Franța

Franța este situată în partea de vest a Europei, având o suprafață de 547 028 km2 (551 602
km2 inclusiv insula Corsica) și învecinându-se în nord cu Belgia și Luxemburg, iar la nord-est cu
R.G.Germania, la est cu Elveția, Italia, Monaco, iar la sud cu Spania și Andorra.

Relieful Franței, componet esențial al cadrului natural, este variat. Cuprinzînd în proporție de
66% câmpii și platouri jiase, 23 % munți mijlocii și 11% munți înalți. Asocierea diferențială a
componentelor cadrului-natural pe plan regional aa contribuit la prezența mai multor unități
naturale. Cea mai mare dintre ele este Bazinul Parizian; el ocupă mai mult de 25% din suprafața
țării și are altitudinea medie de 150 m. Înn partea sa vestică este o zonă mai joasă, iar cea estică
un relief de cueste și suprafețe structurale, pretabile culturilor viticole și pomicole. Bazinul
Parizian este încadrat de masive vechi montane, cu altitudini, în general, reduse și cu un grad
mare de fragmentare; Masivul Central, cu altitudinea medie de 710 m și extins mai mult de 17 %
din suprafața țării; Masivul Armorican, cu altitudinea medie de 177m, precum și masivele
Ardeni și Vosgi. O altă mare unitate naturală o constituie Bazinul Acvitaniei, cu altitudinea
medie de 135 m și cu o largă deschidere la Oceanul Atlantic. În sudul, sud-estul și estul Franței
se află Munții Pirinei, Munții Apli și Munții Jura, care, cu excepția celor din urmă, au altitudini
mari (peste 4 000 m în Alpii Savoiei), ceea ce imprimă un evident caracter alpin ( climă aplină,
precipiații care depășesc 2 500 mm, ghețari, forme glaciare, vegetație și soluri alpine). De
asemnea, sudul și estul Franței cuprind câmpii înguste (Roussillon, Languedoc, Canmargue,
Culoarull Rhonului, Câmpia Alsaciei), care se disting printr-un mare potențial agricol.

Clima este temperată, cu evidente nuanțe locale, ca rezultat al influenței latitudinii. La care se
adaugă apropierea de Oceanul Atlantic și de Marea Mediterană și modul de dispunere al
reliefului. Temperatura medie anuală este de 14,3o C l la Marsilia, 10,8oC la Brest și la 10oC la
Strasbourg. Cantitatea anuală de precipitații depășește 500 mm, având însă o mare varietate pe
plan regional.

Rețeaua hidrografică cuprinde mari cursuri de apă, între care Loire, Seine, Rhone, Garonne
etc; este caracterizată printr-un debit bogat și proporțional repartizată pe teritoriul țării. Rețeaua
hidrografică se distinge prin mari resurse hidroenergetice, valorificate în proporție însemnată.

Covorul vegetal se prezintă, etajat în funcție de altitudine. Vegetația forestieră, formată

îndeosebi din foioase, ocupă 26,6% din suprafața țării, iar cea ierboasă, mai ales pășuni și fânețe
23,9%.
2. Populația și orașele

Evouluția numerică. La începutul secolului al XIX-lea, populația Franței era de 28,3 milioane
locuitori. Ulterior populația a evoluat numeric în modul următorȘ 36,5 milionae în 1851, 40,5
milioane în 1946 și 53,8 milioane în 1981. Evoluția numerică a populației reflectă, în primul
rând, raportul dintre natalitate și mortalitate. Scăderea natalității a începutdin anul 1815 și s-a
accentuat în primele decenii ale secolului al XX-lea. Astfel, natalitatea a scazut de la 32‰, în
1801 la 26‰ în 1851 și la 22‰ în 1901. După anul 1946 se observă o evidentă rederesare
demografică, exprimată și în creșterea natalității pe o anumită perioadă. În anul 1946, natalitatea
a fost de 20,6‰ față de 15,5‰ între 1931-1940. Natalitatea a scăzut din nou în ultimul timp,
fiind de 14‰ în anul 1979.

Cu o natalitate de 14‰ 1979 și cu o mortalitate de 11‰, sporul natural, era în același an, de
3‰, mai mic decât în 1960 (6‰).

Repartiția și densitatea populației. Deosebiri însemnate în repartiția populației, există în

corelație și cu altitudinea. Astfel, 1,05% din populația țării locuiește în așezările situate între
900-2000 m altitudine, adică pe o suprafață care reprezintă 5,5-6% din întreaga țară. Popularea în
altitudine se distribuie variat după caracteristicile masivelor muntoase. În Msivul Central,
așezările sunt mai frecvente pe interfluvii decât în vaile înguste, spre deosebire de unele sectoare
din Alpi, unde văile fiind largi, au favorizat creșterea gradului de populare (Ph. Pinchemel,
1964).

Atracția asupra populației manifestată de polii urbani (Paris, Lyon, Marseille etc.) se
evidențiază în formarea unor nuclee de concentrare a populației, adică cel parizian, lyonez etc.
Acestea se asociază cu alte nuclee (Gironde, Seine maritimă etc.).

De-a lungul văilor unor fluvii, în care se concentrează activități industriale și servicii, s-au
format macroaxe de concentrare a populației (Rhone, Seine, Loire etc.), precum și axe de
concentrare cu caracter secundar (Garonne, Moselle, culoarele apline de vale etc.).

Alături de concentrarea mare a populației în anumite zone de polarizare urbană și industrială

(Ph. Pinchemel, 1964) a avut loc depopulaea unor regiuni rurale. Astfel, valorile densității pe
teritoriul Franței, sunt foarte variate (densitatea medie este de 93 loc/km2). Contrastul între
diferite regiuni, în privința densității, tinde să se accentueze în urma mișcării migratorii
definitive.

Structurile demografice. Populația cuprinsă între 15-64 de ani reprezintă 63%, iar cea de peste
65 ani, 13,6%.

Modificările în structura populației active sunt similare țărilor industrializate, fiind exprimate
în scăderea într-o mare măsură a populației active din sectorul primar, urmată de creșterea ei în
cel terțiar în primul rând.
 Structura pe medii arată preponderența celui urban (78% din populația totală a țării în 1980).

Gradul de urbanizare diferă de la o regiune la alta. Din categoria regiunilor cu un grad mare
de urbanizare fac parte regiunile Paris, de Nord, Bouches-du-Rhone, Gironde etc.

Orașele. După poziția geografică, centrele urbane pot fi de convergență ( a căilor de

comunicație), de convergență și contact (contactul dintre unitățile geografice diferite), situate în
bazinele carbonifere, la estuarele fluviilor Seine, Loire, Gironde etc. După numărul locuitorilor
se disting orașe mici, mijlocii, mari și foarte mari. Orașele cu peste 100 000 locuitori constituie o
categorie importantă.

Cea mai mare concentrare urbană de tipul aglomerației, care reprezintă un ansamblu de
așezări urbanizate situate în jurul unuii pol unic (Ph. Pinchemel,1975) este cea pariziană cu 9,9
milioane de locuitori. În Franța de Nord se află conurbația Lille-Roubaix-Tourcoing, care are
1,01 milioane locuitori (1980). În bazinul carbonifer Saint Etienne se află conurbația cu același
nume, formată din centre urbane, în general mici, care are 343 600 loc (1980).

3. Economia

Poziția geografică mediteraneeană și atlantică, cadrul natural favorabil cultivării diferitelor

plante, resursele naturale variate au constituit premise însemnate ale dezvoltării economice.

În prezent, Franța face parte din categoria țărilor avansate economic. Produsul național brut
a fost, în 1979, de 531,3 miliarde dolari, fapt care oo situează pe locul al patrulea între țările
capitaliste (după SUA, Japonia și R.F.Germania). Pe locuitor, în același an produsul național brut
era de 9 940 dolari, structura producției fiind reliefată și de distribuția acestuia pe ramuri de
activitate (industria 34 %, serviciile 61% și agricultura 5% în 1979).

a) Industria. Industria constituie ramura principală a economiei Franței. În anul 1980,

ponderea Franței în producția industrială a țărilor capitaliste a fost de 8,1 %. Înn structura
producției industriale un loc aparte revine industriei construcțiilor de mașini, mai ales
unor subramuri ale acesteia: industria de automobile, aeronautică, industria electrotehnică
și electronică, microelectronică.

Industria energetică are la bază diferite surse energetice. Structura actuală a balanței
energetice s-a modificat mult față de cea din etapele anterioare. Astfel, ponderea cărbunelui a
scăzut, iar cea a petrolului și în parte a energiei hidraulice a crescut. Totodată, au apărut noi
surse energetice: gazele naturale, energia nucleară, a mareelor, helioenergia etc.

Principalele bazine carbonifere sunt situate în partea de nord ațării (bazinul de Nord-Pas-
de_Calais) și din Est (bazinul din Lorraine). Producția de cărbuni a scăzut de la 58,2
milionane tone în 1960, la 20,7 milioane tone în 1980. Cea mai mare parte din producția de
cărbune este dată de bazinul de Nord-Pas_de_Calais (aproximativ 50%).
 Rezervele de petrol (25,7 milioane tone)și producția de petrol (1,4 milioane tone în anul
1980) sunt însă mici. Zăcămintele din care se extrage petrolul sunt situate în Acvitania
(regiunea Landes) și în Bazinul Parizian. În regiunea Landes (exploatările de la Parentis-en-
Born, Cazaux etc.), unde se obține cea mai mare parte din cantitatea de petrol a țării (982 000
tone), petrolul se află în calcare (la o adâncime de 1 000-1 500 m). În Bazinul Parizian
petrolul se extrage la Coulomnes, Chailly, Chateaurenard etc.

În urmaconstruirii unor mari rafinării, prelucrarea petrolului a luat o mare extindere.

Capacitatea rafinăriilor a crescut de la 8 milioane tone în anul 1938 la 166 milioane tone în
1980, ceea ce a permis Franței să ocupe, din acest punct de vedere, unul dintre primele locuri
între țările lumii. Acestea sunt localizate îndeosebi în poeturi, ca urmare a faptului că franța
importă mari cantități de petrol din țările sin Asia de Sud-Vest, Algeria, Gabon, Libia,
Venezuela etc. Cele mai importante sunt rafinăriile de la Marea Mediterană (La Mede, Berre,
Lavera, Fos-sur-Mer, Frontignan) sau cele de la estuarul Senei (Gonfreville, Petit-Couronne,
Port Jerome, Notre-Dame de Gravenchon).

Gazele naturale se extrag din partea de sud-vest a Franței, unde rezervele sunt apreciate l
170 miliarde mc. Cel mai important zăcământ este cel de la Lacq, descoperit în anul 1951, și
de la Meillon_St_Faust. Tot în partea de sud-est se află și zăcămintele de la Saint-Marcet.
Producția de gaze naturale este de 7,5 miliarde mc (în anul 1980). De asemenea, Frnța
importă gaze naturale din Olanda, Algeria etc. Nave metaniere aduc gaze naturale lichefiate,
importate din Algeria, în porturile Le Havre și Fos-sur-Mer.

Producția de energie electrică în franța are unele trăsături caracteristice: creșterea într-un
ritm rapid a producției de energie electrică (de la 20,7 miliarde kWh în anul 1938 la 246,6
miliarde kWh în 1980); o participare însemnată a energiei de origine hidraulică la producția
totală a țării (32%); folosirea unie cantități tot mai mari de energie electrică în
electrometalurgie și electrochimie, ramuri industriale dezvoltate în Franța; folosirea energiei
mareelor (ex. uzina din estuarul fluvilului de la Fessenheim etc.) sau a energiei heliotermice
(centrala de la Odeillo, în Prinei).

Industria metalurgiei feroase este dezvoltată pe baza bogatelor resurse de minereuri de

fier (rezervele de minereuri de fier sunt apreciate la 6,6 miliarde tone).. În anul 1979 s-au
extras 31,6 milioane tone. Bazinul Lorraine asigură peste 90% din producția totală de
minereuri de fier, cu centre de extracție la Longwy, Hagondange, Hayange etc. Producția de
oțel a fost în anul 1980 de 23,2 milioane tone, fiind produse în întreprinderi siderurgice
localizate în zonele de extracție a minereurilor de fier din Lorraine (Longwy, Hagondange,
Thionville, Hayange etc.), în bazinul carbonifer de nord (Denain, Valenciennes, Anzin etc.),
în zonele cu o mare producție de energie hidroelectrică din Munții Alpi, pentru oțelui
electrice, sau în orașele-porturi (Dunkerque, Fos-sur-Mer etc.).
 Industria metalurgiei neferoase este orientată în deosebi spre industria luminiului și
industria cuprului etc. Rezervele de bauxită (apreciate la 63 milioane tone) sunt situate în
regiunea meditenaneeană. Cele mai mari cantități de bauxită se extrag în departamentul
Herault (Bedarieux), în departamentul Var (Brignoles) și la Baux (lăngă Arles). Producția
de bauxită a fost de 1,9 milioane tone (1980). Deoarece procesele de electroliză folosite
pentru obținerea aluminiului din bauxită necesită o mare cantitate de energie electrică,
uzinele de aluminiu sunt localizate în apropierea hidrocentralelor din Munii Alpi și Pirinei.
Astfel, mari uzine de aluminiu se află la St. Jean-de-Maurienne, la Ugine (în regiunea
Alpilor) și la Lannemezan (în Pirinei). Uzina de aluminiu de la Nogueres funcționeză pe
baza gazului natural exploatat în Lacq. Producția de aluminiu a crescut de la 52 000 în
anul 1939 la 432 000 tone în 1980.

Industria construcțiilor de mașini constituie cea mai importantă ramură a industriei și

are o producție variată: automobile, avioane, material rulant, produse ale industriei
electrotehnice, electronice, microelecronice etc. Industria de automobile este concentrată
în regiunea pariziană, La Boulogne-Billancourt, Flins, Nanterres etc. În urma acțiunii de
descentralizare a Parisului, s-au înființat uzine de automobile la Le Mans, Rennes, Caen,
Rouen etc. Uzine de automobile se află, de asemenea, la Sochoux, Lyon, Liomges.
Producția de automobile a fost de 3,5 milioane în 1980. Industria aeronautică produce
diferite tipuri de avioane, cu cele mai mari uzine în regiunea pariziană, la Toulouse,
Bordeaux etc. Producția de motoare și aparataj pentru uzinele electrice, calculatoare,
echipamente electronice complexe etc. se află concentrată în regiunea Paris și Lyon, în
care este prezentată ți forța de muncă de înaltă calificare.

Industria chimică dispune de variate materii prime (cărbuni, petrol, sare gemă, săruri
de potasiu etc.), care au permis dezvoltarea carbochimiei, petrochimiei, producției de
îngrășăminte chimice azotoase (cu centre înn baziunul carbonifer din nord sau la
Touluouse pe baza gazelor naturale de la Saint Mercet), potasice (cu centre în Alsacia) sau
fosfatice , pe baza importului. Este dezvoltată industria chimică de bază (produse sodice la
Chauny, Saint-Fons-Rhone etc., acid sulfuric pe baza piritelor de la Saint-Bel sau a
importului de sulf) și cea de sinteză (mase plastice, cauciuc sintetic etc.). Industria
farmaceutică este localizată îndeosebi la Paris, iar cea de coloranți la Paris, Lyon etc.

Industria textilă se bazează pe importul unei mari cantități de materii prime: bumbac (din
SUA, Sudan etc.), lână (din Argentină și Australia), in (din URSS) și iută (din India).
Principalele centre textile sunt localizate în regiune de nord (Roubaix, Tourcoing,
Armentieres etc.), unde se realizeaza aproximativ ½ din productia industriei de prelucrare a
lânei și 1/3 din cea a industriei bumbacului (aproape jumătate din populația activă din
populația activă din industria textilă se concentrează în aceată regiune), apoi în regiunea de
est (Mulhouse, Belfort etc.), specializată în industria de prelucrare a bumbacului, și în
regiunea Lyon, caracterizată prin industria de prelucrare a mătăsii. Întreprinderi mari ale
industriei de prelucrare a bumbacului se află în orașul-port Rouen.
 Industria alimentară prezintă o structură variată (industria morăritului, a zahărului, a
conservelor, a vinului etc.), favorizată de producția agricolă.

Evoluția localizării industriei, legată direct de traficul maritim sau fluvial, de

magistralele rutiere și feroviare , de procesul de exurbanizare a industriei, explică prezența
unor tipuri de concentrări teritoriale industriale: metropolitane, cu structuri multipolare, axe
industriale etc. (I.B. Thompson, 1970). În categoria concentrărilor de tip metropolitan se
includ: Parisul, cea mai mare concentrare a industriei din Franța (29,5% din producția totală a
țării), Lyon și Marseille, în cele cu structuri multipolare concentrarea industrială din nord și
din Lorraine. Ăn lungul estuarelelor (Seine, Loire, gironde), al văilor unor fluvii (Rhone,
Seine etc.) sau râuri (Isere, I’Olse, Sambre etc.) s-au dezvoltat axe industriale.

b) Agricultura. În comparație cu alte țări din Europa de Vest, agricultura cuprinde un procent
ridicat din populația activă. Franța se remarcă printr-o producție agricolă variată, cu
mecanizare și chimizare avansate(de la sfârșitul sec. al XIX-lea începe să se extindă
folosirea mașinilor agricole), prin producție mare de vinuri, de sfeclă de zahăr, de cereale
și prin orientarea tot mai accentuată spre creșterea animalelor.

Alternanța între zonele înalte și joase, cuestele adăpostite și însorite, solurile diferite se
reflectă în peisajul agrar al țării. Asupra evoluției producției agricole, structurii sale, repartiției
teritoriale, au acționat factorii socio-economici.

Pe ansamblul țării, terenul arabil ocupă 31,6%, terenurile pomicolee și viticole 2,9%,
pășunile și fânețele 23,9%, pădurile 26,6 % etc. Intensitatea utilizării terenurilor se deosebește
de la o zonă la alta, în regiunea de nord, în cea a Parisului, În Alsacia și Acvitania etc.,
aceasta fiind mai pronunțată. Dintre culturile cerealiere prevalează gâul și porumbul. Grâul se
cultivă pe suprafețe mari mari în bazinul Parisului și în regiunea de nord. Producția de grâu a
fost , în anul 1980, de 23,5 milioane tone, Franța ocupând astfel locul al doilea în Europa
(după URSS). Porumbul se cultivă în Acvitania, Limange, Alsacia etc., zone cu veri calde și
umede. Producția de porumb însumează 9,5 milioane tone (1980), locul al doilea în Europa
(după R. S. România). În delta fluviului Rhone (în Camargue) se practică cultura orezului.

Alături de sfecla de zahăr, cea mai importantă plantă tehnică din franța, se cultivă în,
tutun etc. Ceam mai mare parte din producția de sfeclă de zahăr se obține în regiunea de nord
și în Bazinul Parizian. Cultura tutunului se practică în baziunul Acvitaniei, în Alsacia, în valea
râului Saone, zona cu veri calde și umede.

Condițiile favorabile pentru legumicultură apar în văile cu soluri aluvionare și cu climat

oceanic (Seine și afluenții săi, în Loire, Garonne), în câmpiile irigate din regiunea
mediteraneană.

Cultura viței-de-vie se practică pe mari suprafețe, acolo unde numeroasele cueste,

condițiile climatice propice etc. Îl creează un cadru natural favorabil, cum sunt cele din
Languedoc, nordul zonei Camargue, terasele și colinele din zona Gironde (aici se obțin vinuri
denumite Bordeaux), de pe versanții Rhonului, de pe cei din Val de Loire, din Champagne,
Moselle etc. Producția de vinuri a fost, în 1980, de 69,2 milioane hl.

Pomicultura este dezvoltată mai ales în Normandie, Bretagne, în bazinele râurilor Marne
și Moselle, în valea Rhonului, în regiunea mediteraneană.

Restructurarea agriculturii în direcția creșteri aimalelor a început spre sfârșitul secolului al

XIX-lea. Suprafețele mari acoperite de pășuni, unul din principalele elemente ale bazei
furajere, se află în partea de nord-vest și de vest a țării, în Masivul Central etc. Creșterea
bovinelor (24 milioane în 1980) s-a dezvoltat în Bretagne, în Normandie, în regiunea Paria și
în regiunea de nord. Porcinele (11,4 milioane capete în 1980) se cresc mai ales în regiunea de
nord, regiunea pariziană etc. Creșterea ovinelor( 11,8 milioane în 1980) este răspândită în
Masivul Central, în Alpii de Sud, în Pirinei etc. Formele tradiționale ale vieții pastorale, între
care se află și transhumanța, s-au menținut în regiunea mediteraneană, unde turmele se
deplasează,vara, din regiunile de câmpie spre munte. Astfel, din Languedoc, turmele urcă
vara în Masivul Central, cele din Provence în Alpi.

c)Căile de comunicație și transporturile. Franța are o rețea densă de căi de comunicație, pe

care se transportă diferite mărfuri. Din traficul total de mărfuri, 40% revine transportului
feroviar, 43% celui auto, 8% căilor navigabile și 9% transportului aerian și conductelor de
petrol și gaze.

Lungimea căilor ferate era în 1978 de 34 096 km, din care 9 677 km electrificați.
Configurația de ansamblu a rețelei de căi ferate constă în convergența celor mai importante
căi ferate în orașul Paris.

O trăsătură distinctă a rețelei de șosele o constituie convergența lor deosebită spre orașul
Paris. Această convergență s-a accentuat începând cu secolul al XVIII-lea, nodul rutier Paris
succedând celui Lyonez, care a fost mult timp cel mai important. Lungimea șoselelor este de
806 903 km. Din care 4 601 km (în 1979) reprezintă autostrăzi.

Lungimea căilor navigabile ete de 6 658 km, din care 4 011 km canaluri.Rețeaua cea mai
densă de căi navigabile se află în Franța de nord și de est (căi navigabile leagă bazinele
Rhonului, Rhinului, Senei). În sudul și vestul țării canalurile sunt rare (canalul Midi, canalul
Nantes-Brest etc.)

Pentru transportul maritim al mărfurilor și al călătorilor, Franța dispunde de nave de

diferite tipuri. Tonajul flotei comerciale depășește 11,6 milioane tone (în anul 1977).
Modificări au avut loc nu numai în structura flotei comerciale, ci și în structura traficului
general de mărfuri, datorită mai aless creșterii traficului de petrol și produse petroliere.
 Cel mai mare trafic de mărfuri (104 tone în anul 1980) se înregistează prin ansamblul
portuar Marseille. Trăsătura distinctă a structurii actuale a traficului de mărfuri o constituie
predominanța hidrocarburilor. La acestea se adaugă cerealele, bumbacul, fructele, vinurile,
etc. În ansamblul portuar Le Havre, în care treficul de hidrocarburi este predominant, se
înregistrează 77,4 milioane tone.

În ordinea mărimii traficului urmează porturile: Dunkerque (41,1 milioane tone), cu un

trafic dominant de hidrocarburi, de minereuri de fier și produse siderurgice; Rouen (22,2
milioane tone), Nantes-St. Nazaire (15,4 milioane tone), Bordeaux (13,3 milioane tone) etc.

Prin rețeaua liniilor aeriene interioare-permanente sau sezoniere-, prin traficul de

călători, Franța se situează printre primele țări ale Europei. Cele mai mari aeroporturi sunt
cele ale orașului Paris (Orly, Roissy-Charele-de-Gaules etc.), cu un trafic de 26,0 milioane
pasageri (1980), apoi cele de la Marseille, Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc.

c) Turismul. Franța dispune de un mare potențial turistic pe care l-a valorificat într-o largă
măsură. În prezent, ea are o puternică infrastructură turistică, permițând practicarea unor
forme diferite de turism. Cel mai mare centru de convergență turistică este Parisul. De
asemenea, mari regiuni turistice sunt Alpii și regiunile mediteraneene, între Coasta de
Azur. În 1980, numărul turiștilor străini a fost de 30,1 milioane.
d) Comerțul exterior. Franța întreține schimburi comerciale cu un număr mare de țări. În
privința volumului comerțului exterior ea se clasează printre primele țări capitaliste. În
anul 1979, volumul comerțului esterior a reprezentat 205 miliarde dolari.
Sunt exportate mai ales produse ale industriei construcțiilor de mașini (automobile, nave,
locomotive, avioane etc.), minereuri de fier, bauxită, grâu, zahăr, vinuri etc. Între
categoriile de mărfuri importate peredomină petrolul, cărbunii, celuloza, bumbacul, lâna
etc.
Comerțul exterior este orientat geografic spre țările din Piața Comună (40%), spre cele din
zona francului (10,5%) și spre alte țări. Totodată, s-au lărgit legăturile economice dintre
Franța și R.S. România. În 1980, valoarea comerțului exterior dintre cele două țări a
reprezentat 3,06 miliarde lei valută. Franța exportă în România produse ale industriei
construcțiilor de mașini (instalații complexe, utilaje electotehnice, electronice), produse
chimice etc. și importă produse alimentare, agricole, produse chimice etc. Cooperarea
economică, tehnologică dintre Franța și România se desfășoară în domeniul industriei de
automobile, industriei chimice etc.
e) Diferențieri regionale. Sub aspect structural-funcționalși dinamic se dinting: a) macroaxa
de concentrare a activităților Rhone-Seine; b) poli de atracție (Paris, Lyon, Marseille; c)
complexe portuare (Marseille, Le Havre etc.); d) arii de atracție în expansiune (Paris); e)
arii repulsive (Masivul Central); f) centre urbane de atracție locale etc.

Sunt diferențiate următoarele regiuni: pariziană, de Nord, de Est, Lyon, mediterană, de

Sud-Vest, de Vest și Centrală.
 1. Regiunea pariziană se remarcă printr-o concetrare excesivă a industriei și serviciilor,
printr-o însemnată producție agricolă. Pe măsura dezvoltării axelor de circulație, a
traficului de mărfuri, s-au extins funcțiile complementare ( de agrement, agricole etc.)
în localitățile periurbane ale Parisului. Gradul ridicat de concentrare demografică și a
activităților, expresie a unei vechi centralizări, este relevat de faptul că regiunea
pariziană cuprinde 18% din populația țării și participă cu 27,0% la formarea produsului
intern brut al țării.

Paris (2,3 milioane locuitori în orașul propriu-zis și 9,9 milioane locuitori în aglomerația
pariziană în anul 1980) este situat în centru Bzinului Parizian, pe fluviul Seine, loc de intersecție
a unor însemnate drumuri comerciale.

Treptat, s-a constituit în jurul Parisului un ansamblu urbanizat (banlieue), care formează
împreună cu orașul propriu-zis aglomerația urbană pariziană. Structural, ea cuprinde aglomerația
retrânsă (orașul propriu-zis și prima coroană de banlieue) și aglomerația extinsă 9ansamblul
precedent și a doua coroană de banlieue, în care urbanizarea are un caracter discontnuu).

Concentrarea activităților, cu evident caracter dde hipertrofie, ridică probleme complexe cu

priviree la amenajarea și organizarea regiunii pariziene. În acest sens s-a dat prioritate organizării
policentrice a regiunii pariziene. Un număr de 5 orașe noi (Cergy-Pontoise, Marene-la Valee,
Saint-Quentin-en-Yvelines, Evry, Melun-Senart) se dezvoltă într-un ritm rapid, prin preluarea
unor activități socio-economice, orașe , care, prin echipament și activitățile lor, pot să rețină o
populație rezidențială antrenată anterior în mișcarea pendulară pentru muncă. De assemnea, se
dezvoltă orașele situate pe o rază de 100-200km depăretare de orașul Paris (Orleans, Tours,
Amiens, Iteims, Rouen etc.)

O zonă activă constituie însă Sena ineferioară (Basse Seine), strâns legată de aglomerația
pariziană, prin rolul portuar și funcțiile industriale de prelucrare a produselor importate, mai ales
a petrolului, concentrate în orașele Le Havre (281 000 loc. în 1980) si Rouen (406 000 loc.).

Pentru a modera centralizarea pariziană au fost desemnate opt orașe mari cu funcția de
metropole de echilibr: Lille, Nancy, Strasbourg, Lyon, Marseille, Toulouse, Bordeaux și Nantes.

2. Regiunea de Nord este marcată economic de o însemnată activitate industrială și

agricolă, fapt care o face să participe cu însemnate cantități de cărbuni, metal, produse
textile, grâu, lapte, sfeclă de zahăr la producția totală ațării. Activitățile industriale
fondate pe tradiția textilă și pe folosirea cărbunilor și cele terțiare se concentrează în
conurbația Lille-Roubaix-Tourcoing (1,1 milioane loc.), în bazinul carbonifer (lung de
110 km), în care se află un ansamblu de orașe, în general, de dimesiuni mijlocii și mici
cu peste 1 milion de locuitori, precum și în zona litorală mai ales în Dunkerque (233
000 loc.).
3. Regiunea de Est (Lorraine și Alsacia) se distinge printr-o însemnată producție de metal,
de textile, produse chimice etc.Funcțiile principale din Lorraine se concentrează de-a
 lungul axelor reprezentate prin Moselle și Meurthe. Prin activitățile desfășurate, se
disting orașele Nancy (301 000 loc.) și Metz (195 000 loc.), metropolele urbane din
Lorraine. Împreună cuu Thionville (148 000 loc.), ele formează o aglomerație urbană
tripolară (peste 644 000 loc.), cu o formă liniară, care polarizează o largă zonă din
Lorraine.

În Alsacia, activitățile terțiare și industria sunt concentrate mai ales în centrele mari
urbane Strasbourg (436 000 loc.) și Mulhouse (236 000 loc.).

4. Regiunea Lyon sau Rhone-Alpi se evidențiază în cadrul țării prin resursele naturale
complementare (resurse hidroenergetice, carbonifere, forestiere, agricole și pastorale)
ale unităților geografice cu care se află la contact (Alpii, Masivul Cecntral, Valea
Rhonului etc.). Funcționalitatea sa în cadrul țării se exprimă astfel prin activitatea
industrială (construcții de mașini, industrie textilă, electrometalurgie, electrochimie
etc.), agricolă, pastorală și turistică. Cea mai mare parte a regiunii constituie spațiul
polarizat al metropolei urbane Lyon (1,2 milioane loc.), care îndeplinește funcții
complexe. De asemenea, prezintă importanță orașele Grenoble (437 000 loc.). centru
industrial, turistic, universitar, Saint-Etienne, centrul conurbației din bazinul carbonifer
omonim (343 000 loc.).
5. Regiunea mediteraneană se caracterizează prin dezvoltarea agriculturii (viticultură,
pomicultură, legumicultură), precum și prin dezvoltarea activității balneare (mai ales în
Riviera franceză). O mare importanță o au industria și activitatea portuară. Marseille
(1,2 milioane loc.) desfășoară o activitate complexă (portuară, industrială, comercială
etc.). În aria metropolitană s-au dezvoltat activități industriale și portuare la Berre, La
Mede., Lavera, Fos-sur-Mer etc. În categoria orașelor importante din regiunea
mediteraneană se includ: Nice (476 000 loc.), cel mai mare centru urban al Coastei de
Azur, Toulon (412 000 loc.). Montpelier (245 000 loc.).
6. Regiunea de Sud-Vest particpă la producția industrială a țării cu gaze naturale, petrol,
produse petroliere, avioane, cereale, vinuri etc. Activitățile industriale și terțiare se
concentrează în două metropole urbane: Toulouse (569 000 loc.) și Bordeaux (662 000
loc.) care prin funcțiile urbane polarizează un larg spațiu din cadrul regiunii. Primul se
distinge prin industria de avioane, iar cel de-al doilea, Bordeaux, prin asocierea între
funcțiile industriale și portuare.
7. Regiunea de Vest se caracterizează prin activitatea agricolă, portuară și prin cea
industrială concentrată în orașele porturi Nantes (504 000 loc.), Saint Nazaire, brest etc.
În zona interioară (Bretagne, Normandie, Loire etc.) sunt prezente centre urbane active
( Rennes etc.), în care s-au dezvoltat diferite activități industriale, comerciale etc.
Producția agricolă s-a orientat în mod evident spre creșterea animalelor ( în perioadele
anterioare, ea s-a bazat pe policutură).
8. Regiunea Centrală, cuprinde Masivul Central și sudul Bazinnului Parizian, caracterizate
prin prezența unor resurse ale subsolului, între care cărbuni, prin pășuni și fânețe,
 păduri, pe baza cărora s-au dezvoltat unele activități industriale și agricole. Creșterea
animalelor constituie, însă, trăsătura caracteristică a Regiunii Centrale. Cel mai mare
centru urban este Clermont Ferrand (294 000 loc.).
9.