezentului fara sa compromita
posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati ” – Comisia
Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator si Dezvoltare
 „Prin urmare, pot spune ca pamantul apartine fiecarei generatii pe durata
existentei sale, care i se cuvine pe deplin si in intregime, nici o generatie nu poate
face datorii mai mari decat pot fi platite pe durata propriei existente”- Thomas
Jefferson, 6 Septembrie , 1789.
 „Durabilitatea se refera la capacitatea unei societati, ecosistem, sau orice
asemenea sistem existent de a functiona continuu intr-un viitor nedefinit fara a
ajunge la epuizarea resurselor cheie”- Robert Gilman, Presedinte Institutului
Context.
 „Un efort de sustinere a comunitatii consta in adoptarea unor sisteme pe termen
lung, integrate, de dezvoltare si realizare a unei comunitati viabile prin luarea in
considerare a problememlor economice, de mediu si sociale. Alte elemente
importante ale unor astfel de eforturi sunt cultivarea unei semnificatii categorice
comunitatii si faurirea de parteneriate si intelegeri intre mandatari.
 „Punctul de concentrare si marimea eforturilor durabilitatii depind de conditiile
locale, inclusiv de resurse, actiuni politice, individuale si de trasaturile remarcabile
ale comunitatii. Demersurile pentru sustinerea comunitatilor au fost aplicate
chestiunilor privind expansiunea urbana, inner-city si redezvoltarea terenurilor
brune, dezvoltarea si progresul economic, conducerea (administrarea)
ecosistemului, agriculturii, biodiversity, cladiri ecologice, conservarea energiei,
watershed management, si prevenirea poluarii.Multe dintre aceste chestiuni si
alte asemenea probleme ale comunitatii nu pot fi abordate cu usurinta prin moduri
sau elemnte traditionale in societatea noastra.
Pagina 6 din 38
școlar Timpuriu
 „Durabilitatea este doctrina de urgenta prin care dezvoltarea si progresul
economic trebuie sa aiba loc si sa se mentina de-a lungul timpului, in limitele
stabilite de ecologie in sensul cel mai larg- prin interdependenta fiintelor umane si
slujbelor lor, biosferei si legilor fizicii si chimiei care o guverneaza…Rezulta ca
protectia mediului si dezvoltarea economica sunt intr-adevar procese antagonice”
– William D. Ruckelshaus, „Toward a Sustainable World,” Scientific American,
September 1989.
 „Cuvantul durabil (de sustinere) are radacini in limba latina, subtenir insemnand „a
stavili/retine” sau „a sprijini de jos”. O comunitate trebuie sa fie sprijinita de jos-de
catre locuitorii actuali si viitori. Unele locuri, prin combinarea specifica a
caracteristicilor fizice, culturale si poate spirituale, inspira oamenii sa aiba grij de
comunitatea lor. Acestea sunt locurile in care durabilitatea are cele mai mari
sanse de existenta (mentinere) – Muscoe Martin, „A Sustainable Community
Profile,” from Places, Winter 1995.
Scurt istoric
Problema dezvoltării durabile (sustenabile) a fost semnalată pentru prima dată
în 1972, în cadrul Raportului Meadows dezbătut în cadrul Clubului de la Roma.
Documentul a adus în prim plan problema neconcordanţei între dezvoltarea
economică şi socială a statelor lumii şi consecinţele acesteia asupra resurselor
naturale şi a mediului. În acest sens, s-a analizat o baterie de 5 indicatori pe o
anumită perioadă de timp:
1. creşterea populaţiei;
2. impactul industrializării;
3. efectele poluării;
4. producţia de alimente;
5. tendinţele de epuizare a resurselor naturale.
Pagina 7 din 38
școlar Timpuriu
Astfel, preocuparea comunităţii internaţionale privind relaţia om – mediu se
face simţită încă din 1972, la prima Conferinţă ONU asupra Mediului Uman şi capătă
formă în 1985, prin lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare. În cadrul
acestui raport, prezentat în 1987, se regăseşte şi prima definiţie a DD, respectiv
satisfacerea nevoilor generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor
generaţii de a-şi satisface propriile nevoi2.
Ulterior, problematica dezvoltării durabile a fost dezbătută în detaliu la
Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992);
DD a devenit un obiectiv politic al UE încă din 1997, fiind parte integrantă din Tratatul
de la Maastricht. În 2000 s-a discutat această problemă la Sesiunea Specială a
Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului, la Friibergh, Suedia,
fiind adoptată Declaraţia privind promovarea Ştiinţei Sustenabilităţii (Statement of
Sustainability Science). În 2001, Consiliul European de la Göteborg a adoptat
Strategia de DD a UE, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în
2002. În 2002 a avut loc Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la
Johannesburg (2002).
Obiectivul clar precizat al acestei ştiinţe constă în optimizarea interacţiunilor
dintre natură şi societate, precum şi obligaţia reconcilierii scopurilor evoluţiei sociale
cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, concentrându-se asupra modului în
care schimbările de mediu afectează societatea, având în vedere faptul că, până
recent, direcţia de dezvoltare a omenirii nu a fost sustenabilă. Astfel, s-au conturat
programe de acţiune la nivel global (Agenda 21) şi pe linia autorităţilor locale
(Agenda 21 Locală).
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a
Strategiei prin publicarea unei evaluări critice a progreselor înregistrate după 2001,
2
Federaţia Sindicală „Alma Mater” – Simbioza învăţământ superior – cercetare pentru dezvoltarea durabilă a
României, p. 2
Pagina 8 din 38
școlar Timpuriu
cu evidenţierea unor direcţii de acţiune pentru viitor. În urma identificării unor
probleme, în 2005 şefii de state şi de guverne ai ţărilor UE au adoptat o Declaraţie
privind liniile directoare ale DD care cuprinde Agenda de la Lisabona revizuită pentru
creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă ca o componentă esenţială a
obiectivului general al DD. În urma documentării, Comisia Europeană a prezentat, la
finele anului 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Göteborg din 2001. Ca
urmare, Consiliul UE a adoptat, în anul 2006, Strategia de DD reînnoită pentru o
Europă extinsă. Obiectivul general vizat constă în desfăşurarea de acţiuni care să
permită UE realizarea de activităţi în vederea perpetuării calităţii vieţii pentru
gneraţiile viitoare şi prezente prin crearea de comunităţi sustenabile, care să
folosească şi să gestioneze resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de
inovare ecologică şi socială a economiei în scopul asigurării prosperităţii, al protecţiei
mediului şi al coeziunii sociale.
UE şi statele membre, respectiv toate componentele instituţionale la nivel
comunitar şi naţional sunt direct responsabile de implementarea acestei Strategii,
însă este necesară şi colaborarea cu societatea civilă, cu partenerii sociali,
comunităţile locale şi cetăţenii.
Există patru obiective – cheie privind implementarea Strategiei3:
1. protecţia mediului prin măsuri care să asigure delimitarea creşterii economice
de consecinţele negative ale acesteia asupra mediului;
2. echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, a
diversităţii culturale, a egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de
orice fel;
3
României, p. 3
Pagina 9 din 38
școlar Timpuriu
3. prosperitatea economică, pentru obţinerea căreia este necesară promovarea
cunoaşterii, a inovării, a competitivităţii în vederea asigurării de înalte
standarde de viaţă, de locuri de muncă numeroase şi bine plătite;
4. îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea
instituţiilor democratice în folosul păcii, securităţii, libertăţii şi a principiilor şi
practicilor DD la nivel mondial.
În vederea realizării obiectivelor propuse, Strategia UE stabileşte următoarele
principii directoare4:
 promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
 solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;
 cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
 informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
 implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
 coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi
global;
 integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi
consultarea persoanelor implicate;
 folosirea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi
investiţionale;
 aplicarea principiului precauţiei în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
 aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.
În cadrul strategiei sunt stabilite şi proceduri clare privind implementarea,
monitorizarea şi respectarea, cu obligaţia raportării din partea Comisiei Europene şi a
statelor membre asupra angajamentelor asumate.
4
României, p. 4
Pagina 10 din 38
școlar Timpuriu
2. Principii şi criterii ale dezvoltării

durabile
Ca principiu, dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea continuă a
condiţiilor de viaţă, evoluţia permanentă (progresul) a generaţiilor viitoare. Aceasta
înseamnă satisfacerea unor condiţii astfel încât să se asigure un acces egal la baza
de resurse de către fiecare din generaţiile viitoare, fapt ce presupune o viziune
holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată pe autonomie şi
autoregenerabilitate, realizate cu ajutorul şi transferul tehnologiilor adecvate,
participarea, valorificarea condiţiilor locale şi a diversităţii, echitabilitatea
intergeneraţională, viziunea sacră asupra vieţii5.
În calitate de ştiinţă, dezvoltarea durabilă are structură, metodă şi conţinut
specifice, diferite de cele ale altor ştiinţe, respectiv de noi abordări referitoare la
nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp între acţiunile economico-sociale
şi consecinţele acestora, dezvoltarea de teorii specifice şi modele semicantitative.
„Soluţionarea provocărilor ştiinţei sustenabilităţii necesită o stabilire mai clară a
responsabilităţii guvernării, o îmbunătăţire a democraţiei, o conştientizare mai
puternică a cetăţenilor, stiluri noi de organizare instituţională pentru consolidarea şi
sprijinirea cercetărilor interdisciplinare, pe termen lung, inclusiv în ţările în curs de
dezvoltare, implicarea oamenilor de ştiinţă, a practicienilor şi cetăţenilor în stabilirea
priorităţilor, crearea de cunoştinţe ştiinţifice noi, evaluarea consecinţelor posibile şi
testarea acestora în practică.”6
5
David Crocker, Criteria for Sustainable Development, University of Arizona Press, Tucson, 2002, apud.
Gheorghe Zaman, Zenovic Gherasim, Op. cit., p. 137
6
Gheorghe Zaman, Zenovic Gherasim, Op. cit., p. 140
Pagina 11 din 38
școlar Timpuriu
Comisia Comunităţii Europene a stabilit, în 1993, următoarele criterii
fundamentale ale dezvoltării durabile:
 menţinerea, în ansamblu, a calităţii vieţii;
 menţinerea accesului continuu la resursele naturale;
 evitarea deteriorărilor continue ale mediului înconjurător (protecţia permanentă
a ...).
În 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltării durabile de la Salzburg a extins
această listă de criterii:
 umanismul şi calitatea ridicată a vieţii;
 prezervarea diversităţii culturale şi regionale;
 distribuţia echitabilă a bogăţiei şi resurselor;
 supravieţuirea umană;
 prezervarea deteriorării ireversibile sau exploatării resurselor naturale;
 stabilizarea în interiorul capacităţii purtătoare a ecosistemelor;
 prezervarea biodiversităţii.
Specialiştii în domeniu (Daniel Loucks, Cornell University, Ithaca, SUA) au
realizat următoarea clasificare a criteriilor de dezvoltare durabilă:
din punct de vedere sociologic:

 împuternicirea şi participarea publică;
 mobilitatea socială;
 coeziunea socială;
 identitatea culturală;
 dezvoltarea instituţională.
din perspectivă ecologică:

 integritatea ecosistemului;
Pagina 12 din 38
școlar Timpuriu
 capacitatea purtătoare;
 reducerea impacturilor globale adverse.
sub aspect economic:

 eficienţa;
 creşterea;
 echitatea.
din perspectivă inginerească:

 folosirea eficientă a energiei şi resurselor naturale;
 minimizarea pierderilor;
 reciclarea şi reutilizarea;
 evaluarea economică şi de mediu comprehensivă, cu luarea în considerare a
analizei pe întregul ciclu de viaţă.
În integrarea dezvoltării durabile ca lege de bază în orice activitate, este
necesar să se ţină seama de o serie de criterii şi principii, recomandate de literatura
de specialitate, după cum urmează7:
Managementul integrat presupune abordarea în manieră unitară şi
holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare şi
depozitare, cu luarea în considerare a ciclului de viaţă al produselor şi tehnologiilor,
implicarea stake-holder-ilor, coodonarea interinstituţională, a acţiunilor coerente şi
coordonate în vederea unei folosiri optime a resurselor şi evitarea duplicatelor
redundante;
Echitatea intergeneraţională se referă la faptul că generaţia prezentă
are dreptul de a folosi şi beneficia de resursele naturale, având obligaţia de a ţine
7
Gheorghe Zaman, Zenovic Gherasim, Op. cit., pp. 138 - 139
Pagina 13 din 38
școlar Timpuriu
cont de efectele pe termen lung ale acţiunilor pe care le întreprinde şi de a susţine
baza de resurse şi mediul global şi în folosul generaţiilor viitoare;
Precauţia este atitudinea prudenţială vis-à-vis de ameninţările în legătură cu
pagubele importante şi ireversibile ce pot fi aduse sănătăţii oamenilor şi mediului,
atunci când nu dispunem de informaţii ştiinţifice;
Ciclul de viaţă al produselor, serviciilor şi tehnologiilor este necesar a fi luat
în considerare pentru a evalua consecinţele asupra mediului determinate de efectele
economice ale diferitelor stadii ale prelucrării şi valorificării produselor de piaţă;
Prevenţia implică stabilizarea daunelor aduse sănătăţii umane şi mediului
de fenomenele şi procesele economice şi care ar putea fi prevenite prin investiţii şi
modernizări, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut faptul că prevenţia
este mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor negative ale unei acţiuni / activităţi;
Substituţia se referă la înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari
consumatoare de resurse, cu altele mai eficiente şi mai prietenoase cu mediul;
Principiul „poluatorul plăteşte” sau al internalizării costurilor marginale
externe presupune ca marii poluatori să suporte în totalitate costurile sociale şi de
mediu ale activităţii lor şi ca aceste costuri să se reflecte în preţurile bunurilor şi
serviciilor;
Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe)
se referă la folosirea unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile
generatoare de beneficii marginale la părţile terţe, fără ca acestea să plătească (de
exemplu, cerecetare – dezvoltare, protecţia mediului, educaţie, dezvoltare regională,
întreprinderi mici şi mijlocii etc.);
Participarea publică vizează accesul nerestricţionat la informaţiile despre
mediu şi resursele sale, cu excepţia informaţiilor confidenţiale, precum şi dreptul
publicului de a participa la deciziile privind mediul şi resursele naturale, cu luarea în
Pagina 14 din 38
școlar Timpuriu
considerare a consecinţelor acestora, a posibilelor reacţii ale părţilor interesate din
societatea civilă, dreptul la informarea din timp cu privire la posibilele riscuri privind
mediul şi resursele;
Principiul bunei guvernări presupune ca autorităţile şi instituţiile statului
să-şi desfăşoare activitatea în mod eficient, transparent şi onest, în condiţiile
promovării protecţiei mediului şi ale prevenirii şi sancţionării poluării;
Parteneriatele privat – public şi public – privat are în vedere
cooperarea directă, inter- şi intrainstituţională între părţile implicate, reprezentate de
autorităţi, instituţii publice, ONG-uri, entităţi economice de toate tipurile, oameni de
afaceri care, prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, pot obţine o valoare
adăugată superioară pentru creşterea economică durabilă la nivel micro- şi
macroeconomic;
Cooperarea între state se referă la responsabilităţile comune dar
diferenţiate, în funcţie de gradul de dezvoltare a fiecărei ţări. În acest sens, există
abordări diferenţiate privind obligaţiile economico-financiare relative la protecţia
mediului la nivel local, regional, internaţional, ţările dezvoltate având o
responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea de asistenţă ţărilor
în curs de dezvoltare sau cu economie emergentă.
3. Componenta socială a dezvoltării

durabile.
Dezvoltarea socială vizează stabilitatea socio-culturală, realizarea echităţii atât
la nivelul unei generaţii
Pagina 15 din 38
școlar Timpuriu
(reducerea decalajelor de orice natură dintre state, eradicarea sărăciei, şanse egale
pentru toţi, etc.), cât şi între generaţii (a nu periclita viitorul, a nu epuiza resursele,
etc.). Totodată este vizată menţinerea diversităţii culturale în cadrul “satului planetar”,
ca şi prevenirea sau vindecarea unor “boli sociale’1 ale contemporaneităţii sau “boli”
specifice epocii postmoderne:
însingurarea sau înstrăinarea (fapt paradoxal în condiţiile dezvoltării fară precedent a
mijloacelor de comunicare şi transport);
lipsa satisfacţiei în muncă (în condiţiile unei continue îngustări a specializărilor pe
baza principiului “a şti tot mai mult despre tot mai puţin” care îngrădeşte posibilitatea
muncitorului de a percepe produsul finit şi de a înţelege utilitatea muncii sale);
relativizarea valorilor;
sfârşitul istoriei;
incertitudinile privind viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat;
Societate (lat. societas „întovărăşire“, „unire“, „societate“), ansamblu unitar,
complex sistemic, organic integrat, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate,
condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor
spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv.
Purtătorii relaţiilor sociale, creatorii valorilor materiale şi spirituale sunt
oamenii. In procesul complex al activităţii şi vieţii lor comune, în calitate de membri ai
societăţii ei sunt reuniţi în grupuri, clase sociale şi comunităţi, încadraţi în diverse
structuri organizaţionale, în instituţii care le mediază la nivel de eficienţă raporturile
lor cu natura şi relaţiile dintre ei. De aceea, societatea nu se reduce la suma
indivizilor care o compun; ea reprezintă o unitate calitativ distinctă a acestora,
caracterizată printr-o organizare condiţionată istoric şi determinată de legi ale
structurii şi dezvoltării sale.
Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care aparţin acestora şi
se menţin neschimbate în orice mediu social şi care pot fi schimbate pe piaţa muncii
Pagina 16 din 38
școlar Timpuriu
contra unor resurse economice de orice tip. El presupune pe de o parte capitalul
educaţional (nivelul de instrucţie şi toate deprinderile practice dobândite de individ
prin şcolarizare sau în practica de zi cu zi) şi capitalul biologic (starea de sănătate).
Capitalul social constă în totalitatea abilităţilor individului de a lucra şi a se
integra în grupuri sociale, având astfel acces la resursele controlate de alţi indivizi din
grup sau de întregul grup ca atare. El înseamnă încredere şi participare în şi la reţele
sociale. El nu reprezintă o caracteristică intrinsecă individului, ci reflectă poziţia pe
care acesta o deţine într-un mediu social specific, fiind o proprietate a reţelelor şi
relaţiilor sociale.
Dezvoltarea durabilă are rădăcini adânci în conceptul de drepturi sociale
fundamentale. Dezvoltarea socială durabilă înseamnă evitarea unor probleme
majore, cum ar fi:
 tensiuni generate de discrepanţele majore între bogaţi şi săraci, deoarece o
societate profund divizată după acest criteriu nu poate fi stabilă pe termen
lung;
 refuzul de a permite unei comunităţi de limba sau cultură, unei etnii sau unei
naţiuni, să oprime alte comunităţi;
 nerespectarea sistematică a drepturilor omului, întrucât istoria demonstrează
că în caz contrar se produc tensiuni politice violente incompatibile cu
dezvoltarea durabilă, etc.
Deci sloganul “a pune oamenii pe primul plan” în cadrul politicilor şi
programelor de investiţii orientate spre dezvoltare ori pentru asistenţă în dezvoltarea
spontană nu este lipsit de conţinut, înseamnă, pur şi simplu, a recunoaşte rolul
central al actorilor sociali şi instituţiilor lor în dezvoltarea durabilă.
Pagina 17 din 38
școlar Timpuriu
3.1.Durabilitatea culturală.
Întrucât procesul de civilizaţie şi cel de cultură sunt indisociabile, dezvoltarea
durabilă se bazează pe elementele constitutive ale culturii:
 diversitate lingvistică;
 cunoştinţe teoretice şi empirice;
 credinţe;
 patrimoniu material şi imaterial;
 creaţii artistice, literare, ştiinţifice;
 invenţii etc.
Dezvoltarea culturală este aşadar esenţială pentru viitorul comun al omenirii şi
de aceea abordarea dezvoltării durabile trebuie să integreze dimensiunea culturală
alături de cea economică, socială şi de mediu. Dinamica dezvoltării durabile nu se
poate realiza fară o protecţie activă şi complexă a specificului cultural local şi nici iară
investiţii care să ofere mijloacele de acces larg şi de participare la cultură.
Într-o societate care îşi asumă dezvoltarea durabilă ca un obiectiv strategic
fundamental, indivizii trebuie să aibă condiţii de acces la educaţia de bază, la
procesul de formare continuă şi îmbogăţire culturală continuă, să beneficieze de
şansa de a fi producători de cultură, depăşind astfel statutul de simpli consumatori de
divertisment, statut cu care sunt deseori identificaţi.
Potrivit teoriilor economice moderne, cunoaşterea este acum recunoscută ca
forţa motrice a creşterii productivităţii şi a creşterii economice, mutând accentul pe
informaţie, tehnologie, învăţare şi pe rolul lor în performanţa economică. Acest tip de
societate este denumit „societate bazată pe cunoaştere” sau „societate
informaţională”, întrucât utilizează ca resurse esenţiale cunoaşterea şi informaţia.
Această societate se distinge prin următoarele caracteristici:
 Informaţia şi cunoaşterea sunt resurse nelimitate.
Pagina 18 din 38
școlar Timpuriu
 Producţia de cunoaştere presupune creativitate şi inovare continuă.
 Accesul tuturor membrilor societăţii la conţinuturile create, facilitat de noile
tehnologii - de comunicare, de diseminare a informaţiei.
 Sisteme de educare şi formare continuă.
 Globalizarea şi integrarea pieţelor, inclusiv a pieţei culturale.
În plan social, dezvoltarea durabilă presupune compatibilizarea dintre eficienţa
economică şi profit, ca atribuţii ale pieţei concurenţiale, cu justiţia şi echitatea socială.
In ultimă instanţă, creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii reprezintă
scopul primordial, creşterea economică reprezentând mijlocul de realizare.
Promovarea „clasei de mijloc" constituie un element de sustenabilitate a
dezvoltării, de echilibru economic şi social, de luptă împotriva polarizării sociale şi de
protecţie şi autoprotecţie a membrilor societăţii.
3.2.Societatea civilă
Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o
solidaritate şi o capacitate de reacţie spontană a indivizilor şi a grupurilor de indivizi
faţă de deciziile statului şi, mai în general, faţă de tot ce se petrece în viaţa de zi cu zi
a ţării.".
Societatea civila este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au
aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi
promova şi apăra aceste drepturi şi interese.
In teorie, formele ei instituţionale sunt diferite de elementele statale sau ale
pieţei economice. In realitate, limitele între stat, societate civilă şi piaţa economică
sunt interconexe, deseori confuze şi uneori pur şi simplu negociate. în sens ordinar,
societatea civilă cuprinde o diversitate de spaţii, actori şi forme instituţionale care
variază în scheletul lor instituţional, autonomie şi putere.
Pagina 19 din 38
școlar Timpuriu
Societăţile civile sunt deseori populate de organizaţii filantropice, organizaţii
non-guvemamentale, grupuri comunitare, organizaţii gender, organizaţii religioase,
asociaţii profesionale, asociaţii de afaceri, sindicate, etc.
În speţă, termenul de societate civilă se referă la o „sferă largă de organizaţii
non-guvernamentale şi non-profit care sunt prezente în viaţa publică. Aceste
organizaţii exprimă interesele şi valorile membrilor lor sau interesele altor persoane
din considerente etice, culturale, politice, ştiinţifice, religioase sau de binefacere.
Organizaţiile societăţii civile cuprind deci o gamă vastă de organizaţii, cum ar fi
grupurile comunitare, sindicate, grupurile autohtone, organizaţiile caritabile,
organizaţiile confesionale, organizaţiile profesionale, şi fundaţiile“.
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) se caracterizează printr-o mare
varietate a direcţiilor lor de acţiune. ONG - urile joacă un rol important în identificarea
unor probleme, care pe moment sunt trecute cu vederea de către autorităţile locale.
Prin utilizarea propriilor resurse şi a capacităţii lor organizatorice, acestea
contribuie substanţial la realizarea obiectivelor care ţin şi de dezvoltarea locală. ONG
- urile pot acoperi anumite necesităţi ale comunităţii, oferind servicii de înaltă calitate.
Dar acestea nu pot fi privite nicidecum ca „alternative” ale administraţiei
publice locale. ONG - urile nu vor substitui niciodată administraţia publică locală şi nu
vor realiza sarcinile acesteia, ci doar completează activitatea administrativă şi oferă
soluţii complementare, deschizând calea spre colaborare cu administraţia publică
locală.
3.3. Societatea participativă

O societate democratică reală se construieşte în timp îndelungat. Un prim pas
însă pentru o democraţie funcţională îl reprezintă instituţiile şi mecanismele
democratice, iar societatea civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator
pentru societăţile democratice.
Pagina 20 din 38
școlar Timpuriu
Din acest punct de vedere, ONG - urile în calitatea lor de elemente ale
societăţii civile au de jucat un rol extrem de important. Experienţa internaţională
demonstrează că rolul ONG - urilor constă în a promova valorile şi iniţiativele civice
în favoare beneficiului public general. Nici un alt gen de organizaţii nestatale (partide
politice, sindicate, culte religioase etc.) nu posedă un imens potenţial de monitorizare
a politicilor publice ale guvernanţilor în diferite domenii. Acest lucru face ca ONG -
urile să fie extrem de utile în calitate de parteneri ai autorităţilor, contribuind la
promovarea unor politici publice coerente şi ajustate reciproc.
În plus, parteneriatul ONG - urilor cu autorităţile publice alese periodic de către
cetăţeni poate servi drept cea mai sigură garanţie a continuităţii promovării politicilor
publice în interesul cetăţenilor, indiferent de culoarea politică a forţelor care se
succed la guvernare.
Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice,
economice sau de interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile
administrative sau economice care vin în contradicţie cu interesele sale sunt variate:
 manifestaţii;
 campanii de presă;
 mesaje de protest, etc.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi
guvernarea durabilă, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea
mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe
organizaţii "specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi
administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască politicile curente
şi propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau
economici respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.
Pagina 21 din 38
școlar Timpuriu
Experienţa ne demonstrează că în orice domeniu al activităţii umane numai
cetăţenii liberi, informaţi, instruiţi şi motivaţi să susţină o cauză aducătoare de
beneficiu public general pe termen lung pot activa într-un mod coerent şi consecvent.
Societatea civilă este un partener important al Guvernului în ce priveşte
promovarea dezvoltării durabile. Autorităţile publice ar trebui să conştientizeze acest
rol al ONG-urilor şi să asigure implicarea sectorului non-guvernamental în procesul
de elaborare şi monitorizare a politicilor.
3.4.Economia – componentă a dezvoltării durabile

Economia (din limba greacă OÎKO<; [oikos], 'casă' şi VOJIO<; [nomos],
’conducere') este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea,comerţul şi
consumul de bunuri şi servicii în trei sectoare principale de activitate primar,
secundar şi terţiar.
Forma principala prin care se manifesta economia contemporană o constituie
economia naţională. Aceasta cuprinde toate activităţile care participă direct şi indirect
la reproducerea vieţii economice a societăţii şi se prezintă ca un sistem complex de
sfere, sectoare, ramuri şi subramuri ale producţiei de bunuri materiale şi de servicii,
consacrate prin diviziunea socială a muncii şi generate de amplificarea nevoilor
economice.
Marea complexitate a economiei unei societăţi implică existenţa unor structuri
care îi redau coerenţa şi funcţionalitatea. Structura economiei reprezintă modul de
alcătuire, de asociere şi de organizare a componentelor unei economii naţionale,
numărul şi dimensiunile (ponderile) acestora, precum şi relaţiile dintre ele, care îi
redau echilibrul şi dinamica (tendinţa de dezvoltare). Există numeroase structuri ale
economiei naţionale, mai importante fiind:
 structura tehnologica,
 structura sectorială şi de ramură;
Pagina 22 din 38
școlar Timpuriu
 structura teritorială (zonală);
 structura comercială si financiar – bancară;
Structura tehnologică reflectă raporturile dintre componentele tehnologice ale
unei economii naţionale, respectiv capacitatea acesteia de a genera, promova şi
asimila progresul tehnico-ştiinţific contemporan şi de a participa la revoluţia ştiinţifico-
tehnică. In lume se cunosc trei categorii de tehnici si tehnologii :
 de vîrf (avansate), bazate pe microprocesoare, roboti, tehnologii
neconvenţionale, tehnici informatice s.a.,
 tehnologii intermediare (maşiniste);
 tehnologii premaşiniste (tradiţionale).
În funcţie de ponderea acestor categorii de tehnologii în ramurile economiei se
disting: economii cu structuri tehnologice avansate (modeme), economii cu structuri
tehnologice în curs de modernizare şi economii cu structuri tehnice perimate.
Structura de ramură şi sectorială constă în raportul dintre subramurile,
sectoarele şi sferele economiei naţionale, generate de diviziunea socială a muncii şi
de structura nevoii sociale. O economie naţională se poate încadra în unul din
următoarele tipuri de economie:
 economie agrară (cînd partea principala din PIB şi a populaţiei ocupate este
deţinută de agricultură);
 economie agrar - industrială (când industria începe să aducă o contribuţie
însemnată, dar nu preponderentă la dezvoltarea economiei naţionale;
 economie industrial-agrară (industria ca factor preponderant în ocuparea forței
de muncă și în producerea Produsului Intern Brut, dar ponderea deținută de
agricultură râmane semnificativă).
 economie industrială (când industria devenită preponderentă în economia
naţională are capacitatea de a industrializa puternic celelalte ramuri);
Pagina 23 din 38
școlar Timpuriu
 economie industrială şi de servicii, denumită şi economie tehnologică sau
informatizată (când sectorul serviciilor şi înalte tehnologii, inclusiv cele
informatice, joacă rolul hotărâtor în dezvoltarea economica).
Ramurile economiei se grupează pe sectoare, ponderile acestora redând
structura sectorială a economiei naţionale. Sectoarele principale ale economiei sunt:
 sectorul primar, cuprinzând agricultura, silvicultura, piscicultura şi industria
extractivă;
 sectorul secundar, cuprinzând ramurile industriei prelucrătoare;
 sectorul terţiar, cuprinzând serviciile din toate categoriile.
3.5.Bunăstare și dezvoltarea durabilă

Scopul abordării economice este maximizarea bunăstării ca rezultat al
activităţilor economice, concomitent cu menţinerea sau creşterea în timp a stocului
de active economice, ecologice şi socioculturale (pentru a asigura sustenabilitatea
venitului şi echitatea cogeneraţională) şi satisfacerea nevoilor de bază ale săracilor
(pentru a susţine echitatea cogeneraţională). Economia mediului contribuie la
această căutare prin încorporarea criteriilor de mediu şi sociale în adoptarea
deciziilor economice.
Bunăstarea economică derivă din venituri şi din mediu, care îndeplineşte mai
multe funcţii, contribuind la producţie şi deci la obţinerea veniturilor, sau în mod direct
la asigurarea bunăstării. Venitul este generat de către stocul de capital, ce cuprinde
capitalul produs, capitalul uman, capitalul natural şi capitalul social.
Capitalul natural îndeplineşte şi funcţiile de mediu, care creează bunăstare în
mod direct. Pentru că bunăstarea economică să nu se reducă, stocul de capital care
o generează trebuie menţinut. Această implică necesitatea că, pentru
sustenabilitatea economică, diferenţa dintre investiţiile brute şi deprecierea capitalului
să fie pozitivă.
Pagina 24 din 38
școlar Timpuriu
Obiectivele de natură economică ale dezvoltării durabile au ca principală
finalitate reducerea decalajelor economice care despart RM de ţările dezvoltate. Ca
principale căi de acţiune pentru micşorarea decalajelor, sunt menţionate cele legate
de o nouă dezvoltare industrială modernă şi eficientă, modernizarea agriculturii,
dezvoltarea serviciilor, reducerea sărăciei extreme şi diminuarea decalajelor de
dezvoltare în plan regional. Aceasta impune consolidarea rolului sectorului privat în
economie şi amplificarea contribuţiei parteneriatului public-privat.
Promovarea unor politici de restructurare eficientă a economiei impune
prioritatea dezvoltării şi modernizării infrastructurilor şi racordarea acestora la
sistemele europene şi mondiale. Aceasta include modernizarea căilor de transport,
generarea, transportul şi distribuirea energiei, construirea unor centrale electrice noi,
moderne şi nepoluante; apa şi gospodărirea ei (alimentarea oraşelor şi a satelor cu
apă potabilă, irigaţii, lucrări de apărare contra inundaţiilor, prelucrarea apelor uzate);
telecomunicaţii şi noua infrastructură bazată pe tehnologia informaţiei.
Realizarea unui obiectiv formulat în termenii de mai sus, şi încă la nivel optim,
nu este o chestiune facilă. Dimpotrivă, el presupune asumarea unor responsabilităţi
majore, respectarea unor principii generale şi a unor cerinţe printre care, mai
importante par a fi următoarele:
Asigurarea durabilităţii în timp a creşterii economice pentru toate ţările, fără
excepţie; pentru cele dezvoltate cu reconsiderarea condiţiilor de desfăşurarea a ei în
vederea asigurării calităţii mediului şi a calităţii vieţii, în general; pentru cele slab
dezvoltate la care creşterea, în ritmuri accelerate reprezintă o chestiune vitală, cu
condiţia ca tipul de creştere ales să nu devină un duşman al mediului şi al omului.
Plasarea omului, cu nevoile sale diverse, în centrul atenţiei. Dezvoltarea
durabilă cu tot arsenalul de politici pe care le antrenează pentru a-şi atinge ţintele,
inclusiv cea de protecţie a mediului nu reprezintă decât mijlocul; scopul este binele
Pagina 25 din 38
școlar Timpuriu
omului, individual şi colectiv, prosperitatea sa materială, cultura ca şi sănătatea sa
fizică şi psihică.
Cu un fundal de drum stabilit în notă generală, comună, dezvoltarea durabilă
îmbracă haină concretă trecând prin specificul naţional al fiecărei ţări; fiecare ţară
trebuie lăsată să-şi formuleze şi stabilească de o manieră proprie priorităţile ca şi
mijloacele de realizare a lor; priorităţi concrete funcţie de baza economică, specificul
cultural, religie, istorie, etc.
Asigurarea simultaneităţii progresului, pe toate dimensiunile procesului
dezvoltării durabile plecându-se de la premisa intercondiţionării elementelor ce ţin de
tehnologia sa internă; ţinându-se seama că sănătatea populaţiei şi a mediului sunt
surse ale câştigurilor de productivitate după cum numai plusurile de productivitate pot
susţine eliberarea de fonduri necesare luptei împotriva poluării şi sărăciei, etc.
Nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare economică. Diferenţele
apar datorită condiţiilor naturale şi datorită nivelului de dezvoltare a regiunilor din
punct de vedere economic. Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie
cu dezvoltarea economică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de
dependenţă cu aceasta. Cu cît o regiune prosperă în plan economic cu atât mai puţin
se înregistrează efecte negative, care sa conducă la regres social. Dezvoltarea
durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic care acţionează în orientarea
evoluţiei fenomenelor economice spre dezvoltarea echilibrată a tuturor teritoriilor.
4.Strategii in Dezvoltarea durabilă.

4.1.Strategia U.E. pentru dezvoltare durabila
Dezvoltarea Durabila a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene
incepand cu anul 1997 prin includerea sa in Tratatul de la Maastricht. In anul 2001,
Pagina 26 din 38
școlar Timpuriu
Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabila a
Uniunii Europene, careia i-a fost adaugata o dimensiune externa la â Barcelona, in
anul 2002.
In anul 2005, Comisia Europeana a demarat un proces de revizuire a
Strategiei, publicand, in luna februarie, o evaluare critica a progreselor inregistrate
dupa 2001 care puncteaza si o serie de directii de actiune de urmat in continuare.
Documentul a evidentiat si unele tendinte nesustenabile, cu efecte negative
asupra mediului inconjurator, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii
Europene, respective schimbarile climatice, amenintarile la adresa sanatatii publice,
saracia si excluziunea sociala, epuizarea resurselor naturale si erodarea
biodiversitatii.
Ca urmare a identificarii acestor probleme, in iunie 2005, sefii de state si
guverne ai tarilor Uniunii Europene au adoptat o Declaratie privind liniile directoare
ale dezvoltarii durabile care incorporeaza Agenda de la Lisabona revizuita pentru
cresterea economica si crearea de noi locuri de munca drept o component esentiala
a obiectivului atotcuprinzator al dezvoltarii durabile. Dupa o larga consultare, Comisia
Europeana a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei
de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia
de Dezvoltare Durabila reinnoita pentru o Europa extinsa. Documentul este conceput
intr-o viziune strategica unitara si coerenta, avand ca obiectiv general desfasurarea
unor actiuni care sa permita Uniunii Europene sa realizeze o imbunatatire continua a
calitatii vietii pentru generatiile prezente si viitoare prin crearea unor comunitati
sustenabile, capabile sa gestioneze si sa foloseasca resursele in mod eficient si sa
valorifice potentialul de inovare ecologica si sociala al economiei in vederea asigurarii
prosperitatii, protectiei mediului si coeziunii sociale.
Pagina 27 din 38
școlar Timpuriu
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene si
statelor sale membre, implicand toate componentele institutionale la nivel comunitar
si national. Este subliniata, de asemenea, importanta unei stranse conlucrari cu
societatea civila, partenerii sociali, comunitatatile locale si cetatenii pentru atingerea
obiectivelor dezvoltarii durabile.
4.2.Strategia nationala pentru dezvoltare durabila a

României
Conceptul de dezvoltare durabila are ca premisa constatarea ca civilizatia
umana este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie si energie
din cadrul acesteia, de stabilitatea si capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice
care se elaboreaza pe aceasta baza, precum Strategia de Dezvoltare Durabila a
Romaniei, urmaresc restabilirea si mentinerea unui echilibru rational, pe termen lung,
intre dezvoltarea economica si integritatea mediului natural in forme intelese si
acceptate de societate.
Pentru Romania, dezvoltarea durabila nu este una dintre optiunile posibile ci
singura perspectiva rationala a devenirii nationale, avand ca rezultat statornicirea
unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenta factorilor economici, sociali si de
mediu. Aceasta perspectiva este potentata in prezent de calitatea Romaniei de stat
membru al Uniunii Europene.
Elementul definitoriu al Strategii Nationale este racordarea deplina a
Romaniei la o noua filosofie a dezvoltarii, proprie Uniunii Europene si larg impartasite
pe plan mondial – cea a dezvoltarii durabile.
Se porneste de la constatarea ca, la sfarsitul primului deceniu al secolului
XXI, dupa o tranzitie prelungita si adesea dureroasa la democratia pluralista si
economia de piata, Romania mai are de recuperat decalaje considerabile fata de
Pagina 28 din 38
școlar Timpuriu
celelte state membre ale Uniunii Europene simultan cu insusirea si transpunerea in
practica a principiilor si practicilor dezvoltarii durabile in contextul globalizarii. Cu
toate progresele notabile realizate in ultimii ani, este o realitate ca Romania are inca
o economie ineficienta, bazata pe consumul excesiv de resurse, o societate lipsita de
coeziunea necesara infaptuirii unei viziuni impartasite si un capital natural minat de
riscurile unor deteriorari ireversibile.
Strategia propune modalitati concrete pentru trecerea, intr-un interval de timp
rezonabil si realist, la un nou model de dezvoltare generator de valoare adaugata
inalta, propulsat de setea de cunoastere si inovare, orientat spre imbunatatirea
continua a calitatii vietii oamenilor si a relatiilor dintre ei in armonie cu mediul natural.
4.3.Saracie si dezvoltare durabilă

Provocările globale legate de sărăcie și dezvoltare durabilă
În 2008, UE a inversat tendința de descreștere a fluxurilor de asistență oficială
pentru dezvoltare (AOD), constatată în 2007. În ciuda acestei tendințe de creștere,
perspectivele pentru anii următori par destul de problematice, deoarece numeroase
state membre sunt departe de obiectivele de referință individuale stabilite pentru
2010.
Majoritatea celorlalți indicatori privind globalizarea comerțului, finanțarea
pentru dezvoltare durabilă și gestionarea globală a resurselor prezintă tendințe
pozitive.
Este indispensabil ca partenerii din țările terțele să fie asociați la abordarea
provocărilor globale legate de dezvoltarea durabilă. UE cooperează în continuare,
atât la nivel bilateral, cât și în contextul proceselor multilaterale, cu țări și regiuni terțe
precum G8, Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dezvoltare durabilă (CDD),
PNUM și alte organisme relevante din cadrul Organizației Națiunilor Unite, precum și
cu OCDE.
Pagina 29 din 38
școlar Timpuriu
În cadrul reuniunii CDD din mai 2009, s-a convenit că, pentru a asigura
securitatea alimentară pe termen lung, este necesar ca politicile viitoare să țină
seama de preocupările de mediu, precum cererea de apă în agricultură,
despădurirea, degradarea solurilor și nevoile de adaptare la schimbările climatice,
bazându-se pe abordări științifice și pe cunoștințele autohtone de la nivel local.
Brazilia, China, India, Rusia, Mexic și Africa de Sud. Un dialog similar se
desfășoară deja cu Australia, Canada, Japonia și Statele Unite. Au fost elaborate
cadre mai extinse de cooperare cu mai multe țări, precum India și China. Mai mult,
au fost adoptate declarații comune privind schimbările climatice cu Forumul caraib,
cu Forumul insulelor din Pacific și cu Uniunea Africană, semnându-se totodată o
declarație comună ACP-UE.
Dialogul și cooperarea cu partenerii din cadrul politicii europene de vecinătate
promovează obiectivele de dezvoltare durabilă. În acest sens, cooperarea regională
a fost consolidată în cadrul Uniunii pentru Mediterana, al Sinergiei Mării Negre și al
Parteneriatului estic. În domeniul cooperării pentru dezvoltare, printre inițiativele care
contribuie la obiectivele de dezvoltare durabilă se numără o comunicare privind
strategia UE de sprijinire a reducerii riscului de dezastre în țările în curs de
dezvoltare70, un cadru strategic european pentru cooperare științifică și tehnologică
internațională71, un document de lucru privind îmbunătățirea integrării aspectelor
legate de mediu în cooperarea pentru dezvoltare și acordurile încheiate în cadrul
inițiativei privind aplicarea legislației, guvernanța și schimburile comerciale în
domeniul forestier (FLEGT). Aceste acorduri cuprind un acord de parteneriat voluntar
încheiat cu Congo Brazzaville și negocierile cu alte câteva țări.
Pagina 30 din 38
școlar Timpuriu
5.Zonele defavorizate din România –

caracteristici generale
Conform Dictionarului administrativ al României, sintagma ”zonă defavorizată”
are urmatorul inteles:
- arie geografice strict delimitata teritorial, care îndeplineste cel putin una dintre
următoarele conditii:
o are structuri productive monoindustriale care în activitatea zonei
mobilizează mai mult de 50% din populatia salariată;
o este zona miniera în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri
colective în urma aplicării programelor de restructurare;
o în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenti economici
apar concedieri colective care afectează mai mult de 25% din numărul
angajatilor care au domiciliul stabil în zona respectivă;
o rata somajului depăseste cu 25% rata somajului la nivel national;
o este lipsita de mijloace de comunicatie si infrastructura este slab
dezvoltată. (legea 350/2001, anexa nr.2)
Caracterizarea zonelor defavorizate are ca sursă de bază date furnizate de
către Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi
Protecţia Mediului (ICPA).
Declararea zonelor defavorizate (agricol) a ţinut cont de Regulamentul (CE)
1257/1999. În baza acestuia s-au delimitat 3 tipuri de zone defavorizate: Zona
Montană Defavorizată (ZMD), Zona Semnificativ Defavorizată (ZSD) şi Zona
Defavorizată de Condiţii Naturale Specifice (ZDS).
Zonele defavorizate- principalii indicatori şi distribuţia spaţială a acestora
Pagina 31 din 38
școlar Timpuriu
Corelat, termenul de Defavorizat mai este utilizat si in alte contexte, dar toate
conduc la sensuri de tipul contextului nefavorabil dezvoltarii optime a unui sistem sau
grup:
 zona urbana defavorizata: din perspectiva socio-economica si culturala, defineste
un cartier de la periferia orasului sau o anumita arie din cadrul acestuia,
caracterizata printr-un anumit tip de urbanism (locuinte individuale modeste sau
blocuri cu nivel scazut de confort, cu conditii igienico-sanitare
necorespunzatoare), locuita de o populatie mai mult sau mai putin omogena, cu
Pagina 32 din 38
școlar Timpuriu
un status educational si profesional scazut, cu conditii economice precare (idem,
p. 48);
 mediu socio-economic defavorizat: mediu din care provin copiii apartinand unor
familii dezorganizate, cu multi frati, cu o ambianta culturala precara, cu venituri
modeste, precum si copii care traiesc in localitati rurale situate la mari distante de
centre urbane si culturale semnificative, cu acces redus la mass-media sau alte
bunuri culturale (idem, p. 20);
 pedagogia compensatorie: domeniu apartinand stiintelor educatiei, aparut ca
reactie la esecul “scolii comprehensive”;
 invatamant diferentiat: mod de organizare a procesului didactic, pentru a
raspunde diversitatii aptitudinilor si cunostintelor copiilor “concreti”, care-si
propune sa ofere mai mult celor care au mai putin (idem, p. 20);
 politica “ZEP”: politica educationala initiata in Anglia si Franta (1981) care are ca
obiectiv sprijinirea actiunilor educative in zonele socio-geografice unde conditiile
existente constituie un obstacol pentru reusita scolara a elevilor. Acest tip de
politica s-a extins si in alte tari vest-europene, concretizandu-se in programe
vaste (idem, p. 20);
 inegalitatea educationala se refera la mai multe realitati: inegalitatea
oportunitatilor pentru satisfacerea cererii de educatie si a aspiratiilor scolare,
utilizarea inegala a potentialului intelectual al elevilor din cauza unor obstacole
externe acestora, inegalitatea conditiilor de debut al scolaritatii, procent de
cuprindere a unei anumite categorii de populatie in varsta de scolarizare
comparativ cu rata de scolarizare la nivel national (Kozakiewicz. 1987, apud
Jigau, 1997, p. 7);
 nivel minim functional de educatie si instructie: un indicator sintetic al educatiei de
baza, care priveste aspecte cantitative si calitative precum numarul de ani de
scolaritate obligatorie;
Pagina 33 din 38
școlar Timpuriu
 inadaptare scolara: dificultatile de indeplinire a sarcinilor scolare si esecul de
integrare in mediul scolar din care copilul face parte (Dopchie, 1971, apud Jigau,
1998, p. 19); pot fi identificate cel putin doua componente esentiale: inadaptare
instructionala (globala sau partiala), insemnand indeplinirea cu dificultate a
sarcinilor scolare si inadaptare comportamentala, referitoare la tulburarile de
relationare a copilului cu colegii, parintii/profesorii si incalcarea regulilor
colectivitatii scolare sau extrascolare.
6.Grupuri defavorizate si accesul la

educatie
Una dintre provocările politicilor educaţionale din ţările membre ale Uniunii
Europene o constituie abordarea şi combaterea dezavantajelor şi pentru grupurile
defavorizate din punct de vedere educaţional.
Privind acest aspect, unele state-membre urmăresc creşterea investiţiilor în
educaţie ca o soluţie-cheie pentru prevenirea sărăciei şi excluziunii sociale pe termen
lung.
Conform cu priorităţile acestor ţări, acest lucru implică prevenirea
dezavantajelor în educaţie prin dezvoltarea de intervenţii efective încă de la o vârstă
fragedă (în principal, printr-un sistem adecvat şi cuprinzător de protecţie a copilului),
adaptarea sistemului educaţional, astfel încât şcolile să răspundă cu succes la
nevoile şi caracteristicile copiilor provenind din grupurile dezavantajate, prevenirea
abandonului şcolar şi reintegrarea în învăţământ a tinerilor care au abandonat
şcoala, precum şi extinderea învăţământului continuu, astfel încât să existe
Pagina 34 din 38
școlar Timpuriu
oportunităţi adecvate de educaţie şi instruire profesională accesibile grupurilor de
copii şi tineri aflaţi în situaţie de risc. De asemenea, această politică educaţională
implică o creştere a rolului instituţiilor de învăţământ şi instruire profesională în
promovarea unor norme şi valori, precum coeziunea socială, oportunităţi egale,
implicare socială activă a cetăţenilor.
În România, domeniul educaţiei este, poate, unul dintre cele mai reformate
domenii din ultimii 15 ani. În acest domeniu au avut loc schimbări atât la nivelul
conţinutului învăţământului, cât şi transformări instituţionale uriaşe. Strategiile
elaborate, în principal, în ultimii cinci ani facilitează existenţa unui cadru pentru
elaborarea de măsuri şi implementarea unor programe educaţionale destinate
creşterii şanselor de acces la educaţie pentru grupurile defavorizate şi crearea unui
sistem educaţional modern, aliniat la sandardele europene de dezvoltare şi
construcţie instituţională. În special în ultimii ani au fost elaborate un număr
impresionant de strategii, programe naţionale şi proiecte destinate îmbunătăţirii
condiţiilor de învăţare în şcolile din România şi reducerii inegalităţilor educaţionale şi
sociale.
Cu toate că la nivelul dezvoltării instituţionale şi schimbării de sistem
educaţional s-au înregistrat eforturi deosebite, reforma în învăţământul românesc
înregistrează, încă, aspecte negative, care influenţează direct nivelul de performanţe
şi calitatea învăţământului. Programele educaţionale care se derulează în cadrul
strategiilor ce vizează învăţământul preuniversitar, în general, precum şi dezvoltarea
învăţământului în mediul rural, în special, sunt orientate spre îmbunătăţirea
indicatorilor din sistemul educaţional.
Cu toate acestea, finanţarea sistemului de învăţământ rămâne, în continuare,
subdimensionată în raport cu necesităţile existente în educaţie. La acest capitol,
învăţământul din mediul rural trebuie să constituie o prioritate. Aşa cum am prezentat
anterior, învăţământul rural se confruntă cu probleme specifice şi necesită soluţii
Pagina 35 din 38
școlar Timpuriu
specifice. Începutul a fost făcut prin elaborarea Strategiei de relansare a educaţiei în
mediul rural, aprobată în anul 2011, însă măsurile incluse în această strategie,
precum şi în programele care vizează învăţământul rural, necesită atât investiţii
majore, cât şi soluţii integrate, care să vizeze, deopotrivă, resursele materiale şi
umane, precum şi calitatea şi conţinutul învăţământului .
Conform Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prioritatea politicilor educaţionale
pentru următoarea etapă va fi „echilibrarea raportului echitate/calitate”. Aceasta
presupune, pe de o parte, promovarea cu perseverenţă a echităţii în educaţie şi, pe
de altă parte, ameliorarea permanentă a calităţii învăţării, astfel încât să fie
respectate standardele de performanţă internaţionale.
În acest sens, Ministerul Educaţiei şi Cercetării are în vedere următoarele
măsuri:
 centrarea proceselor de predare – învăţare pe elev, conform nevoilor individuale
şi ritmului propriu de învăţare;
 garantarea egalităţii şanselor de acces în învăţământul preuniversitar,
asigurându-se un standard optim, la nivelul drepturilor fundamentale;
 eliminarea oricăror forme de discriminare, de excluziune de tip rasial, social,
xenofob, religios, lingvistic, de gen etc.;
 consolidarea sistemului de facilităţi sociale pentru elevi; politici şi programe social-
educaţionale adecvate grupurilor vulnerabile;
 dezvoltarea unor programe vizând combaterea şi prevenirea abandonului şcolar;
 continuarea programului Şansa a Doua prin educaţie;
 dezvoltarea proiectului „Învăţământul pentru copii cu cerinţe educative speciale”.
Totuşi, strategiile naţionale trebuie să se concentreze, în primul rând, pe
direcţiile prioritare la nivel naţional, având în vedere că sistemul de învăţământ
românesc are particularităţi care necesită măsuri specifice.
Pagina 36 din 38
școlar Timpuriu
Astfel, în special la nivelul învăţământului din mediul rural, direcţiile prioritare
trebuie să urmărească, în egală măsură, rezolvarea punctelor critice legate de:
1. subfinanţarea sistemul de învăţământ;
2. situaţia precară a infrastructurii şcolare şi, în general, a resurselor materiale din
sistem;
3. situaţia resurselor umane din învăţământul rural: ponderea crescută a cadrelor
didactice necalificate, în comparaţie cu mediul urban;
4. participarea la educaţie: în principal în mediul rural, ratele de participare, mai ales
la educaţia preşcolară şi secundară, sunt mai scăzute decât în mediul urban;
5. relaţia dintre şcoală – familie – comunitate: şi la acest capitol există diferenţe între
rural şi urban în implicarea familiilor în problemele legate de educaţia copiilor, pe
fondul unei lipse de informare cu privire la schimbările din sistem şi posibilităţile de
implicare în deciziile de la nivelul şcolii;
6. performanţele şcolare ale elevilor, având în vedere diferenţele de rezultate
înregistrate la testele naţionale şi ratele mai scăzute de promovare la examenele
terminale, în cazul elevilor din mediul rural.
Politicile publice si strategiile la nivelul UE si cele de rang bational au obiective
care vizeaza alocarea de resurse pe perioade indelungate pentru diminuarea si apoi
eliminarea unor zone plasate in categorii defavorizate.
Referinte bibliografice:
1. Neagu Gabriela, Stoica Laura, Factori de risc privind accesul la educaţie al
copiilor din familii sărace; Studiu de caz, „Revista de Asistenţă Socială”, nr. 2–
3/2004, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Pagina 37 din 38
școlar Timpuriu
2. Stănculescu, Sofia Manuela, (coord.), Sărăcie urbană, sărăcie rurală, Raport final,
ICCV, 2004.
3. Învăţământul Rural în România: Condiţii, Provocări şi Strategii de Dezvoltare,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul pentru Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti,
2012.
4. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-
2030
5. http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf
6. Ana Bleahu, DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
7. http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV-3-4-05/6.pdf
8. Prof.dr. Ion POHOAŢĂ, Strategii si politici europene de dezvoltare Durabila,
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi Centrul de Studii Europene
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Strategii_si_politici
_europene_de_dezvoltare_durabila.pdf
9. CADRUL NAȚIONAL STRATEGIC PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ A
SECTORULUI AGROALIMENTAR ȘI A SPAȚIULUI RURAL ÎN PERIOADA 2014 -
2020 – 2030
10. http://www.presidency.ro/static/Cadrul%20National%20Strategic%20Rural.pdf
11. http://www.anpm.ro/dezvoltare-durabila
12. http://ec.europa.eu/agriculture/rurdev/index_ro.htm
13. http://ec.europa.eu/agriculture/rural-development-2014-2020/index_ro.htm
Pagina 38 din 38

DD in Zone Defavorizate 9626

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DD in Zone Defavorizate 9626

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020

DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN ZONE

Material elaborat de expert: Alexandru Grigorii,

1. Delimitări in Dezvoltare Durabila

Termenul durabilitate provine din domeniul silviculturii, desemnând proceduri

2. Principii şi criterii ale dezvoltării

din punct de vedere sociologic:

din perspectivă ecologică:

sub aspect economic:

din perspectivă inginerească:

3. Componenta socială a dezvoltării

3.3. Societatea participativă

3.4.Economia – componentă a dezvoltării durabile

3.5.Bunăstare și dezvoltarea durabilă

4.Strategii in Dezvoltarea durabilă.

4.2.Strategia nationala pentru dezvoltare durabila a

4.3.Saracie si dezvoltare durabilă

5.Zonele defavorizate din România –

6.Grupuri defavorizate si accesul la

S-ar putea să vă placă și