« c p

Ti. P E T R A Ş C U

M I H A I
EMINESCU

E D IT U R A «B U C O V IN A » I . E . T O R O U Ţ IU , B U C U R E Ş T I

1 9 3 4
 N. PETRÂ ŞCU

M I H À I
EMINESCU

BIBL.U1MIV.CLU
Oeeif U. m i»««

EXEMPLAR LEGA
Ţ lP * Q H A F I A „ ^ U e e V I N A K J . f . . Ţ o a o u ţ iu , ^U CU REÇTI
 S C R II T O R I R O M Â N I
CO NTIM PO RAN I

S T U D I I

i
VASILE Ä L E C S A N D R I (1930)
ii
D IM IT R IE B O L IN T IN E A N U (1932)
III
M I H A I E M IN E SC U (1933)

G E N E R A ŢI A

A R T I S T Ă

2 6 8 1 ^ 6 AMI NTI RI
I
D IM IT R IE C. O LLĂ N E SC U
ii
N. G R I G O R E S C U
III
D U I L I U Z A M F I R E S C U
IV

I O A N M I N C U
v
A N G H E L D E M E T R I E S C U
vi
I O A N G E O R G E S C U

R OMANE
M A R I N G E L E A

Drepturile rezervate
 Una din cele mai mari încântări ale copilăriei şi adolescenţei
noastre a fost citirea celor dintăi poezii de Eminescu. Versurile di­
vine ale unei C răiese din P oveşti sau cele ale părţii întâi din Scri­
soa rea III, recitite de sute de ori, ne ridicau pe undele unui ritm
fermecător în lumea unui raiu sufletesc fără nume şi fără seamăn.
Şi ca noi, erau fascinaţi de elfe şi alţi tineri ; astăzi e toată suflarea
românească.
Poezia lui a aprins şi întreţinut astfel ca un foc sacru în su­
fletele câtorva generaţii o lumină şi o căldură ideală — partea ce­
rească din viaţa noastră — într’o epocă de proză şi de materialism.
Mai mult : Bucăţi alese din poezia lui au fost admirate în diferite
limbi străine cucerind pentru totdeauna pagini în antologiile şi isto­
riile literare universale. Glasul unui poet român, prin frumuseţea
cântecului său, a pătruns în corul poeţilor omenirei. Aceste virtuţi
ale poeziei lui — unice până astăzi în literatura noastră şi ne­
desluşite încă de critică în sulbstanţa lor esenţială, adică în misterul
frumuseţii lor intime, — ne impun nu numai o datorie de cult către
marele poet, dar şi pe aceea de a încerca să ne dăm seamă mai de
aproape de adâncimea izvoarelor minţii şi inimii lui şi mai ales de
valoarea şi felul factorilor care au contribuit atât de fericit la viaţa
şi splendoarea operei sale.
Poet liric prin excelenţă, Eminescu îşi scrie în poezie istoria
sufletului său. Delà cele dintăi încercări ale lui şi până la cele din
urmă, n'avem, în mai fiecare bucată, decât un vis al poetului urmat
de desamăgirea lui. Cunoaşterea intimă dar a omului şi vieţii lui
9
este în chip firesc punctul de plecare al cercetării de faţă ; fără
de eâ nu i-am putea înţelege pe deplin opera. Pe de altă parte şi în
acelaş timp, acolo unde nu-i vom putea desluşi hine viaţa, dată fiind
discreţia lui, vom avea recurs la poezia sa( chiar la bucăţile în care
ni se dă înfăţişarea altor fiinţe, fiindcă şi acelea au tot viziunile
splendide ale minţii sale, ele sunt adică tot el. Opera sa întreagă,
nefiind prin urmare decât o transfuziune, a lui însuşi şi tot odată o
identificare continuă a vieţii lui, se va complecta împreună cu omul
ca trupul şi sufletul aceleeaşi fiinţe.

Din cercetările de până acum. familia lui Eminescu, cu toată

rădăcina străină a numelui ei, se trage dintr’un neam de ţărani,
Eminovicenii, din satul Călineşti, judeţul Suceava din Bucovina.
Cel dintăi pe care-1 cunoaştem cu numele acesta, e Vasile Emino-
vici, bunicul lui Eminescu, care ştia puţină carte şi, având glas fru­
mos, era dascăl la biserica din sat. Vasile Bminovici avu trei fe­
ciori : cei doui dintăi, Gheorghe şi Ştefan, au părăsit casa părin­
tească trecând graniţa în ţară ; cel de al treilea, Ion, a rămas acasă
şi căsătorindu-se avu urmaşi neînziuaţi. Dintre cei doi care trecu­
seră în ţară, Ştefan a dispărut, nu i s’a mai dat de urmă, se crede
că s a r fi călugărit. Gheorghe însă, se căsători la Botoşani şi deveni
tatăl poetului. Soţia lui, după datele fratelui lui Eminescu, căpitanul
M atei Eminescu, era fata Stolnicului Vasile Iuraşcu din satul Jol-
deşti şi a Paraschivei născută Donţii. Acest Donţu ar fi fost muscal,
fugit din Rusia şi pripăşit pe malul Şiretului, nu departe de Sărăfi-
neşti, unde, deghizat în haine de ţăran, se ocupa cu stupăria. El
vorbea nemţeşte, franţuzeşte şi poloneşte şi, luând ca menajeră
pe lângă dânsul o fată din Sărăfineşti anume Caterina, fiica unui
ţăran, Ion Brehuescu, trăi cu ea şi făcu pe Paraschiva, bunica poe-
10
 tului. Vasile Iuraşcu, arendaş de pe acolo, se amoreză de P ar ar­
chiva o luă de soţie şi avu cu ea pe Raluca, mama poetului1).
Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era un bătrân înalt
şi voinic, hazliu şi vesel cu lumea, sever şi aspru cu cei din casă şi
mai ales cu copiii : pe Eminescu îl bătea regulat de câte ori era ne­
ascultător şi faptul i se întâmpla des, fiindcă-1 credea ca cel mai
rău copil al său. Caracter hotărît şi ferm, deşi cam otova, violent şi
cicălitor, harnic şi fără viţii, deşi îi plăceau petrecerile şi le făcea des
la ţară la el ; isteţ la minte şi iscoditor de snoave, el avea un talent
rar de a imita vocea şi mişcările altora, pe cepelegi, pe gângavi, pe
boerii cu tabieturi ; avea o memorie extraordinară ştiind în toate
amănunţimile vieţile oamenilor însemnaţi din Moldova şi genea­
logiile lor ; era iscusit în a istori lucruri văzute sau întâmplate,
având un glas frumos, vorbind curat româneşte şi cunoscând limbile
polonă, rusă şi ruteană şi puţin franţuzeşte şi nemţeşte. Poseda în
casă o bibliotecă, adunată şi citită cu sfinţenie, în care cronicarii
români erau la locul de cinste. Prin puţina-i avere şi prin căsătoria
lui, voi să treacă şi trecu drept boer, cu rang de căminar. Ocupân-
du-se cu agricultura din tinereţe, ca ţiitor de registre la început şi
apoi ca administrator pe moşia Dumbrăvenii a boerului Constantin
Balş, cumpără jumătate din moşia Ipoteştii din Moldova de sus. delà
un oarecare Hurmuzache unde dărâmă casa veche, făcând în'locul
ei un fel de curte boerească cu cerdac. Având ideile lui, el îşi în-
zestră fetele şi, cu toată dorinţa ce avea de a-şi instrui băeţii, îi
lăsă mai mult în voia soartei, chiar când erau în străinătate. E l trăi
până la 72 de ani şi muri în 1884 de o afecţie genito- urinară.
Soţia lui era o femee mică de statură, oacheşă, cu fruntea

i ) Gherasim Dr. V ., In satul E m in ovicen ilor, C on v orbiri L iterare, 1922,

Noemvrie.

11
mare şi ochii negri, o fiinţă blândă şi c ’un zâmbet dureros pe gură,
tu n ă şi miloasă peste fire, plângând lesne, iubindu-şi copiii cu pa­
siune, supusă bărbatului ei şi foarte evlavioasă. Se ruga de mai
multe ori pe zi şi cu toată credinţa în faţa icoanelor de Ia care aş­
tepta totul. Avusese ca zestre 3000 galbeni, ceeace era destul de
mult pe vremea aceea. E a muri de cancer la 15 August 1876 în
vârstă de 60 de ani şi fu îngropată ca şi soţul ei la Ipoteşti, lângă
bisericuţa de-alături cu curtea.
Din o însemnare scrisă de mâna lui însăşi pe un registru al
•Convorbirilor Literare, Mihai Emdnescu s a născut la Botoşani în
ziua de 20 Decembrie 1849. Această dată e confirmată de o altă
însemnare a tatălui său pe psaltirea pe care trecea naşterile copiilor
săi. Acolo stă scris : „Astăzi 20 Decembrie 1849, 4 ceasuri 15 mi­
nute evropeneşti, s’a născut fiul nostru Mihai“.
După actul de naştere din mitrica aflată la biserica Uspeni cu
hramul adormirei M akei Domnului din oraşul Botoşani, Eminescu
s'a r fi născut la 15 Ianuarie 1850“ din părinţii : Gheorghe Emino-
vici proprietar şi soţia lui Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi
botezul în 21 Ghenarie, s’a numit Mihail, având naş pe d-lui Stol­
nicul Iuraşcu“. Credinţa noastră este că Eminescu s’a născut la 20
Decembrie 1849 ; deosebirea de 25 zile dintre această dată şi cea de
15 Ianuarie 1850 din actul de naştere, ar putea proveni din faptul
că actul de naştere a fost transcris după botezul copilului, câtva timp
■după naştere, adică din memorie.
Eminescu eria al şaptelea copil la părinţi între şase fraţi şi
patru surori. Fratele cel mai mare, Şerban, a studiat clasele gimna­
ziale la Cernăuţi şi medicina la Viena şi în Germania, dar ducând o
viaţă grea ca student şi fiind de o constituţie delicată, s’a îmbolnăvit
şi muri tânăr la 1874. Al doilea frate, Nicu a învăţat dreptul la Si­
biu. Era inteligent, tăcut şi studios. întors la Ipoteşti, izbucni în el o
12
boală venerică şi s’a împuşcat în 1884. Al treilea frate, Iorgu, a
studiat In Prusia, apoi a intrat în armată, unde s’a distins. înaintat
în grad, a avut misiuni din partea Regelui Garol I. El muri în vârstă
de 29 de ani de pneumonie în 1873 şi fu înmormântat la Ipoteşti.
Ilie, cel de al patrulea frate, avea talent la desen, a studiat medicina
la Bucureşti şi a murit de tifos în 1862 sau 1863. Al cincilea frate
Matei, a studiat politechnica la Pragla, a fost căpitan în armată şi a
murit în 1929. In sfârşit, Vasile, mort copil în vârstă de un an şi
jumătate. Intre surori, cea de a treia Henrieta, a jucat un rol oare­
care în viaţa poetului îngxijindu-1 când era bolnav. Oloagă delà 5
ani, ea a murit de apoplexie cerebrală în vârstă de 32 de ani,
în 1889.
Dintre fraţii lui, Şerban a fost remarcat prin studiile sale emi­
nente atât în ţară cât şi în străinătate, unde a mirat pe profesorii lui.
Eminescu a moştenit mai multe însuşiri delà părinţii săi : delà
tatăl său, un fizic bine desvoltat şi robust, o minte ascuţită, înse­
tată de cunoştinţi şi dispusă să se înavuţească continuu, o memorie
prodigioasă, glasul lui frumos dé tenor, poate chiar şi darul plăs­
muirii ; delà mama lui, asemănarea sufletească şi a feţei, ochii şi
ovalul figurei, sensibilitatea lui de o extremă impresionabilitate şl
acel misticism al ei subtilizat la el în metafizicism.
Anii -copilăriei, i-a petrecut la ţară, la moşia lor Ipoteştii,
trăind mai mult singur, retras prin poene de păduri şi prin câmpii,
unde firea lui visătoare se afunda în tainele şi frumuseţile naturii.
Satul Ipoteşti e la un ceas depărtare de oraşul Botoşanii, pe
stânga şoselei naţionale, într’o vale retrasă şi liniştită, înconjurată-
cu dealuri păduroase altădată. Tupilat acolo în fundul văii ca uitat
de lume şi alcătuit din câteva case şi bordee umile de săteni, de
curticica boerească şi de clopotniţa de lemn de lângă bisericuţa, ple­
cată şi cu streşeni cernite, aproape gata să cadă la pământ, satul
13
 dăinueşte într’o pace adâncă de ţară, în o singurătate şi o tăcere în­
tinsă, peste care pluteşte o nesfârşită melancolie. E l a fost firul
de tort din care s’a urzit lumea copilului Eminescu, cu tristeţea su­
fletului său şi cu nostalgia orizonturilor infinite. Acolo, neînţeles
de nimeni, fără să ştie cineva, el dispărea de-acasă, intra în pă­
mânt, uneori săptămâni întregi, fără să i se dea de urmă. Nu se
juicâ, nu stătea de vorbă cu băeţii din sat şi nici cu fraţii lui şi
aproape nici nu vorbea cu ei. „Umbla toată vremea singur cu câte
o carte în buzunar, mâncând uneori câte un covrig la două trei
z ile "1). S a r putea zice că el îşi uita de familie, de părinţi, de fraţi
şi de surori şi îşi căuta altă familie, în natura ce-1 înconjura şi care-1
..umplea de cântec şi de dor".
De altfel, iată cum ne-o spune în amănunte el însuşi :

Fiind băiet, păduri cutreeram

Şi mă culcam ades lângă izvor.
Iar braţul drept sub cap eu mi-1 puneam
S'ascult cum apa suna ’ncetişor;
Un freamăt lin trecea din nam în ram
Şi un miros venea adormitor...
Astfel ades eu nopţi întregi am mas
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna, îmi bate drept în faţă,

Un raiu din basme văd printre pleoape,
Pe un câmp e-o argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer văpae peste ap e ...2) .

Natura de-acolo a fost ceia dintâi comoară adâncă, pe care

........ '
1) O m agiu lui M ihail E m inescu, C ornelia Botez.
2) Versurile acestea şi altele de felul lor le cităm ca , puncte de reazim
biografice. E le sunt încercări părăsite de poet.
14
o descoperi simţirea lui. Câteodată, se ducea de ascultahasm ele
unei babe care „făcea şi deslega farmecele“ şi delà care a aflat el
cele dintăi frumuseţi ale limlbei populare româneşti, o a doua co­
moară a sufletului său. Şi tot acolo, a descoperit inima lui şi pe a
treîa comoară, o copilă delà ţară,, care fu cea dintăi dragoste
a lui. In aceste trei isvoare, stă ca în sâmbure întreg poetul Eminescu
de mai târziu. Intr'o zi de petrecere cu mai mulţi tineri de seama
lui, într’un oraş mare, el, cu sufletul lui pururea întristat, se va da
la o parte din mijlocul lor şi-şi va aminti de acele zile ale copilăriei
în versurile intitulate Un R om an, o pagină de autobiografie, în care
găsim detalii frumoase din viaţa lui, precum şi descrierea pito­
rească a Ipoteştilor.

...Au unde merge ’n gându-i ?... In valea lui natală

In codrii plini de umbră, prin râpe ce s ’afund,
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Ş i scapăr’ argintoase lovindu-se de prund.

A r vrea ca să revadă colibele de paie,

Dormind, cuiburi de vultur, pe stânci ce se preval,
Când luna printre nouri, regina cea bălae,
S e ridică prin codri din fruntea unui deal...

A r vrea să rătăcească câmpii înfloritoare,

Unde-ale lui zile din raze le-a ţesut,
Unde ’nvăţa din râuri murmurul de ’ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti ştia, câte fuse

Torsese în viaţă-i, pe el l’a învăţat
S ă tălcuiască graiul ş’al păsărilor spuse
Ş i murmura cuminte a râului curat.

15
In curgerea de ape. pe a frunzelor sunare,
In dulcele’imiitul al pasărilor grai.
In murmurul de vespii, ce’n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai.

D e spânzură prin ramuri de sălcii argintoase

O întreagă ’mpărăriţie în cuib legănător ;
A firii dulce limbă, de el era ’nţeleasă
Ş i îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor...

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată

Şi-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba depe pajişti e moale-amesteoată
Cu flori galbene şaibe, p’ici colo măcieşi.

Pelinii suri ca argintul cu dulcile miroase

Umplu adormitoare tot aerul cel cald,
Vişinii-s cu crengi grele de boabe 'ntunecoase,
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,

Crescute, ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece, ş’aminte-liuătoare.
Priveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o ’ncaeră sălbatec

In pletele umflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i şi fafa-i e jăratec —
A lanurilor zână cu chip frumos, ră s tit-

E a cântă şi pocneşte în crengi c ’o vaxgă lungă.

O ploae de flori albe se scutură pe ea.
Un flutur roş şi vânăt se 'naltă, ea-1 alungă ;
De păru-i crengi se’ndoaie şi glesu îi răsună...

Apoi ş’aduce-aminte — era o zi frumoasă-.

E l s’a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
E a păru'-şi dă într’o parte din faţa ruşinoasă,
îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc...
16
 Văzându-i isteţimea, ţăranii din Ipoteşti ziceau că-i un copil
năzdrăvan, fiindcă, între altele, el prezicea vremea. Intr’o vară, tatăl
lui voind să scoaţă la treierat, Eminescu privind cerul l a oprit
zicându-i să nu facă asta că are să vie un puhoiu aşa de mare încât
are să iee snopii după arie. In adevăr a doua zi a căzut o ploaie
aşa de mare că înotau caii până la brâu în apă.
Şcoala primară — clasa III şi IV , căci clasa I şi II le-a în­
văţat probabil acasă — şi-o făcu el la Cernăuţi în Şcoala Greco-
Orientală, numită pe atunci „National Hauptschule“, dus de tatăl
său care avea o mare încredere în învăţătura şi seriozitatea şcoa-
lelor nemţeşti. Această şcoală germană e un fapt care va juca un
rol însemnat în cariera lui literară şi chiar în istoria literaturii ro­
mâne. El ieşi din ea clasat fiind finele anului şcolar 1859—^60, al
cincelea între 82 de elevi. La început, Eminescu întâmpină greutăţi
în limba nemţească în oare se preda cursurile, dar în cele din urmă
le învinse şi-şi asdmilă bine chiar această limba. Pe băncile şcoa-
lei, el continuă a & acelaş copil de capul lui, impresionat de tot ce
vedea şi mai ales de tot ce-d contraria. Ţinut de rău, poate pedepsit
pe nedrept, d fugi de două ori delà scoală întorcându-se pe jos acasă
la Ipoteşti. Rana mai adâncă decât la alţii şi poate şi dorul de cele
dragi lui şi lăsate la ţară îl făceau de pleca mânat ca de un bold
lăuntric.
Când îl văzu întăia oară tatăl său, îl prinse şi-l bătu trimi-
ţându-1 la şcoală. D e a doua oară, el nu mai avu curajul să vie
acasă, ci rătăci câteva zile prin sat şi pe şoseaua naţională. Tatăl
său îl prinse şi-l pedepsi din nou ţinându-1 legat toată ziua. El,
blând şi bun, ziœa tatălui său : „Dece mă legi degeaba că eu ştiu
să mă desleg“.
La începutul anului 1859, anul Unirei ,el era încă în vacanţă
la ţară. Tatăl său, cu grupul politic din care făcea parte, era contra
17
Unixei, fiindcă, zicea el într’o scrisoare adresată Caimacamu­
lui Vogoride, „scumpa noastră Moldovă ar fi amarnic lovită dis­
părând graniţa delà Focşani. Strămoşii ar blestema din gropni-
ţele lor...",
Eminescu, din potrivă, deşi copil de nouă ani, era din tot su­
fletul pentru Unire. Viziunea lui de mărirea ţării începea să-i tre­
zească patriotismul. In ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iaşi, iar el,
auzind delà ţăranii strânşi în faţa casei Popii Vasile că se va
înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând
de bucurie: — Ura ! trăiască Unirea, şi, fără să mai aştepte, începu
de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei cu ramuri
de brad verde şi ferestrele cu steguleţe de hârtie colorată. A doua
zi, cântece şi veselie pe toţi ţăranii din sat Care cu micul Eminescu
printre ei jucau de cutremurau dealurile şi răsunau pădurile.
In Septemvrie 1860, el trecu la liceul I. R. din Cernăuţi, unde
profesa pe atunci marele naţionalist Arune Pumnul, atât de iubit de
Eminescu şi care fiind mai mult bolnav, era condus aproape totdea­
una de el până la trăsură şi uneori până acasă. Lecţiile lui Pumnul
de gramatică şi de literatura română erau o sărbătoare pentru elevi,
căci el punea inimă alături de ştiinţa lui şi fiind om suferind nu
râdea niciodată având vecinie o înfăţişare îndurerată, ceeace im­
presiona şi mai tare pe Eminescu. La rândul lui, Arune Pumnul
iubea pe Eminescu ca pe cel mai bun elev al său. Alte materii de
liceu şi în deosebi matematicele, predate rău, le învăţa în silă. Faţă
de colegi, bunătatea lui Eminescu se arăta în vecinicul Iui zâmbet,
Îndatorându-i cu tot ce putea. Cum pe vremea aceea nu era o gra­
matică tipărită de limba română, elevii învăţau după dictatul pro­
fesorului. Lui Eminescu însă, îi încredinţase Pumnul manuscrisul său
şi el îl împrumuta la toţi cu multă bunăvoinţă cu condiţia să nu-i
îndoaie colţurile delà file.
18
 Odată, colegul lui, Ştefanelli1), fiind pedepsit ca să facă car­
ceră, lui Eminescu i se făcu milă şi împrumutându-se cu bani delà
servitorul şcoalei, intră la încarcerat oferindu-i buzunarele pline de
covrigi.
In alte privinţi, Eminescu fu şi aici un elev tot în felul lui, dis-
tingându-se mai mult prin lucruri şi vederi originale. In ceasurile
libere, pecând ceilalţi mergeau de se jucau cu mingea pe câmpul
din dosul grădinei publice, el stătea mai curând acasă şi se cufunda
în cărţile ce le lua din biblioteca liceului, iar când se întorceau cei­
lalţi seara, Ie povestea, încântat, din cele ce citise ziua. O carte de
care nu se despărţea şi pe care o purta în buzunar chiar şi la preum­
blări, era istoria W eltgeschichte d e W eiter, carte atrăgătoare prin
aceea că descria miturile, poveştile şi legendele tuturor popoarelor
vechi.
La cursuri, atenţiunea lui nu era aţintită de obiceiu asupra o-
biectului ce se preda, ci gândul lui cutreera mai des alte lumi ; de
aceea şi avea note rele la atenţiune. Era în mic ceeace ne mărturi­
seşte el că se petrecu ceva mai târziu la prelegerile de istoria Egip­
tului la Viena :

Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,,

Ascultam pe Craiul Ramses şi visam... la ochi albaştri...
Şi pe margini de caete scriam versuri dulci depildă :
Către vre-o trandafirie şi sălbatică ClotiJdă...
Când suna, ştiam că Ramses, trebuia să fi murit...

Clasa I gimnazială merse totuşi bine, obţinând o medie gene­

rală bună, clasificat fiind în primul semestru al 11 -lea între 69 de
elevi, iar în al doilea al 23-lea între 66. In gazdă, sta la un birjar

1 ) Am intiri d esp re E m inescu,

19
rutean, anume Ţirţek, împreună cu alţi colegi. Casa aparţinea bise-
ricei Sfânta Treime şi slujise mai înainte de chilii1de călugări1. Iarna,
din pricina încălzitului, erau îngrămădiţi toţi într’o singură cameră :
scundă, lungăreaţă^ în veci nemăturată, unde erau şi alţi cinci co­
legi, având ca mobilier o măsuţă cu două picioare partea opusă re-
zimându-se de zid, aşezată lângă unica lor fereastră, vr’o trei pa­
turi, care de care mai şchioape, unul cu trei 'picioare, altul cu două la
un capăt, iar cu capătul celălalt aşezat pe pământ, un scaun de pae
găurit, trei sfeşnice de lut cu lumânări de seu, o lampă veche, mor­
mane de cărţi pe masă( pe sub paturi, pe fereastră ; la pământ, o
rogojină pe care se tolăneau colegii jucând cărţi şi fumând din lulea,
ceeace făcea atmosfera şi mai cumplită... Pe când ceilalţi jucau cărţi,
râdeau, beau şi povesteau, el, cu capul aşezat între mâini, cu coa­
tele răzimate de marginea mesei, neascultând la ei, citea romanţuri
fioroase şi fantastice1).
Casa era în mijlocul unei grădini şi ei, înfometaţi fără în­
doială, se sculau noaptea şi furau poame din grădină până ce i-a
prins birjarul. Ca să se răsbune, se duceau noaptea la fereastra lui,
îl strigau cu glas prefăcut şi fugeau de se ascundeau ; el eşea de
două-trei ori afară neştiind ce să creadă. Altă dată, spuindu-i că
odaea lor avea stafii, el s’a dus să doarmă cu dânşii. Atunci, ei
scobesc un dovleac mare, în chip de cap de mort, cu găuri drept
ochi şi gură, aşează o lumânare în el, îmbracă pe unul din ei cu
un cerşaf punându-i pe cap dovleacul cu lumânarea aprinsă, în
vreme ce altul sgâlţie fereastra c ’o sfoară şi un al treilea strigă cu
glasul dintr’un pahar : — hoţii fură iapa din grajd, Ţirţek ! Buimăcit
de somn, birjarul fuge repede spre grajd, unde dă de vecinul pot-

1 ) Geniu oustiu

20
covar care tocmai fura poame... Casa aceea s’a dărâmat. In faţa ei
s ’a riidcat Universitatea de astăzi.
Cu cât nesbâtiiile, romanele şi citirile lăturalnice îi luau timp
mai mult, cu atât şcoala rămânea pe plan mai secundar. Aşa fiind,
clasa II merse greu. In semestrul I, el eşi clasificat al 59-lea între
72, iar în semestrul II abia al 62-lea între 73, încât rămase repetent,
continuând până în primăvara anului 1863, când, din Aprilie, nu i se „
mai găseşte numele în registrele şcoalei.
Probabil fugise iar acasă. Hotărârea şi drumul acesta îi erau
acum familiare.
„Intr'o zi frumoasă de vară, scrie el, îmi făcui legăturica, o
pusei în vârful băţului şi o luai la picior drumul cel mare împără­
tesc. Mergeam astfel printre câmpii cu holde. Holdele miroseau şi
se coceau de arşiţa soarelui. îmi pusesem pălăria în vârful capului,
'astfel că fruntea îmi era liberă şi goală..., numai lucii şi mari picături
de sudoare îmi curgeau de-alungul obrazului... Z i de vară până
seara, am tot mers fără să stau. Soarele ajunse la apus, aerul în­
cepea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung.
...Oamenii se întorceau delà munca câmpului cu coasele de-a spi­
narea, fetele cu oale şi doniţi, boii delà care trăgeau încet la jug,
stelele se aprindeau una câte una tremurând pe cerul albastru, apoi
luna ca o seceră, apoi scârţăitul carelor, apoi fluere melancolice,
toate farmecele unei nopţi de vară"... La graniţa delà Mihăileni,
neavând nici paşaport nici bilet de circulaţie, se piti în dosul
unei harabale cu mărfuri şi trecu graniţa fără să fie Observat. De
aici, o luă iar la picior şi merse toată noaptea până ceişi văzu „satul
cu căsuţele cele mici, acoperite cu paie ca nişte cuiburi de vulturi“...
In toamna anului 1863, el ar fi urmat la gimnaziul din Sibiu,
iar în primăvara anului 1864, refapăru din nou în Cernăuţi, cu gân­
dul de a trece examenele în restanţă.
21
 Tocmai atunci însă, în 1/14 Martie 1864; se arătă pentru în­
tâia dată în Cernăuţi, trupa de actori români de siuib direcţia F ană
Tardini şi a fraţilor Vlădiceşti. Scopul venirei ei era reînvierea sen­
timentului naţional prin auzul limbei române pe-o scenă bucovineană.
Efectul actorilor asupra publicului român fu mai presus de toate
aşteptările, o adevărată însufleţire patriotică. Episcopul însuşi cu tot
clerul asistă la reprezentaţii. Eminescu, entuziasmat, mergea regulat
la teatru, fie strecurându-se printre publicul ce eşia în an tract după
actul întâi al reprezentaţiilor, fie cerând şi căpătând un bilet din
cele 40 gratuite ce le împărţea profesorul Zbiera între elevi. Emi­
nescu era foarte atent în teatru la jocul actorilor de pe scenă, sta
nemişcat şi absorbit de desfăşurarea piesei şi învăţa totul pe din
afară, mai ales melodiile.
Părăsind această trupă Cernăuţii în 15 M ai 1864, Eminescu
se luă după ea prin Moldova. Dar într’un oraş; îl prinde tatăl său,
îl pedepseşte şi-l face funcţionar, mai întâi practicant la Tribunalul
din Botoşani şi mai pe urmă copist la Comitetul permanent.
Din întâmplare, venind atunci din străinătate fratele lui Şer-
ban, student în anul al Il-lea la Universitatea din Erlangen şi gă­
sind pe Eminescu funcţionar, mustră pe tatăl său că împiedicase
cariera unui copil aşa de bine înzestrat de la natură. Mustrările lui
avură efect şi Eminescu, dându-şi demisia, veni grăbit din nou la
Cernăuţi, fără să-şi ia nici leafa pe luna din urmă, rugând pe pre­
şedintele Tribunalului s’o încredinţeze fratelui său Şerbam. In Cer­
năuţi, trupa Fani Tardini tocmai sfârşia a doua stagiune a sa la
9 Martie 1865. Plecând trupa, dispăru din nou şi Eminescu. In
toamna aceluiaş an 1865, el revine însă la Cernăuţi şi rămâne
întregul an şcolar până în primăvara anului 1866, urmând ca
privatist. De astă dată, el locui în casale Iui Arune Pumnul. In
casa cea mai mărişoară, locuia Pumnul, în cea mai mică, erau
22
studenţii ce-i găzduia el. T ot aici, era şi o bibliotecă a studenţilor
români, ferită de ochii lumii străine, de oarece legile şcolare de acolo
se opuneau ca studenţii să aibă biblioteci ; ea trecea a fi a lui
Pumnul. Eminescu fiind şi el bibliotecarul ei îi citi toate cărţile1).
In timpul acela, Pumnul era greu bolnav şi în ziua de 12/24
Ianuarie 1866 el încetă din viaţă. Eminescu fu consternat, plângea
ca un copil. Seara compuse şi publică pentru întâia oară poezia :
Lăcărm iaarele învăţăceilor gimnaziaşti, la m oartea prea iubitului lor
p rofesor A rune Pumnul, tipărită într’o broşurică comemorativă2).

1) Aceste case se mai văd încă şi astăzi în Cernăuţi în stare de dărăpă­

nături, locuite de nişte evrei săraci.
2) O dăm aici oa prima lui încercare publicată.

Imbracă-te în doliu frumoasă Bucovină

Cu cipru verde ’ncinge antica fruntea ta»
C ’acmna din pleiada-ţi auroasă şi senină
S e stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea !

M etalica vibrândă a clopotelor jale

Vueşte în cadenţă şi sună întristat,
C ăci ah ! geniul mare al deşteptăm tale
Păşi, se dusea-cuma pe a nemurirei cale
Ş i’n urmă-i ne-a lăsat.

T e-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt şi mare

Colo, unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor
C e’ntoamă tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de dalbe flori !

T e plânge Bucovina ,te plânge ’n voce tare.

T e plânge ’n tânguire şi locul tău natal,
23
 Această poezie păru atât de potrivită după cuprins şi formă,
încât atrase atenţiunea profesorilor asupra autorului care n ’avea
decât 15 ani.
Debutul său poetic, admirat şi de colegii lui, îi dădu curaj de
a scrie alte poezii, pe care le trimise foaei Fam ilia din Pesta, sem-
nându-le M . Em inovidu. întâia din ele, apăru în numărul 6 al Fa­
miliei din aniul 1866 purtând semnătura M . Em inescu, Iosif Vulcan
îi românizase numele schimbându-i terminaţia vidu în eseu. Poetul nu
numai că nu protestă, dar adoptă numele pentru toate poeziile şi
scrierile sale de mai târziu. Directorul Familiei „îi fuse naşul“, cum
o spune el însuşi.
In vara acestui an, el răsare la Blaj, unde, încercând să dea
examenul de clasa V , cade la limba greacă. Aici, el duse o viaţă
grea, lipsită de toate, locuind din mila altor camarazi, hrănindu-se
din resturile lor, umblând desculţ sau cu încălţăminte veche, cul-
cându-se îmbrăcat, umilit şi desconsiderat de profesorii lui.
Plecând toamna din Blaj, probabil tot pe jos, spre ţară, popo­
seşte câteva zile la Sibiu, unde întâlnindu-1 N. Densuşeanu se spe-
riă de el : era num/ai sdrenţe ; la gât o bucată de cămaşă neagră şi
tot pieptul gol.
Din Sibiu şi din toamna anului acestuia 1866 şi până în 1869,

C ă d umbra ta măreaţă în falnica-i sburare

O urmă încet cu ochiul în tristă lăcrămare
C e-i simt naţional !

Urmează-ţi încă ’n cale-ţi şi lacrima duioasă

C e juniii toţi o varsă pe mormântul tău
Urmează-ţi ca prin zboru-ţi în cânturi tângudoase,
In cânturi răsunânde, suspine armonioase
Colo, în Elizeu !
Ai. E m inoviciu , privatist.
24
-atras din nou de telatru, Eminescu rătăci prin Ţ ara Românească
şi Banat după diferite trupe, Intre care trupele lui Carageale şi
Pascali, suferind mizeriile cele mai mari, lipsit de hrana zilnică, pă­
răsind pe furiş hotelurile în care găsea un adăpost sau lăsândunşi
hainele amanet. Unii l’ar fi văzut la Giurgiu lucrător în port, răzând
baniţele de grâu alţii servind la Galaţi, apoi la Craiova, — unde
spune el într’un manuscris că „Monte Cristo”, dramatizat, a ţinut
pe oameni până a doua zi de dimineaţă la teatru“.
Din câteva amintiri ale celor ce l’au cunoscut în epoca aceea,
aflăm că, în toamna anului 1868, el se întorsese c’o trupă la Bucu­
reşti şi locuia cam la spatele hotelului Hugues, unde sta Pascali.
In casa în care trăia marele artist dramatic, în etajul de sus, era
şi odăiţa lui Eminescu, lângă camera unui frate al lui Pascali, am­
ploiat în Bucureşti. „In camera aceasta, intrând pe uşa din coridor,
la stânga, era un cuptoraş, făcut din cărămizi ; lângă cuptoraş, o ca­
napea veche mică care servea de pat. In ea, dormea el cu picioarele
la foc fără alt aşternut. Dinaintea canapelei, era o masă mică dç
brad, iar în faţa ei un scaun. Acesta era tot mobilierul ; cărţile şi-le
ţinea întinse pe jos...“ 1).
T ot cam pe atunci l’a întâlnit şi I. L. Carageale. „Locuiam,
zice acesta, într’o casă, unde trăsese în gazdă un actor, vara director
de teatru în provincie. Stagiunea migrărei actorilor se sfârşise ; era
toamnă ; aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor.
Văzându-mă că citeam într’una, îmi zise cu un fel de mândrie :
— Iţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat la trupă
care citeşte mult ; este foarte învăţat ştie nemţeşte şi are mult
talent ; face poezii ; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred
că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti“.

1) Cacaveanu, E m inescu ia Bucureşti, L u ceafăru l, 1905.

25
 Şi actorul povesti lui Carageale cum găsise într’un hotel din
Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd, culcat în eslele
grajdului cu capul pe un geamantanaş cu cărţi nemţeşti şi citind
în guna mare pe Schiller ; cum el era foarte blând, de treabă şi
n’avea nici un viţiu ; cum era străin, de departe, dar nu voia să
spună de unde, — se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din
cine ştie ce împrejurări ; cum îi propusese dânsul ca să-l ia ca sufleor
cu şapte galbeni pe lună, şi cum băiatul primise cu bucurie, luându-şi
biblioteca cu el şi întovărăşindu-I la Bucureşti.
Seara aceea, trebuia să vie Eminascu la directorul lui. — „Ast­
fel puteam să-l văd, zice Caratgeale.
Tânărul sosi.
Era o frumuseţe ! O figură clasică^ încadrată de nişte plete
mari negre ; o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari ; — la aceste
ferestre ale sufletului, se vedea că cineva este înăuntru ; un zâmbet
blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât din-
tr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se
vedea scrisul unor chinuri viitoare.
— M ă recomand Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu“ 1).
Se pare însă că în pribegiile lui cu trupele, pe lângă teatrul
în sine, a atras pe Eminescu şi alt motiv mai puternic care explică
şi mai bine mizeriile îndruiate de dânsul : dragostea lui de frumoasa
coristă Eufrosina Popescu — nu tragediana Frosa Popescu, — o
debutantă din trupa lui Pascali care stârnea aplauzele publicului
prin frumuseţea ei cu totul extraordinară. Eminescu s ’la destăinuit
în privinţa aceasta mai multor amici ai luij lui Carageale, lui Şte-
fanelli, lui Creangă şi i-a scris şi poezii. Ea era atunci de vreo 17

1) In N irvan a.
26
ani şi Bminescu se amorezase „cuc" de dânsa, făcând pe sufleorul
şi pe copistul de piese în trupă. El n’a putut-o uita multă vreme,
deşi ea nu era decât o fiinţă uşuratecă care i-a pricinuit câţiva arii
de tortură.
In sfârşit, venind la Botoşani cu trupa lui Pascali în vara anu­
lui 1869, puse din nou mâna pe el tatăl său care îl duse la moşie
la Ipoteşti, unde desbrăcându-1 îl ţinu în casă în cămaşă până ce
plecă Pascali. Atunci Eminescu, încheind cu felul acesta de viaţă,
făgădui tatălui său că voeşte să devie serios şi să înveţe în străi­
nătate.

Ca urmare a hotărârii acesteia, în toamna anului şcolar 1869-

70, el plecă la Viena şi se înscrise ca elev extraordinar la Facul­
tatea de Filozofie. Era acum un alt om ; ascultă regulat cursurile
filozofice, în deosebi pe cel de istoria filozofiei, citi pe Kant, pe
care începu să-l traducă, pe Schopenhauer, pe care-1 recomanda
şi prietenilor săi ca ceva „indispensabil în cultivarea unui om de
cugetare” ; se ţinea în curent atât cu publicaţiile noi şi cu cărţile
vechi ce se găseau pe la anticari.
Cu banii care îi trimetea tatăl său, — deşi nu prea regulat, —
între 18— 20 galbeni pe lună, el trăia într’o locuinţă comodă, largă .
şi luminoasă, se îmbrăca curat şi bine, îşi alegea, mai cu seamă la
începutul lunei, mâncările după plac, fuma ţigări bune, îşi gătea
singur cafeaua de moca şi bea vinuri de calitate1). Spre sfârşitul
lunei, mai greu, mai pe credit, mai cu privaţiuni, cum se întâmpla şi
când îi întârzieau banii.
A citi, a se instrui, a-şi înavuţi mintea, a fost pentru el patima
cea mai mare. îndată ce primea banii deacasă, cea dintâi grijă era

1 ) Slavici, A m in iri.
27
.să-şi cumpere cărţile de care simţea nevoe, apoi se înfunda în casă I
şi nu-1 mai vedea nimeni zile întregi, uitând uneori de mâncare şi I
înşelându-şi foame acu câte o cafea neagră, făcută la spirt, nesim- i
ţind frigul şi prefăcând nopţile în zile.
Când îl importuna cineva, în astfel de ceasuri, el îl întreba
ce caută. Şi dacă mai rămânea încă, poetul începea să se plimbe 4
delà un capăt la altul, fredonând câte ceva. Iar când era întrebat ce
cugetă când cântă, el răspundea : Când cânt melodii vesele, gândesc
poezie, când cânt marşuri, atunci gândesc istorie”...
Cultivându-se singur, zice el în Sărm anul D ionis, citea numai
j
ceeace se potrivea cu predispoziţia sa sufletească atât de înclinată j
la reverie şi închipuiri : lucruri vechi, cugetări mistice, subtilităţi j
metafizice... E o minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa
un vis ?...
Ga impresionabilitate, el încă mira pe toţi cei ce-1 cunoaşteau ; ^
era de o mobilitate cu totul neobicinuită : când om de o veselie co- j
pilăroasă ,,râzând din toată inima, când se întrista numaidecât, când
întorcea capul cu desgust. Cea mai mică împotrivire îl irita ; muzica
chiar câteodată îl supăra ; şuerătura îl făcea să se cutremure ; scâr-
ţieturile îl scoteau din sărite".
Cu câţiva din camarazii români pe care îi cunoştea mai bine.
el ducea o viaţă prietenoasă, discutând cu ei cu o superioritate de
judecată şi de erudiţie recunoscută de toţi, Uneori, deşi foarte rar.
se lăsa luat şi dânsul de curentul vieţii studenţeşti. Aşa, într'o
seară, întorcându-se cu vr’o doi trei colegi delà un spectacol spre
Dianagasse, unde locuiau, văd înaintea lor la câţiva paşi două 4
doamne urmărite de un individ obraznic. La strigătele lor, ei le-au
"venit în ajutor şi individul dispăru în umbra nopţii. Oferindu-se apoi
28
sä le conducă până acasă, ele au primit şi, cum locuiau cam în fă t*
casei lor> i-au poftit un moment în salon la un ceai.
Cea mai tânără care avea vr’o 25 de ani, era blondă şi de o
frumuseţe rară, cealaltă, cam de 34 ani. era brună, cu ochii negri
mari. Blonda se numea Eliza. Au convorbit câtva timp şi s’au des­
părţit cu invitaţia din partea lor de a le mai vizita. Peste o săptă­
mână, le vizitară din nou împreună cu alţi colegi. Eliza le spuse că
era văduvă de doui ani, petrecea acum în Viena cu mătuşa sa, că­
lătorise mult, vorbind de Italia( de Veneţia ; aranjară jocuri de
societate, ghicitori, declamaţii comice şi în cele din urmă, ea pro­
puse ca fiecare dintre tineri să improvizeze o declaraţie de amor.
Cei câţiva studenţi se achitară într’un mod comic, făcând declaraţii
ce provocară râsul. Când veni rândul lui Eminescu, el se aruncă în
genunchi înaintea ei care sta pe un fotoliu şi, ridicându-şi ochii spre
dânsa, început a declama. La început, el vorbi cu sfială> dar apoi
tot mai curajos, cu mai mult sentiment şi cu mai multă căldură, încât
erau cu toţii nedumeriţi şi se întrebau dacă declaraţia lui e în glumă
sau serioasă. Căci tot ce spunea, era o adevărată poezie în proză,
proslăvind frumuseşea Elizei. Apoi, îşi plecă capul pe braţul ei alb,
îl sărută respectuos şi se sculă de jos. Colegii, zăpăciţi nu ştiau ce
să creadă, admirau şi aplaudau. Eminescu zâmbea. Eliza rămase
profund impresionată şi-l lăudă. — Doamnă, reluă el, frumuseţea
Dv. m’a inspirat”.
După cele dintâi încercări poetice publicate în Fam ilia, ca
D ulce Bucovină şi altele, Eminescu scrise poezia V en e re şi M adona,
care avea să facă epocă în literatura noastră şi o trimise Convor­
birilor literare.
Intr'o seară din primăvara anului 1870, acelaş an întâi de
studii delà Viena, Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor, o cetii
29
 cel din întâi pe slova măruntă şi regulată a poetului. „Dela strofa a
treia, spune Negruzzi,
R a fa el perdut in visuri ca în tro noapte înstelată...

i se deşteptă interesul care crescu din ce în ce mai mult. până când,

spre sfârşitul bucăţii, simţi puterea unui talent original. A doua. zi,
o citi lui Maiorescu care rămas impresionat şi el.
V en ere şi M ad on a se publică în Convorbirile Literare din 15
Aprilie 1870. Câteva scrisori se urmară între directorul revistei şi
Eminescu. Poetul, Oridecâteori era vorba de persoana lui, aluneca
fără să se oprească. Spre toamna aceluiaş an, el trimese Convor-
/ birilor poezia sa Epigonii care apăru în numărul delà 15 August
( 1870. Judecând după detaliile şi sentimentele din ea, Epigonii, deşi
inspirată ca temă de Ierem iada lui Schiller, cum o spune însuşi Emi­
nescu, întrece scurta bucată a poetului german care arată numai în
treacăt contrastul dintre proza şi poezia germană din timpul său şi
dintre cele din vremurile de aur de altă dată. Eminescu, cu senti­
mentele lui mari despre trecutul nostru literar, ilustrează minunat
acel trecut şi-l ridică la nişte înălţimi, la care îl vedeau ochii şi
inima lui de naţionalist înfocat. In acelaş timp în partea a doua a
poeziei, el coboară şi satirizează, ce ? Nici mai mult nici mai puţin
decât direcţia Junimii, singura care inovase şi preconiza în timpul
acela, „privirea scrutătoare, — adică critica — ce nimica nu visează,
„cătarea rece la lumea asta“, „inimi bătrâne, urâte, măşd râzânde,
puse bine pe un caracter inamic“ şi în fine pesimismul din : „moar­
tea succede vieţii, viaţa succede la moarte“, concepţie pe care n’a
adus-o la noi decât Junimea, combătută pe vremea aceea de toată
lumea literară românească. Cu toate acestea. Convorbirile o pu­
blică la loc de onoare, iar Maiorescu nu găsi în ea decât că lauda
din partea întâi a bucăţii era „ditirambică“, tăcând molcom în pri-
vinţa părţii a doua, ca şi cum ar fi simţit funia din casa spânzura­
tului. In fapt, Epigonii au anticipat la Junimea, în chip mai serios,
ceeace mai târziu s ’a întâmplat cu poezia : La noi e putred mărul,
farsa făcută de Haşdeu Convorbirilor suib numele mai mult decât
citeţ de P . A . C ălescu ... _____
Pentru noi, lucrul are însemnătatea că în momentele în care
a scris şi trimis Eminescu Convorbirilor Epigonii, sentimentele lui
naţionale fără rezerve, erau încă stăpâne pe el.
Făcându-iise însă nişte observaţii cu privire la partea aceea
din Epigonii, în care el ridica meritele Ţichindealilor şi ale altora,
Eminescu explică Convorbirilor într’o scrisoare, „că laudele pentru
poeţi ca Boliac, Mureşan şi Eliade, nu sunt pentru meritul intern
al lucrărilor lor, ci numai pentru că într adevăr te mişcă naivitatea
sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei“, ca unii ce aveau sentimente
şi un ideal, şi „credeau în scrisul lor, — în vreme ce, noi „punem
haine de imagini pe cadavru trist şi gol“. Şi ca urmare, el adaugă în
alte scrisori, că „dacă se va găsi cu cale să se îndrepte ceva în
versurile lui sau a se şterge chiar unele, el se va crede şi va rămâne
îndatorat“.
Intr’o călătorie a sa, Iacob Negruzzi se opri la Viena şi in­
trând în cafeneaua unde se adunau studenţii români aşteptă să
recunoască după fizionomie pe poet ; deocamdată nu întâlni nici o
figură cu ceva mai deosebit. După câteva momente însă, intră un
tânăr palid, cu plete negre şi lungi până la umeri, cu privire calmă,
îmbrăcat în haine negre — haine pe care le-a purtat toată viaţa :
— era Eminescu la vârsta de 20 de ani.
La Viena, în întâiul său an şcolar, el luă parte la constituirea
societăţii studenţeşti România. Jună. Sâmbetele, când se întruneau
câteva ceasuri cu toţii, Eminescu avea momentele cele mai plăcute ;
erau studenţi români din toate ţările locuite de români ; el era şi
31
bibliotecarul societăţii care avea ca deviză versul lui Mureşanu :
„Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă ’n simţiri“.
Reuniunile lor erau călăuzite de această deviză, căutând a se
cunoaşte cât mai bine între ei şi a întreţine dragostea de tot ce era
românesc : limbă, istorie, cântece, literatură. Uneori aveau şi idei
originale : simulau Divanul D om nesc, O bşteasca obicinuită A dunare,
cu Domn, Mitropolit şi boeri veliţi, care trebuiau să vorbească limba
cronicelor în întâmplările şi fapte istorice ce le reînviau.
Dar, după puţine zile de la constituirea societăţii, membrii ei
se împărţiră în două grupuri care urmau două curente de
idei deosebite : curentul vechiu al naţionaliştilor pur şi simplu,
susţinut de Barnuţiu şi având ca punct de plecare naţionalismul
integral, şi curentul raţionalist, al Junimei din Iaşi, care preconiza
naţionalismul în marginile adevărului, susţinut de Maiorescu. M ajo­
ritatea studenţilor era călăuzită de direcţia veche ; câţiva din ei, ca
Eminescu şi Slavici, de direcţia nouă. Aceştia erau numiţi „cosmo­
poliţi“ de cei dintâi şi nu mai erau simpatizaţi de studenţime soco-
tindu-i de vânduţi pe amândoi : unul Junimii, pentru onoarea de a i
se publica poeziile în Convorbiri, celălalt Austriei prin duplicitatea
atitudinei lui de totdeauna. Antagonismul latent dintre cele două
curente izbucnea la ocazii şi turbura viaţa societăţii, dând naştere
la incidente şi urmări neplăcute.
Personal, Eminescu era stimat şi iubit de toţi membrii so­
cietăţii, fiindcă el avea o mare autoritate asupra lor şi-i impresiona,
între altele, şi prin graiul lui românesc fermecător, pe lângă că era
foarte simpatic ca om ; dar ideile direcţiei noui adoptate de el, îl
răciseră de cei mai mulţi dintre ei.
Acestei idei ale Junimei apăruseră de curând în cugetul lui.
El fusese mai înainte un naţionalist fără îngrădiri. Chiar în anul
acela 1870, el scrisese în A lbina din Pesta un articol asupra Iul
32
Petrino, intitulat O scriere critică, care era contra Junimei şi care
începea astfel : „După faimoasele critice în sine bine scrise, ale d-lui
Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la iveală o şcoială a sa de par­
tizani, care, minus spiritul de o fineţe femenină şi minus stilul bun
şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părin­
tele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19-lea, acelaş aer de civi-
lizaţiune şi gravitate, care din nenorocire sunt numai o mască ce
ascunde adesea ori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambi­
ţiunea personală“.
Dar mintea lui Eiminescu evoluase în sensul Junimei şi, în-
tr’un memoriu ce va scrie în curând sub titlul : N aţionali şi C osm o­
poliţi, el devine un junimist în toată puterea cuvântului, luând chiar
apărarea junimismului.
După o tradiţie verbală, se crede că el ar fi cunoscut sau poate
numai văzut pentru întăia oară în vacanţa acestui an 1870, pe
Veronica Micle, la Iaşi. După alte date, el o cunoscu în anul ur­
mător la Viena, unde ea veni cu bărbatul său Micle, şi Eminescu
o întovărăşi să viziteze monumeneie şi frumuseţile Vienii. E l se
înamoră atunci de dânsa într’atât, încât dragostea aceasta constitue
cea mai mare pasiune a sa, deşi nici ea n’a fost de prea lungă du­
rată şi fericită.
Cum tot în anul 1870 1) se împlineau 400 de áni delà înte-
meerea Mănăstirei Putna, studenţimea delà Romănia Jună voi să
profite de ocazie spre a pune la cale o serbare la mormântul lui
Ştefan cel Mare, şi, la 15 August, în ziua de Sf. Maria, când se
serba hramul bisericei şi se aduna multă lume la Putna, ea invită
delegaţiuni din toate ţările locuite de români ca să facă o manifes­
tare naţională. In gândul lui Eminescu, delà care probabil a plecat

1) Din pricina răsboiului franco-german, sărbătoarea avu loc în 1871.

33 3
ideea, cugetată, „clocită“ , de el mult timp, serbarea aceasta era un
prilej fericit de a strânge într’un congres studenţii români din toate
ţările locuite de ei, spre a putea găsi o îndrumare sufletească ce avea
să ducă la unitatea lor culturală, piatra fundamentală a viitoarei lor
uniri politice. Simţitor la durerile poporului român, risipit sub atâ­
tea stăpâniri străine, o dorinţă arzătoare îi umplea sufletul de a lu­
mina toată suflarea românească, de a o întări şi duce spre destinele
ei fireşti. Acesta era tâlcul adunării studenţilor români la Putna.
B l făcu, fireşte în chip discret cum era firea lui, tot ce mintea şi
inima lui crezuse că trebuie să facă : programul amănunţit, apeluri
la personalităţi ca Alecsandri şi Kogălniceanu, concesii Austriei pe
teritoriul căreia se petrecea serbarea, strângere mare de ţărani şi
altele încă,
întâmplarea făcu ca în România să fie atunci Conservatorii
la putere şi credinţa tuturora era că guvernul va împedeca serbarea
pentru cuvinte diplomatice faţă de Austria. Alecsandri, Kogălni­
ceanu, fraţii Brăteni, Goleştii, încurajau cu toate acestea, studen­
ţimea şi o îndemnau să meargă înainte.
E a rugă pe Vasile Alecsandri să facă un imn ocazional, pe
Flechtenmacher şi pe Caudella să scrie câte o compoziţie muzicală
pe imn, iar discursul festiv, care urma să fie ţinut de un student
să fie ales de Alecsandri, Maiorescu, Negruzzi şi Pogor.
Cum se aşteptau la aproape 2000 de persoane, trebuiau pre­
gătiri ca lumea aceasta să fie transportată la Putna, să fie găzduită
în sat şi Mănăstire, să fie hrănită timp de două zile. Trebuiau stea­
guri, sute de lampioane, mii de candele şi ştiube.e de răşină care
aveau să fie aprinse pe culmile dealurilor dimprejur ; trebuiau zidite
cuptoare pentru a coace pâinea, vetre la care aveau să lucreze bu-
cătăresele. In scopul acesta, Comitetul şi Eminescu s’au dus la
Putna cu câteva zile înaintea serbării. Seminariştii din Cernăuţi şi
34
băeţii de la cele două gimnazii din Bucovina lucrară cu tot entu­
ziasmul vârstei lor. Cutreerau satele, angajau căruţe, adunau ve-
linţe şi perini pentru aşternuturi, farfurii, tacâmuri şi feţe de masă.
încrederea cu care românii din Bucovina şi mai ales preoţii şi-au dat
avutul lor a întrecut toate aşteptările.
Oaspeţii au sosit în ziua de 14 August, o zi frumoasă de
toamnă. începutul serbării a fost în amurgul serii. De sub porticul
festiv, ridicat la mică distanţă, procesiunea plecă spre Mănăstire.
Comitetul, ou eşarfe tricolore purtând urna de argint şi velurile de
catifea albastră şi roşie cu cusuturi de aur, lucrate de damele ro­
mâne din Ţ ară şi Bucovina, mergea în fruntea convoiului, după
care venea tăcută nenumărata şi impunătoarea mulţime de popor.
Ajunşi în faţa lăcaşului de odihnă al marelui Domn, momentul în
care începu corul să cânte imnul, în mijlocul unei tăceri religioase,
cu urna votivă, aşezată la capătul mormântului pe un pedestal de
marmură neagră, cu epitafurile şi steagurile întinse pe pământ, cu
toată asistenţa în genunchi în faţa mormântului, fu un moment su­
prem al serbărei. Maiorul Boteanu, care se întorcea din Franţa,
unde luase parte la răsboiul de acolo, după ce rosti o cuvântare
ce electriză asistenţa, descinse centurionul delà brâu şi îl lăsă ca
prinos de admiraţie şi pioasă veneraţie din partea oştirei române
pe mormântul marelui Domn.
Lampioanele şi miile de candele ardeau, treascurile bubuiau,
taraful lăutarilor din Suceava, îmbrăcaţi în anteree, cânta m arşuljui
Mihai Viteazu.,
Eminescu plecă delà poarta Mănăstirei şi se urcă pe deal ca
să vadă desfăşurarea acestei priveşti sub poalele vechilor codri
redeşteptaţi un moment în falnicele lor amintiri.
Cuvântarea festivă însă, aleasă de Maiorescu, Negruzzi şi
Pogor, fu cea a lui Alexandru Xenopol, student la Berlin, care nu
35
 era simpatic majorităţii studenţilor, crezânidu-1 evreu, cum nu erau
în mare parte nici cei ce o aleseseră. Antagonismul dintre naţio­
nalişti şi cosmopoliţi reapăru. El fu o umbră în tabloul măreţ al
momentului. A urmat masa şi, după masă, s’a întins hora mare pe
iarba din faţa porticului, după care avu loc congresul studenţesc.
Aici se arătară aceleaşi dezbinări de vederi în discuţii: la întreba­
rea, pe ce idei s’ar putea desvolta întreaga tinerime româna aca­
demică în chip omogen, scoţând o revistă a studenţimii la Viena, ei
nu se putură înţelege din pricina aceloraşi principii ce-i despărţeau.
Eminescu cu cei trei patru ai lui, s’a retras în clopotniţă,
aducând câteva braţe de fân, pe care le-au aşternut pe jos ca să
doarmă pe ele, aşa gătiţi de sărbătoare cum erau. E l nu înceta de
a întreba pe cei din jurul lui : — Cum se poate ca atâtea oapete la
un loc să nu facă nici cât un singur cap?...’’ Pentru el, congresul
fu o desiluzie. Dar gândul cel mare se îndeplinise : studenţii români
de pretutindeni, inteligenţa şi poporul român au făcut cunoştinţă
între ei, au legat prietenie, au cules impresii mari, s’au regăsit în
acelaş singur neam, s’au unit în acelaş ideal şi în aceleaşi speranţe
de viitor.
Eminescu veni în ţară ca să adune sumele ce se subscriseseră
şi să le trimită Comitetului din Cernăuţi şi apoi se întoarse la Viena,
unde rămase încă până la sfârşitul anului şcolar 1871/72.
Din două scrisori ale lui şi anume, din cea de la 10 Februarie
1872 reese că el fusese bolnav de gălbinare, provenită din izolarea
lui de lume, zicea doctorul, ceeace el nu credea. La urmă, el rugă pe
scumpii lui părinţi să-i trimeată banii lunari pe la 25 ale lunei, fiind­
că sta la oameni săraci şi trebuia să răspundă şi el cel puţin cu
punctualitatea”. Ii mai ruga încă „să anticipeze cu trimeterea a trei
galbeni, dacă în împrejurările lor grele le este cu putinţă, fiindcă
are nevoe de o restaurare cum se cade”...
3ti
 In a doua scrisoare, datată din 8 Aprilie 1872, cerea tatălui
său suma de 8 galbeni pentru plata înscrierei trimestriale la Facul­
tate şi-i mai spunea ,,că i’ar mai trebui un pardesiu, pentrucă pe o
vreme aşa caldă nu poate umbla cu paltonul, şi apoi, nu e nici atât
de cald oa să poată umbla numai în jachetă”.
întors la Iaşi, după anii de studii de la Viena, el se hotărî
să se ducă să aprofundeze filozofia la Berlin, unde şi plecă în
toamna anului şcolar 1872/73 urmând acolo cursurile Universităţii
până la sfârşitul anului 1873/74.
La începutul anului 1874, Maiiorescu, prevăzând că avea să
facă parte din viitorul minister conservator, prin o scrisoare tri­
misă lui Eminescu la Berlin, îl îndeamnă să se pregătească ca să-i
suplinească cursul delà Universitatea din Iaşi, şi, pentru aceasta,
să-şi ia doctoratul în filozofie. Eminescu, cu firea lui, n a luat
doctoratul şi nici nu s’a încercat să-l iee. E l ocupa atunci la agen­
ţia diplomotică română din Berlin funcţiunea de secretar, unde mai
întâi a fost trimis ca agent Teodor Rosetti pentru regularea chestiei
•Strusberg şi mai în urmă N. Creţulescu. Spre a-şi consacra tot timpul
pentru studii, el ceru un ajutor bănesc delà Stat, şi Maiorescu,
ca ministru de instrucţie, îi trimise o sută de galbeni, pe care urma
a-i restitui poetul din leafa sa mai târziu. In o scrisoare a lui de mul­
ţumire, se vede şi raportul ce exista între el şi fratele său mai mare,
Şerban, om rece, care deşi tot la Berlin, locuia departe de dânsul şi
cu care nu se vedea aproape deloc...
Intorcându-se Ia Iaşi, mai curând decum se aşteptau amicii
lui, el fu numit director al bibliotecei centrale de-acolo, pe ziua de 1
Septemvrie 1874, post potrivit cu el, găsit poetului de Pogor, dar
în care nu stătu nici un an, săpat fiind de D. Petrino, poet şi el, care
îl înlocui. Eminescu fu nevoit atunci a primi postul de revizor şcolar
37
al judeţelor Vaslui şi Iaşi, prin decretul semnat de Maiorescu în
1 Iulie 1875.
T o t atunci el a dat lecţii la Institutele Unite, dupe cum se
vede din foile unui caet din manuscrisele sale.
In anul 1875( când se serba de Austriaci inaugurarea Uni­
versităţii din Cernăuţi şi tot odată aniversarea de o sută de ani a
încorporării Bucovinei la Austria, festivităţi, la care românii nu luară
parte, Eminescu plecă şi el la Cernăuţi, unde trase în gazdă la prie­
tenului lui din copilărie, Stefanelli, aducând cu dânsul câteva sute
de exemplare dintr’o broşură intitulată R ăpirea Bucovinei, ca o con-
tra-otravă a zilei aceleia pentru români, pe care le şi împărţi a doua
zi. După aceea, vizitară împreună mormântul lui Arune Pumnul şi
revăzură şi căsuţa în care locuise dânsul ca student : „Uite în căsuţa
asta mică”, zise el impresionat „am locuit eu. Aici era şi biblioteca
studenţilor români la care am fost şi eu bibliotecar”.
In Iaşi, Eminescu sta la Ion Bodnărescu, directorul şcoalei nor­
male. în curtea Biserieei Trei-Sfetite. T o t acolo mai sta încă şi Mi-
ron Pompiliu şi alţii, care toţi duceau o viaţă de boemi. Când unul
se scula, altul se culca şi dimpotrivă, aşa că niciodată nu erau toţi
gata la masă. Deaceea, în loc să se zică locuinţei lor la Şcoala Nor­
mală sau la Biserica Trei-S fetitele, cunoscuţii lor îi ziceau la Ba­
lamuc.
Pe vremea aceea, Eminescu era un om voios, plin de sănătate
şi de tinereţe, şi ceeace-1 încânta mult erau nopţile cu lună. El lua
pe câte unul din tovarăşii de locuinţă şi-i purta pe la Copou şi mai
la deal până la grădina lui Pestert pe la Socola printre vii, pe valea
Bahluiului. întorşi după miezul nopţii, frânţi de oboseală şi de
somn, tovarăşii se culcau şi dormeau duşi. Eminescu se aşeza la
masă şi începea să scrie ori să-şi revadă cele scrise. Altă dată, după
38
astfel de preumblări, dormea câte douăzeci şi patru ore fără să-l mai
poată scula nimeni.
Sărbătorile, Eminescu mergea şi citea poeziile sale la Veronica
Micle. Vinerile, se ducea la seratele literare ale Junimei, de unde
nu lipsea niciodată şi unde într’un timp, dat fiind glasul lui fru­
mos, era cititorul tuturor poeziilor. E l publică atunci în Convorbiri
C răiasa din poveşti, Lacul, Călin, Strigoii şi altele. Relaţiile lui cu
junimea se mărgineau la literatură. Mulţi chiar din membrii ei nu-i
gustau în sufletul lor versurile găsindu-le confuze şi prea nemţeşti.
Avem credinţa că şi Negruzzi era dintre aceştia. Intre el şi Maio-
rescu era de asemenea o legătură de stimă ; şi încă de stimă par­
ţială, Eminescu considerând pe Maiorescu ca o inteligenţă supe­
rioară şi de o înaltă cultură, dar în fond un „critic, floare deşartă
care n’a adus roade”; Maiorescu pe Eminescu ca un talent adevă­
rat, deşi, în prima lui părere scrisă, zicea că-i vine cu greu să-l pue
imediat după Alecsandri, nesfiindu-se totuşi să-l pue în rând cu
Bodnărescu; încolo, adică în afară de acciedntul talentului şi com­
ponentele lui, poetul era un om lipsit cu totul de alte însuşiri.
Părerile lor astfel diminuate, a unuia despre celălalt, plecau din
firile lor deosebite, Eminescu fiind dominat în viaţă mai mult de
inimă, iar Maiorescu mai mult de minte1).
In 1876, Eminescu fu destituit de partidul venit la putere, din
postul de revizor şcolar, fiind socotit ca partizan al lui Maiorescu,

1 ) Pentru Eminescu, dovadă e toată opera lui ; pentru Maiorescu, toate

scrierile lui. In „Privirea istorică” delà începutul D iscu rsu rilor sale p arlam en tare,
acesta zice fără înconjur ; L a începutul războiului franco-german unde la 1870.
„toţi deputaţii şi ziariştii noştri doreau armelor franceze o victorie strălucită, pe
când evidentul interes al T ării care îşi alesese un Domnitor din casa Hohenzollern,
era din contra isbânda Germaniei asupra Franţei”«.
39
 sub pretext însă, că nu-şi făcuse inspecţiile în cele două judeţe,
delà 15— 31 Martie.
Surprins, el a răspuns printr’un protest de oan corect, ară­
tând ministerului că i se cerea un lucru cu neputinţă ca la fiecare
15 zile să facă revizie în judeţe, deoarece un revizor şcolar împreuna
toate activităţile cancelariei lui, fiind curier, copist, registrator, ad­
ministrator examinator, etc., şi trebuind să fie în acelaş timp veşnic
în călătorie, într’un judeţ sau în altul, la cele 152 de scoale ale
circumscripţiei.
Protestul lui n’a avut nici un efect. Destituirea aceasta a fost
pentru el o suferinţă pe care a resimţit-o toată viaţa.
Şaisprezece zile mai târziu, o lovitură şi mai grea pentru con­
ştiinţa lui. El fu dat în judecată că ar fi sustras cărţi şi mobilier
din biblioteca statului. La această acuzare a contribuit tot Petrino
care se răsbuna pe Eminescu pentrucă-i criticase, cum ştim, lucrarea,
împreună cu celebrul Vizanti, fugit în lume în urma furturilor ce
săvârşise. Parahëtul tribunalului din Iaşi, în urma justificărilor lui
Eminescu, a stins acţiunea penală ca nefiind caz de urmărire.
Bietul Eminescu, cu bunătatea lui, se mulţumi să scrie o epi­
gramă la adresa lui Petrino, în care, ca şcolarii depe băncile şcolii,
îl făcea armeano-grec şi, sub titlul străveziu şi spiritual de Petri-
N otae, îl descria astfel :

împresurat de creditori, se vede,

şi neputând plăti cu rele rime,
T e -a i strecurat pe Ia cordon, sublime,
Să ne-amărăşti cu versuri centipede...
Făiclie nu-i nemţescul tăiu opaiţ !...

In realitate, lovitura aceasta l’a demoralizat cu desăvârşire.

„De acum zice el în o scrisoare către Veronica Micle, rămas fără
40
 o poziţie materială asigurată, purtând lovitura morală ca o rană
ce nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei
n eavând nici un scop, nici un ideal. Crede-mă, că de azi sunt un
om pierdut pentru societate”.
T o t ca dovadă de excesele antagonismului politic din timpul
acela, a fost tras în judecată MaOorescu pentru suma de 100 gal­
beni, trimisă studentului Eminescu în străinătate şi făcut răspunză­
tor de ea. In raportul prezentat adunării deputaţilor de către comisia
de dare în judecată a Camerei, se zice că „prevenitul Maiorescu a
comis o adevărată risipă de banii statului, dând cu împrumut bani
publici şi cu termen nelimitat la favoriţi de ai săi”.
Cam prin anii aceştia, 1875—^ am dat noi şcolarii de pe
băncile liceului din Bârlad, de poeziile şi de Sărmanul Dionis al
lui Eminescu. Venind acolo ca supleant de tribunal N. Volenti,
care începuse să scrie şi el versuri şi fiind aibonat la Convorbiri,
puturăm şi noi câţiva elevi, între care şi Vlăhuţă, să avem atât nu-
merile noi ale Revistei cât şi câţiva ani din urmă. Mi-aduc aminte
cum în fundul unui pat mare de scânduri, acoperit c i saltele de
creton gălbui, în care dormea Vlăhuţă cu alţi doi colegi/ citeam
de câtva timp în orele libere piesele lui Shakespeare într’o carte
groasă franţuzească cu textul pe două coloane, dată lui Vlăhuţă
de logodnica lui d-şoara Ida Pagani, fata profesorului nostru de
limba italiană, cu care se şi căsători el fiind încă elev în liceu. V lă ­
huţă era o fire precoce; scriea versuri de pe la 14 ani. La inceput.
influenţat de poezia lui Alecsandri, a scris poezii în limba, stilul şi
felul de a simţi al lui Alecsandri. La una din ele, trimisă la Convor­
biri şi semnată numai cu iniţialele lui, A. V ., direcţia Convorbirilor
a răspus — în corespondenţa ce era la sfârşitul revistei — „că
fiind o prea de aproape imitaţie a lui Alecsandri până şi în iniţia­
lele numelui, răsturnate numai, A. V ., în loc de V . A., aşteaptă de
41
la el alte versuri mai originale, ceeace s’a şi întâmplat. Când dădu­
răm de C onvorbirile L iterare, fu ca o revelaţie. Deprinşi cu ver­
surile celorlalţi poeţi, versurile lui Eminescu ne surprindeau fără
să le înţelegem bine ; ne apăreau învăluite într’un fel de ceaţă. Nu
mai încape vorba că ceaţa nu era în poeziile lui'. Lucru nu era de
mirare pentru nişte şcolari, când oameni ca Haşdeu, condamnând
în bloc Junimea, cuprindea şi pe Eminescu. încetul cu încetul însă,
versurile lui avură asupra sufletului nostru o putere de încântare
cu nimic egală în vre-o altă literatură.
Rămas fără nici un sprijin material, Eminescu găsi un loc
cu tripla sarcină de redactor, administrator şi corector, la C urie­
rul d e Iaşi, plătit cu 100 lei pe lună. Suma aceasta, neajungându-i
fu nevoit să recurgă pentru locuinţă la prietenul său Creangă care
îl primi bucuros în „bojdeoaca lui”. Prietenia lor, urmare a unei
înrudiri sufleteşti, a devenit istorică. In afară de orele citirii şi
scrisului, momentele zilei de odihnă şi de recreare le petreceau
împreună. Ei se admirau unul pe altul, fiindcă fiecare era pentru
celălalt o lume deosebită şi deci cu atât mai interesantă. Eminescu
era pentru Creangă lumea întreagă, universul, trecutul cu credin­
ţele, cu faptele, cu filozofiile lui ; Creangă era vâna românească,
isteţimea şi înţelepciunea ţăranului român, redată în o scânteietoare
floră verbală, poznaşă, veselă şi vie ca florile de lângă izvor. Când
zicea unul una, deschidea la celălalt sertarul corespunzător al lumii
lui. De aceea, ei se retrăgeau şi se înfundau singuri prin locurile
unde nu mai venea nimeni din ai lor, prin mahalalele depărtate, în
câte o cârciumă din Tătăraşi sau Păcurari, şi acolo, cti câte un
pahar de vin dinainte şi cu o friptură friptă de însuşi Creangă pe
cărbunii ce-i aducea alături, vorbeau amândoi ceasuri întregi, une­
42
ori nopţi întregi până la ziuă, tot ce le trecea prin minte, mirând
unul pe celălalt şi preţuindu-se şi mai mult.
In toamna anului 1877, el se retrase de la Curierul de Iaşi,
unde scrisese nuvele La aniversată şi C ezara, şi veni în Bucureşti,
fiind însărcinat de amicii săi cu redacţii gazetei conservatoare
Timpul.

Prin 1880— 81, el cunoscu la Maiorescu pe D-na Leca că­

reia i-a închinat versuri şi o iubi câtva timp, deşi ea i-a nesocotit
dragostea.
T o t cam pe atunci, el cunoaşte şi pe D-na Dr. M ite Kremnitz,
căreia i-a dat lecţii de limba română, i-a dedicat versuri şi pc care
a iubit-o în sec&t, neîndrăsmind să-i se destăimuiască.
Aceste sentimente însă, chiar aşa cum sau înfăţişat ele, nu
au fost pentru dânsul decât ca nişte licăriri trecătoare într’o noapte
adâncă. Vremea lui, de dimineaţă şi până târziu seara, era luată
de gazetă; timp de şase ani, când mâncat ca vai de om, când ade­
sea ori nemâncat, şi trăind toată ziua în întunerecul redacţiei din
hruba delà Bőssel, el se istovi într’o lucrare mai mult de „clanţă
politică”, care îi e ra . nesuferită, atât prin firea lui idealistă cât
şi prin caracterul lui blând, onest şi conştiincios. Ce prăpa­
stie între visul şi viaţa lui! Ce distanţă între ideal şi realitate !
Timpul, pe care îl ducea el aproape singur pe umeri, nu era spri­
jinit de conservatori, după cum ar fi trebuit să fie. Abonamente
puţine, vânzarea cu numărul şi mai neînsemnată, anunţuri mai
deloc. Ajunsese un moment că se credea atunci când conservatorii
rămaşi sub guvernul celor 12 ani de stăpânire liberală, nu mai erau
decât atâţia câţi încăpeau la o masă, verde — că Timpul nu se
mai putea susţine şi că va dispărea. Eminescu n’avea decât 300
lei pe lună, din care-şi plătea chiria, se îmbrăca şi mânca, dar şi
43
 pe ei, îi primea în rate mici, cum putea să-i scoată delà casier ce
nu-i avea niciodată şi nici nu rniai dedea pe la redacţie din pricina
aceasta, iar când i se duceau chitanţele acasă, ele se întorceau tot
ne •r l i täte, cum neachitată era mai totdeauna şi chiria loca.u ui.
Câteva fragmente din+r’o scrisoare a lui către Veronica Micle,
d'.n 1882, fac să reeasă pe deplin starea lui sufletească de atunci r
„Tu trebue să-ţi închipui astăzi sub figura mea un om foarte
obosit de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii
şi pesté aceasta un bolnav care ar avea nevoe de cei puţin şase
luni dc repaus pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape
o duc într’o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într’ua cerc
vicios în cercul acesta care, cu toate acestea e singurul adevărat,
de şase ani n am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă
pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Quelle vie, mon
Dieu, quelle vie !
Să pot sbura, pe trei zile la Iaşi, tare aş veni. Dar mai mult
de trei zile n aş avea, pentrucă eu nu am vacanţă, ci trebue să
trag ca catârii greu la vale şi greu la deal.
Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată
cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi î
Folosul meu după atâta muncă e, că sunt stricat cu toată
lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată şi toată elasti­
citatea intelectuală s’a dus pe apa sâmbetei.
Eu rămân cel amăgit în afacere căci am luptat din convin­
gere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor.
Dar nu merge; în opt ani de când m’am întors în România, decep-
ţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obo­
sit. încât degeaba pun mâna pe condeiu şi mă încerc a scrie ceva.
Simt că nu mai pot, simt că am secat m oraliceşte şi că m i-ar tre­
bui un lung, lung repaus, ca să-mi, viu în fire. Şi cu toate acestea.
44
 ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-i pot
avea nicăeri şi la nimeni. Sunt istovit, nu mă mai regăsesc şi nu
mă mai recunosc... Aştept telegramele Havas ca să scriu iar, să
scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aş fi mai ajuns
să trăesc !”...
Nu odată l-au auzit amicii lui plângându-se: „Tare aş vrea
să adorm odată şi să nu mă mai deştept!" Cei şase ani delà Timpul
i-au grăbit sfârşitul.
Trudit aşa în viaţa, la vârsta de 28 de ani, când alţii încep
a trăi şi a simţi, el scrie, în 32 de variante, versurile : M ai am un
singur dor, să mă lăsaţi să mor, ca singura dorinţă ce-i mai ră­
măsese în viaţă.
Dacă insistăm asupra traiului lui nenorocit, este că fiind con­
timporani cu el — fie chiar că nu i-am apucat decât cei din urmă
ani — ne credem datori a privi omul aşa cum l'am cunoscut în rea­
litate. Posteritatea va putea fi indiferentă, căci ea va privi numai
opera poetului. Noi însă nu putem uita sufletul lui, suferinţele şi
chinurile lui, am fost alături cu unele din ele şi nu putem să le
înlăturăm din amintirea noastră.
Anghel Demetriescu, care l’a cunoscut de aproape când era
la Timpul, zice în privinţa aceasta: „Şefii partidului petreceau ve­
rile în răcoarea munţilor străinătăţii iar el. sărac, nenorocit nebă­
gat în seamă, exploatat chiar de cei ce-1 preţuiau — asuda în zădu­
ful muncii silnice delà Bucureşti’’. Vlăhuţă, deasemenea, adăuga tot
cu privire la viaţa lui de atunci: „Conştiincios şi muncitor peste
măsură, de multe ori Eminescu ducea singur, greutăţile gazetei.
Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Şi a doua zi, palid, ne­
pieptănat. plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de foi scrise,
intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţiile făcea
corecturi, şi numai seara când gazeta începea să se vânture la
4u
xoată, atunci îşi aducea aminte că el e trudit şi n’a mâncat nimic
în ziua aceea...
Intr’o zi l’am găsit făcând corecturi. E ra obosit la faţă.
— Uf, nu mai pot, nu mai pot. Aş vrea să mă duc undeva
la ţară, să mă odihnesc vre-o două săptămâni.
— De ce nu te duci ?
— Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las
în locul meu ?”’...
Cunoscându-i viaţa aceasta, cât de falş sună întrebarea şi
răspunsul lui Maiorescu: „A fost nefericit Eminescu? Nu, „răs­
punde el...
Prin anii aceştia, 1880— 81, l-am văzut şi eu pentru întâia
oară pe Eminescu. In una din frazele lui minunate, Lamartine,
zice că: „omul nu moare încă pământeşte cât timp trăesc cei ce l’au
văzut şi-şi aduc aminte de dânsul: e numai un crepuscul de scară
al vieţii, după ce s ’a stins scurtul nostru soare pe pământ. Când
însă, se duc toţi acei ce l-au cunoscut, atunci se întinde asupra
fiinţei lui trupeşti noaptea cea adâncă a morţii”.
Din ziua în care l’a văzut, Eminescu trăeşte în mintea mea
în toată frumuseţea lui şi în cele mai mici amănunte ale fiinţei sale,
văzută cu ochii adolescenţii. Era într’o seară de toamnă, într’un
restaurant din josul Teatrului Naţional. In sala plină, zgomot mare,
căldură, fum de tutun, miros greu de mâncări. C a prin ceaţă, se
vedeau în fund lăutarii care cântau. Eminescu sta singur la o masă
în faţa unei oglinzi. El părea absent, se gândea aiurea. Din când în
când, aprindea o ţigară, aruncând privirea la stânga lui, unde erau
doi inşi care gesticulau aşa de tare, de credeai că vor să-şi scoată
ochii, întorcea apoi cătarea spre lăutari la câte un cântec, şi intra
cu gândul iar în el însuşi. L ’am privit aşa mai bine de o oră. In
admiraţia vârstei de atunci, doream parcă să pătrund cu privirea
46
 sub fruntea lui ca în mecanismul unui ceasornic, să surprind cum
se făurea acea incantaţie a poeziei Ini...
Intr’un moment, lăutarii începură să zică un cântec bătrâ­
nesc care trecu în doină. E l ridică puţin capul cu faţa mişcată şi
aascultă zâmbind cu buzele întredeschise. Desigur, tristeţea acea a
bucăţii, ca un ecou al munţilor româneşti, i se strecura în suflet cu
un înţeles adânc. Vioarele oftau prelung, naiul sfâşia aerul cu ţipe-
tul lui ascuţit şi pustiu, ţimbâla prevestea furtună. Qu cât îi priveam
mai mult faţa, cu atât parcă desluşeam cum se limpezea în mintea
lui înţelesul doinei, ca o tragedie a vieţii poporului românesc, trans­
pusă în sunete. Şi, trecând încet ochii şi zâmbetul lui asupra sălii,
Eminescu îmi părea că vedea chiar în lumea veselă din prejuru-i,
în fundul sufletului ei. suferinţă şi durere şi că veselia aceea era
factice, ca şi când ar fi fost o mască râzătoare pe un obraz în­
durerat...
Aşa că, privind faţa lui Eminescu, mi se lămuri în gând esenţa
tristei lui poezii.
Poetul avea atunci cam vre’o 30 de ani şi scrisese cele mai
multe din poeziile sale. înfăţişarea hui, mişcările, atitudinea lui. creş­
teau poate în ochii mei, văzute sub aureola poetului, dar impresia
mea era în mare parte adevărată, căci natura fusese darnică cu el
si în privinţa aceasta. De statură de-asupra mijlociei), cu trupul'
proporţionat şi bine legat, cu trăsăturile feţei regulate şi dis­
tinse, părul negru, lucios şi cam lung, fruntea înaltă şi senină de
parcă se cobora din lumea unui vis, susţinută de arcurile regulate
a două sprincene negre; ochii negri umbriţi şi adânci pe care arare­
ori ţi-i dădea să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în
jos: — în clipa însă, în care ţi-i trecea pe dinainte, surprindcai în
ei pâlpitul unei lumini incandescente ca un scăpărat a! focului tai­
nic ce-i ardea sufletul; zâmbetul, mobil, diversificându-se în orice
47
moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, dispreţuitor, dure*
ros oglindindu-i oarecum mimica gândirii; nasul corect, mustaţa
neagră buzele armonioase, barba rasă, gâtul rotund şi larg; pie­
liţa obrazului albă, mată şi palidă ca albeaţa marmurei îngălbenite
de vreme; aerul feţei pătruns de inspiraţie, — totul, amintind capul
lui Guy de Maopassant idealizat sau pe cel al lui Edgard Poe îm­
blânzit.
Câtva timp mai târziu, citind versurile lui închinate unui amic,
îmi aminteam de impresia mea din seara aceea şi vedeam cât de
mult i s'ar fi potrivit lui însuşi acele versuri în care se întreba şi-şi
răspundea singur.
O chii ? C âte dulci imagini au sorhit a lor lumine...
Capul ? O de câte gânduri el a fost împopulat...
Inima ? C âtă simţire frământat-a ea în sine...
Sufletul ? C âte speranţe, câte visuri a păstrat !...

T ot astfel, citind nuvela sa C e zar,a portretul călugărului Ie-

ronim îmi aminti pe al lui însuşi:: „O frunte înaltă şi egal de largă,
deasupra căreia părul formează un codru luciu şi negru, aşezată
deasupra nasului fin, o gură cu buzele subţiri, o bărbie rotundă,
ochii mulţumiţi, privesc cu un fel de conştiinţă de sine care ar putea
deveni cutezare, — expresia lor e un ciudat amestec de vis şi re­
ţinere rece”...
Şi toate acestea, învăluite în*modestia, faţă de lume, şi timi­
ditatea lui firească atât de frumoase, pornite, nu din vanitatea sau
din orgoliul de a nu păstra dedesubtul opinei ce-şi făceau alţii
despre el, ci de ideea ce o avea el despre om faţă de natură şi poate
şi de teama simplă a celui ce. trăeşte singur, teama de a nu greşi,
de a nu-şi da pe faţă nedeprinderea cu lumea, de a nu contra­
ria, de a nu supăra pe nimeni, mulţumindu-se cu acea. ascunsă
în el. „conştiinţă de sine”. Maiorescu crede că Eminescu, în toate
48
 actele lui ca şi chiar în poeziile lui, nu punea nici un preţ pe per­
sonalitatea lui: „El citea poezia lui ca şi când ar fi fost a altuia,
fără vre-o ambiţie personală..,. Parcă ar fi fost o lucrare străină
de el niciodată nu s’ar fi gândit măcar nici s’o publice Publicarea
îi era indiferentă... Se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic
cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu,
el se considera oârecum ca organul accidental, prin care însăşi poe­
zia se manifesta, aşa că ar fi primit cu aceiaşi mulţumire să se fi
manifestat prin altul” .
Noi credem că Maiorescu voind să înalţe pe Eminescu, îl
micşorează, dacă nu-1 denaturează, făcând din el o ficţiune abs­
tractă. Eminescu era un supra-om, e adevărat, dar în cuvântul
acesta temelia e cuvântul om, atât sufletească cât şi trupească.
Acel străvechiu Homo sum... al lui Terenţiu, nu putea fi aplicat
mai plauzibil nimănui decât lui. In realitate, el a fost un suflet
trudit atât de problemele mari ale lumii cât şi de întâmplările vieţii,
şi de unele, trudit rău. Noi îl iubim şi-l admirăm, fiindcă ştim că
a fost om; dacă n ’ar fi fost om tiu ne-ar interesa. E l ar putea fi
caracterizat mai curând: un turment calm, decât „o seninătate
abstractă”, cum i-a zis Maiorescu.
In două traduceri ale sale din Goethe, el pare a ne confirma
singur ideea de personalitate şi de amor propriu zicând :

Spun popoare, sclavii, regii,

Gă din câte’n lume-avem
Numai personalitatea
Este binele suprem...

C ă ’n ziua ’n care lumii te dete mai întâi

Sta soarele pe ceruri spre-a saluta planeţii,
Crescuşi după-acea lege, de ea şi azi te ţii,
Cum o urmaşi pe-atuncia, păşind în drumul vieţii ;
49 — 4
 Nu scapi de time însuş, cum eşti trebue să fii
Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeţii...
Ş i nici un timp cu nici o putere la o lajtă
Nu frâng tipiarul formei, ce vie se desvoltăi..

Privindu-i fizicul robust ca piatra, ochii săi adânci, vigoarea

latentă a figurii, aveam impresia că din ele coborau versurile lui
de o structură atât de trainică; din paloarea şi din zâmbetul lui *
trist, melancolia din ele.
[Unii din cei ce ne citesc, vor găsi poate exagerate impresiile
noastre asupra omului ca şi în privinţa operei lui şi că ele nu fac
dovada unei critici cumpănite şi reci. Mărturisim că nici nu intră
în intenţia noastră de a încerca o critică riguros doctorală, aşa
cum se face ea îndeobşte, ci numai de a transmite impresiile unui
iubitor de literatură, cu titlu, dacă se poate zice, de documente
sufleteşti. Idealul ar fi ca, trecând printr'un astfel de suflet, ca o
apă de izvor printr’un filtru, poetul să apară nu numai mai lim­
pede şi mai încântător, dar şi In o lumină deosebită, evidenţiin-
du-şi şi mai mult virtuţile adânci].
Discret, rezervat, simţindu-şi superioritatea, Eminescu de re­
gulă tăcea şi asculta pe alţii. Era însă, cum zice un poet italian,
„un bel silenzia chi non fu mieii scriitto”. Respecta convingerile fie­
căruia, iar la laudele nesăbuite ce i se făceau în faţă, părea mai
contrariat decât de nişte vorbe rele. Intre oamenii de lume, era
jenat, vedea că nu poate fi în felul lor şi nu ştia cum să se stre­
coare mai curând din mijlocul lor, lăsându-se câteodată umilit el,
decât să umilească dânsul pe alţii. Faţă cu femeile deasemenea; el
le ocolea. — Ca locuinţă, sta când într’o cameră din fundul curţii
clubului Conservator, când în câte o chilie de biserică la Căimata,
între „negre vechi zidiri ”, ca şi când ar fi voit să trăiască în trecut
50
 nu numai cu gândul dar şi cu fapta. In Sărm anul Dionis, el ne
descrie probabil una din locuinţele lui când zice :
„Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie, ce curgeau prin
pod şi un mucegai verde se prinsese de var ; cercevelele ferestrelor
se curmau sub presiuneae zidurilor vechi şi gratiile erau rupte; nu­
mai rădăcinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. In colţurile
tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte, păianjenii îşi executau paş­
nica lor industrie; într'un colţ al casei la pământ, dorm una peste
alta vr’o câteva sute de cărţi vechi. Multe din ele greceşti, pline
de învăţătură bizantină. In alt colţ, un pat adică câteva scânduri
pe doi căpriori, acoperite cu miindir şi c ’o plapomă roşie. înaintea
patului, o masă murdară... Pe ea, hârtii, versuri, ziare rupte, bro­
şuri efemere, din câte se împart gratis, într’o neordine într' adevăr
păgânească... Sărăcia aceasta era luminată de razele unei lumânări
de seu, băgată în gâtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vi­
zuină! Şi aici, aici petrecea el vara şi iarna. Iarna de gerul cel
amarnic trosnea grinda în odae... A r fi voit să doarmă, să viseze,
-----dar gerul M îngheţa pleapele şi-i painjenea ochii”...
Seara pare că singurătoate îl apăsa. Ş i atunci eşea de acasă
şi se îndrepta mergând cu capul în pământ spre câte un birt A id,
în mijlocul zarvei, trăia tot singur. Cerea un pahar de vin roşu,
„căci albul are plumb”, lua un ziar oarecare, se uita pe el mai mult
ca să aibă aerul că face ceva şi gândea, cu eternul lui zâmbet oprit
pe faţă.
Onorurile, recte, după el, deşertădunile lumeşti îi păreau
copilării triste. Intr’o dimineaţă, în urma citirii la Palat a uneia din
Scrisorile lui. fu vestit că Regina doreşte să-l cunoscă. Această
atenţie îl nemulţumi peste măsură gândindu-se la urmările ei. în ­
cercă să se echiveze, dar nu putu. Când eşi din Palat, era şi zicea
amărât că „Maiorescu l’a dat în spectacol” . T o t aşa de contrariat
51
 a fost când i s a propus medalia Bene-merenti, pe care nu numai
că o refuză delà început, dar se rugă chiar să nu se facă încerca­
rea care ar trebui să dea naştere la sgomotul refuzului său.
In 1883, 5 Iunie, avu loc Ia Iaşi inaugurarea statuei lui Şte-
\f,aîi cel Mare, unde fu trimis şi el ca reprezentant al ziarului
Timpul. In vreme ce aţâţi alţii se grămădeau cu discursuri mari în
gură, el compuse frumoasa sa poezie Doina.
întors la Bucureşti, în ziua de 28 Iunie, după câteva nopţi*
de insomnie care îl neliniştiră şi îl obosiră, Eminescu dădu cel
întâi semn de nebunie, vorbind cuvinte fără şir, făcându-le să
rimeze între el şi nemai recunoscând pe nimeni.
Gazda lui, alarmată încă delà 5 ore dimineeaţa, îl înştiinţă
amicii care văzându-1 pierdut, îl conduseră şi-l instalară în ospiciul
Caritatea al d-rului Şuţu din Bucureşti. In ziua aceea, s ’ar putea
zice, că viforul ce se abătuse asupra minţii lui, desrădăcină tot ce
Încolţise în ea, lăsând în urmă pustiul în care nu mai crescu decât
sămânţa morţii.
Iată capătul vieţii sănătoase a lui Eminescu care nu număra
decât 33 de ani, vârstă la care alţii abia încep viaţa gândirii.

S ’a spus de mulţi că boala lui a fost o moştenire din familie.

E însă o afirmare nedovedită, repetată de toţi, unii după alţii. In
familia lui un frate s’a sinucis. Acesta e singurul stigmat. Dar sinu­
ciderea lui a fost urmarea boalei venerice incurabile şi cu perspec­
tivele ei înspăimântătoare. Câţi oameni nu s’au sinucis fără a fi dat
vre'un semn de nebunie mai înainte? Şi chiar când ar fi aşa, un
frate ce s’a sinucis nu poate atinge cu boala lui pe fraţii săi. Exem­
plele sunt nenumărate în atâtea familii cu câte un caz de sinu­
cidere.
D-rul Zosin. într’un studiu asupra bolii lui Eminescu, crede
52
 că dacă el n’ar fi fost alcoolic şi sifilitic, n’ar fi înebunit1). Ceeace
se poate spune cu siguranţă, e că activitatea lui intelectuală exce­
sivă l a doborât în cele din urmă. Aceasta cu atât mai muie, cu
cât cunoştinţele lui multiple care minunau pe toţi încă delà înce­
put, erau efectul unei voinţi duşmănoase, nu numai de a citi, ci de
a-şi asimila totul, adnotând, subliniind şi substanţimd. „Nu era nici
o ramură de ştiinţă omenească, pe care nu ţinea s’o aprofundeze.
Mereu se simţea încă om neisprăvit, mereu îşi da silinţa de a se
desăvârşi sufleteşte”. Copleşit apoi de munca silnică, înăsprită de
suferinţi crude, a celor 8 ani din urmă de gazetărie, care i-au putut
răscoli şi focare de boală latente, mintea lui, ca o coardă întinsă
prea mult, s’a rupt. Mulţi alţi cărturari au suferit pe urmele muncii
lor intelectuale şi au ajuns unii neurastenici pentru tot restul vieţii
lor. Alţii s’au oprit la timp şi şi-nu revenit.
Un alt semn, că sămânţa nebuniei era în el, ar fi fost ne­
glijenţa personală şi dezordinea vieţii lui, că era un om neglijent
dezordonat. Dar câţi alţi poeţi şi artişti n ’au fost oameni negli­
jenţi şi dezordonaţi? Vorbind la dreptul, această neglijenţă şi acea­
stă dezordonare au fost exagerate. Erau şi lucruri îngrijite la el,
unele mai mult decât la alţii, cum era scrisul lui, frumos,
cu ceva copilăresc în el, mângâind parcă fiecare literă în parte.
T o t aşa, faptul că era vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi
aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate;
aci de o abstinenţă de pustnic, aci, apoi lacom de plăcerile vieţii
fugind de oameni şi căutându-i, etc.” . Dar chiar presupunând că
toate aceste apucături ar fi fost mai accentuate la el, nu le vedem
şi la alţi oameni? N ’avea unele din ele însuşi Carageale care sub­
liniază contrastele de mai sus?

1) S p italu l, 1903.

53
 Să nu fi fost mai curând, în această viaţă excesivă de muncă,
curioasă şi singulară, imperativul unei chemări extraordinare. în­
colţită în inconştientul său, pentru a putea realiza acea operă poe­
tică unică ? Retragerile lui singuratice săptămâni întregi, ca mic
copil, prin păduri ca să absoarbă frumuseţea natúréi de ţară. să-şi
aprindă închipuirea şi simţirea cu basmele minunate ale bătrânei lui
şi cu ochii de foc ai fetei, căreia îi spunea ghicitori stând alături
pe stâncă descoperind misterele firii femeeşti ; răsvrătirile sufletu­
lui lui de şcolar, fugile lui delà şcoală, plecând pe jos poşte întregi
şi suferind maltratările tatălui său, numai şi numai de a fi al lui
ca să viseze şi să gândească singur ; luarea lui după trupele de tea­
tru, trăind, ca om, viaţa cea mai mizerabilă, dair trăind ca suflet de
poet o viaţă de splendide închipuiri, printre regi şi regine, eroi şi pa­
siuni mari. văzute în fiecare seară pe scenă, unde femeile îi păreau
ea nişte divinităţi ; izolările lui. petrecute închis în camerele sale de
pretutindeni, cu cărţile noi pline de lumi necunoscute, cumpărate
cu un fel de frenezie şi pe care se trudea să le pătrundă în toate
adâncurile lor — ca un nou Faust, spre a descoperi, nu misterul
vieţii, ci misterul poeziei fără moarte ; viaţa lui fără prieteni şi fără
distracţii, fără vacanţii, fără-, călătorii cât de mici ; faptul de se
neglija ca traiu. ca mâncare, ca îmbrăcăminte ; de se recreea câte
odată mai bizar decât alţii ca să-şi destindă sufletul în cât mai
scurt timp ; de zâmbea adeseaori pe drum singur dinaintea unor
gândiri noi sau frumoase pe care le întâlnise în cărţi sau în minte
sau în versul lui de acum o oră. ca nişte averi fără seamăn ; cu alte
cuvinte, scânteia geniului care străluceşte cu puterea celui mai fru­
mos astru la zenitul firmamentului nostru literar, să nu fi avut ne­
voia, pentru ca să-şi poată parcurge traectoria lui luminoasă, să se
abată din drumul pe care i-1 trăgeau părinţii şi profesorii, societa­
tea şi amicii şi să meargă pe un drum drept, al lui, care a fost sin-
54
 gui în măsură de a-i înlesni ascensiunea? Şi cele ce, pentru toţi
câţi măsură faptele vieţii lui Eminescu cu măsurile obşteşti aie ome­
nirii, nu erau decât efectele germenului boalei din el, să nu fi fost
oare nişte condiţii tiranice, fără de care nu ar fi putut fi el şi n ’ar
fi putut „creşte după acea lege”, după care „era, cum trebuia să
fie”, „spusă de sibile şi profeţi”?. Părinţii, profesorii, amicii, pro­
tectorii îl voiau, se trudeau să-l ţie în făgaşul comun al omenirii,
să fie om disciplinat, să înveţe ca oricine, toate obiectele de studii,
să-şi ia bacalaureaitui, să-şi iee titluri universitare, să fie ordonat,
cum erau ei în mediocritatea lor trecătoare, chemarea ascunsă a
ţintei sale se opunea cu comandamentul ei fatal, lăsându-1 complect
dezarmat pe laturea vieţei reale — un ingenuu — şi făcându-1 avar
de minutele şi ceasurile lui, ca să le consacre pe toate laturei vieţii
sale ideale. Câte alte genii omeneşti., câte alte talente, câţi alţi
oameni de ştiinţă nu şi-au jertfit viaţa, conştient sau inconştient,
pentru idealul lor? Eiv ca şi Eminescu, au fost un fel de Christoşi
care şi-a sacrificat viaţa ca o ofrandă închinată menirei lor.
Deaceea, afirmarea comodă şi neştiinţifică, — căci nu se
poate adeveri, — că deviaţiunile lui Eminescu delà liniile obşteşti,
erau urmarea germenului său de nebunie, ni se pare cel puţin ha­
zardate, dacă nu greşite. Chiar denumirea lui Lombrozo de: dege­
neraţi superiori, aplicată unor astfel de oameni, ni se pare nefe­
ricită şi ar putea fi înlocuită mai curând cu denumirea de: deviaţi
superiori.
S'a mai zis, şi de unii s’a lăsat numai a se înţelege că el era
viţios, alcoolic. Este iar o părere gratuită. Timpul cât l-am cunos­
cut noi, n’am surprins la el viţiul acesta. L-am văzut bând la masă
un pahar două de vin şi tot aşa la o întâlnire cu un prieten, daT
atât era tot, Carageale care a trăit alături de el în tinereţea lor,
55
 spune curat că nu era niici decum viţiios. T o t aşa mărturisesc şi cei
care l-au cunoscut în adolescenţă.
Afirmaţia lui M aior eseu, după aceea, că el n’a trăit din greu
şi că „ceeace i-a trebuit lud şi cât i-a trebuit, a avut el întotdeauna”,
este deasemenea o vorbă pe care realitatea vieţei poetului o des-
minte cu hotărîre. E l a dus continuu lipsă şi mizerie, mergând până
acolo, „că a suferit şi de foame”. A suferit, n a murit de foame,
căci cine moare de foame în ţara aceasta”? Amorul lui propriu îl
făcea să sufere în tăcere, să-şi schingiiuiască sufletul, să-şi blesteme
în gând viaţa. „Flămând, sdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la
ger, el fu acelaş om senin şi voios, zice alt camarad de toate zilele
al lui. Demnitatea lui de om superior le acoperea pe toate, dar nu
le putea desfiinţa : numai sufletul lui ştia într’însul” .
Ca urmare a acestei afirmări inexacte, s ’a susţinut că el chiar
ar fi dispreţuit banul, „Minunată judecată, dar eftină scuză pentru
acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deşi îl puteau ajuta cu toată
dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi profit şi încă le
face. „Este un neadevăr, zice răspicat Carageale, pe care nu-i poate
spune decât sau cine nu a cunoscut pe poet sau cine vrea să spună
un neadevăr. Am trăit lângă el vreme îndelungată şi ştiu cât de
mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul
de adesea scrâşnind de lipsă, şi lipsa materială îl excita, îl demo­
raliza, îl sfărâma cu desăvârşire... dar era prea mândru ca să se
plângă de asta”...
După două luni de internare ,în care el n ’avea decât rare
momente lucide, în luna a treia, fu trimis de amicii săi, însoţit de
Chibici Râvneanu, la Doebliing, în cura unui doctor specialist. Aici
el se făcu ceva mai bine. In timpul acesta, Maiorescu îi publică
volumul de poezii şi când, în o călătorie a sa la Viena, i-1 prezenţă,
Eminescu se uită asupra lui şi-l dădu în lături fără a zice nimic. In
56
o scrisoare de acolo, datată din 12/24 Ianuarie 1884 şi adresată lui
Chibici, el se arată foarte îngrijorat de aluziile ce-i se făcea de
direcţia sanatoriului în privinţa plăţii şederii lui acolo şi nemulţu­
mit de hrana insuficientă şi proastă oe i se da. „Neavând nimic
dc lucru, închis alături c’un alt individ, hrănit rău, precum se obiş-
nueşte la spitale şi lăsat în plata celor mai omorîtoare grijii în pri­
vinţa viitorului mi-e frică chiar die a-mi plânge soarta, căci şi acea­
sta ar fi interpretată ca un semn de nebunie!” Deşi încă neresta­
bilit pe deplin, primi să meargă în Italia, unde clima blândă putea
să-i facă bine. El plecă însoţit de acelaş prieten. Dar Eminescu era
încă bolnav. Nimic din frumoasa Italie nu-1 impresionă ; sunete, cu­
lori, figuri îi treceau pe dinainte fără interes. V eneţia cea scumpă
poeţilor, îl Înfricoşă. Strigătele lopătarilor care-1 aduceau la otel,
valurile apei, umbra palatelor depe canal, îi făcură o impresie pe­
nibilă. El ceru să plece a doua zi de dimineaţă spre Florenţa, unde
se găsi mai mulţumit. Aici, o englezoaică care aflase cine era el şi
care-1 privea cu interesul oe inspira poetul în starea de atunci, îi
deşteptă vechile lui sentimente de dragoste. In ziua în care plecă
engleza, el umblă rătăcit şi nu se întoarse acasă până spre miezul
nopţii, hotărât să plece după ea.
Peste câteva zile ,sosi în ţară într’o stare relativ mai bună şi
în 2 Septembrie 1884. fu numit subbibliotecar la biblioteca centrală
din Iaşi.
In dorinţa noastră de a-1 revedea, ne-am dus împreună cu
Vlăhuţă la Iaşi cu prilejul unui congres studenţesc şi l-am găsit
într’o cameră din fundul curţii unui otel. Am ridicat cele trei trepte
ale scării deasupra unui podişor, şi văzând perdelele lăsate, am
privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o
canapea îngustă de muşama neagră, cu bustul gol. E ra cald. Bustul
alb şi frumos cu umerii largi, cu muşchii bine desvoltaţi, părea al
57
unui atlet, ham privit puţin şi pe uirmă me-am retras cu gândul de
a reveni peste o oră. Când ne dădeam jos, el ne-a simţit şi veni
la fereastră. Atunci ne-am întors, am aşteptat de s’a îmbrăcat şi
am intrat înăuntru. Ne primi cu bunăvoinţă, repetând de câteva
ori cuvintele „congres studenţesc", ca şi cum şi-ar fi adus aminte
de trecutul lui de student, ne zâmbi cu bunătate, lăsându-ne să
înţelegem oarecum că nu ştia bine ce voiam delà el. Pe Vlăhuţă îl
cunoştea de rniai mult timp. Vlăhuţă citise anul acela la Maiorescu
versurile : L a Icoan ă, când Maiorescu zisese la sfârşitul lecturei cu
un accent curios şi aşa de neaşteptat : „Eminescu redivivus”!...
După ce mai vorbirăm cu el, i-am propus o plimbare la Copou cu
trăsura, pe care el o primi surâzând, II puserăm între noi, într’o
trăsurică lipovenească cu un cal şi ridicarăm drumul printre casele
boereşti cu curţi mari, spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puin
dând numai câte un răspuns scurt şi cuminte, având aerul că se
gândeşte la çe-1 întrebam şi mai mult surâdea. Cât răsuflă calul
sub arborii delà Copou, arătau aleea lui Eminescu zicând : locul
idilelor ieşene”... El zâmbi din nou şi închise un moment ochii ca
şi cum ar fi voit să recheme sau poate să alunge niscaiva amintiri.
Puţin după aceea, el se îmbolnăvi de nişte răni pe picioare
şi fu nevoit să se ducă să facă băi pe lacul Diiman în Rusia. Intr’o
scrisoare de acolo, datată din 1885, Eminescu cere 100 lei lui
Burlă spre a plăti sanatoriul şi a putea veni acasă. întors în ţară, în
1886, boala lui se arătă din nou cu accese mai grave decât oricând,
manifestându-se prin acte contrarii firii lui1 de altă dată : se ţinea
după femei, înşela lumea, fura mici lucruri ca un copil, cerea bani
şi în momentele lucide se simţea umilit de ceeace făcuse. E l fu tri­
mis atunci la mănăstirea Neamţului, unde liniştea şi aerul îi îmbună­
tăţi starea. Deacolo, scrie în Ianuarie 1887 lui Negruzzi şi-i trimite
58
 două poezii : D e ce nu-mi vii şi K am adeva ca re probabil erau fă­
cute din timpul când era sănătos.
Revenit la Botoşanii, după o nouă îmbunătăţire a sănătăţii
în M artie 1888, el scrie lui Maionescu rugându-1 să trateze cu Socec
editarea celei de a treia ediţii a poeziilor sale şi a i se trimite pri­
sosul de bani eventual delà ediţia a doua sau un acont pentru edi­
ţia a treia...
Neavând cu ce trăi acolo şi ademenit de Veronica M icle, în
necazul surorei lui Henrieta, care ura de moarte pe .,Bălă|jca” , el tf
veni după puţin timp la Bucureşti. y
D e astă dată putui să-l văz mai des. Venea dimineaţa la
mine. venea câteodată seara. Intra în cameră vecinie îngândurat, se
aşeza pe scaun precaut, privea în jurul lui cu atenţie, vorbea rar şi
încet, reflecta ce vorbea, zâmbea cu naivitate de gândurile ce-i tre­
ceau prin minte şi pe care nu le spunea. E ra el, şi era altul. II
priveam cu un sentiment de respect şi, de tristeţe, ca pe o ruină a unei
catastrofe neaşteptate, ca pe o biserică trăsnită din pricina înălţi­
mii ei ; zidurile erau în picioare, dar nu se mai oficia în ea. L-am
dus de câteva ori la Teatrul Naţional, unde el sta în fundul lojei,
liniştit şi cu mâinile una în alta, privind jocul actorilor şi având
aeru lsă-şi amintească de rătăcirile lui' din copilărie după trupe. Era
îmbrăcat cu oarecare îngrijire, şi, deşi hainele îi erau vechi, le
păstra curat.
De două trei ori, l-am luat după reprezentaţie la restauran­
tul Hugues, vis-à-vis de teatru. El gusta şi bea cu măsură din ce
i se oferea. Lui Carageale, care venea şi el uneori cu noi, nu-i făcea
plăcere să vadă pe Eminescu în starea de acum, el care îl văzuse
altădată altfel.
Intr’o dimineaţă pe la opt ceasuri, aud bătând în uşa mea
încet. Presimţeam că era el după oarecare foşnituri şi ezitări. E l
59
intră răzând şi uitându-se în jos spre ghete : „Intru cu galoşii”,
zise dânsul, „mi-s botinele rupte !...” După aceea îmi arătă două
numere din Fân tân a Blandusiei, în care erau articole scrise de
dânsul.
In altă zi, acelaş om cuminte, ba chiar păru a-şi sublinia ob­
servaţiile, La critica ce făcu cineva cărţii de logică a lui Maiorescu,
cum că n’ar fi decât o compilaţie, Emimescu se mişcă pe scaun şi
răspunse cu privirea în aer: „O comp'laţje... neapărat... cum trebue
să fie orice carte didactică”.
Auzindu-1, rămăsei un moment pe gânduri. Bietul Eminescu!
El deşi bolnav de atâia ani1 şi ducându-şi zilele în cea mai gro­
zavă mizerie, rămăsese încă nobil, se simţea dator să apere cartea
lui Maiorescu, în vreme ce acesta, cu toate că era ministru de
cylte dfc aproape un an şi cu toate că-i spusesem i e câteva ori că.
vedeam pe Eminescu din timp în timp, nu m’a întrebat niciodată
ce face el, unde stă, cu ce trăeşte? l ).
Schimbându-se apoi subiectul vorbei, el ascultă cu băgare de
seamă o critică ce se făcea în potriva clasicismului greco-latin şi
zâmbi fără să zică nimic. Rămaşi singuri, Eminescu clătină din cap
râzând şi pronunţând exclamativ câteva nume clasice : „Omer !
Sophocle! Virgiliu ! Oraţiu !... Spiritul lor nu-1 pot înţelege toţi...”
Şi râzând mai tare : „Mulţi dăscăli traduc pe ih vino veritas cu vor­
bele : când eşti beat spui adevărul !... In urmă, după o tăcere de un
minut, el îmi vorbi de proectele lui literare şi spera că în primă­
vară. „când va fi pe deplin sănătos”, să-şi reia activitatea-i de

1) Vorbind lui Carp, care era ministru de Externe,, el îmi dădu dán
cieltuelile Ministrului de câteva ori câte 300 lei cu care putui' câtva timp să înles­
nesc primele necesităţi ale lud Eminescu şi săi-i cumpăr un rând! de haine.

60
 altă data. Era ceva atât de adânc în vorbele lui încât îmi păreau că
aveau ceva providenţial în ele. In aşteptarea primăverei. îi zisei să
înceapă a încerca versuri ,spre a se pregăti la ceeace-şi propunea
pentru mai târziu. îmi promise şi, în adevăr, după vre-o săptămână,
veni cu un monolog de teatru, care era cu drept cuvânt frumos.
Puţin după aceea, veni cu un act înitreg în versuri, un subiect antic,
intitulat Lais, Eminescu părea un om sănătost ziarele anunţau ves­
tea c’o legitimă bucurie. Unii cunoscuţi îl întâlneau, îl luau la câte
un prânz împreună ; era um adevărat eveniment literar. Fixarăm
ziua ea să citim piesa la Maiorescu. La prima întâlnire însă, nu
putu veni. El îmi scrise cu modestia şi delicateţa lui înăscută :
......De mai multe zile nu mă aflu tocmai binz. încât, de i am
foarte puţin de adaus, totuşi n’am putut nici termina nici revede
şi corige lucrarea mea. In starea în care este astăzi lucrare, n’am
curajul s’o prezint. îmi trebue încă câteva zile sau câteva ore măcar
de dispoziţie, ca să pot termina şi atunci bucuros voi avea onoarea
de a v ’o prezenta. C ’o scriere necomplectă, nu cutez.
Al Dv. supus şi recunoscător. M. Eminescu”.
Peste câteva zile, el mă informă din nou :
„Pe la HV2 o să vă caut acasă, însă nu cred să fiu în stare
de a mă duce la^. Maiorescu. Sunt atât de descurajat în toate pri­
virile, şi am aşa de puţină încredere în mine, în cât nu cutez să ma
prezint la d-sa. V ă rog dar să mă scuzaţi, dacă n’aş putea da ur­
mare unei invitaţiuni care, desigur, mă onorează, dar pe care pen­
tru mii de împrejurări n’o pot urma. Al Dv. devotat şi recunoscă­
tor, M. Eminescu.
La o a treia întâlnire în sfârşit, el se înfăţişă îmbrăcat curat
şi ne duserăm la Maiorescu pe la 11 ore dimineaţa Era o zi fru­
moasă de toamnă. Printre plantele de e lângă fere?tre pătrundea
soarele mângâetor încă. După câteva cuvinte de îndemn din partea
61
hii Maiorescu, Eminescu se aşeză la masă şi începu să citească
piesa cu vocea sa limpede, ridicată cu un ton mai sus, versul şi
rima simţite întâi. La auzul glasului său melodios, la cadenţarea
stihurilor ,1a atitudinea lui inspirată şi la cuvintele ce soseau ca în
haine de sărbătoare, cei ce ne găseam împrejurul Tui râmaserăm
încântaţi, minunaţi chiar. In ochii d-nei Maiorescu văzui o lacri­
mă ; părea că asistăm la reînvierea unei fiinţe scumpe tuturora şi
ne priveam mişcaţi unii pe alţii. Cu toate acestea, eram într o ilu­
zie. Eminescu avusese în adevăr câteva zile de aparentă sănătate,
dar, simţind că nu mai are puterea de a scrie ceva original, se
mulţumi de a mănui numai limba ; de aceea, lucrarea ce ne citea
nu era decât o traducere, frumoasă în adevăr, a piesei Le joueut
d e flû te a lui Emile Augier.
V r ’o lună şi mai bine, nu mai ştiui nimic de el. Intr’o seară
pe la începutul anului 1889, l’am revăzut agitat. Era tot în res­
taurantul Hugues. Intră suâzând, se aşeză la masă, spuse că a
terminat un articol politic pe care-1 arătă în servieta de subţioară,
ceru o cafea cu rom şi, fără nici o legătură de idei, începu să
istorisească o dragoste a lui pentru o cântăreaţă vieneză „cu părul
de aur şi cu glasul ca clopotul” — probabil ca clopotul delà Ipoteşti;
îşi aminti de o arie ce cânta ea şi începu s’o cânte din ce în ce mai
tare. Se opri, eşi un moment afară, apoi plecă uitându-şi servieta.
Se întoarse după câteva momente trist şi posomorât, luă servieta
zicând : „uitasem târtaşii”, îmi strânse mâna din nou, privi ceaşca
de cafea din care băuse, clătină din cap şi pomi.
Cam în timpul acesta, adică aproape după cinci an i de boală
şi de neagră mizerie a poetului:, membrii comitetului permanent din
Botoşani, după lungi discuţii pro şi contra, acordă o pensie de 120
lei pe lună ilustrului lor concetăţean. Dar când ea ajunse la Mi­
nistrul de Interne pentru aprobare, acesta o suprimă ca o cheltuială
62
ne justificată. Ca să repare lucrul, Iacob Negruzzi propuse Camerei
să-i voteze o pensie viageră de 250 lei lunar. Era însă prea târziu.
In primăvară, el căzu bolnav greu din nou şi fu internat tot în
spitalul Caritatea. Prin luna M ai, eşit în curte, un nebun din spital
îl lovi din întâmplare c’o piatră în cap. Vimdecându-i-se rana şi
culcându-se în ziua de 15 Iunie 1889, el căzu într’o sincopă din
care nu se mai deşteptă1),
Astfel îşi încheia zilele poetul Emimescu. Rămăşiţele lui pă­
mânteşti au fost depuse în biserica Sî. Gheorghe Nou. La catafalc,
ardea o singură lumânare de ceară. Figura poetului era deprimată
de suferimţi. In 20 Iunie orele 5 seara, i se făcu slujba înmormân­
tării în prezenţa câtorva amici literari şi politici şi mai ales a unui
mare număr de studenţi. Corul intona M a i am un singur d o r pe
versurile je ţu lu i. făcând o impnp-<A> prriîbiţTiriâ în asistenţă care
plângea toată. Carul, modest şi simplu, tras de doi cai, îmbrăcaţi
~în-~negru şfpFecedat de un singur preot, urmă Calea Moşilor şi
Calea Şerban Vodă, până la Cimitirul Belu, unde la orele 7, pe
o ploae măruntă şi tristă corpul fu coborât în mormânt. — M ai târ­
ziu, i se plantă un tei la căpătâi şi i se ridică o lespede de mar­
mură cu medalionul capului său sculptat pe ea şi având dedesubt
câteva versuri profetice din testamentul său poetic :

...Să treacă lin prie vânt

A tot ştiutoarea,
DeasupnaMni teiul sfânt
S ă-şi scuture floarea.

1) Din o comunicare a d-rului V . V ineş care l'a îng rijit atunci, el ar fi

murit de urmările .unei endocardite mai vechi. In ziua de 17 Iunie, d-rii Suţu şi
Alexilanu i-au făcut autopsia. Greerii lui arătau 1.400 g ram e în stare de în­
muiere; circomvoluţiunile desvoltate în chip extraordinär.

63
 Cum n'oáiu maá fi pribeag
De-atonci înainte,
M ’or troend cu drag
Aduceri aminte...

Iată viaţa lui Emin eseu.

Nepresimţit de ai săi şi brutalizat de tatăl său; desconside­
rat şi exploatat fără milă de amicii săi literari, până la sleirea
minţii lui ; nebănuit de oamenii delà guvern care îi arătară tot
timpul o adevărată aversiune mergând până a -1 da afară dintr’un
post modest ca pe cel mai de rând şi mai incapabil om şi până a-1
acuza de infamii ; neînţeles de femei, până a-1 înşela, unede din ele,
şi a-i prefera pe cei dintâi indivizi ce le eşaau în cale ; —■şi, toate
acestea, dat fiind sufletul lut stăpânit pururea de ideal ; conştiin­
cios ca nimenea altul şi simţitor ca o sensitivă ; modest dar
legitim mândru ; sărac la extrem neputând să-şi întâmpine nici pri­
mele nevoi de traiu, viaţa lui a fost nu numai tristă, cum a pre­
simţit-o el singur, când a scriis în Sărmanul Dionis : „Adesea îşi în­
chipuia el însuşi, cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor
trece anii vieţii lui, o frunză pe apă, ştiind că nu-1 va întâlni nici
un zâmbet şi nici o lacrimă”, — dar ea a fost o viaţă de suferinţi
adânci şi deprimante, cum n ’o putuse prevedea nici chiar el. Aceste
suferinţi ce i-au scurtat zilele, sfinţesc gloria poetului cu nimbul
unui martir.
 G Â N D IR EA LU I

A fi poet .este a gândi prin imagini. Această însuşire e fun­

damentală şi poetul se naşte/cu ea. Mediul, educaţia, ocazia o pot
creşte, dar n’o pot creea, deaceea mai toţi poeţii sunt precoci. E -
mimescu a scris versuri la 16 ani şi încercările lui delà vârsta aceea
sunt dovezi de vocaţia sa înăscută.
A gândi prin imagini înseamnă a avea o memorie complexă,
înglobând în ea toate celelalte memorii speciale sau profesionale :
memoria vizuală a pictorului, memoria auditivă a muzicantului...
neapărat, în o măstrfâ mai generală, dar orice poet ce-şi merită
numele, le are mai m û t sau mai puţin pe toate.i Memoria e aliajul
din care el îşi bate moneta sa. El trebue să aibă însă pe deasupra,
idei şi combinaţii de idei, şi logică, şi judecată, adică un laborator
intelectual în care îşi gravează efigia monetei sale şi care împreună
îi alcătuesc personalitatea. Memoria poetului cere dar o cultură
ce poate lipsi pictorului sau muzicantului, dar pe care el, cu cât o
are mai întinsă şi mai profundă, cu atât se înalţă mai sus.
Un poet, gândind prin imagini, ne dă, gândirile şi imaginile
sale originale ca pe nişte descoperiri de pământuri noui pentru noi
cei ce-1 citim, procurându-ne bucurii neîntâlnite până la el.
Emiinescu a avut o cultură generală întinsă şi profundă.^
Slavici, care îl cunoscu la Viena în 1869, când el începea abea
studiile univiersitare, zice în amintirile sale despre poet: că el urma
65 _ 5
 cursurile de filozofie şi, pe lângă ele, cursul de economie politică
a lui Lorenz Stein, cursul de drept roman al lui Ihering, cursul
de anatomie al lui Hirt şi pe cel de filologie a lui Brücke. Apoi,
în afară de cursuri, citea pe Platon, pe poeţii vechi, Omer, — din
care a început să traducă O diseea, — Oraţiu, Tibul, Terenţiu : pe
Goethe şi Shakespeare. Se iniţiă încă în învăţăturile evanghelice ale
lui Confucius, Zoroastru şi Budha ; cunoştea cronicarii şi poeţii
români, pe care îi citea cu o repeziciune uimitoare, nu vorbă cu
vorbă, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi şi, ca încheere : ,,el
ştia multă carte, cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceeace
priveşte literatura tuturor popoarelor, filozofia tuturor timpurilor,
1limbile clasice si cea română dar mai cu seamă istoria universală”.
Ştefanelli ,care era şi dânsul ca student la Viena, adaugă în
amintirile sale, că el audia şi alte cursuri, ca medicina legală a doc-,
torului Gatscher, limbile romanice la profesorul Dr. Musaffia, şi că
îl auzia adesea ori recitând versuri din poeţi latini, mai ales din Ho-
raţiu, ale cărui ode B eatus iile qui procul neşotiis.,, şi E heu fugaces
Postum e... le repeta el des scandându-le încântat.
T o t aşa, Vlăhuţă care îl cunoscu prin 1881, când Eminescu
era în toată sănătatea şi puterea lui, afirmă că Eminescu citea pe
clasicii vechi în original şi că citirea lui Sophokle îl însenina de câte
ori îi era capul turbure. T o t Vlăhuţă încă spune că Eminescu era1
j unul din cei mai adânci cunoscători ai limbei şi literaturi: din epo­
cile noastre cele mai puţin studiate şi că figurile marilor noştri voe-
vozi, fiind cugetate adesea ori de el, alcătuiau părţi integrante în
1 sufletud lui.
jPe lângă mărturiile celor ce l’au cunoscut, din maldărul de
hârtii, T:oi şi caete întregi, manuscrise, rămase delà el. reese încă
contactul lui cu mulţi alţi scriitori şi poeţi romantici german: din
care se văd fragmente de traduceri făcute de dânsul, note extrase
66
 şi observaţii la fiecare pas, dovada nu numai a unei vaste citiri,
dar şi a adâncirii cunoştinţelor sale. Intre aceştia din urmă întâlnim
pe : Schiller din care a tradus Resignaţiunea, H ector şi A ndrom ache
şi M ănuşa, pe Bürger, delà care a început să traducă celebra L e-
nore ; "Wieland, S chlegel şi T ieck, R ötscher, a cărui biografie a
făcut-o el traducându-i în acelaş timp A rta reprezentării dram atice,
aflată întreagă între manuscrise ; L eop old S chefer, din ale cărui
versuri găsim câteva transcrise ; Pf ef fe l, S ch ak, H of f ma n von F a l-
lersbeben, Platen, G otfried K eller, care l’a influenţat în concepţia
poeziei L a Steaua ; Lenau, delà care a tradus F oaia veştedă, şi
alţii şi alţii. In citirea tuturor acestor romantici, Eminescu s’a re­
găsit pe sine însuşi, cu simţirea şi închipuirea lui extraordinară, fă-
cându-1 să se declare într’o zi ..romantic“.
Acestor cunoştinţi literare şi istorice, se datoreşte acea putere
de viaţă intrinsecă şi acel parfum clasic al poeziei lu ij
S 'a mai întâmplat, că tocmai prin anii când el îşi făcea studiile
la Viena şi Berlin, domeniul cunoştinţelor omeneşti se premenea cu
concepţiuni noui despre lume şi viaţă, dând o altă bază şi o autocri­
tică a gândirii omeneşti. Ecoul acestor concepţiuni nou; a ajuns
până la noi şi literatura generaţiei lui Eminescu, în frunte cu dânsul,
a fost influenţată de el.
In primele sale încercări de versuri, publicate între anii 1866
şi 1869 în Fam ilia, ca elev pe băncile şcoalci, el nu-şi găsise încă
forma proprie de mai târziu. Acele încercări însă, nu contează în
poezia lui.
h ^După 1869 când el intră direct în cultura germană si adoptă
tot oSată şi ideile literare ale Junimei din iaşi. idei ce erau şi ele
tot germane, Eminescu se afirmă cu întăiele sale bucăţi. Vene re şi
M ad on a şi Epigonii, publicate în anul 1870 în Convorbiri literare,
67
ca un poet original atât prin forma cât şi prin fondul său. dând
dovada unui talentj ce deschidea o nou eră în literatura română.
In adevăr, în prima sa bucată V en e re şi M adon a, apare, pen­
tru întâia oară la noi, o poezie în care străbate o sevă profundă a
clasicismului ,a cărui patrie o simboliza el astfel:

V ăd Grecia cum se naşte din întunecata mare

Năilţind innere de munte, îmbrăcate cu ninsoare,
L a un cer adâna-albastru, străveziu, nemărginit,
Din colan de dealuri nalte se întind văile pline
De dumbravă, de isvoare, şi de râuri cristaline,
Ce râd mării, taie munţii şi-a lor mantii de argint.

Citirea îndelungă a literaturilor vechi se transformase în min­

tea lui. se sublimase în imagini exacte şi în acelaş timp măreţe. Câtă
citire, spre pildă, asupra antichităţii mitologice a trebuit să acumu­
leze el pentru ca din ea să fi răsărit acele sinteze caracteristice din
poezia Venere şi Madona, unde antichitatea clasică şi prototipul
ei de zeitate, Venu®, ni se arată atât de exact şi în acelaş timp atât
de splendid figurate prin metafore noui şi pitoreşti, prin viziuni
poetice atât de originale, întâlnite rar chiar în literaturile mari ? !

, • ! Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O ! te văd, tenaud, te cuget, tânără şi dulce veste,
Dintr’un cer cu alte stelei, çu alte raiuri cu alţi zei.
Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scântee
B raţ molatec ca gândirea unui împărat poet,
T u ai fost divinizarea frumuseţii de femee,
A femeei ce şi astăzi tot frumoasă o revăd...

Deasemenea, câtă contopire de cunoştinţi asupra istoriei R e­

naşterii, pentru ca să ne rezume în câteva trăsături de condeiu pu­
68
terea creatoare şi inspiraţia religioasă a acelei Renaşteri în ver­
surile :

Rafael, perdut în visuri ca ’ntr'o noapte înstelată^

Suflet îmbătat de raze şi d’eterne primăveri,
T e -a văzut... şi-a visat raiul cu grădini 'îmbălsămate
T e -a văzut plutind regină printre îngerii din cer.

Ş i-a creeat pe pânza goală pe Madona-Dumnezee,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, virgin,
Faţa pală ’n raze blonde, chip de înger dar femee,
G ăd femeea-i prototipul îngerilor din senin...

Bucata pune faţă în faţă un contrast dintre cele două idealuri

vechi şi realitatea de astăzi, dintre amintire şi viaţă, dintr'o iluzie
şi o deziluzie, teză freouentă la el ca la mai toţi poeţii romantici.
T ot ca dovadă încă de citire profundă şi meditată asupra isto­
riei literaturii româneşti şi poeţilor noştri din trecut şi a epocei în
care au scris acei poeţi, ne dă el, în a doua sa poezie Epigonii, unde
caracterizează admirându-le, idealurile trecutului nostru literar, con.
centrându-le într’un singur vers, sau chiar o singură imagine :

Când privesc zile de aur a scripturilor românei,

M ă cufund ca într’o mare de visări dulci şi senine,
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce ’ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Z ile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele. _
C u izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări...

Acele zile de aur erau ale celor, „ce credeau în scrisul lor şi
a căror spusă era sfântă şi frumoasă”, căci „de minţi era gândită
şi din inimi era scoasă”; „inimi mari, tinere încă, convorbind cu
idealuri şi a căror drum, de roze semănat, cu-a ei candelă de aur.
69
p a lid a în ţe le p c iu n e , c u z â m h ire a ei r e g a lă , c a o s te a c e n u a p u n e ,
lu m in a a lo r v ia ţă ; s fin te firi v iz io n a r e c e f ă c e a u v a lu l s ă c â n te , c e
p u n e a u s te a u a s ă s b o a r e , c e c r e e a u o a ltă lu m e p e a s t ă lu m e d e
n o r o i ..” .
Ş i a p o i to ţi a c e ş tia v ă z u ţi a s tf e l la o la ltă , s u n t lu a ţi p e râ n d şi
c a r a c t e r i z a ţ i p r i n o i d e e s u m a r ă , î n c e p â n d c u Ţ i c h i n d e a î ,,g u r ă d e
a u r ” , M u m u le a n „ g la s d e d u r e r e ” ; ş i, tr e c â n d p e la V ă c a r e s c u ,
„ c â n t â n d d u l c e a i u b i t e i p r i m ă v a r ă ” , p e l a C a n t e m i r ..c r o i n d l a
p la n a r i d in c u ţite ş i p a h a r e ” , p e la „ lir a d e a r g i n t ” ; S ih le a n u ş : l a
D o n ic i „ c u ib d e în ţe le p c iu n e ” ; p e la E l i a d , „ z id in d d in v is u r i şi
d in b a s m e s e c u la r e d e lta b ib lic ilo r s f in te ” , p e la B o lia c , „ c â n tâ n d
i o b a g i u l ş i a lu i l a n ţ u r i d e a r a m ă ” , ş i a j u n g â n d l a B o l i n t i n e a n u ,
„ p e u n p a t a lb c a u n lin ţo liu z a c e le b ă d a m u rin d ă , z a c e p a lid a v i r ­
g in ă , c u lu n g i g e n e , v o c e b lâ n d ă ” , la N e g r u z z i, „ ş te r g â n d c o lb u l d e
p e c r o n ic i” , şi în fin e la A le c s a n d r i, „ v e s e lu l A le c s a n d r i. a c e i r e g e
a l p o e z ie i, v e c in ie t â n ă r ş i fe r ic e , c e d in f r u n z ă îţi d o in e ş te , c e c u
flu e ru l îţi z ic e ” , — g ă s in d la f ie c a r e n o ta p e r s o n a lită ţii s a le .
L V e n e r a ţ i a lu i p e n tr u p o e ţii n o ş t r i v e c h i c a ş i p e n tr u tr e c u tu l
r o m â n e s c în g e n e r e , v e n e a d in p a tr io tis m u l c e -i c lo c o tis e în in im ă
în c ă d e c o p il, c â t şi d e a c o lo c ă c e l d in tâ i d a s c ă l c a r e i-a în tă rit
s u fle tu l c u iu b ire a d e n e a m şi d e tre c u tu l ro m â n e s c a fo s t A ru n e
P u m n u l. A c e s t e n tu z ia s t a l ro m â n is m u lu i in te g r a l t r ă g e a d in o r ic e
fa p tă s a u id e e fru m o a s ă u n în v ă ţă m â n t p e n tru ş c o la rii să i în c ă lz in -
d u - l e m i n t e a ş i i n i m a în a d m i r a ţ i a f i g u r i l o r m a r i 7
~v
R ă s a d a ro m â n is m u lu i p u s ă d e e l, v a fi c e a m a i fr u m o a s ă flo a re
c e v a în flo ri şi tr ă i în s u fle tu l p o e tu lu i şi re c u n o ş tin ţa h i p e n tru
c e l c e i-_a s ă d i t - o , ş t i m , a f o s t p r i m a lu i i n s p i r a ţ i e l a m o a r t e a m a r e l u i
d a s c ă l . / T o t i u b i r e a a c e a s t a d e n e a m ş i d e ţ a r ă l ’a m â n a t s p r e c r o ­
n ic a rii n o ş tri, s p re is v o a r e le is to ric e , s p re c ă rţile v e c h i ro m â n e ş ti
70
 d c d a tin i şi c r e d in ţe , p e c ă tre le p ă s tr a c a p e n iş te c ă r ţi s fin te la
c ă p ă tâ iu l lu i 1 ) .
A d o u a p a r t e d i n E p ig o n ii e r e d a t ă d e e l î n c u l o r i p o a t e m a i
iiîo h o rite d e c â t r e a lita te a , p rin c h ia r f ir e a s u fle tu lu i s ă u c a r « v e d e a
m ia i c u r â n d b i n e l e d e a l t ă d a t ă ş i r ă u l d i n p r e j u r u l l u i . P ă r e r e a lu i
în să n u e r a c u r a tă în ch ip u ire .
G e n e r a ţia s a , a lă tu r i d e c â te v a b u n e în s u ş iri, a a v u t şi m u lte
/ s c ă d e r i , d i n c a r e u n e l e n ’a u l i p s i t n i c i l a c o r i f e i i a c e l e i g e n e r a ţ i i .
N u e lo c u l a ic i d e a a r ă ta c â t e g o ism , c â t „ p e rs o n a lis m “ , c u m a
U s c r i s - o î n s ă ş i E m i n e s c u — a p u s M a i o r e s c u î n c r i t i c a i u i, c u m n i c i
d e a a m i n t i s e t e a d e î n t ă e t a t e ş i d e a p a r v e n i , a m u l t o r a d in g e n e ­
ra ţia a c e e a , in d ife re n ţa şi n e s im ţire a lo r d u p ă c e p a rv e n e a u , v a n i­
ta te a u n o ra , n e s a ţiu l d e a v e r e a l a lto r a , n u lită ţile p o litic e c e a u o c u ­
p a t l o c u r i l e c e l e m a i d e s u s , î n v r e m e c e e l n ’a p u t u t a v e a n i c i
m ă c a r p â in e a d e to a te z ile le . E m in e s c u n u e ra d a r p re a d e p a r te
d e a d e v ă r.
I n E p ig o n ii c a ş i î n V e n e r e şi M a d o n a , s u n t î n c ă n e a j u n s u r i
d e stil, f o r ţ ă r i d e im a g in i, a n e v o in ţi d e c u v in te . D a r în a c e îa ş tim p ,
s u n t te m e r ită ţi s tilis tic e fe r ic ite , im p re s ii re a lis te , c o m p a ra ţii, o fa n ­
te z ie p u te r n ic ă , c e d e c u r g d in s tă p â n ir e a tim p u rilo r ş i lu c r u r ilo r p e
c a r e le d e s c rie .
C u n o ş tin ţe le lu i is to r ic e i-a u r i d ic a t a s t f e l v ă lu l d e p e s te p o e z ia
tr e c u tu lu i ş i i-a u s e r v it c a is v o r in s p ir a to r în m u lte d in b u c ă ţile s a le .
E le s tr ă b a t în c ă lă tu r a ln ic în to a te lu c r ă rile ş i a r tic o le le s a le lite -

, 1 1 Gaster scrie în C hrestom atia rom ân ă, că a găsit la Eminescu 28 de

ediţii vechi în exemplare unice şi citează fragmente din 12 manuscrise vechi de ale
poetului Acestea — pe lângă colecţia lui de poezii populare studiate, clasate şi
notate, pe lângă tabelele sinoptice de istoria veche a Ţărilor noastre şi pe lângă
cunoaşterea celor 269 de cărţi vechi tipărite în veacurile X V I, X V II şi X V III,
a căror valoare stilistică o subliniază el într'un studiu literar al său/
71
rare prin întrebuinţarea de nume, epitete şi fapte aparţinând isto­
riei, dar cu deosebire în unele poezii ce vor avea caracterul propriu
zis istoric, cum sunt Egipetul, Rugăciunea unui D ac şi altele. Astfel,
în bucaita Egipetul, tabloul NiUului ce se scurge către mare e nu
numai de o frumuseţe rară, cu atmosfera aceea misterioasă a locului,
dar poezia e în racursiu toată istoria anticului Egipt în părţile ei
caracteristice şi poetice:

_Nilul mişcă valuri blonde, pe câmpii cuprinşi de M aur

Peste el cerul d’Egipet, desfăcut în foc şi aur,
Pe-a lui maluri galbeni şesuri, stuful creşte din adânc.
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unekj-albe, nalte, fragezi, ca argintul din ninsoare,
Alte roşii ca jeratic, alte-albastre ochi ce plâng...

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice :

Memfis colo ’n depărtare, cu zidirile-i antice,
M ur pe mur, stâncă pe stâncă — o cetate de giganţi
Sunt gândiri arhitectonici dei-o grozavă măreţie !
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie.
L e-a’mbrăcat cu-argint ca ’n soare să lucească într’un lanţ.
Colb se ridic trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramideleHuriaşe
R a d e ce încap în ele epopea unui Scald !... 1

Apoi, „Teba cu templele-i măreţe, colonadele şi marmurele

albe; regele, în haină de aur roş şi pietre scumpe, oe deschide pira­
mida şi intră înăuntru ca să vadă acolo tot trecutul; magii cetind
în oglinda lor de aur drumul stelelor şi aflând sâmburele lumii, tot
ce-i drept, frumos şi bun”... Toate acestea, date în esenţă de eru­
diţie, în icoane colorate străvechi de ale vieţii şi timpului ce ne înfă­
ţişează.
Un alt exemplu, în domeniul eresurilor populare, în care el,
pe temeiul credinţei din popor în strigoi, plăsmueşte frumoasa poezie
72
Strigoii, unde vedem Regele Avarilor Araid, venind dinspre valu­
rile Volgei, cucerind popoare în drumul său şi îndreptând«-se spre
vechea Romă, Ajuns la Nistru, îl întâmpină frumoasa domniţă „du­
năreană” Maria, înconjurată de sfetnicii ei bătrâni, care-1 mustră
cu glasu-i blând şi, în faţa frumuseţii căreia, el rămâne subjugat şi
„sfios ca un copil”, — un rege avar, despre care se spunea că
înhăma la căruţe femei. Când rămân singuri, el o roagă să-i spue
ce vrea să aibă de la dânsul, ae doreşte,... ea ?
De-ar fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează),
Şi stelele ce vecinie pe ceruri colimdează : —
Pe toate la picioare-i el le-ar fi pus în vază,..

E a îi cere pe Arald-copilul ; el i-1 dă şi astfel învingătorul

rămâne învins, iubind-o. Fecioara blondă, logodnica lui Araid,
moare însă în floarea tinereţii şi el asistă la înmormântarea ei —
creştinească şi domnească — în torfcurelie unei dureri cumplite :
Făcliile ridică — se mişc’ în line păsuri,
Ducând la groapă trupul reginei Dunărene,
Monahii, cunoscători vieţii pământene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrâni ca iam a cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi

A misticei religii întunecoase cete
Pe funii lungi coboară sicriul sub perete,
Pe poarta prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.
i

Zdruncinat până în temeliile fiimţii sale, Araid cutreeră pă­

mântul în sbor până în codrii adânci, unde „latră căţelul pămân­
tului cu glas de zimbru”, doar şi doar o da de umbra iubitei lui.
73
 În d rep ta rea le g e i d i n 1 6 5 2 , c i t a t ă d e p o e t , z i c e : C â n d m o r
o a m n i i , m u l ţ i „ d i n t r e c e i m o r ţ i s e s c o a l ă ş i s e f a c s t r i g o i ” ... Ş i e l
i n t r ă î n a m ă n u n t e l e p u r g a t o r i u l u i p r im c a r e . t r e c o a m e n i i c a s ă s e
f a c ă s trig o i.
A j u n s î n a c e i c o d r i-, A r a i d g ă s e ş t e , p e u n j â l ţ t ă i a t î n s t â n c ă
ş i s t â n d ţ e a p ă n ş i d r e p t c u c â r j a lu i î n m â n ă , p e p r e o t u l p ă g â n , c u
b a r b a p â n ă în p ă m â n t, c u g e n e le p â n ă la p ie p t. A r a id s c u tu r ă cu
m â n a d i n v i s u - i p e m o ş n e a g u l î n c r e m e n i t : — O m a g , v e ş n i c d e z i l e .,
a m v e n it la tin e s ă -m i d a i în a p o i p e a c e e a c e m i-a lu a t-o m o a rte a
ş i-ţi f ă g ă d u e s c c ă t o a t ă v i a ţ a m ă v o i în c h in a z e ilo r tă i. B ă tr â n u l îş i
r id ic ă g e n e le c u c â r ja şi s e u ită lu n g la d â n s u l, îş i d e s f a c e c u g r e u
p i c i o a r e l e d i n p i a t r ă , s e c o b o a r ă î n c e t d i n t r o n u - i , a p o i îi f a c e s e m n
c u m â n a c a s ă -l u rm e z e p e p o te c ile c o d ru lu i. L a p o a rta p e şte rii c e
d u c e în fu n d u l m u n te lu i, e l b a te d e tr e i o r i c u c â r ja , p o a r ta s a r e
c u s g o m o t d in ţ â ţâ n i, b ă tr â n u l s e în c h in ă şi e i p ă tr u n d în ă u n tr u .
In dom de marmur negru ei intră neopriţi,
Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s ’aruncă.
O candelă bătrânul aprinde, para lungă 4 f < ; r >• h *», '
Se nalţă 'n sus albastră, de fiecare dungă
Lucesc în juru-i ziduri....

I n t ă c e r e a a c e e a , m a g u l, c u m â n a în tin s ă , îi f a c e s e m n s ă
ş a d ă . A r a i d , c u m o a r t e a ’n s u f l e t s e l a s ă î n c e t p e j â l ţ :
Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând,
In aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă,
Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă,
Un cânt frumos şi dulce adormitor sunând.

C â n t a r e a c r e ş te d in c e în c e în v a lu r i, s e r id ic ă c a o fu rtu n ă ;
v â n tu l t r e c e în s p a im ă p e f a ţa m ă riilo r ; p ă m â n tu l s e s b a te p â n ă în
74
m ă i u n tá é ; t o t c e -d v iu în lu m e î n c r e m e n e ş te ; s e z g u d u e t o t d o m u l :
s tâ n c ile s e c la t i n ă d in te m e lie ; p lâ n g e r i s f â ş i e t o a r e s e u r m ă r e s c
p rin b o lţi, fu lg e r e , g e m e te : — D in in im ă -ţi, p ă m â n t, la m o r ţi s ă
d a i v ia ţă , ia r tu . Z a m o lx e , d ă -i d u h , şi fă d in p ia tr ă , a u r şi d in în ­
g h e ţ v ă p a e , în in im a f e c io a r e i d ă ia r s â n g e le -; c a ld :
Atuncea dinaintea lui Araid zidul piere ;
E l vede toată firea amestecat’ afară,
Ninsoare, fulgeri, ghiaţă, vânt arzător de vară,
Departe vedel-oraşul pe sub un arc de pară
Şi lumea nebunită gemând din răsputere.

Biserica creştină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare.
încet plutind se 'nalţă mireasa-i, o fantasmă.

O dulce întrupare de-omăt; pe pieptu-i salbă

De petre scumpe, părul i-ajunge la călcâe,
Ochii căzuţi in capu-i şi buze viorie ;
Cu mânile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâe,
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine, şi nourii s’aştem,

Fug fulgerele ’n lături lăsând-o ca să treacă
Şi luna înegreşte şi ceru'ncet se pleacă.
Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă —
Părea c ă ’n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. In negru zid să ra tă

Venind, ca ’n somn lunatic, în păsuri line ea,
A-rald, nebun, se uită, cu ochii o ’nghiţeâ.
Puternicele braţe spre dânsa întindeă.
Şi ’n nesimţire cade pe-a jâlţului său spată.
75
 îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe red,,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă,
Părea un junghiu că-i curmă suflare şi viaţă
Ş i ştie că de-acuma a lui rămâne ’n ved...

Etel momentul acela, Araid nu mai trăeşte decât noaptea, de

viaţa strigoilor, ziua e mort.
In sălile pustii, luminează torţiii. El se preumblă singur prin
ele. Palaitu-i trist ca un mormânt, în care zac m orţi. Palid, alb c a ,
ceara, cu portul negru, el judecă, domneşte noaptea. Cum se arată
lumină zilei, închide ochii şi moare. Noaptea, călare pe liniă, se
avântă în goarnă şi vede de departe pe M aria apărând din codri.
In părul ei de aur, rubinie înflăcărate. Ei s’alăitur amândoi'. In goana,
cailor, îşi vorbesc de iubirea lor :
Araid, nu vrei pe sânu-mi fruntea ta s ’o culci ?...
Araid ! dar nu mă ’nşeală privirea, tu eşti mort !...

Strigoii lui. deşi aminteşte pe celebra L eon ora a lui Bürger

şi deşi subiectul e popular, întâlnit în toate folklorurile şi tratat de
foarte mulţi poeţi, are o putere de evocaţie din lumea strigoilor care
nu se întâlneşte în aşa grad la alţM.
In deobşte, Eminescu se opreşte la legendele sau faptele isto­
rice acelea care i se arată poetice prin ele înseşi sau cel puţin trans-
formabile în tablouri poetice. Aşa, în Scrisoarea III, el s ’a oprit la
istoria sultanului Baiazid visând mărirea imperiului său, o pagină
poetică prin ea însăşi şi pe care el o duce mai departe prin fantezia
lui, cum s ’a oprit în acelaş timp la portretul lui Mircea, a fiului său,
a bătăliei delà Rovine, tipuri şi momente epice, cu care îşi alcătueşte
celelalte tablouri ale poemei. ?
Visul lui Osman, din tabloul întâi e luat, se ştie din Istoria
Turcilor de Hammer întocmită după cronici turceşti : „Osman, în­
76
temeietorul dinastiei Osmanioe şi fiul iui Ortogrul, iiubea pe fru­
moasa sa Malchatun. faita piosului şi învăţatului Şeich Edebali, care,
după ce-şi terminase în Siria studiul Legii se aşezase la Itiburuni,
un sat din apropierea oraşului Eskişer. Osman vizitând adesea pe
Edebali şi văzând într’o seară pe fata lui, frumoasa' Malchatun, se
aprinse de dragoste pentru ea şi i-o ceru de soţie ; Şeicu însă i-o
refuză, pentrucă nu credea în statornicia amorului lui şi nici pe
fiica sa vrednică de a fi soţia unui prinţ.
Intr’o seară, pe când Osman se culcase în casa lui Edebali,
plin de răbdare care, după proverbul Arabului, este cheia izbânzii,
şi plin de doriînţi privitoare la fiinţa amorului său, pentru care el,
trecând şi supunându-se la privaţiuni, a meritat mai — mai mar­
tiriul, -— i se arătă un vis dinaintea ochiului lui adormit în afară,
dar deschis înăuntru : el se vedea pe sine şi pe Şeich, gazda sa,
întins. Din pieptul lui Edebali, se ridica luna nouă şi, plecându-se
spre Osman ca lună plină, ea se ascunse şi se cufundă în pieptul
lui. Atunci, răsări din coapsele lui un arbore şi crescu în frumuseţe
şi tărie, mai mare şi mai mare, şi-şi întinse ramurile şi crăcile din
ce în ce mai departe şi mai departe, până ce cuprinse cu umbra Iui
ţările şi mările până la extremul orizont al ţinuturilor pământeşti ;
sub umbra-i, se ridicară munţi ca Atlazul şi Caucazul, Taurus şi
Haemus, întocmai ca patru stâlpi ai unui umbrar nesfârşit ; din
rădăcinile acestui arbore paradiziac, izvorau, plecau patru râuri :
Tigrul, Eufratul, Nilul şi Istrul, corăbii acopereau râurile şi flota
mările, semănături câmpurile şi păduri munţii. Dintre munţi, ţâşneau
izvoare roditoare şi udau trandafirii şi chiparoşii paradiziacelor
livezi şi dumbrave. Din văi, se înălţau oraşe cu domuri şi cupole,
cu piramide şi obeliscuri falnice, cu coloane şi turnuri de pe vârful
cărora strălucia semi-luna şi din ale căror galerii răsuna glas de
rugăciuni în concertul privighetorilor cu mii de voci şi a papagalilor
77
cu mii de colori, care cântau şi murmurau sub răcorosul umbrar al
cărui frunze erau în forme de săbii”.
Iată acum, cum transpune Eminescu în poema sa, visul acesta.

Un sultan, dintre aceia ce domnesc peste vr'o limbă

Ce, cura turmelor păşune, a ei patrie şi-o schimbă,
L a pământ dormea, ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă ;
D ară ochiu ’nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede, cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s’apropie de dânsul preschimbată în feciară.
înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri,
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri,
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe.
Apele ’ncreţesc în tremur străveziile lor feţe.
Pulbere de diamante aude fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi, pe toate din natură,
Şi prin mândra fermecare sun' o muzică de şoapte.
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
B a, şezând cu el alături, mânaw fină i~o întinde.
Părul ei cel negru ’n valuri de mătasă se desprinde :
„L as’ să leg a mea viaţă de a ta... In braţu-mi vino,-
„Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
„Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
„Eu să fiu a ta stăpână,’ tu stăpân vieţii mele“.

Şi cum o privea sultanul ,ea se ’ntunecă, dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare
Care creşte într’o clipă ca în veacuri, mereu creşte
Cu-a. lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte,
Umbra Iui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într’o umbră se întinde ;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari.
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari ;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână, —
Umbra arborelui falnic peste tcate e stăpână.
78
 Astfel Asia, Europa, A frica cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre, legănându-se prin râuri,
Valurile verzi de grâne legănându-se pe lanuri,
M ările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri
T o ate se întind nainte-i... C a pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor, —
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
In întinsa ’mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri, pân’ la ramuri nu ajung ;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Ş i loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de Allah, Alîah, se aud pe sus prin nori.
Sgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă
Urlete de bătălie s'alungau după o laltă ;
Insă frunzele-ascuţite se îndoae după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

V is u ! S u lta n u lu i s e în firip e a z ă , s e în tin d e , îm p ă ră ţia c r e ş te

to t m ai la rg ă , to t m a i m a re :
Astfel, ţară după ţară, drum de glorie-i deschid..
Până ’n. Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

A id :

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas se leagă.

Şi în sunet de famfare, trece oastea lui întreagă.

L a R o v in e , e l p o p o s e ş te în t a b ă r ă , c â n d , v in e l a c o r tu l s ă u
u n s o l d e p a c e d i n p a r t e a lu i M i r c e a , — a l d o i l e a t a b l o u a l p o e m e i :
Baiazid privind ia dânsul îl întreabă cu dispreţ :
..Ce vrei tu ?
„Noi, bună pace. Şi de n'o fi cu bănat
Domnul nostru-ar vrea să vadă pe măritul împărat".
79
 La un semn deschisă-i calea şi s’apropie de cort,
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
— „Tu eşti M ircea ?
—■ „D a 'mpărate !"
— „Ai venit să mi te ’nchini,
S ă nu schimb a ta coroană ’ntr’o ramură de spini ?
— O rice gând ai, împărate şi o ii cum vei fi sosit;.
C ât suntem încă pe pace, eu îţi zic: bine-ai venit?
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi.
D ar acu, vei vrea cu oaste şi răsboi ca să ne cerţi,
O ri vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta oale...
S ă ne dai un semn şi nouă de mila măriei tale —
D e-o fi una1, de-o fi alta; oe e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i răsboiu".
— Cum, când lumea mái-e deschisă, a privi gândeşti că pot,
C a întreg Aliotmanul să se împiedice de-un ciot ?

Şi înşirându-şi biruinţele şi cuceririle lui din lume, el îl apos­

trofă întrebându-1 furios :

Şi, purtat de biruinţă, să mă ’mpiedic de-un moşneag" ?...

— „De-un moşneag, da, împărate! C ăci moşneagul ce priveşti,
Nu e om de rând, el este Domnul Ţ ării Româneşti.
E u nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
N ici ca Dunărea să ’nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
C e din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre v r’un pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod ;
împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi ’n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă:
Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te ’nspăimânt:
Cum veniră, se făcură toţi o apă şfi-un păm ânt
T e făleşti că înainte-ţi răstum at-ai val-vârtej
- Oştile leite ’n zale de ’mpăraţi şi de viteji ?

80
 T u te lauzi că Apusul înainte ţi s’a pus ?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus ?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fer,
A credinţei biruinţă cătâ orice cavaler.
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul !
Şi de-acea tot ce mişcă ’n ţara asta» râul, ramul,
M i-e prieten numai mie, iară ţie duşman este ;
Duşmănit vei fi de toate, făr’ a prinde chiar de veste.
N 'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se jifio rează de-a ta faimă, Baiazid !“
i
Partea culminantă, vă amintiţi, e descrierea incomparabilă *
bătăliei al treilea tablou, cel mai minunat, al poemei, în care Emiii-
nescu se arată un poet idealist ca nimenea altul, zugrăvind răz­
boiul, în sine oribil totdeauna, ca o acţiune frumoasă, chiar ca pri­
velişte, fără omoruri, fără sânge, fără dureri, şi pe de altă parte,
ca un cunoscător al războaelor noastre vechi şi a felului de a se
bate al românilor, atrăgând pe vrăjmaş la strâmtoare. în mlaştinele
delà Rovine, căzând călăreţii din ascunzişudile codrului ca un potop
din coaste asupra vrăjmaşului şi luându-1 pe fugă mai mult mort
decât viu :

Ş i abia plecă bătrânul... C e mai freamăt ce mai sbucium...

Codrul clocoti de sgomot şi de arme şi de bucium»
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra ’ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul şi roesc după un semn
Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau ’n fugă faţa negrului pământ,
Lănci scântee lungi în soare, arcuri se întind în vânt;
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni
Orizontu ’ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni.
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploae...
U rlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătae.
81 - 6
 In zadar strigă 'mpăratul ca şi leul în turbare.
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
In zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
C ăci cuprinsă-i de peire şi în faţă şi' în coaste ;
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie,
Cad arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
In genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă
Cad săgeţile în valuri care şueră, se toarnă
Ş i lovind în faţă ’n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se nărue tot cerul...
M ircéa însuşi mână ’n luptă vijelia ’ngrozitoare.
C are vine, vine, vine calcă totul în picioare.
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Pririfre cetele păgâne, trec rupându-şi large uliţi
Risipite se ’mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi. gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.
Peste-un ceas păgânitatea e ca pleava vânturată.
A cea grindină-oţelită înspre .Dunăre o mână.
Iar în urma lor se ’ntinde falnic armia română...

Şi, în sfârşit( scrisoarea fiului lui Mircea, către Domniţa lui,

alcătuind ultimul tablou al poemei :

Pe când oastea se aşeazăi, iată soarele apune,

Voind creştetele 'nalte ale ţării să 'ncunune
Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân ce isvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s arată luna,
Doamna mărilor şi-a nopţii, varsă linişte şi somn
L ângă cortu-i unul dintre fiii falnicului Domn
Sta zimbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte
S'o trimită dragei sale delà Argeş mai departe ;
82
 De din vale de Rovine,
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
C ă ne eşti aşa departe,
Te-am ruga, mări. rugă
Să-mi trimiţi prin cinevă
C e-i mai mândru ’n valea T a :
Codrul cu poenele:
O chii cu sprincenile
C ă şi eu trimitei-voiu
Ce-i mai mândru pe la noi :
O astea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
O chii cu sprincenile.
Şi să ştii că-s sănătos,
C ă mulţămind lui Christos,
T e sărut, Doamnă frumos.".

Ce puternic parfum de vechime istorică, amestecat cu gin­

găşia versurilor poeziei noastre populare !
Bine înţeles, în poema aceasta, Eminescu a poetizat lucrurile,
voind să facă un contrast între trufia şi ameninţările Sultanului
Baiazid şi între simplitatea şi dorinţa de pace a lui M ircea — ima­
gine caracteristică a poporului român. Portretul Domnului nostru,
înfăţişarea, cuvintele lui şi mai ales solul cu o basma într'un vârf
de băţ, n ’or fi tocmai aidoma ale lui Mircea şi ale ţării româneşti
fiind de o modestie ce trece peste verosimil, dar ele sunt voite astfel.
Poetul ştia foarte bine, cum o şi spune singur într’un articol politic,
că M ircea cel M are a fost un „prototip luminos al artei războiului
ca şi al celei diplomatice la Români” ; el învârti pe Regele Poloniei,
cel mai mare de pe atunci, ca şi pe Regele Ungariei, ca şi pe Turci,
tratând cu ei pe picior de egalitate şi amestecându-se până şi m dis-
83
putele delà tronul Sultanilor, „făcând pe Muşa împărat, susţinân-
du-1 cu bani şi arme în contra lui Soliman I, iar în 1412 scoţând
pe un alt pretendent, pe Mustafa în contra lui Mahomed I, Dar Emi.
nescu urmărea efectul poetic, care e aici complect, şi cititorul trece
cu vederea peste notele lui prea accentuate. P e lângă aceasta, în
acea simplitate firească a lui Mircea, nu vi se pare că e ceva profund
românesc ? Cine n’a fost isbit de această simplitate fără pretenţie,
trecând, spre pildă, din o ţară străină în ţara noastră, delà aerul
important al grănicerului german, austriac sau ungur, la naturalul
simplu al grănicerului român ? Ceeace însă acolo neîntrecut de fru­
mos, este descrierea avântului vitejesc al românilor în luptă trans­
formând o pagină de istorie într’o apoteoză epică fără pereche, este
suflul cu care el învălue timpurile vechi, graiul veacurilor trecute,
cu un cuvânt simţul său istoric, care purcede din’ emoţia ce-1 stă­
pâneşte în faţa măririi acelor timpuri şi pe care ne-o trece caldă
în versurile lui, archaizând totul cu ştiinţa lui şi mai cu seamă re­
înviind simţiri vitejeşti din pulberea cronicelor.
Cunoştinţele lui istorice îi serveau astfel la poezia sa mlă-
dündu-le după inspiraţie, schimbând câteodată pe unele sau trans­
figurând pe altele, făcându-le să intre în domeniul ficţiunii poetice,
unde primesc o viaţă nouă şi pentru totdeauna. Câţi nu cunosc bă­
tălia delà Rovine din Scrisoarea, lui Eminescu, fără s’o fi ştiut vre-o
dată din cronici ?! Deaceea, cei c e au imputat lui Eminescu unele
neexactităţi istorice, au uitat valoarea literară, adică viaţa nouă a
poeziei lui, care e cu mult deasupra istoriei, cum e floarea invoaltă
deasupra rădăcinei. De altfel, această transfigurare a istoriei el şi-o
permite numai în versuri, cum şi-o permite şi epopeede clasice. In
articolele sale în proză cu substrat istoric, cum e în cel menţionat
mai sus privitor la 'Mircea cel Mare, el ţine seamă totdeauna de
84
datele istoriei, ca şi de tezaurul ei, fondul de rezervă, tradiţia, pe
care a şi propovăduit-o totdeauna cu o convingere neclintită.
Cum se vede, gândirea lui fu înavuţită, lărgită, luminată, de
noi orizonturi, prin întinderea, neobiciuuită la alţi poeţi, a cunoş­
tinţelor sale istorice. In acelaş timp, ea fu întărită prin adâncirea
lui în concepţiile filozofice moderne. Perspectivele istoriei îi des­
chideau lumea în timp şi spaţiu, pătrunderea sistemelor filozofiei
îi ofereau baza înţelegerii rostului lumii şi lucrurilor. Acestea din
urmă i-au dat chiar o nouă îndrumare poetică.
La Universitatea din Viena el se oprise, cum am văzut, mai
cu seamă la filozofia lui Kant şi a lui Schopenhauer. E probabil
chiar că el îşi apropriase încă înainte de studiile sale regulate doc­
trinele acestor doi gânditori, deoarece, la începutul Facultăţii, era
„plin de Spinoza, traducea pe Kant şi citea pe Fichte".
Pe lângă filozofie, el urmă şi unele cursuri de ştiinţe pozitive,
îndrumat de Nicolae Teclu spre chimie, cum erau lecţiile de anato­
mie ale lui Hirtl, ştiinţă pentru care avea o. mare slăbiciune, apoi
zoologia şi botanica, fizica şi astronomia, şi, în cele din urmă, ma­
tematica diferenţială, fără de care, zicea el că „nu suntem în stare
să pătrundem adevărata fire a lucrurilor".
« M ai târziu, când se duse la Berlin, el urmă acolo logica şi
fundamentul filozofiei la celebrul pe atunci docent privat Dühring,
istoria generală a filozofiei la profesorul Zeller, principiile logice
ale ştiinţelor experimentale la profesorul Heimholz, ştiiinele naturale
la profeosrul Du Bois Raymond, istoria Egiptului la profesorul Lep-
sius, istoria modernă cu Droysen, filozofia lui Hegel la profesorul
Althaus, istoria filozofiei grece la Dr. Bonitz, istoria şi antichi­
tăţile dreptului roman la profesorul Dernburg, istoria romană la pro.
fesorul Ni'tzch, geografia fizică la profesorul Peggendorf, filozofia
nervilor la profesorul Munk.
85
 Opera lui Eminescu e astfel rezultatul atâtor cunoştinţi înma­
gazinate în memoria lui. Această memoria ar putea fi asemănată
cu o imensă livadă de pomi roditori, iar poezia brodată pe ea cu
razele soarelui ce străbat livada ; pomii atinşi de soare sunt de
aur ; memoria sa, trecută în poezie, e muzică. Cunoştinţele sale is­
torice, unite cu concepţiile filozofice despre lume şi viaţă ale lui
Kant şi Schopenhauer, pe care le-a aprofundat el atât de mult,
i-au ridicat poezia la înălţimea gândirei.
Se ştie ce influenţă covârşitoare au avut idealismul transcen­
dental al lui Kant şi pesimismul lui Schopenhauer prin noutatea ve
derilor şi profunditatea lor, când au apărut, căt~şi ce nemărginit
domeniu sufletesc mai stăpânesc încă şi astăzi.
(H'In deosebi, Kant a făcut o adevărată revoluţie în istoria des-
voltării spiritului omenesc ; el stă şi va sta mult încă în fruntea
filozofiei germane, a aşa zisei filozofii a luminei. Kant însă, cu
toată profunditatea gândirii sale e poate cel mai imaginativ, cel
mai poet filozof după Platon, fapt pentru care el era numit de unii
un visător platonician şi pentru care probabil Eminescu a fost atât
de subjugat de el de i-a tradus C ritica Raţiunei P u re 1).
Această lucrare, în care marele filozof verifică instrumentul
gândirii noastre, adică créerai omenesc^ stabilind relativitatea im­
presiilor şi gândirii omeneşti, deschise lui Eminescu un orizont nou
poetic.
Fondul doctrinei cum că simţirea şi gândirea noastră nu sunt
realităţi ci numai nişte păreri, şi că ce-o fi cu adevărat fiinţa lu­

l l Traducerea se află astăzi între manuscrisele delà Academia Română şi

e cuprinsă în trei caete însumând 142 pagini. Din adnotaţiile ce o însoţesc pe
marginea foilor, se vede greutatea ce a întâmpinat el traducând în limba noastră,
atât de puţin formată pentru termenii technici ai unei filozofii greu de formulat
chiar în limba germană.
86
crurijor în sine, e şi rămâne o întrebare deoarece noi bâjbâim oare­
cum cu mâna prin întunerec şi nimerim lucrurile la întâmplare, ca
şi concluzia ei că „lumea e numai visul nostru”, cu toată origina­
litatea lui, are desigur şi unele puncte de contact cu filozofia şi
literatura greacă. El pleacă probabil din acel cunoaşte-te pe tine
însuţi al lui Socrate ca şi din teoria ideilor lui Platon, trecând poate
pe la omul nu-i d ecâ t visul unei umbre, al lui Pindar şi pe la A ja x
al lui Sophocle care zice prin gura lui Ulyse: că noi oam enii nu su n ­
tem d ecât umbre d eşarte... Fondul acesta al doctrinei kantiane im­
presionează prin raţionamentul lui pe Eminescu şi el străbate in
multe bucăţi din opera lui, interpretat de dânsul în chip personal şi,
mai presus de toate, convinge pe poet, — şi aici e o culme genială,
— că taina poeziei, ca şi a tuturor faptelor mari din lume, îşi are
izvorul transcendent în inima omenească. In o gândire adâncă a sa.
el se rezumă în privinţa aceasta în chipul următor: „D a! orice cu­
getare gen eroasă, orice descoperire m are pu rcede d elà inimă şi a p e­
lează la inimă... Când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe
acelaş punct de vedere, atât de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei
efemere — mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soa­
rele unei lumi nouă şi pătrunde în inimă... Timpul a dispărut şi
eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru. Se
pare că te-ai trezit într’o lume încremenită cu toate frumuseţile ei
şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi peirea ta înşile sunt
numai o părere. Şi inima numai e în stare a te transpune în această
stare Ea se cutremură încet, din sus în jos asemenea unei arfe eoliane,
ea este singura ce se mişcă cu această „lume eternă” , ea este oro­
logiul ei”.
Intre bucăţile în proză, nuvelele A rcheus, Sărm anul D ionis şi
87
 Cerara sunt alcătuite pe ideile acestei filozofii ; în poezia sa ele se
întâlnesc în multe părţi.
In A rcheus, el lămureşte în chip admirabil şi cu exemple hazlii,
ce trebue a se înţelege prin cuvintele nebuloase : „lumea e visul
nostru”.
„Lntr'adevăr, zice el, lumiea cum o vedem nu există decât în
creerul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac
şi câine. Privirea câinelui este inteligentă, el pricepe din lumea
aceasta o porţie mai bună decât gânsacul; cu toate acestea, amân­
două aceste fiinţe au ochi şi creeri. Lumea nu-i cum e, ci cum o
vgdem ; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câine idem, pentru
(un) membru delà primărie (idem), pentru Kant (item). Totuşi
câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi pri­
virea adâncă a inteligentului delà Koenigsberg ?
Care-i adevărul ? Cel văzut clar de un gânsac — sau cel
abea întrevăzut ca printr’o negură de Kant ? Intr’adevăr, iată un
lucru ciudat. Cel dintâi deosebeşte lămurit grăunţele de porumb de
prundul galben, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură cu ochiul dis­
tanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşare în faţa
unei-gâste în epoca virginităţii. Cel de al doilea uită să mănânce,
voind să sară o groapă, cade în mijlocul ei, iar frumuseţile vir­
ginale sau nevirginale trec pe lângă dânsul fără c a el să-şi (fi)
ridicat ochii.
Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte
decât un gânsac, ba că în problem ele aceluia e mai mult adevăr
decât în siguranţele acestuia. Un semn că pentru o minte mare,
totu-i problem , iar pentru 75 de drămuiri de creer, totu-i sigur.
...Lumea îh sine rămâne un problem înăuntrul căruia se rătă­
ceşte câte o rază slabă, câte o fulgerătură, pe care cugetătorul adânc
o încremeneşte pe hârtie, pe care cetind-o se naşte în pereţii ca­
88
pului tău acea rezonanţă lungă care face să vezi într’adevăr că
lume şi viaţă sunt un vis”.
Pentru a ne face să pricepem c e e acea „lume eternă” , po­
menită mai sus, acel etern rămăitor prin care trec formele vieţii,
el simulează, după modelele antice, un dialog cu un fel de bătrân
filozof, pe care îl vede trecând pe stradă, când el sta fluerând la
fereastra deschisă, pe o zi frumoasă de iarnă cu zăpadă. Bătrânul
era c’o manta lungă în spate şi c’o pălărie cu marginile foarte largi»
El intră în colţ la Corabia lui Noe, o cârciumă, unde se găsea un
vin unguresc bun şi unde avea poetul masa lui de baştină. Aici,
când i se ura cu scrisul şi cititul, se ducea el la măsuţa lui şi se
făcea iar copil ca pe vremea învăţării lui Sim Ham şi Iafet. P e bă­
trânul acesta nu-1 mai văzuse niciodată. Hai, să vadă cine e, şi
intră după dânsul la Corabie. Moşneagu se aşezase tocmai la masa
lui. în odaea mare boltită şi întunecoasă de ardea lampa şi ziua.
El era interesant, părul alb, ochi pătrunzători, ras la faţă, şi pe
deasupra mirosea a tabac, şi lui îi plăceau oamenii ce miroseau a
tabac. Ii dă buna seara şi se aşează în faţa lui la masă: era masa
lui. E l tresări puţin, dar nu zise nimic. Apoi începu a ciocăni în
masă cu degetele lui lungi şi a fluera printre dinţi. Aria era de o
frumuseţe rară, părea că în gura lui era un virtuos de violină.
Iartă-mă D-le Doctor zise dânsul, mohemdu-şi surtucul, mie mi se
pare că aria asta am mai auzit-o undeva, aş voi să vă întreb....
— Aria asta ai auzit-o pe când ştergeai ciobotele lui Bee­
thoven.
— N ’am avut onoarea a cunoaşte pe Beethoven.
— Ce ştii d-ta dacă l’ai cunoscut sau nu... eu îţi zic că l'ai
cunoscut, că i-ai şters ciobotele şi basta.
— Ce dracul ! Ii nebun bătrânul, gândi el.
— C e dracul ! E nebun bătrânul, îngână moşneagul clipind
89
 din ochi şi imitând glasul poetului. Apoi cern vin chelnerului. îi
turnă în paharul lui întâi, în al său pe urmă, dădu paharul peste cap
şi în urmă îi spuse că e dispus să facă filozofie în ziua aceea ou el,
care îi pare un om inofensiv şi care se miră, şi mirarea este mama
înţelepciunii.
Bătrânul se uită la el şi începu să râdă... — spune-mi d acă
poţi, o idee imposibilă şi un lucru imposibil. U n lucru imposibil, e să
fi şters eu ciubotele lui Beethoven care a murit de atâţia ani...
— Ascultă, tu eşti poet, ai auzit vre’odată despre Archeus ?
— Nu.
— Ei bine Archeus este singura realitate, toate celelalte sunt
fleacuri...
— Cine e Archeus ?
— Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lă­
murit cine-i Archeus, adică ce-i etern; numai într’un punct în care
s’ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decât
o veşnică plutire către viaţă, o veşnică încasare din partea morţii.
Şi această împrejurare este mama itmpului. Fără de aceasta, suma
celor ce există într'adevăr s’ar putea privi peste tot, am şti ce este
netimporal...
Omul cu toate schimbările ce le doreşte pentru sine, voeşte
să rămână el însuşi, persoana sa. Unii doresc a fi mai frumoşi,
(câte fem ei!), mai cuminţi (câţi oameni de S ta t!), mai geniali
(câţi scriitori !) dar ei voesc să fie tot ei. Cine este acel el sau eu,
care doreşte toate schimbările din lume, dar să rămâe tot el ? Acesta
este Archeus, eternul din lume...
Când gândeşte dneva că neînsemnata mărime a corpului
omenesc, nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei,
(gândeşte la Napoleon), cum că omul e numai prilejul, adesea slab,
abea suflat pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cum că pur­
90
tătorul acestor patimi p oa te în o t ic e moment să devină o coajă, ca
un vas pe care l'a spart vinul ; apoi când vezi că imul şi acelaş prin­
cipiu de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din care cele mai
multe se scutură la drumul jumătate, puţine rământ şi aceste pu­
ţine au în sfârşit aceeaşi soartă _ atuncea vezi că fiinţa în om e ne­
muritoare. E unul şi acelaş punctum saliens care apare în mii de
oameni desbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă
cojile, le mână una în spre alta, le părăseşte, formează altele nouă,
pe când carnea zugrăviturilor sale apare ca o materie, ca un A has­
ver al formelor care face o călătorie ce pare vecinică. .
— Şi este într'adevăr vecinică ? întrebă poetul pe bătrân.
— In fiece om se încearcă spiritul universului, se opinteşte
din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaş apă, oarecum un nou
asalt spre ceruri. Dar rămâne în drum, drept că în mod foarte deo­
sebit, ici ca rege, colo ca cerşetor.
...Cei mai mulţi oameni însă, rămân întrebări, uneori comice,
alte ori neroade, alte ori pline de înţeles, alteori deşarte”...
In nuvela Sărmanul Dfcmiis, Emiinescu pune în lumină aprio-
ritatea timpului, spiţiului şi cauzalităţii ale lui Kant. Ea începe cu
premizalelteariei lui.
.....şi tot astfel, zice el, dacă închid un ochiu văd mâna mea
mai mică decât cu amândoi... De-aşi vea trei ochi. a-şi vedea-o şi mai
mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atât lucrurile toate dim-
prejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de
ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine,
păstrându-şi proporţiunea, nu rni-ar părea nici mai mari nici mai
mici decum îmi par azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimen­
siunile unui glonte şi toate cele din ea scăzute în analogie, locui­
torii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar
pricepe toate celea absolut în felul şi proporţiunile în care le pri­
91
cepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare —
acelaş lucru. Cu proporţiuni neschimbate — o lume înmiit de mare
şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare“...
„In faptă lumea-i visul sufletului nostru". Nu există nici timp,
nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e
în sufletul meu ca pădurea într’un sâmbure de ghindă, şi infinitul
asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într’un strop de rouă”.
Dacă am afla misterul prin care ne punem în legătură cu aceste
două ordine de lucruri, mister pe care l’au posedat poate magii
egipteni, atunci coborându-ne în adâncurile sufletului, am putea trăi
aevea în trecut....
Prin urmare, nu-i adevărat că există un trecut, consecutivi-
tatea e numai în cugetarea noastră ; cauzele fenomenelor consecu­
tive pentru noi,, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan.
„Să trăesc în vremea lui Mircea cel M are sau a lui Alexandru cel
Bun — este oare ca absolut imposibil ?” Şi Dionis trăeşte în vis
pe timpul lui Alexandru cel Bun.
T o t aşa întâlnim în Cezara. în Scrisori, în împărat şi Pro­
letar, unde el reia tema :

In orice om o lume îşi face încercarea,

¥( f '

Bătrânul Demiurgos se opinteşte ’n van, t t

In orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure, sădite în noian ?

A l lumii ’ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,

In inima ori-căTui l-ascuns şi trăitor.
Zvârlire hazardată, cum pomu ’n florire
In orice floare ’ncearcă întreagă a sa fire,
C i ’n calea de-a dă roade cele mai multe mor.
92
 Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
■Se petrifică unul în sclav, altu ’mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă —
F aţă căci înţelesul i-acelaş Ia toţi dat.

In veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină

Şi ’n toată omenirea în veci acelaş om,
In multe forme,-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşeală, la nime se desfcaină,
Dorinţi nemărginite plantând într’un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, —

C ă ’n urmă-ţi rămân toate astfel cum siirit, de dregi
O ri-cât ai drege ’n hjme-atunci te oboseşte :
Eterna alergare... şi-un gând te-ademeneşte:
C ă vis al m ocţii-eterne e viaţa lumii ’ntregi.
?
In fine în Glosa, în care sună versurile :
Când unul trece altul vine
In astă lume-al urma,
Precum când soarele apune
E l şi răsare undeva...
Şi pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaş vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Şi ’n veci aceleaşi frunze cad.

’Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcei dimineţi ;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ă st adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia ntreagă
Şi ’nvârte universu ’ntrcg
93
 Priveliştile sclipitoare
C e ’n repezi şiruri se deştem,
Repauză nestrămutate
Sub raza gândului etem .

Sub gândul eternităţiit suflul universului care se aruncă ca un

val în orice făptură omenească se sparge cu încetarea vieţii ei, fără
să ajungă la vr’un liman.

Delà relativismul semisceptic al lui Kant, la pesimismul lui

Shopenhauer, nu era decât un pas. Dan, în vreme ce Kant, cu doc­
trina sa că lumea e un vis al sufletului nostru, deschidea inspi­
raţiei poetului perspective de ideal, Schopenhauer, cu teoria lui
tristă despre lume şi viaţă, îi înfunda inspiraţia în adâncul conştiinţei
sale. ca într’o regiune de durere pricinuind un conflict, un „desbin”
sufletesc, cum îl numeşte Eminescu, între poetul de mai înainte şi
filozoful pesimist de mai pe urmă.
Lucrarea lui Schopenhauer Lum ea ca voinţă şi reprezentare,
cu romantica ei filozofie, se publicase abia cu vre’o 20 de ani îna­
inte de sosirea lui Eminescu la Viena. Ea avusese un răsunet pu­
ternic prin claritatea şi prin curajul de a spune lucrurile fără în-;
conjur, adică fără a ţine cont de cuvintele de ordin dăscălesc ce
ascund adevărurile antisociale. S ’a întâmplat că ea mai venea într'o
epocă în care poeţi ca : Byron, Lamartine, Alfred de Musset, Leo-
pardi, Lenau, răspândiseră cu poeziile lor o atmosferă poetică me­
lancolică, aşa că minţile erau oarecum pregătite unei filozofii triste.
Schopenhauer codifică această melancolie răspândită în suflete,
Întărind-o cu argumentele sale atât de convingătoare. La Eminescu,
doctrina pesimismului găsea un teren priincios, fiiindcă el era pre­
dispus din fire la tristeţe.
T rist am fost şi adânc, dar trist prin sine-mi...
94
 Trist, desigur, mai întâi prin sensibilitatea lui impresionabilă,
pe care întâmplări poate chiar fără însemnătate o răneau ca nişte
nenorociri mari, ca şi prin izolările lui şi prin predispoziţia sa la
gândire şi reflecţie care toate duc la tristeţe. Ele făcuseră probabil
că încă din frageda lui tinereţe, el fusese „desgüstat Ee spoiala şi
minciuna lumei şi de ipocrizia şi mişeliile ei".
Cu modul acesta, la vârsta de 20 ani«, când alţii nu simt decât
bucuria vieţii, el era scârbit de ce văzuse şi simţise în omenire.
Unui astfel de suflet, citirea lui Schopenhauer n’a putut să-i slu­
jească decât ca o confirmare a celor înţelese de el şi ca o genera­
lizare a suferinţelor lui individuale în suferinţele omenirii.
Care e raţionamentul lui Schopenhauer pentru a ajunge la
încheerea că viaţa e an lanţ de dureri neîntrerupt, o vale de mi­
zerii, vrednică de a ne desface de dânsa ? Iată-1 amintit în câteva
cuvinte :
„Dacă s’ar întreba cineva, ce este această existenţă, în care
s’a trezit lumina conştiinţei, atunci răspunsul, zice el, nu poate să
fie decât trist pentru inteligenţă. Ceeace agită, ceeace dă acea miş­
care a echilibrului instabil, este dorul spre altceva care trebue să
împlinească ceeace lipseşte acestui ceva actual şi care decurge din
acel orb impuls spre existenţă care se num eşte voinţă. Când ar avea
existenţa tot ce-i trebue, nu ar mai fi impulsionată spre nimic mai
departe. Ceeace se axată individului, este năzuinţa oarbă de a fi,
zilnica lipsă simţită în noi sub forma de durere, de sete, de foame,
de necesitatea de repaus, de a se apăra contra frigului ori contra
căldurii, etc. Această foame şi sete a existenţei este cea mai impor­
tantă misiune ce o îndeplineşte omul toată viaţa. Pentru cei mai
mulţi nu rămâne din viaţă decât necesitatea de a găsi mijloacele
cum să trăiască şi după ce şi-au îndeplinit acest gol, mor şi apoi te
întrebi, pentru ce au trăit ? Ce a fost această împingere a lui de
95
a fi, pentru ca într'o perpetuă luptă cu necesitatea să aibă numai
din viaţă că şi-a astâmpărat foamea şi setea, a putut să se odih­
nească şi să se apere contra frigului ? Aşa de stranie pare viaţa
din acest punct de vedere, încât, din contra, trebue să te miri de
optimiştii care primesc lumea ca un loc de mulţumire, plăcere şi fe­
ricire. Dar cine şi-a găsit fericirea întreabă Schopenhauer ? Ce ipo­
crizie convenţională este aceasta care ne vorbeşte de mulţumirile
cereşti şi de fericirea ce trebue să ne-o dea această existenţă sau
cealaltă ? Şi când s'au pus oamenii să-şi reprezinte cealaltă existenţă,
pentru iad s'a găsit o foarte bogată imaginaţie ; când s’a încercat
însă fantezia omenească să spue ce va fi în raiu, a dat de gol ;
câţiva îngeri care sună din trâmbiţă ; aşa că nu este în stare natura
omenească să-şi închipuiască fericirea. Dante în Infern, este plastic
şi intuitiv, dar când ajunge în Paradis, ne dă numai o teorie palidă
şi rece pe care o spune Beatricei.[Dacă ne privim aşa cffm suntem,
găsim că fericirea n o avem azi, dar mânie are să vie. Şi vine acel
mâine şi apoi un altul, şi te trezeşti că trece viaţa şi ajuns un mo­
ment în care-ţi pare că a fost eri şi atunci tinereţea îţi pare timpul
fericit, fiindcă priveşti prin acea sită a uitării, prin care se stre­
coară tot ce nu se potriveşte cu individul din trecut. Iţi faci o ţe­
sătură artficială în care au rămas razele de bucurie, o imagine con­
venţională, care pare foarte senină în trecut, dar dacă ar fi să tră-
eşti încă odată ţoată realitatea fiecărui moment, cum ai trăit-o, ai
aştepta şi atunci tot acel mâine, care să-ţi aducă fericireajExistenţa
se poate compara cu cerul întins, senin, plin de lumină, afară de un
mic nor unde se întrerup razele soarelui şi unde este frig. Norul
acesta întunecat este actualitatea în care te aflii. îndărătul tău, e
o viaţă luminată prin care pare că ai trecut, — înaintea ta, splen­
doarea la care aspiri în viitor — dar unde te afli, este frig şi în­
tunecos, — când te mişti, se mişcă şi norul cu tine. In orice moment
96
 e x is te n ţa p a re c ă n e e s te cîa tă c a u n d a r p e d e a s u p r a , a c c e s o r iu , p e
c a r e tr e b u e s ă -l c â ş tig i ş i, c a p r o p r iu fir ii, e a t r ă i în lu m e a f ă r ă
v ia ţă , c ă c i în o r ic e m o m e n t tr e b u e s ă re s p ir i c a s â ie i a e r u l, ş i d a c ă
r e s p ir a r e a a c e a s t a a r în c e ta c â t e v a m o m e n te , m o a r te a a r fi în d a tă
c a r e te -a r a p u c a , a d ic ă a r c ă d e a p ic ă tu r a d in h a o s u l d in c a r e a
e ş i t ş i s ’a r p i e r d e i n d i v i d u a l i t a t e a , a ş a p r e c u m o r i c e m e r g e r e e s t e
n u m a i o îm p ie d e c a re d e a c ă d e a . O r ic e a c t d e v ia ţă e s te o în ­
tr e r u p e r e a m o r ţii şi o r i c e r e s p ir a r e e s te a c tu l o m u lu i d e a n u s e
î n e c a , ş i a c e s t e a c t e c a r e t e î m p i e d e c ă s ă n u d i s p a r i , l e f a c i u n ti m p
lim ita t c ă c i v in e u n m o m e n t în c a r e tr e b u e s ă în c e te z i şi t o a t ă v i a ţ a
o m u lu i e s te d e c o m p a r a t c u b a r c a p e c a r e o c o n d u c e lu n tr a ş u l p e
a p a u n u i r â u ; s t â n c i p e r i c u l o a s e î n t r ’o p a r t e , p ă d u r i v e r z i ş i f r u ­
m o a s e î n t r 'a l t a , d a r , n e î n l ă t u r a b i l , l u n t r a ş u l î ş i d u c e b a r c a c ă t r e
o c a ta r a c tă u n d e lu n tre şi lu n tr a ş a u s ă -ş i p ia rd ă e x is te n ţa . Ş i în
ac e s te îm p re ju ră ri n i s e m a i v o r b e ş te d e a d m ira b ila e x is te n ţă ? ! D a r
c a r e a f o s t r e lig iu n e a c a r e s ă fi z is c ă e s te a l t a ţ in ta o m u lu i d e c â t
r e s ig n a ţiu n e a v ie ţii ? D e c â t : n u te lă s a n ic i în d u r e r e n ic i în b u ­
c u rie , r e tr a g e -te p e c â t p o ţi d e là d o rin ţe le m a n ife s te , m ă r g in e ş te -ţi
e x is te n ţa ta in te le c tu a lă p e c â t p o ţi m a i m u lt, la p a r te a f ă r ă p o fte ,
f ă r ă te n d in ţe ; n u m a i a ş a , în a c e a s tă a n tic ip a tă m o a r te in te le c tu a lă
p e n tru m o a r te a fiz ic ă , p o ţi să g ă s e ş ti lin iş te s u f le te a s c ă , d a c ă c a u ţi
a c e a s ta . L a c e re z u lta t a p u tu t s ă a ju n g ă c re ş tin is m u l d e c â t s ă z ic ă :
fe r ic it e s te a c e la c a r e s e m u lţu m e ş te c u a p ro p e n im ic , c a r e ş tie c ă
e s te tr e c ă to r p e a c e a s tă lu m e o a r e n u -ş i la s ă in im a s ă iie p re a î n ­
c o r d a tă , p re a a tin s ă d e n ici u n lu c ru a l a c e s tu i p ă m â n t şi a s p ir ă s p re
o v ia ţă c a r e n u a r e a f a c e cu n ici o f e r e i r e o m e n e a s c ă . A ş a c ă n u
e s te d e c â t o n u lita te e x is te n ţa , şi p e n tru c e l c a r e a r e e x is te n ţa in te ­
lig e n ţe i n u -i r ă m â n e s c ă p a r e d e c â t în n e g a r e a e x is te n ţe i. D a c ă în
n a tu ră , se p a re a se p ro d u c e a s tfe l n e d re p ta te a c a c e l c a re e s te m ă r­
g in it la in te lig e n ţă , să fie m a i m u lţu m it d e c â t c e l c a r e în ţe le g e m a i
97 - 7
mult, acesta are compensaţiumea că inteligenţa îi este dată în
această lume de mizerii ca să aibă o privire de fericire, care este
refuzată celuilalt şi aceasta este contemplarea artei. Arta, după sis­
temul lui Schopenhauer, este singurul liman de mângâere la care
ajunge inteligenţa în mijlocul mizeriilor omeneşti.
Cum vedem, argumentele acestea ale filozofului german, nu-s
decât parafrazarea vechei doctrine budhiste, care spunea că exis­
tenţa omului nu-i decât o eternă iluzie, că dorinţa lui continuă e
însăşi pricina durerii şi că deci altă scăpare nu-i decât Nirvana,
adică stingerea oricărei dorinţi din noi,
Eminescu a fost şi a rămas pătruns de filozofia lui Schopen­
hauer, cu toate cuvintele puternice ce s’au adus în potriva ei. E l a
transpus-o pe larg în opera lui începând cu M ort na E stt unde se
arată pentru prima oară întrebările lui sceptice şi credinţa-i că
moartea e mai-mai o fericire :

Când sorii se sting şi stelele pică

îm i vine să cred că to a te’s nim ică.
M oartea ta n ’o plâng, ci m ai fericesc
O rază fugită din haos lumesc...

Şi-apoi cine ştie de este mai bine i

A fi sau a nu fi? Dar ştie oricine.
C ă ceeace nu e, nu simte dureri —
Ş i multe dureri’s, puţine plăceri—

A fi? nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte şi ochiul te ’nşealăr
C e unul ne zice, ceilalţi o d-szic —
D ecâ t un vis sa rb ăd , m ai bin e nimic

L a ce? oare totul nu e nebunie ?

Au moartea ta, înger, dece fu să fie ?
98
 Au e sens în lume? T u chip zâmbitor,
T răit-ai anume ca astfel să mori ?

De e sens într'asta, e întors şi ateu

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu...

Năluca fericirii omeneşti, arătată mai sus de Schopenhauer, el

o traduce astfel :
U n creer adânc pătrunde-va
De-apururi omenirea ;
C ă undeva... că undeva...
E fericirea.
Ş i toţi aleargă după ea,
N 'o află nicăirea...

Sfatul filozofului german de a ne retrage într’o moarte intelec­

tuală înainte de moartea fizică, într’o pasivitate şi contemplativitate
indiferentă, el îl aprobă şi-l formulează într'un fel de catehism :

...Tu aşeazăMe de-o parte

Regăsindu-te pe tine...
•Nu spera şi nu ai teamă«.
N ici încline a ei limbă
Recea cumpăn’ a gândirii
înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii....
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede ’n capăt începutul
Cine ştie să le ’nveţe...
A lte măşti, aceeaşi piesă,
A lte guri,, aceeaşi gamă...
De te-ating, să feri în lături
De hulesc, să taci din gură... *
C a să nu ’ndrăgeşti nimica,
T u răm âi la to a te rece.»

99
Ş i su b a ltă v a ria n tă :
„ A d e s e a c â n d m ă s u i p e o p ia tr ă în a l t ă , îm i p a r e c ă în c r e ţii
m a n ta le i, a r u n c a tă p e s te u m ă r a m în c re m e n it şi a m d e v e n it o s ta tu ă
d e b r o n z p e lâ n g ă c a r e t r e c e o lu m e c e ş tie c ă a c e s t b r o n z n u a r e
n i c i o s i m ţ i r e c o m u n ă c u e a . . . R ă m â i u î n m â n d r i a ş i r ă c e a l a m e a ...'
P e n t r u c e r ă c e a l a a c e a s t a ? P e n tr u c ă , în f o n d g â n d ir e a n o a ­
s tră , v e d e rile n o a s tre , n o i o a m e n ii n u s u n te m d e c â t n iş te :
Nefericiri svârlite în brazdele veciei,
Rotiri strălucitoare-a undelor albastre ;
Gândirea noastră-i spuma nimicniciei noastre...
Iar visuri şi iluzii pe marginea uitării,
T re c şi se perd în zare ca paserile mării,
Şi ce rămâne în urmă nu e decât obscură
Şi oarbă suferinţă ce bântue ’n natură ?...

C u a l t e c u v i n t e , cin is e t u m b r a s u m u s .
C o r o z i v u l a c e s t e i f i l o z o f i i îi v e s t e j e ş t e p â n ă ş i i l u z i i le lu i d i n
tre c u t. C o p ilă r ia ( tin e re ţe a , d ra g o s te a , c a re -1 în c â n ta s e o d a tă t p o ­
v e ş t i l e ş i d o i n e l e , g h i c i t o r i l e , e r e s u r i l e , v o r i n t r a l a o l a l t ă î n acel
„ t o t u l e n e b u n i e " ş i c u g e t u l lu i s e v a î m p e t r i " :
S ă smulg un sunet din trecutul vieţii,
iSă fac, o suflet, ca din nou să tremuri ?...
Cu mâna mea în van pe liră lunec :

Pierdut e tot în zarea tinereţei

Şi mută-i gura dulce a altor vremuri...

I n C ez a ra , e l a c c e n t u i a z ă i d e e a d e m a i s u s a m p l i f i c â n d - o :
. ..„ S u n t e m u m b r e f ă r ă v o i n ţ ă , a u t o m a ţ i c a r e f a c e m c e e a c e
tre b u e s ă fa c e m şi c a , p e n tru c a ju c ă r ia s ă n u n e d e s c u ra je z e , a v e m
a c e a s t ă m â n ă d e c r e e r , c a r e a r v r e a s ă n e d o v e d e a s c ă c ă î n t r ’a d e v ă r
f a c e m c e v o i m , c ă p u t e m f a c e u n l u c r u s a u n u ... A c e a s t a e o î n ş e -
100
l a r e d e s in e , în c a r e m u lţim e a d e p o s ib ilită ţi e c o n f u n d a tă c u c e e a c e
s u n te m s iliţi a f a c e .
V i a ţ a a c e a s ta in te rn ă a is to rie i e in s tin c tiv ă ; v ia ţa e x te rio a ră ,
re g ii, p o p ii în v ă ţa ţii s u n t lu s tr u şi f r a z ă ş i, cu m d e p e h a in a d e
m ă ta s e p u s ă p e u n c a d a v r u n u p o ţi c u n o a ş te în c e s ta r e s e a f lă ,
a s tfe l, d e p e a c e s te v e s tm in te m in c in o a s e , n u p o ţi c u n o a ş te c u m s tă
i s t o r i a î n s ă ş i ...
I n S ă r m a n u l D i o n is , p r i n g u r a c ă l u g ă r u l u i D a n , ş c o l a r u l î n ­
v ă ţa tu lu i R u b e n , e l n e e x p lic ă c u m n e în ş a lă e g o ism u l n o s tru . „ O m u l
a c o p e r e c u v o r b e m a r i , c ’o i p o c r i z i e v e c i n i c ă , c a r e ţ i n e c â t i s t o r i a
o m e n ire i, a c e l s â m b u re n e g ru şi ră u c a r e e r ă d ă c in a a d e v ă r a tă a
v ie ţii şi a f a p te lo r s a le , e g o is m u l s ă u . V e i v e d e a c u m s e m in te în
ş c o a l ă , î n b i s e r i c ă , î n s t a t . c ă i n t r ă m î n t r ’o l u m e d e d r e p t a t e , d e
s f i n ţ e n i e p e n t r u a v e d e a , c â n d m u r i m , c ’a f o s t o l u m e d e n e d r e p ­
t a t e , d e u r ă . A h ! C i n e ia r m a i v r e a s ă t r ă i a s c ă , c â n d i s ’a r s p u n e
d e m ic în c ă , în lo c d e p o v e ş ti, a d e v ă r a ta s t a r e d e lu c r u r i în c a r e
v a i n t r a ? ... C ă c i , „ n u e x p l i c ă r i le c e s e d a u f a p te lo r , c i f a p t e l e în ­
s e ş i s u n t a d e v ă r u l. D o c tr in e le p riv ito a re , fie re lig io a s e , filo z o fic e ,
d e d re p t o ri d e s ta t, n u su n t d e c â t to ta lita te a p le d o a rie i in g e n io a s e
a l e m i n ţ i i , a l e a c e s t u i a d v o c a t u s d ia b o li, c a r e e s i l i t d e v o i n ţ ă c a
s ă a r g u m e n te z e t o a t e c e l e a . A c e s t m iz e r a b il a d v o c a t e s ilit s ă p u e
t o a t e î n t r ’o l u m i n ă s t r ă l u c i t ă ; ş i f i i n d c ă e x i s t e n ţ a e î n s i n e m i z e ­
r a b i l ă , e l e s i l i t s ă î m p o d o b e a s c ă c u f l o r i ş i c ’o a p a r e n ţ ă d e p r o f u n d ă
î n ţ e l e p c i u n e m i z e r i a e x i s t e n ţ e i p e n t r u a " n ş e l a în ş c o a l ă ş i î n b i s e ­
r ic ă , p e tu c a n ii c e i m a i m ic i c a r e in tr ă a b e ă în s c e n ă , a s u p ra v a lo r ii
v ie ţii r e a le . P e n tr u lu c r ă to r ii s ta tu lu i, o n o a r e a , p e n tr u s o ld a ţi, g lo ­
ria , p e n tru p rin cip i, s tră lu c ire a , p e n tru în v ă ţa ţi, re n u m e le , p e n tru
p ro ş ti, c e ru l şi a s tfe l, o g e n e ra ţie în ş e a lă p e c e a la ltă p rin a c e s t
a d v o c a tu s d ia b o li m o ş te n it, a c e s t s c la v , s ilit la ş ir e tir e şi s o fis m ,
c a r e a ic i s e v a ic ă ră c a p o p ă , c o lo fa c e m u tre s e rio a s e c a p ro fe s o r,
101
colo parlamentează ca advocat dincolo tae feţe mizerabile ca cer­
şetor. Acest din urmă, face pentru un pahar de vin ce-1 are in petto ;
altul pentru un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar
la toţi în esenţă este aceeaşi, — un moment de beţie”.
In multe din poeziile sale el detailează' ideile acestea gene­
rale. Astfel în privinţa idealurilor şi credinţilor omeneşti, el le ia
pe rând în îm părat şi P roletar :

...Spuneţi ca-i omul o lumină,

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin ?
N ic i o scântee ntr'însul nu-i candidă şi plină,
M urdară este razal-i ca globul cel de tină,
A sup ra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Dreptatea ? C e i tari se îngrădiră

C u -a ve rea şi mărirea în cercul lo r de legi...
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Ş i le subjugă munca vieţii lor întregi.

Virtutea? Pentru dânşii — ea nu există. Insă

V ’o predică, căci trebui să fie braţe tari.»
C ă ci voi m urind în sânge, ei pot să fie mari.
/■
Religia? O frază de dânşii inventată
C a cu a ei putere să v ă aplece ’n jug...

Ş i lăsând un moment pe proletar, se întoarce cu ochii în stradă

şi priveşte pe împărat trecând pe malurile Senei, în faeton de gală,
palid şi îngândurat. M ărirea lui e de o clipă. Poporul acela sdren- .
ţuit, înfometat, muncit, se răscoală, aride totul, detronează pe îm­
părat: evul e un cadavru. Parisul mormântul lui. Regele reapare
pe malul mării cu cununa de pae ce-i atârnă uscată, ca la un Rege
Lear... Mintea lui, privind stelele ce răsar, înţelege sensul vieţii
102
sclipitoare, înţelege ecourile popoarelor ce îi par glasuri ce îmbracă
o lume de amar, înţelege nimicnicia măririlor pământeşti, înţelege :

G ă vis al morţii eterne e viaţa lumii - întregi.

__Teza e reluată în Scrisori şi redată cu un cărbune şi mai

negru; soarta omului, societatea ce-1 înconjură, nemurirela, femeea,
viaţa, toate decepţiij nenorociri, — şi la urmă nimic.

In scrisoarea 1 :

începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăeşti,
Deha vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
F ă r ’ a şti să spunem care or fi mai nenorociţi..
U r m i e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
D e asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită ;
Neştiind se pierd în taină ca şi spuma nezărită, —
C e -o să-i pese soartei oarbe ce v o r ei sau ce gândesc ?
G a şi vântu ’n valuri trece peste traiul omenesc...

Nemurirea operelor despre care autorul lor, sărmanul, îşi face

iluzii mari se reduce la nimic:

O sărmane! ţii tu minte câte ’n lumei-ai auzit,

C e -ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin, de ici, de colo de imagine-o făşie...
V re o um bră de gândire, vreun petec de hârtie.
Ş i când propria ta viaţă singur n'o ştii pe derost,
O să-şi bată alţii capul s’o pătrunză cum a fost ?
Poate v r ’un pedant cu ochii cei verzui, peste un veac.
Printre tomuri brăcuite, aşezat şi elv u n brac,
A ticism u l limbii tale o să-l pună l!a cântar.

103
 Colbul ridicat din carte-ţi l'o sufla din ochelari
Şi te-o strânge ’n două şiruri,- aşezându-te la coadă
In vre'o notă prizărită sub o pagină ncrcadă.
Poţi zidi o lgme ’ntreagă, poţi s’o sfărâmi.,, ori ce-ai spune
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-a dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine ’n patru scânduri...
O r să vie pe-a ta urmă în convoi de ’nmcrmânlare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsăteare...
Ia deasupra tuturora va vorbi v r’un mititel.
Mu siăvir.divte pe tine — lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră: iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă:
Neputând să te ajungă, crezi c'or vrea să te admire ?
E i vor aplauda de sigur biografia subţire,
Care s'o ’ncerca s’arate că n'ai fost vr'uu lucru mare,
C ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
C ă n’ai fost mai mult ca dânsul. Şi prosfcleccle rări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S ’a înţeles de mai nainte,
C ’o ironică grimază să te laude ’n cuvinte.
A stfel încăput pe mâna a oricărui, te vor drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea vOr căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale...
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relelë ce sunt
Intr’un mod fatal legate de o mână de pământ,
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Posteritatea, zugrăvită de el atât de frumo: şi de adevărat,

nu-; încă destul de complectă.
El ar fi putut cuprinde în listă şi pe cei ce-i vor declara opera
104
ca fiind a unui nebun, nevropat, epileptic şi altele, numărând şi
„ştiinţa” printre acele „mici scandale”.
In scrisoarea II, o prelungire a ideei de mai sus :

Dece pana mea rămâne în cerneală mă întrebi?

Dece ritmul nu m’abate cu ispifca-i de la trebi ?
Dece nu voiu pentru nume, pentru glorie, să scriu ?
O are glorie să fie a vorbi într’un pustiu ?
Azi, când patimilor proprii muritorii îşi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-u n pitic
Ce-o beşică e, de spumă, într'un secol de nimic...

Incorda-voiu a mea liră să cânt dragostea? — lin lanţ

Ce se 'mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.
Ce, să ’ngâni pe coardă dulce, că de voe te-ai adaos
La cel cor ce ’n operetă e condus de Menelaos ?
Azi, adeseaori femeea, ca şi lumea, e o şcoală,
Unde 'nveţi numai durere, înjosire şi spoială...

Şi de-aoeea de-azi ’nainte poţi să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu in’abate cu ispita-i de la trebi...
De-oiu urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă ’nceap' a lăuda.
D acă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură...

In scrisoarea III, după ce laudă trecutul nostru, cum am văzut

mai sus, timpurile de vitejie ale lui Mircea şi bătălia delà Rovine, îşi
pleacă ochii cu amărăciune şi cu tristeţe la veacul şi împrejurul nos­
tru pe care le zugrăveşte astfel -•

Au prezentul nu ni-i mare? N ’o să-mi deie ce o să cer ?

N ’o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoelii,
105
 N u se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?
N ’avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi,
In aplauzele grele a canaliei de uliii ?...
V o i sunteţi urmaşii Romei? nişte răi şi nişte fiameni
I-e ruşine omenirii să v ă zică vouă oameni!...
Şi această spumă 'n lume şi aceste creaturi
N ic i ruşine n'au să iee în smintitele lor guri
G lo ria neamului nostre spreha o face de ocară,
îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău, ţară !...
L a Paris în lupanare de cinisme şi de lene,
C u fem eik-i pierdute şi ’n origiile'-i obscene,
A co lo v ’aţi pus averea, tinereţile la stos;
C e a scos din vo i Apusul, când nimic nu e de scos ?
N e -a ţi venit apoi, drept minte o sticluţă cu pomadă,
C u monoclu ’n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme; dar cu creeri de copil.
D re pt ştiinţă - având în minte vreun vals de B a l-M a b il —
Ia r în schimb cu . averea toată vreK in papuc de curtezană...
Q , tei-admir, progenitură de origină romană.

Am trecut într’adins peste personalităţile şi invectivele din

. satira aceasta, considerându-le cu părere de rău ca un moment de
-uitare de sine a poetuhii( învrăjbit de aceeaşi politică, ce i-a pri­
cinuit atâtea rele în viaţă şi care l’a îăcut, de astă una şi singură
^dată, să lunece în versuri pe pământul prozei urîte.
T o t aşa, dragostea de astăzi o arată el în îoată tristeţea in­
stinctului animal în Scrisoarea IV , căinâu-sc oarecum c ’a sfinţit’o
«cu lacrămile poeziei lui altă dată :

Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van,

C e le-abate,şi Ia păseri de v re -o două ori pe an ?...
N u trăiţi voi, ci un altul v ă inspiră, el trăeşte,
E l cu gura voastră râde, el se ’ncântă, e l şopteşte,
C ă ci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,

106
 Vecinie este numai râul: râul este Dem iurg.
N u simţiţi c’amorul vostru e-un amor strein? Nebuni !
N u simţiţi că’n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
N u vedeţi c'acea iubire serv o cauză din nauteg? W r_ţ
C ă e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură ?
N u vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,
C ă -i de vină cum că neamul C ain încă nu s'a stins ?...

Iar pe femee o încondeiază astfel :

Ce? C â n d luna se strecoară printre nouri, prin pustii
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul depe uliţile ninse,
Să priveşti prin lucii geamuri la luminile-aprinse
Ş i s’o vezi înconjurată de un roiu de pi erde-vară.
C u m zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?
S ’auzi zometul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe când ei sucesc mustaţa .iară ele fae cu ochii?
C â nd închee cu-o privire amoroasele ’nţelegeri,
C u ridicula'-ţi simţire tu la poarta ei să degeri ?
Pătimaş şi îndărătnic s’o iubeşti ca un copil,
C â nd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui A p r il ?
încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi,
Delà creştet la picioare s'o admiri şi s’o desmerzi
C a pe-o marmoră de Păros sau o pânză de Corregio,
C â n d ea-i rece şi cochetă? E şti ridicol, înţelege-o"...

In sfâişit, o altă variantă a definiţiei femeei modeme ne-o dă

în Scrisoarea V, D alila, care a tăiat părul lui Samson :
D e l'au prins apoi duşmanii, l ’au legat şi i-a u scos ochii,
C a dovadă de ce suflet stă în pieptii unei rochii
Tin e re , ce plin de visuri urmăreşti v re -o femee . . .
....................................... Ia întreab’o bunăoară . . .
O să-ţi spue de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate ’n ritmul sfânt al unei ode...

107
 Cu zâmbiri de curtizană şi cu ochi bisericoşi,
S ’ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
D e-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.
............................. D ar o pune să .aleagă ’ntrei trei,
Ce-o înconjoară, toţi zicând că o iubesc — cât de naivă,
V ei vedea că deodată ea devine pozitivă.
Şi când doamna cochetează cu privirile-i galante,
împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,
S ă confunde-un crai de pică cu un crai de mahala.
•Căci cu dorul său demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de pică de s ’arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-1 umplu gânduri negre de amor
Şi de-odată e vioae, stă picior peste picior.
Ş ’acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,
Dac'un demon ai în suflet, feri în lături, e Dalila ?

Această tristă încredinţare a sa despre lume şi viaţă pare

sancţionată la el, în cele din urmă, de dorul său de moarte, acel
Nirvana budhist, şi întărită de teoria unui materialism ce justifică
oarecum orbul mers al natúréi, întâlnit şi el în multe din poeziile
sale materialism conform datelor ştiinţifice moderne, pornind delà
cunoscuta teorie a lui Laplace, întrevăzută de însuşi Kant în lucră­
rile sale: F izica Universului şi T eoria Cerului (1755), şi transfigu­
rată de imaginaţia filozofică a lui Bminescu într’o splendidă, poate
unică, viziune a vieţii universale.

La ’nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă.
Când nu s ’ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ?
N ’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă,
108
 D ar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s ’o vaza
, Umbra celor nefăcute nu începuse-a se desface.
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!..
Dar deodat’ un punct se mişcă... cel dintâiu şi singur. Iată-1.
Cum din chaos face mumă iară el devine T a tă ...
Puctu-acela de mişcare, mult mal slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
Dc-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdulc
.Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumei mici
Facem pe pământul nostrû muşunoae de furnici.
Microscopice popoare, regi oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti deo zi pe-o lume mică de se- măsură cu cotul,
In acea nemărginire ne ’nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta ’ntreagă e o clipă suspendată
C ă 'ndărătu-i şi ’nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze -
Mii de fire viorie ce cu raza încetează —
Astfel, într’a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.
Cum s'o stinge, totul piere ca o umbră în întuneric
C ăci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

Care e concluzia acestei filozofii a poetului ? Ea e dureroasă

ca şi constatările ei : Să primim viaţa pentru cât ni e dată şi pentru
cât este ea în realitate adică ca un moment trecător al nimicniciei
în curs, ca „un vis al morţii eterne”. Idealuri. pasiuni, legături
sentimentale, prietenie, talent, renume, avere, nişte umbre, ce le
strângem în braţele noastre de pământ.
 Unü cred că pentru a ne da seama de sufletul poetului nu
trebue să ne luăm după cele scrise de el, ci după felul lui de a fi
fost şi după altele ale lui. Noi credem însă contrariul( că trebue să
considerăm poeziile şi proza lui ca o chintesenţă, ca un elixir al
gândirii sale, ca paginile unui jurnal scris în drumul scurtei lui vieţi,
în, care el îşi înseamnă fericirile ideale şi durerile reale. Că Emi-
nescu a iubit natura, poporul românesc, femeea, în aceasta stă toc­
mai caracterul dramatic al sufletului său. adică în lupta dintre con-
ştiiinţa lui filozofică şi cea poetică.
Dealtfel, au fost şi sunt mulţi alţi pesimişti de felul acesta.
Delà Iov şi Solomon, delà Socriate care credea că, judecând bine,
dintre toate fiinţele depe pământ, „omul e cel mai de plâns”, şi tre­
când pe la misticii evului mediu şi până la Shakespeare cu acel „a
fi sau a nu fi", şi până la Pascal şi Racine, şi până la plictisitul
Chauteaubriand care zicea că i-a fost urât toată viaţa, în care n’a
făcut decât să caşte”, — mai toţi cugetătorii au fost trişti şi au
văzut viaţa ca un deşert, dacă nu chiar ca o valê a plângerii. Astăzf
ea e o părere aproape generală la toţi gânditorii,
I.a noi încă au fost pesimişti unii oameni cunoscuţi, care totuşi
au reacţionat. Maiorescu era el însuşi un sceptic. Dintre toţi filozofii
pe care îi preda la cursul său de filozofie, n’a găsit cu cale să tra­
ducă decât aforismele lui Schopenhauer.
■ A. Cantacuzino, amicul lui Alecsandri. scrie o Scrisoare
prefaţă lui Alecsandri, — în care zice între altele: „toate ideile şi ten­
dinţele omeneşti individuale şi obşteşti, întorcându-se pururea într'un
cerc viţios, gonesc un ideal de fericire privată şi publică care se
sparge în utopii periculoase şi dărâmă prezentul fără a contribui cu
nimic la reedificarea viitorului“. Bolintineanu a fost şi el un pesimist
empiric. Poeţii din timpul lui Eminescu şi după el sunt mai toţi
trişti. Să nu fie oare în acest prelung gamăt, în acest lament ge-
110
neral, un semn prevestitor al unui viitor mai bun? Conştiinţa ome—
nească, ajunsă la acest paroxism _ unită cu febrilitatea marilor desco­
periri ştiinţifice din natură, da stăpânirea aerului, a undelor şi a
atâtor alte elemente şi energii din natură, să nu ne anunţe oare
eşirea din noaptea în care trăim în acest început de viaţă al celor
câteva mii de ani şi trecerea omului în lumina zilei de mâine, a cărei
crepuscul se întrezăreşte ?
Văzut prin poezia lui, pesimismul lui Eminescu alcătueşte o
privire a lumii în felul său particular. El lărgeşte mângâerea con- -
templării artei a lui Schopenhauer în însăşi creaţia artei, care pro­
duce o fericire superioară contemplării, şi adm ite ca izvoare d e f e ­
ricire păm ântească, înseşi izvoarele inspiraţiei artei, ad ică toate sen ­
tim entele şi toată frum useţea lumii la o laltă.
Atitudinea lui deci, e a unui pesimisLsenin şi liniştit, resemnat
şi demn, nobil şi milos cu omenirea, blând şi delicat în cuvinte,.
privind totul cu o superioritate de înţelepciune supra-omenească.
Ori cum ar fi însă, pesimismul lui intră în familia marilor cân­
tăreţi pesimişti moderni, păstrându-şi neapărat caracterul. El e deo­
sebit de Lenau cu care, cu toate acestea, are analogii de soartă şi
viaţă şi pe care Eminesecu l ’a citit din adolescenţă ca prim izvor de
pesimism înainte de Schopenhauer, dar care era un mistic în fond,
cu tot pesimismul lui, un descurajat, alinat numai de cântecul viorii
lui, un ipohondru, un contra ştiinţei, contra civilizaţiei, un dezechi­
librat un bolnăvicios. E deosebit de Byron, care, în Child Harold
şi mai ales în Don Juan, e cinic, luător în râs, de o mândrie bol- -
năvicioasă, aventurier, despreţuitor, slav al instinctelor, un revoltat
împotriva legii datoriei, blestemând în dreapta, invectivând în stân­
ga, desfidând ici, înfuriindu-se dincolo, însumând, în aşa zisul său
tip byronian, <>filozofie negativă şi sterilă a mizantropiei, a îndoieleil
şi disperării, deşi spuse toate în forma poetcă cea mai strălucită.-
111
 D e o s e b it d e A lfre d d e M u s s e t, c a v a le r, a ris to c ra t, d a n d y , a m o ra l,
s o m b r u , c ’o d e s i n v o l t u r ă e x t r a o r d i n a r ă , s a r c a s t i c , p r ă p ă s t i o s - , d i s p r e ­
ţu ito r d e v ia ţă . D e o s e b it d e H e in e c a r e e d e o a m ă ră c iu n e r ă u tă ­
c io a s ă , d e u n ro m a n tis m g e rm a n fa n ta s tic , a ta c â n d , s a tiriz â n d to t
c e -1 je n a ş i-i d is p lă c e a , în c a r e c o m ic u l ş i s e n s u l c r itic , m e la n c o lia
şi fa n ta z ia s e a m e s te a u , u râ n d a ris to c ra ţia şi u râ n d p e g e rm a n ii s ă i.
D e c e l d e c a r e n i s e p a r e c ă s e a p ro p ie el m a i m u lt, e p o e tu l
L e o p a rd i, cu c a r e a r e m a ri a s e m ă n ă ri, d e şi s u n t în tre ei şi d e o s e b iri.
I n t r e a s e m ă n ă r i L e o p a r d i a f o s t t r i s t în v i a ţ ă , c a ş i e l , ş i a r e o
fo rm ă a rm o n io a s ă , e p a tr io t m a r e , e iu b ito r d e a n ticip a te , e u n e ru d it.
I n C a n z o n e d e la m o r te , e r e p e t a t c a ş i a n t i c i i , c a ş i E m i n e s c u : V i r ­
tu te , tu n u e ş ti d e c â t o v o r b ă ... I n tr e d e o s e b ir i, L e o p a r d i n u s e
o p re ş te c a E m in e s c u la s u p ra f a ţa e x te r io a r ă a n a tu rii şi lu c ru rilo r,
a d i c ă I a f r u m u s e ţ e a l o r , p r i v e ş t e n a t u r a în a d â n c u l e i , v e d e p e s t e
to t n u m a i ră u l p ro f u n d şi in fin it. E l e m a i h o tă r ît m a i a b s o lu t.
P e n t r u d â n s u l, r ă u l în lu m e m e r g e c h ia r c r e s c â n d . O r i c e f iin ţă s a u
lu c r u d in u n iv e rs e s te u n r ă u şi a r e u n s c o p r ă u ; e x is te n ţa e s te u n
r ă u f ă c u t p e n tru r ă u ; o r d in e a şi S ta tu l, le g ile , m e r g e r e a n a tu r a lă a
u n iv e r s u lu i, s u n t r e le , în d r e p ta te în s p r e r ă u . A l t b in e n u e s te d e c â t
a c e l a d e a n u f i, n u e n i m i c b u n d e c â t c e e a c e n u e , a d i c ă l u c r u r i l e
c a r e n u s u n t lu c r u r i. T o t c e e s te c o m p le x u l a t â t o r lu m i c a r e e x is tă ,
e s te o im p e rfe c ţie , o n e re g u la rita te , o m o n s tru o z ita te , şi a c e a s tă
im p e r f e c ţie e u n lu c r u f o a r te m ic , fiin d c ă t o a t e lu m ile c a r e e x is tă
s u n t i n f i n i t d e m i c i î n c o m p a r a ţ i e c u u n i v e r s u l i n f i n i t ... N u n u m a i
o a m e n ii, d a r g e n u l u m a n a f o s t ş i v a fi to td e a u n a n e f e r ic it p rin
n e c e s ita te . N u n u m a i g e n u l u m a n , d a r to a te a n im a le le . N u n u m a i a n i­
m a le le , d a r t o a te fiin ţe le în d if e r ite le lo r a s p e c te . N u n u m a i in d iv iz ii,
d a r s p e c iile , g e n u rile , r e g n u r ile , g lo b u rile , lu m ile . T o t c e c u p rin d e
o c h i u l ş i m i n t e a t o t u l e d u r e r e " . I n t r a ţ i k i t r ’o g r ă d i n ă » d e p l a n t e ,
d e e r b u r i , d e f l o r i , f i e c e a m a i f r u m o a s ă , c e a m a i r â z ă t o a r e , f ie
112
ea în cel mai frumos anotimp al anului. Nu veţi putea arunca pri­
virea în nici o parte, fără să nu găsiţi decât suferinţă. Toată familia
aceea de vegetale e în stare de durere, cutare individ mai mult, .cu­
tare mai puţin. Colo, acel trandafir e rănit de soare, care i-a dat
viaţa, el se scutură, lâncezeşte, se distruge. Dincolo, acel crin e
supt cu cruzime de o albină, în părţile sale cele mai sensibile, cele
mai vitale. Mierea nu se fabrică de industrioasele, răbdătoarele, bu­
nele, virtuoasele albine fără turmenţe nespuse ale acelor fibre deli­
cate ale florilor. Acel arbore e infestat de un furnicar, celălalt de
alăturea de omizi, de muşte, de ţânţari; celălalt e rănit în scoarţă şi
îndurerat de aer sau de soare care-i pătrunde în plagă; celălalt e
lovit în trunchiu sau în rădăcină..» In toată grădina nu găsiţi o plăn-
tişoară în stare de sănătate perfectă. Ici, o rămurică e ruptă de vânt
sau de greutatea sa însăşi; dincolo un zefiraş trece culcând o floare,
sboară cu o petală, cu o frunză, p parte vie din această sau din cea­
laltă plantă. Călcaţi pe straturi de iarbă cu paşii voştri; le striviţi, le
rupeţi, scoateţi sângele lor din ele, le omorîţi. Domnişoarea aceea
simţitoare şi gentilă culege flori pentru un (buchet. Grădinarul merge
cu ştiinţă şi tunde iarba, taie ramuri sensibile cu foarfecele. Desigur
aceste plante trăesc încă;- unele fiindcă infirmităţile lor nu sunt
mortale, altele fiindcă deşi au boale mortale^ pot să trăiască câtva '
timp. Spectacolul unei atât de mari vieţi vegetale, când intraţi în
această grădină vă înveseleşte sufletul şi ea vi se pare o locuinţă de
bucurie. Dar în realitate, această viaţă e tristă şi nenorocită, orice
grădină e ca ea, un vast spital, loc mai deplorabil decât un cimitir,
şi dacă aceste fiinţe simt, desigur că a nu fi pentru ele ar fi mai
bine decât a fi.
învederat, în această durere a lumii a lui Leopardi se mani­
festă odată cu filozoful şi poetul. Gemetele atâtor fiinţe, delà cea
113 — 8
 mai mică îa cea mai mare, sont în acelaş timp dovezile ratei simţiri
extraordinare şi ale unei fantezii minunate.
Ca asemănare încât Intre el şi Eminescu, a r fi poate de notat
şi faptul că precum Leopardi a împăcat catolicismul religios cu filo­
zofia pesimismului său, aşa şi Eminescu a împăcat poezia sa înălţă­
toare, frumosul din natură, cu pesimismul său. A împăca religia
cu pesimismul, este a încerca o imposibilitate, căci religia slăveşte
ideea divinităţii, în vreme ee pesimismul » neagă şi o condamnă de­
finitiv.
La Eminescu totuşi, lucrul a fost mai uşor. Pus între simţirea
lui exaltată de natură şi de viaţă şi între cugetarea* sa negativă; ca
Intr’o putere centripetă şi alta centrifugă, sufletul poetului a rămas,
ca să zicem aşa la mijloc, pe linia despărţitoare dintre cei doi vrăj­
maşi exterminanţi, în zona neutră a melancoliei, atât de prielnică
contemplaţiei, — „melancolia i se făcea vers“, — de unde el a
"rad iat trista şi frumoasa lui poezie, atât de profund omenească. In
ea se contopesc tristeţea cu frumosul^ alcătuind o armonie de con­
traste ce ne aduce aminte de atâtea motive muzicale sublime, discor­
dante în aparenţă ca şi de atâtea împăretiheri surprinzătoare din
natură, cum e depildă, parfumul dulce-amar, atât de delicat şi atât
de suav, al floarei de leandru.

114
 S IM Ţ IR E A

Materialul de imagini poetice, adică substanţa însăşi a poe­

ziei, este intuiţie, iar la baza ei sunt simţurile şi atenţia poetului.
Când citim numai câteva din poeziile lui Eminescu .vedem numai­
decât că simţurile lui sunt impresionate în chip deosebit, atât faţă
de lumea obştească, cât şi faţă de alţi poeţi. Impresiile lui reproduc
însuşiri intime, adânci, uneori tainice, de ale lucrurilor sau alteori
dimensiunile uriaşe ale lor care trec oarecum peste orbitele simţurilor
noastre. A ceastă fineţe a simţnrtW calo pe deoparte, ca şi îmbrăţişa-
rea vastă a lu criri'h>r p** alfa,-mhnrânA când în infinitul în mic,
cfinŢlnălţându-se în infinitul în mare, îi descopere regiuni noui din
natură, nevăzute decât de el singur. In reproducerea acestor regiuni
ínTpőezia lui, stă originalitatea de bază a talentului său, întâlnită
în fiecare bucată a sa şi adeseori în fiecare strofă. Simţul văzului,
al auzului, odoraiul, gustul, fie deadreptul, fie prin traduceri ima­
ginative, dau poeziei sale frumuseţi şi mistere ce alcătuesc o lume
ideală cu cerul ei, cu cântecele, cu arborii, cu florile şi cu parfumu-
rile ei aparte. Astfel, când stă acasă la el lângă focul ce pâlpâe în
sobă, îi „trec prin minte stoluri, stoluri, dulci iluzii; amintirile-i ţârâe
încet ca greerii printre zidiri negre şi vechi“, sau „cad de se sfarmă
în sufletu-i cum cade ceara în picturi la picioarele lui Christ"; în
pacea aceea dulce, ascultă „cum şoarecii pe furiş, cu uşor-măruntul
mers, îi rod învelişul delà cărţi“;, sau când iese în câmp, în pădure;
115
 vede „câmpurile călătorind în lanuri de smarald“, cu „flori de lu­
mina“; „izvorul care tremură pe prund, curat şi cu murmurul cu­
minte“; „mirosul de tei în crânguri“ şi „umbra dulce de răchiţi“;
noaptea, „pădurea-i argintoasă, iarba pare de omăt, florile albastre
tremură în văzduhul tămâiat“; „vântul care trece în şuer, culege
flori amorţite pe maluri cenuişii“ şi „când îl loveşte, îi îmbălsămează
obrazul“; „noaptea-i scăldată în rouă“, „luciul zboară pe lac“, „lumea
umbrei, umbra lunei“, „se amestecă şi se înfăşoară“ ; — iubita lui,
în a cărei „ochi albaştri s’adună toate basmele", e „o icoană de
lumină“, un „înger din ceruri“, până a nu cădea, când devine „de­
mon“, e o „Venere“, o „madonă, cu haruri „dureros de dulci“; —
poporul român i se pare „un popor de fală, cu cap de geniu“, cu
„pieptul de foc”, cu „gândirea de prooroc”, cu „inima regală", „Luna
e scut de aur, vatră de jăratec“; privind cerul, vede cum noaptea îşi
„anină în haină-i boabe mari de piatră scumpă“ ; stelele, sunt acei „soli
dulci ai lungei linişti“ ; câteodată lumea are în văzduh, în loc de
aer, aur topit, transparent, mirositor şi cald; tempesta-i pare „o
luptă, uriaşă a oceanului cu bolta cerului, când „oceanul Înalţă bra­
ţele spumate şi s ’agaţă de nori”, în vreme ce „fulgerile apără cerul,
în care se află palatul lui“, asalt, prin care el vrea să-il iee „ca pe
o cetate" şi canid „rănit de fulgere, el se încovoâe şi adoarme, de
boare, ca de o poveste, iar în vis descopere că are acum ce dorise:
„tărie, stele, lună.,.“.
Iată pe scurt lumea impresiilor simţirii sale plină de minunăţii
atrăgătoare, de frumuseţi şi de fiinţe rare şi scumpe. Această simţire
excepţională prin puterea şi bogăţia ei, desvoltă în sufletul poetului,
nu sentimente obşteşti, ci pasiuni mari. In Luceafăru l el zice: Şi
mumă-mi este marea. M area e simţirea lui, cu furtunile ei, cu valurile
ei, cu albastrul ei. Ea e explicaţia vieţii lui atât de agitată. Ea l’a
dus la romantism şi nu romantismul la ea, cum s’a zis de atâtea ori.
116
 * Natura, care pentru cugetul lui nu era decât „înşelătoare,...
. delà floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice
înlăuntrul gingaşelor sale organe“ şi care alcătueşte, cum văzurăm
citând pe Leopardi, un infinit complex de dureri totului din lumea
aceasta, pentru simţirea lui, ea e o privelişte şi o splendoare de o
măreţie fără seamăn, la care ochii lui se uită cu un sentiment de
evlavie. |£)in ea îşi făureşte dânsul un cadru de aur, un decor feeric
pentru scenele sale amoroase şi în geliere pentru toate poeziile sale.
Fiindcă, pentru o simţire ca a lui, natura e o sintonie de nesfârşite
glasuri, spunându-şi fiecare cântecul său tainic: munţii, mândria şi
statornicia lor stând locului, izvoarele bucuria lor ducându-se cân­
tând la vale, arborii destăinuindu-şi caracterele lor, florile superbia
sau modestia lor.
Din această natură, trei au fost elementele ce l’au atras mai
tot timpul: codrul, lacul şi luna, adică cele trei mari motive pe care
au or hes tr a fm â T t u"sëàm ă romanticii.
Codrul, cu aspectul lui de templu natural, cu colonadele fa-
ţ gilor şi brazilor lui, cu altarele luminişurilor lui, cu recitalurile frea­
mătului şi zvoarelor lui strălucind în soare sau în lună, la care răs­
punde corul paserilor, templul în care s’au închinat vechii noştri
păstori şi în care se retrăgeau românii de urgiile vremurilor ca într’un
lăcaş ocrotitor, codrul sau pădurea fu pentru Eminescu un farmec
sacru, era „glasul vechilor păduri“, adică adăpostul prim al omului
primitiv, adăpostul zeilor, a idilelor şi pasiunilor lor, şi de aceea l’a
iubit el atât de mult din copilărie şi de care parcă-i era frică să-şi
aducă aminte ca de minunea cea mai turburătoare ce-1 răpise odi­
nioară :

U nde eşti copilărie

C u pădurea ta cu tot ?

117
 Sufletul său visător în singurătatea, în tăcerea şi în liniştea
pădurii, era mişcat până într'atât de frtftnuseţea ei, de misterul ei,
de ideea eternităţii ce o dă ea, încât se legase de suflet cu pădurea,
cum s’ar fi legat cu o fiinţă aevea şi se simţea, el, întristatul şi sătulul
de viaţă, că în ea sau lângă ea, anii îi treceau ca clipele şi clipele ca
veacuri :

„O răm âi, răm âi la m ine !

T e iubesc atât de mult I
. A le tale doruri toate
N u m ai eu ştiu să le ascult.

In al umbrei întunerec
T e asamăn unui prinţ
C e se uit' adânc in ape
C u ochi negri şi cuminţi ;

Ş i prin vuetul de valuri

P rin mişcarea naltei ierbi
E u te fac s’auzi în taină
M ersul cârdului de cerbi ;

E u tè v ă d răpit de farmec,
C u m îngâni cu glas domol.
In a apei strălucire
Intinzând piciorul gol ;

Ş i privind în luna plină

L a văpaia de pe lacuri,
A n ii tăi se p a r ca clipe
C lip e dulci se par ca veacuri.,.".

Aceeaşi poezie infinită care îl cuprinde de farmec, i-o dă pri­

virea Lacului :
118
 La cul codrilor albastru
N uferi galbeni il încarcă ;
Tre să rin d în cercuri albe
E l cutremură o barcă,

Ş i eu trec de-alung de maluri

P arc’ ascult şi parc’ aştept
E a din trestii să răsară
Ş i săumi cadă lin pe piept ;

S ă sărim în luntrea mică

îngânaţi de glas de ape,
Ş i să scap din mână cârma
Ş i lopeţile să-m i scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune —
V â n tu ’n trestii lin foşnească
Unduioasa apă sune.

Şi aiurea :

Iată lacul. Luna pilnă

Poleindu-1 îl străbate,
E l aprins de-a ei lumină,
Simte a lui singurătate.

Tre m u râ n d ca unde 'n spume

Intre trestie le farmă,
Ş i visând o ’ntreagă lume.
T o t nu poate să adoarmă.

înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
A ră tâ nd privirii noastre
Stele ’n ceruri, stele ’n va lu ri.»

119
 Deasemenea, în P ov estea C odrului, o variantă a Concertului
in luncă a lui A lecsandri, el vede armonia divină a natúréi:

îm părat slăvit e codrul

N eam uri mii ii cresc sub poale,
T o a te înflorind din mila
C o dru lu i, M ăriei Sale.

Lu n ă, soare şi luceferi
E l le poartă ’n a lui herb
Im prejuru-i are dame
Ş i curteni de neamul cerb. ,

C rainici, iepurii cei repezi.

Purtători ei sunt de veşti,
M o m e le ’n ton orchestral
Ş i izvoare spun poveşti.

Peste flori ce cresc în utribră,

Lâ ngă ape pe poticS,
V e z i bejănii de albine,
A r m a grele de furnild...

Peste albele izvoare,

Lu n a bate printre ram uri,
Imprejuruwne s adună
A le cu rţii mândre neam uri:

C a ii m ării albi ca spuma

B o u ri nal(i cu stema n frunlte,
C e rb i cu coarne rămuroase,
C iu te sprintene de munte.

Ş i pe teiul nositra ’ntreabă

O n e suntem ; stau la sfaturi.
IarS gazda noastră zice
Dându-şi ramurile ’n laturi:

120
 ,iO privilţH cuan visează
Viisul codrului1de JEaigij,
Am ândoi ca ’nfer'o poveste...
E i îşi sunt aşa de dragi .

Pretutindeni, simţirea lui îi destăinueşte o lume impalpabilă,

preţioasă, plină de mistere transcendente, nedesluşite de alţii..
D ar farmecul lui cel mai incomparabil e când priveşte luna,
nelipsita lui amantă cerească de toată viaţa, de toate zilele lui
bune şi rele, de toate ceasurile, idolul lui suprem, sufletul vieţii sale
poetice:

Lim a... Luna esse 'dtreaigă, se 'maSţă aşa bălae

Şi d in ţărm în ţărm durează o cărare de văpae,
C e pe-o repede 'inimliire de mici tinde o aşeterne»
E a , copila cea de aur, visul negurei eterne.

Ş i ou cât lum ioa-i dulce to t mai' m ult se lămureşte,

C u atât valurile apei, cu-aţât ţărmul parcă .creşte.
C o d ru l pare tot m ai mare, par’că vin e mai aproape
D im p reună cu al lunei arç, stăpânitor de ape...

Şi în altă parte, luând'o drept consolatoarea lui cea mai intimă,

cea mai cu milă de sufletul lui îndurerat :

Lună, tu stăpâna m ării, pe a lumii boltă luneci

Ş i gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci :
iM ii pustiuri scânteiază sub lumina ta feciOară,
Ş i câţi oodriioscund în umbră strălucire de izvoare.

C âte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi

Străbătute. de-al tău farmec ţie stagură-ţii ară ţi !
Ş i în câte mii de case lin pătruns’ai1 prin fereşti
C â te frunţi pline die gânduri gânditoare te priveşti ?...

121
 Efectul miraculos ee-1 are luna pentru sufletul şi pentru lumea
amintirilor lui, e că ea nu numai că-i scoate mii de doruri, dar şi le
transfigurează din dureri in fericiri :

Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare

C u m revarsă luna plină liniştita ei splendoare !
Ş i din noaptea am intirii mii de doruri ea ne scoate
A m orţită lî-i durerea, le simţim ca ’n vis pe toate.
C ă ci în propria-ne lume ea deschide poarta ’ntrării
Ş i ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Departe de acel ut pictura poesis, rău înţeles de unele şcoale

literare care au voit să schimbe poezia în pictură, denaturând-o, în
tablourile lui, Eminescu nu ne dă obişnuitele descrieri lungi cu flori,
frunze, ciripiri de paseri ci numai două trei note de căpetenie de o
simplitate şi de o justeţe de desen ce alcătuesc doar esenţa aspec­
telor şi care le redă, cu toate acestea, întreaga lor viaţă. Dar ceea
ce face o notă şi mai personală în sentimentul natúréi la el, este îm­
pletirea stărilor sale sufleteşti cu fenomenele şi aspectele naturii, ana­
logia dintre sufletul naturii şi sufletul său. ._ J
* In C ezara. prin gura lui Euthanasius, un bătrân sihastru per­
sonificând înţelepciunea, ni se descopere adânca-i dragoste de na­
tură prin retragerea lui în sânul naturii ca într’o insulă a lui Robinson
Crusoe, ca în singurul lui azil de viaţă, descrise c ’o simţire panteistică.
...„Sunt atât de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mi­
rosul câmpiilor, de gurile înmiite ale naturii, în cât pare că-mi vine
să spun şi eu naturii ceeace gândesc, ce simt, ce trăeşte în mine.
Lumea mea este o vale înconjurată de toate părţile de stânci nepă­
trunse, care stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om
nu poate şti acest raiu pământesc unde trăesc eu...
„De jur împrejur, stau stâncile uriaşe de granit, ca nişte pă-
122
 zitori negri, pe când valea insulei, sub oglinda mării, e acoperită
de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi înalte şi mirosi­
toare. în care coasta n’a intrat niciodată. Şi deasupra păturii afâ-
nate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. M ii de
albine cutremură florile Iipindu-le de gura lor. Bondarii îmbrăcaţi
în catifea, fluturii albaştri umplu o regiune anumită de aer deasupra
căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile înalte fac ca ori­
zontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată...
U n azur întunecos, limpede, transparent şi numai din când în când
câ te un nourel alb, ca şi când s ar fi vărsat lapte pe cer. In mijlocul
văii e un lac, în care curg patru izvoare care ropotesc> se sfădesc,
murmură, răstoarnă petricelele toată ziua şi toată noaptea. E o
muzică eternă în tăcerea văratecă a văii şi prin depărtare, prin iarba
verde, pe costişe de prund, le vezi micşorându-se şi şerpuind cu
argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboa-
celor, în care care se învârtesc nebune, apoi repezindu-se mai de-
partei până ce suspinând de satisfacere, s’adâncesc în lac... In mij­
locul acestui Iac, care apare negru la oglindirea ştuhului, ierbăriei
şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă mică cu o dumbravă
de portocale. In acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o în
casă“...
r -“ In câteva poezii, în puţine, natura i-a servit şi ca decor trist, 1
ca un glas plângător ce se unea parcă cu filozofia Nirvanei. A stfel,
în O mamă. dulce mamă •

O mamă, dulce mamă, din negură de vremi,

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi ;
De-asupna criptei negre a sfântului mormânt.
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt.
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
M ereu se vo r tot bate, tu vei dormi mereu...

123
 Dar şi în paleta aceasta cu tonuri închise, ce imagini şi ce
simţiri personale! Din negură d e vremi, p e fream ătul d e frunze, d ea ­
supra criptei negre, se scutură salcâm ii d e toam nă şi d e vânt; se bat
încet de ramuri, îngână glasul tău... apoi cuvântul mereu repetat:
mereu s e vor tot bate, tu vei dorm i mereu — imagine sonoră a eter­
nităţii, Totul parcă converge la ideea dominantă: L a tine tu mă
chem i. T ot aşa în poezia M elancolie: Luna trece printre nori ca o
regină m oartă; stelele mii d e făclii; cerul mormânt albastru în pânză
argintie; arcul cerurilor, matizoleul lumii; în văzduh pe câmpul So­
litar lucesc zidiri d e ruine ; ţmtirimul singur zu cruci strâm be, ve­
g h eaz ă; p e o cruce cucuvâea; clopotniţa trăsneşte; dem onul străveziu
atinge aram a cu zimţii aripei lui, d e se au de din ea un vaer; biserica
’n ruină, stă tristă şi pustie; prin ferestrele sparte ţiue vântul; drept
p reot toarce un g reer; drept dascăl, toacă cáriul sub învechitul mur...
Tabloul reproduce starea lui de suflet : C a nişte icoane şterse
din biserica în ruine, iluziile lui, izbite de valurile vieţii, mai mijesc
ca p işte contururi triste. P e inima pustie, zadarnic mai ţine mâna,
Ÿate ca Şi cáriul încet întrun sieriu...

Un alt sentiment puternic, ca tot ce' pleca din inima lui. a fost
iubirea de poporul românesc, a cărui istorie şi limbă, cele două
dovezi sufleteşti ale lui, le-a aprofundat el atâta. Cu toate că filozofia
lui îi spunea şi aici că popoarele ca şi indivizii ce le compun evo­
luează oarbe în drumul neantului, fără vre’un scop. în înţelesul în
care luăm noi cuvântul, prefacerile sociale ca şi schimbările fiinţelor
organice din natură, neimplicând în ele ideea unei îmbunătăţiri sau
desăvârşiri, ci numai a unor aptitudini noui în exploatarea natúréi
de către om; că ţelurile lor de libertate, de civilizaţie, de cultură,
de progres, de întăetate, sunt numai nişte mirajuri şi că în fond ele
nu sunt decât numai un fel de arme în lupta pentru existenţă, care
124
 f a c s o ^ i c i i l e lo r u n o r e p o c i, c a s ă fie r e s p in s e d e a lte le v iito a r e —
re a m ifln n d o a r e c u m p e S isifu l fa b u le i; c ă o r ic e a c ţiu n e a lo r e u r m a tă
d e o re a c ţiu n e , o r ic e ritm d e p ro g re s , d e u n ritm d e re g re s , c ă A te n a ,
s p r e p ild ă , b ir u ito a r e în f a ţ a lu i X e r x e , c a d e în v in s ă d e F ilip şi
A l e x a n d r u , c ă R o m a , s t ă p â n a l u m i i , n u p o a t e r e z i s t a o a r d e l o r g e r - ,<
m a n e , c ă s tră lu c itu l B iz a n ţ s e d e s c o m p u n e a tâ t d e m iz e r ; c ă a c e le g ş i
l e g i a u c ă l ă u z i t l u m e a î n t o a t e t i m p u r i l e s i c ă n u m a i fo rm a lo r a
fo s t a lta ; c ă m u n c a , re lig ia , fa m ilia , s ta t, c o m e r ţ, ş tiin ţă , a r tă , a u
f o s t t o t d e a u n a f a c t o r i i î n c a r e s ’a d e s p ă r ţ i t i s t o r i a o m e n i r i i ş i c ă
d i n c o l o d e e l e n ’a t r e c u t n i m e n i ; c ă c i v i l i z a ţ i a n ’a a d u s n i c i m ă c a r
o îm b lâ n z ire a m o ra v u rilo r, d e o a re c e ç e e a c e c e r e a u m a i în a in te , c a
s a c rific ii d e v ie ţi o m e n e ş ti, s u p e rs tiţia , in c h iz iţia , b is e ric a , c a p r i-
ţ i i l e p r i n c i p i l o r , l e c e r e a s t ă z i t o t a ş a d e i m p e r i o s ş i î n t r ’o m ă s u r ă
m a i m a r e c iv iliz a ţia în s ă ş i, n e a p ă r a t p e a lte m o tiv e ; c ă ; în s f â r ş it,
c u n o ş tin ţe le o m u lu i, d e ş i s e în m u lţe s c p e z i c e m e r g e , n a tu r a lu i
in tim ă r ă m â n e a c e e a ş i şi c ă s ă lb a te c u l p re is to ric p e r s is tă în c ă în
c iv iliz a ţiile d e a z i c u a c e e a ş i le g e a c e lu i m a i t a r e , în v ă lu ită în ip o ­
c riz ie , c u a c e la ş d re p t d e a a b u z a , d e a d e s c o p e ri m ijlo a c e s a f a c ă
r ă u , m a i p u te r n ic e d e c â t c e le d e a f a c e b in e — a rm e le d e d is tr u g e r e
d e to t fe lu l; c ă to a tă is to ria n u -i d e c â t u n fe l d e a m e s te c d e v o r b e
m a ri şi d e fa p te v io le n te , d e în tâ m p lă ri c o n tra d ic to rii, d e s tră lu c iri
şi d u re ri, d e s a c rific ii ş i n e d re p tă ţi, d e e ro is m u ri şi d e c ă d e r i, la a c e ­
le a ş i c e a s u ri, d e e la n u ri id e a le ş i d e v a n ită ţi, d e fru m u s e ţi şi d e
c rim e , d e în ţe le p c iu n e ş i n e b u n ie , d e m ilă şi u r ă r ă s c u m p ă r a te m a i
to a te p rin s â n g e . — c u to a te c ă el ş tie a to a te a c e s te a şi a lte le d e
f e l u l l o r , i n i m a lu i s e c u t r e m u r a l a i d e e a v i i t o r u l u i ş i l i b e r t ă ţ i i t u t u r o r
r o m â n ilo r d in p r o v in c iile s u b ju g a te ş i la în a i n t a r e a în c u ltu r ă a p o ­
p o ru lu i ro m â n .
C u tr e e r â n d d în tin e r e ţe t o a te p ro v in c iile lo c u ite d e ro m â n i şi
v ă z â n d u -le ş i a s c u ltâ n d u -le s u fe rin ţile lo r d e v e a c u r i, c u m c u n o ş te a
125
şi durerile ţăranului nostru, a cărui ultimă picătură de vlaçâ i-o
istovia paraziţii străini, el simţea o imensă dragoste înduioşîSa de
poporul românesc, ca de unul ce a suferit cel mai mult: „De ar fi
fost peste poporul acesta rău adesea şi bine numai odată, ai crede
că întâmplarea oarbă a îngrămădit asupra lui atâtea rele, dar nu,
numai rele...“.
Intr’un articol din atâtea ale lui, dânsul zice: „Iubesc acest
popor, blând, bun, omenos, pe spatele căruia diplomaţii eroesc charte
şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i
trece; iubesc acest popor care nu serveşte decât de cataligi tuturor
acelora ce se înalţă de-asupra lui, popor nenorocit care geme sub
măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i le aşezăm pe umeri“... De
vitejiile lui din trecut, nu mai vorbim, el era mişcat totdeauna până
la lacrimi. In fata figurilor mari contimporane chiar, un Cuza un
Negri, un Bălcescu nu^şi putea conţine condeiul din tremur. La
moartea lui Cuza, spre pildă, el scrie: „Prezentul este aşa de amar
în cât sufletele noastre trebue îndreptate spre măreţia trecutului,
oaza binefăcătoare a neamului. Unde mai sunt zilele, când un Cuza
V odă privea poporul cu dragoste şi cu înţelegere?... El nobilul lu­
ceafăr al celor obijduiţi şi al celor care aşteptase mântuirea.
La Ruginoasa, zăbranic negru fâlfâe! A murit un român, cel
mai mare şi mai nobil din noi toţi. Ne cutremurăm!... Lacrimile noastre
de recunoştinţă, asemănătoare dangătului de clopot, (vibrează în
milioanele de suflete. In faţa cenuşei tale sfinte, ne închinăm !...“
încă din adolescenţă, ascultându-şi bătăile de inimă, răspundea
plin de entuziasm şi de simţire la întrebarea :
C e -ti doresc eu fie dulce Românie,
T a r a mea de glorii, ţara mea de dor ?
— L a trecutil-ţi mare, mare v iito r !...
T â n ă ră mireasă, mamă cu amor !
V is de vitejie, fală şi mândrie !...

126
 Fiind pe la şcolile lui printre străini, pe când alţii din juruE
lui petreceau, cântau se înveseleau, el :

U n «u fle t nnmai plânge In doru-i se avântă

L ’a patriei dulci plaiuri, la câm pii-i râzători»
Ş i inima aceea ce geme de durere»
E inima mea tristă ce n a re mângâere,
E sufletu-mi ce arde de dor nemărginita.

Pământul ţării româneşti îi apărea lui ca cea mai pitorească

panoramă pe care o descrie în viziuni de o rară măreţie, ca, î n .
bucata sa, M uşatin şi Codrul, când venind spre meleagurile noastre
şi ajuns 4^e vârful Ceahlăului, Muşatin vede :
C o lo 'n zarea depărtată
N istru l mare i s’arată
D inspre ţările tătare
Ş i departe curge ’n mare .
L a Lim an ca şi o salbă
C e ’nşira Cetatea-Albă,
Ia r In linişte de vânt
T r e c departe de pământ, '
C u -a lor pânze atârnate,
M ii corăbii încărcate.
Ş i privind spre miază zi,
Dunărea el o zări,
In tr’una spre mare ’ntoarsă
Şd pe şapte guri se varsă.
D e là N istru pân’ la ea.
Vede codrii cum coboară
Deail cu deal, ţară cu ţară,
Resfirândii-se pe şes.
U n d e râurile ies.
Ş i pe vârfuri de păduri,
M ănăstiri şi ’ntărituri.

127
 Vede târguri, vaduri, sate
Pe câmpie presărate,
Vede mândrele cetăţi,
Stăpânind pustietăţi,
Vede turmele de oi „ .
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluere şi cimpoi,
Iară ergheliile
Petreceau câmpiile
Şi dealungul râurilor
S ’aşterneau pustiurilor....

Iară şoimul tinerel

Pe asupra-i sboară el
Şi din gură-i cuvânta :
— S ă trăeşti, M ăria ta !
C âtă lume, câtă zare
Delà Nistru pân la mare
Făi-ţi odată ochii roată
C ’aceasta-i Moldova toată“.

Apoi, întorcându-şi ochii spre timpurile triste cu provinciile

româneşti subjugate ,şi privind spre Transilvania, strivită de călcâiul
unguresc, se întreabă cu amărăciune :

P erit-au oare toţi vultanü

Şi şoimii muniţiilor Carpaţi,
V o i fii ai vechei Tran silva nii...
Să suferiţi în înjosire
D e là Braşov pân’ la A b ru d ;
C a să vă ţie în robie
Fino-tătarul orb de crud?...

Privind apoi, spre Basarabia, sugrumată. îi aude glasul stins

ca al unei fiinţe ce-şi dă sufletul :
128
 E glasul blândei Basarabii
A ju n s în ziua de apoi
Gemând sub cnutul de calmuc?.«.

Şi în cele din urmă, cu lacrimile în ochi, la draga lui Bucovină:

Ia r tu, iubită Bucovină,

Diam ant din Stema lui Ştefan,
A ju n s ’ai roabă şi cadână
Pe mâini murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are seamăn...

Şi, revoltat ca un prooroc antic :

D in laur nemuritoare ramuri,

O {ară pune în frunte azi,
Ş i ’n tricolorul mândrei flamuri
Să ’nfăşuri pieptul tău viteaz.
Ş i smulge spada ta din teacă,
Ş i 'ţi cheamă toţi supuşii tăi,
Ş i la răsboiu cu dânşii pleacă
C u fii de şoimi şi fii de smei.

In valuri, valuri să se sfarme

C alm uci, tătari, duşmani stăpâni,
L a arme, la arme,
L a arme fraţi români !

Vreme de 6 ani la Timpul, articolele lui vibrante, îmbrăţi­

şează toate stările de fapt şi chestiile vieţii neamului românesc, toate
nevoile, toate imperativele şi toate aspiraţiile lui. Istoria partidelor
noastre politice, desnaţionalizarea Românilor de Unguri, Românii
din Austria, Evreii din ţară şi agitaţiile lor; idealul politic al Rusiei;
instrucţia în România, comerţul, industria; Turcia în Europa; bă-
1 2 9 - 9
 trSnii şi tinerii noştri; chestiuni economice; independenţa română;
religia noastră; partidul roş; conservatorii; desvoltarea istorică a
României; demagogia; Fanarioţii şi altele şi altele nenumărate sunt
tratate de el cu cOmpetinţă, cu logică convingătoare chiar şi pentru
cei împotriva cărora se îndreptau, cu o rară erudiţie istorică şi în-
tr’un stil clar, ales şi adeseori înflorit. Din toate articolele lui reese
partea ce ia el pentru elementul etnic, pentru elementul autohton ro-
mânesc în contra străinilor şi a păturei suprapuseJTAstiel^ împotriva
Ungurilor, apăsătorii Transilvaniei, articolele lui sunt de o putere
de raţionament şi de o prevedere ce surprinde gândindu-ne la vre­
mea când ele au fost scrise. In unul din acestea cu titlul Dualismul
austro-ungar şi naţionalităţile, el cerea, încă de pe atunci, autonomia
Transilvaniei ca o raţiune a ei de a fi şî nu ca urmare a unor con-
tribuţiuni diplomatice arbitrare, cum era. Dualismul austro-ungar n'a
fost decât o formă arbitrară, o ficţiune diplomatică, de oarece ma­
terialul de care se dispunea, adică popoarele, n’au fost consultate. Un
popor, ori cum ar fi el, are dreptul de a-şi legiui singur viaţa şi tre-
buinţile: legile lui nu pot purcede decât de la el. Un element străin,
ca Maghiarii, neam esenţial diferit, nu-i le poate impune, aceasta cu
atât mai mult cu cât Maghiarii nu au nici o superioritate asupra
Românilor: limba, ştiinţa, artele, legislaţia, comerţul lor sunt nule
şi prin urmare ei nu pot alcătui o putere morală care să se impue
altora. Nu e pe lume o inteligenţă care să fie o mai rea expresie
a poporului ei decât cea maghiară. Clasa ei conducătoare eşită din
şcoli falsificate, n’are decât o singură ţintă: propagarea minciunii, in­
filtrată de nişte principii sistematice îq flagrantă contradicţie cu tot
ce e mai nobil în spiritul secolului nostru, — principii scoase deduc­
tiv dintr’o istorie escamotată, dintr’o concepţie exagerată a naţiunei
lor, din noţiunea falsificată a dreptului. De aceea, toate consecinţele
trase din aceste principii false nu pot fi decât false. Acuzaţiunea ce
130
ni se face nouă Românilor că solicităm pentru noi ceea ce au soli­
citat ei pentru ei — este o crimă, iar pentru ei a fost o virtute. V iaţa
lor internă e o minciună, fiind privită printr o priz'mă ce falsifică to­
tul. O înţelegere şi o împăcare a Românilor cu Maghiarii nu se poate
concepe, fiindcă noţiunile lor fundamentale condiţionează o eternă
divergenţă a dedueţiunilor trase din ele. Intre concepţiunile lor false,
una e că naţia română nu există. Cum poţi sta deci de vorbă cu
asemenea oameni !? O altă concepţie falsă a lor e, că ei sunt popor
de 16 milioane când chiar cu miile de nume străine maghiarizate,
nu ating nici jumătatea cifrei. Parlamentul lor, o minciună, legile
lor, o minciună. Şi aşa cu toate...
In alt articol al său,privitor la Maghiari, el complectează ideea
de mai sus:
Apăsarea Maghiarilor asupra Românilor ne-a făcut, fără ştirea
lor, mai mult bine decât rău. Cum impenetrabilitatea unui corp fizic
nu permite ca în unul şi acelaş loc să stea două corpuri de odată,
tot aşa impenetrabilitatea unui corp moral nu cedează nici un atom
al fiinţei sale, corpului străin ce apasă asupra lui. Apăsarea maghiară
a deşteptat pe Români ca pe un om ce doarme lângă o prăpastie.
Puţinii renegaţi români sunt elemente rdle chiar şi pentru Maghiari.
Renegatul e o piatră ce s’a desprins dintr’un zid, nu-i încă pământ.
Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală din care numai
oameni ca Maghiarii cred că pot să-şi constitue corpul lor. Rene­
gatul e veninul pe care natura l a depărtat de corpul nostru. La noi
a fost un rău, la duşmani va fi un rău.
Ei nu înţeleg cum ne deschid ochii cu apăsarea lor şi ne fac
să ne concentrăm în noi. în sufletul nostru, să ne vrem pe noi înşine
înaintea oricui, asemenea ariciului care, făcându-se vălătuc, arată
în toate părţile sale ghimpi, pe când inima în el trăeşte. Şi precum
apa nu cedează apăsării, tot aşa nici o naţiune nu cedează apăsării.
131
 Din contra, ea creşte ca umflată de puteri nevăzute şi într'o zi, svâc.
nind, va răsturna piatra de deasupra, spre a se înălţa ca un alt
soare, soarele de diamant al orientului, faţă de soarele occidentului.
Apăsarea lor va schimba simţimântul de ură în raţiune, nu va maî
fi psichologie, ci logică. Ea va fi justificată fiind justiţia. In răsboiu
nu e ura simţimânului, ci ura logică : te ucid ca să nu mă ucizi, tre-
bue să pieri ca să exist eu. Am dormit cam mult, e drept, dar somnul
nostru a fost sănătos, încât ne credem destoinici a întreprinde lupta
* existenţii noastre. După noapte va veni ziua — pentru că trebuie să
vină. Şi dacă somnul nostru a fost lung, cu atât mai puternică vn fi
manifestarea vieţii noastre.
Intr’un articol D espre drepturile politice ale Evreilor, el e con­
tra drepturilor politice pe care le cereau evreii atunci, motivându-şi
acest refuz pe argumente istorice in favoarea Românilor. Astfel, el
zice : „Pe ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira
la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu Turcii, T ă ­
tarii, Polonii şi Ungurii ? Lor li-au pus Turcii, când au înfrânt trac­
tatele vechi, capul în poale ? Prin munca lor s’a ridicat rasa acestei
ţări, s’a desgropat din învăluirile trecutului această limbă ? Prin
unul din ei şi-a câştigat neamul românesc un loc de soare ?
Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din
băuturile spirtoase la noi — . otravă. Evreul nu merită drepturi nică-
eri în Europa, pentrucă nu munceşte, i^r traficul şi scumpirea arti­
ficială a mijloacelor de trai, nu este muncă şi aproape numai într’a-
ceasta consistă a Evreului... E l e veşnic consumator şi niciodată
conservator. Dacă e meseriaş, e superficial, lucrează numai pentru
ochi. Deviza lui este : „eftin şi rău !“
După aceea, el adaugă : „Cine ştie, cât de departe suntem
d e a uri pe evreii — şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea
d ară — acela va vedea, că în toate măturile noastre restrictive
132
numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat sin­
gure rolul principal. Pericolul nu este în împrejurarea, că evreii ar
acapara toată proprietatea, ci într‘aceea că ei na sunt — na p ot fi
români, precum în genere nu sunt nici nu pot fi germani, englezi,
francezi, italieni”.
Şi el dovedeşte afirmările sale cu probe şi exemple luate de
pretutindeni.
Nenorocirea noastră îi» privinţa aceasta îi păreă lui aşa de
mare că în momentul când Camera voia să deie drepturi politice
evreilor, el se hotărăşte să se expatrieze din ţarăt să dezerteze, el,
căpitanul Cetăţii. Intr’o scrisoare din 3 M ai 1879, Veronica M icle
confirmă în adevăr svonul acesta întrebându-1 : „Am auzit că tu
eşti hotărit a trece în Asia, în America, mai ştiu eu unde, în caz
când s’ar da drepturi evreilor, dar pe mine cui mă laşi ?”.
In părerea aceasta a lui era oare ură ? Nu. E ra altceva. Era
dreptul de legitimă apărare, era acel strigăt al instinctului unităţii
de rasă, al fiinţei etnice care a luptat şi s’a apărat în decursul isto­
riei, spre a-şi păstra această unitate, instinct dovedit cu fiecare pa.
gină din istoria şi din poezia populară românească.
In fine, în alt articol R eform ele străine adu se la noi, el zice :
Introducând lcgiile străine cele mai perfecte şi mai frumoase intr'o
ţară, cu care nu se potrivesc,greşim. La noi tinerii întorşi din Fran­
ţa în deobşte cu o cultură superficială de cafenele au adus principiile
revoluţiunii franceze, libertate, egalitate şi fraternitate. Aceasta
era unica doctorie pentru toate bolile. Cum numim pe aceia care zic
c ’au descoperit o singură doctorie pentru toate boalele din lume?
Pe un asemenea doctor l-am numi — şarlatan.
In veacul trecut în Franţa, pentrucă Statul încăpuse prin ri­
sipa Curţii Crăeşti într’atâtea datorii, în cât ajunsese cuţitul la os
prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi, nu mai era
133
 chip decât să dai cu parul, său scăpi, sau să mori, decât să duci
aşa viaţă. La noi, Vodă Ştirbey pleacă din domnie lăsând 16 mi­
lioane în Visteria ţării şi trei milioane în cutiile satelor. Tinerii
noştri vin cu acelaş leac : libertate, egalitate, fraternitate 1 In Fran­
ţa toate dările erau date în antrepriză, şi antreprenorii storceau
toate clasele societăţii, pentru a hrăni Curtea cu trântorii ei. La
noi dările se strângeau mare parte deadreptul, iar Vodă era boer
cu stare care trăia depe moşiile lui. Ei : libertate, egalitate, frater­
nitate ! In Franţa locurile de judecători şi din armată se cumpărau
cu bani şi dreptatea asemenea. La noi fiecine, după câtă carte în­
văţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din nea­
murile cele mai vechi ale ţării. Nu : libertate, egalitate, fraternitate !
Şi el urmează mai departe cu paralela lui prin care stabileşte
nepotrivirea legilor noastre aduse din Franţa, trăgând concluziile
cele mai fireşti.
In privinţa românilor autohtoni, el vedea că nu e nici o deo­
sebire între rasa lor din Muntenia, Moldova, Ardeal, că ea are pre­
tutindeni aceelaşi înclinări şi aceleaşi aptitudini. D ar această rasă o
stăpâneşte în parte străinii şi peste cea rămasă liberă au venit res­
turile cavalerilor de industrie din Fanar, „pătura suprapusă”, care
produc alte fructe decât trunchiul în care s’au altoit, şi, la dreptul
vorbind, fructe veninoase. Inpotriva lor, el a scris multe articole
pline de argumente şi de divinaţii patriotice.
Aceasta-i tema lui fundamentală, pe care lărgind-o, o rezumă
„pe coarde de aramă”, în frumoasa şi minunata lui D oină .-
D elà N istru pân’la T is a
T o t Rom ânul plânsu-m i-s’a
C ă nu mai poate străbate ' 1
D e-atâta străinătate... .
Sus la munte, jos pe vaie
Ş i-a u făcut duşmanii cale.*.

134
 D elà T u m u ’n Dorohoi,
C u rg duşmanii în puhoiu,
Ş i cum v in cu drum de fier,
T o a te cântecele pier.
SBoară paserile toate
D e neagra străinătate...
Ştefane, M ă ria T a ,
T u la Putna nu mai sta...
— ■ T u te 'nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Ş i M o ldo va adunând.
D e -i suna din corn odată,
A i s’aduni M oldo va toată
D e -i suna de două ori,
Iţi vin codrii ’n ajutor,
D e -i suna a treia oară
T o ţ i duşmanii or să piară...

Tot ca o urmare a naţionalismului său, putea socoti şi inten­

ţia lui din Scrisori sau Satire de a ridica nivelul poporului românesc,
punându-i sub ochi' rănile de care sufere. Era şi aici aceeaşi con­
trazicere între filozofia lui pesimistă şi dorinţa de mai bine, dar el
a mers înainte. A combătut scepticismul epocei sale, amestecat
adeseaori de cinism „simulând simţirea”, făcând din tot „convenţie”
şi numind „sfânt” ce nu înseamnă nimic, etc. A combătut nepăsarea
epocei sale faţă de gânditorii şi de scriitorii ţării, nepăsarea puter­
nicilor zilei faţă, de pildă, de un Bolin'tineanu, care zăcând în patul
spitalului de boala ce avea să-l răpue, la ideea unui mic ajutor ce se
ivi, s*a auzit în Cameră glasul unui majoritar zicând : „Ce să-i fa­
cem ?”... A combătut femeea uşoară, inconştientă de menirea şi pu­
terea ei, înjosindu-se până în a deveni o „şcoală, unde înveţi numai
durere şi spoială”. A combătut, în sfârşit, politicianismul, acea plagă
135
de care sufere de ani de zile ţara, emanaţie putredă a păturii supra­
puse şi din pricina tiraniei şi robiei căreia i se părea lui Eminescu
că poporul noştru perduse orice putere de voinţă şi de conştiinţă ;
politicianismul strâmt şi meschin, stăpânit numai de egotismul
personal, fals şi ipocrit, care, sub diferitele titluri pompoase ale di­
feritelor partide politice, a minţit, înşelat şi jefuit pe rând poporul
ducându-i sufletul la ruină. In contra acestui politicianism s'a ridi­
cat el c’o putere de revoltă ca niciodată în viaţa lui, spumegând
de mânie, înfierându-i toate soiurile lui abjecte pe care le înşiră
astfel :

Panglicari în ale ţării care joacă ca pe funii.

M ăşti cu toate de renume din comedia minciunii ?
A u de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul,
D e ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul ?
N i d visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele.
C e îşi râde de-aste vorbe îngânăndu-le pe ele.
T o ţ i pe buze au virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintezenţă de mizerii delà creştet până ’n talpă
D in tr aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii
O am eni, vrednici ca să şează in zidirea sfintei G o lii
In cămăşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie.
Patrioţii, virtuoşii, ctitorii de-aşezăminte,
U nde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
C u evlavie de vulpe ca în strane şed pe locuri,
, C i aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.
Şi apoi in sfatul ţării se adun'să se admire,
Bulgărod cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire
T o a te mutrele acestea sunt pretinse de Roman,
T o a tă greco-bulgărimea e nepoata lui T ra ia n !
Spuma asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoi,
Să ajung’a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi ?
T o t ce ’n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
T o t ce-i însemnat cu pata putregiunii de natură,

136
 T o t ce c perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii
T o ţ i se scutură aicea şi formează patrioţii,
încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbai, simt stăpânii castei naţii !...

In culmea acestui paroxism, — la care a ajuns odată însuşi

domnitorul Cuza, când a zis, că „numai pierind resturile acestea
ale Fanarului, ţaira aceasta va £i fericită”, — poetul, disperat ca
cineva care ajuns ia ultima extremitate, se gândeşte şi invoacă a-
mintirea lui Vlad Ţepeş ca pe a unui singur mântuitor :

C u m nu vid tu Ţepeş-Doam ne, ca punând mâna pe ei

S ă -i îm părţi în două cete : în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-esila sa-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !...

Poezia lui Emineseu e scrisă între 20 şi 30 de ani ai vârstei

lui : ea e poezia tinereţii, şi tinereţea este vârsta dragostii. E l a
iubit cu pasiune frumuseţea femeească care, cu toate cele spuse
împotriva ei de Schopenhauer, rămâne tot ca cel mai desăvârşit
şi mai complect model de frumuseţe al creaţiunii. Artele o mărturi­
sesc cu prisosinţă, şi sunt filozofi care o consideră chiar ca întâia
bază a ideii de frumuseţe. D ar şi în privinţa aceasta, trista lui fi­
lozofie îi aţinea calea. După ea, „Dragostea e nenorocirea cea mai
mare şi fericirea ce o oferă femeea e venin”. Că femeea care iube­
şte, nu ştie aceasta, e o împrejurare ce o face adorabilă. D acă ea
ar şti-o, cât de alt fel i s’ar arăta lumea în care ea contează şi speră
a găsi ceeace nu-i. — fericirea !... Omul iubeşte pe femeea care-1
iubeşte ca pe o stea din ceruri, suspină, doreşte... D ar suspinele
şi dorinţele lui sunt cele ce se aud din toate părţile, aceleaşi sus­
pine, aceleaşi dorinţi obşteşti. Căci, care-i scopul lo r?... Plăcerea
137
 instinctivă, reproducerea în muşunoiul pământului, de viermi cu a-
celeaşi dorinţi în piept, pe care le vor îmbrăca cu lumina lunii şi cu
strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări ale cărnii pe care le aseamănă
cu susurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag,,.
V iaţa se învârteşte împrejurul acestui instinct... mâncare şi
reproducere, reproducere şi m âncare!. T e naşti, te însori, faci co­
pii, mori, tocmai aşa ca şi animalele. In loc de uliţa satului, unde
paradează Don Juanii patrupezi, la oameni există sala de balf jocul,
muzica, unde vezi deasemenea junele maimuţe cu monoclu mirosind
femeile. Omul cu judecată, adică un om ca el, poate să cadă în rolul,
lor, să cerşească o sărutare, să fie sclavul unei femei, să tremure
când ea îşi va descoperi sânul, să se frizeze ca să-i placă, să se
facă o păpuşă pentru... mai ştie el pentru ce ? Nu !... E l nu se va
face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea ; îi e milă de fe­
mei, de el, îi e milă de lumea întreagă, dar mai bine să-şi stoarcă
tot focul din inimă ça să se risipească în scântei decât să animeze
el o simţire pe care o crede nu numai culpabilă, dar şi ordinară...
Nu, el va lăsa pe alţii, pe toţi, să se mângâe în simţirile lor, va lăsa
pe alţii să se iubească şi să moară cum au trăit ; el va trece ne­
păsător prin aceasţă viaţă ca un exilat, ca un paria, ca un nebun !
Numai nu ca ei.
Acestea le zice în substanţă Eminescu filozofând, prin gura
înţeleptului Ieronim din Cezmra reducând astfel dragostea la trista
definiţie a filozofului M arc Aureliu care zice că dragostea nu-i de­
cât o convulziune.
Şi cu toate acestea, cine a slăvit, cine a iubit femeea mai sin­
cer şi mai adânc decât Eminescu şi cine a găsit cuvinte mai pline de
simţire ca să i-o spue decât el care numai la visul de a iubi simţea
o fericire de nedescris ? In Sărm anul D ionis, el scrie despre el în­
suşi : „Lipsit de iubire, căci n ’avea pe nimeni in lume, cine întreabă
138
dacă şi el are inimă, dacă şi el ar dori să iubească ? Să iubească !,
ideea aceasta îi strângea adesea inima. Cum ar fi ştiut el să iu­
bească ? Cum ar fi purtat pe mâini, cum s’ar fi închinat unei copile
care i-ar fi dat lui inima ei ! Adesea şi-o închipuia pe acea umbră
argintie cu faţă albă şi părul de aur, şi parcă „simţea mânuţele calde
şi înguste în mâinile lui şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţaf pri­
vind-o... veşnic privind-o”.
Şi după ce i se păru că văzu una, iată cum îi vorbea el în gând
scriind :
......Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit, îhîma mea este atât
de bolnavă ca o scântee de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi,
topite stele ale dimineţei, privesc atât de adânc în noaptea sufletului
meu, cât te visez veghind, şi de dorm( la imaginea luminei lor, sunt
deştept.
Iar după ce o cunoscu, îi scrie :
„Poţi oare ghici simţirea cu care am scris, înger ?
...O nu ! In viaţa ta luminoasă, nu s’a putut ivi nici umbra măcar
a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte !
Inchipueşte-ţi că dintr'un om cu simţire, dintr’o fiinţă aevea, n ’ar
rămânea nimic decât o lungă, întrupată desperare. T u nu cunoşti
asemenea oameni. Ei nu pot aparţineă cercurilor în care te mişti tu.
E i sunt jos. Când o inimă pierdută în mizerie, în apăsare, în nepu­
tinţa de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile
în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă şi-ar ridică aspi-
raţiunile până la tine şi le-ar ridica fără voinţă, luptând spre a le
înăduşi, neputând să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om ?
— întristare ? Asta nu-i întristare ! Disperare ? Asta nu-i dis­
perare ! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă.
Disperarea ucide, această simţire munceşte. M artir este numele
amorului meu. In fiecare fibră ruptă, este o nemărginire de dureri ;
139
;şi nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. M oartea-i un mo­
ment, desperarea e tâmpă, — o asemenea simţire este iadul. Mario !
poţi tu să-ţi închipui un asemenea chin fără să plângi, — de milă,
nu — de îngrozire ? De piatră să fie o inimă, este o margine care
s ’o mişte ; de venin să fie un suflet sunt dureri care trebue să-l
îndulcească, şi nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu
în lume, când tu ai fost menită să fii ? De ce au căzut ochii mei pe
tine, de ce te am văzut ? Orb de aş fi fost, decât amar scăpăm î
D e n’aş fi fost de fel, scăpăm de o viaţă chinuită, pustie, fără de
lumină. Floare ! cum surâzi în grădina ziMor tale, fără să ştii că
o inimă se rupe ; stea ! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii că un
suflet moare. Şi în neştiinţa ta eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult
cauza unor crude dureri. Ah ! cât eşti de frumoasă şi cu cât é|ti,
cu atât mai nefericit sunt, şi cu cât sunt, cu atât mai frumoasă eşti !
— N ’am avut speranţe, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil,
d e una care să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă,
tu ! —I Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî.
Nu-mi zâmbi ! zâmbetul tău m’ar umplea de speranţe vane. A mă
iubi, nu-ţi este permis, dispreţueşte-mă, te rog ! Poate dispreţul tău
m’ar omorî şi moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. Sărut
urma păsurilor tale, murii îi sărut pe care a trecut umbra ta dispre-
ţueşte-mă ! Eu nu pot să te iubesc. T u nu ştii d e ’ce, şi nu şi-o pot
spune, şi cu toate acestea chipul tău, umbra ce ai aruncat-o pe pânza
gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.
„Mario 1... aşa-i că astfel te chiamă ? Nu se poate să te cheme
altfel... tu !... nu-ţi pot zice altfel... A dio! a d io !” 1).
Simţirea lui era aşa de mare, că gândirea-i rece cu care pă­
rea că intră în conflict, rămânea, biruită cu fătul.

1 ) Sărmanul Dkmis.
140
 Frumuseţea femeei iubite şi iubitoare îl fermeca, îl perdea, ît’
prefăcea în copil supus şi ascultător ei. In prezenţa ei, el simţea acel
fior fără înţeles care îl urmărea zile întregi... Trupul ei era divin,
părul ei o spumă de aur. gura o cireaşă... şi ochii ah ochii, numai
de nu i-ar apropia de ai lui, îl înfiorau până în tălpi.
In întâlnirile cu dânsa, seara în aerul ce părea nins de razele
lunii, ea umplea noaptea de vis... Un foşnet uşor, era ea... Ochii ei
aveau acea sălbatecă şi noptoasă strălucire, în adâncimea cărora
fulgera întunecoasa dorinţă... limpezi, nespus de adânci, te-ai fi uitat
zile întregi în ei ; ea se apropia încet prin aleele străbătute de seni­
nul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze...
El stătea locului şi se uita lung la ea cum se apropia încet... Ea şedea
alături de el, drept în lună. Luna o poleia frumos şi ea se lăsa muiată
în întreg de dulcea şi voluptoasa ei lumină. O privea, îşi întindea
mâna, apuca încet mânuţa ei fină şi rece. . — „Ah ! gândi el, şi un.
ce nemai simţit îi trecu prin inimă... Se lipi înceţ de chipul ei mlă­
dios şi uşor şi aplecându-şi gura la urechea ei îi şopti lin cu glasul
plin de înfocare.
— Nu simţi tu că a încetat toată durerea vieţii, orice dorinţă,
orice aspirare la privirea ^cestui tablou mândru din care faci tu
parte ?... Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am
văzut niciodată... Centrul acestui tablou eşti tu. Tu, regină a su­
fletelor, curată ca izvorul, mlădioasă ca chiparosul, dulce ca filo-
rnela. tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o
dumnezeire... Ah ! te iubesc !.. te iubesc 1...1)
încă din copilărie, când el îndrăgise în chip ideal pe acea co­
pilă necunoscută de la ţară de la ei, moartă tânără de tot şi des­
pre care ne va spune mai târziu în poezia sa Un R om an că,

1 ) Cezara.
141
 „.chipul ei cel blând,
Surâsul ei sfielnic şi ochiul ei cuminte.
Sunt duse fără urme de pe acest păm ânt».

fiinţa lui fu atât de mâhnită şi de răsvrătită, că deplângând, ca

Alecsandri în A la jeun e F ille şi ca Bolintineanu în O F a tă tânără
p e patul meriţi, moartea ei prematură în M ortua E st, — i se clă­
tină până şi credinţa în Dumnezeu.
T o t cu patimă a iubit şi pe acea Eufrosina Popescu, care a
fost poate motivul cel mai puternic al înrolării lui la Pascaly. Din
scrierile celor care au cunoscut-o, ea, fără să fi fost o mare artistă,
era însă o frumuseţe rară. Fizicul ei a ameţit pe copilandrul de 16
ani într’atât, în cât el a urmărit-o mai mulţi ani. Pentru ea, a scris
dânsul poezia L a o artistă, publicată în Familia din 1868, unde îi
mărturiseşte cu inima răpită :
T u «ântare întrupată
D e -a l aplauzelor fior
A p ă rând divinizată.
Răpişi sufletu-mi în dor,..

T ot cu gândul la ea, scrise în acelaş an şi bucata A m orul unei '

marm-ore, pe care o ceti lui Carageale la prima lor întâlnire şi în
versurile căreia simţim atât dragostea lui fierbinte pentru dânsa
câ t şi faptul că a urmărit-o mult timp şi că ea îl înşela,
...Căci te iubesc copilă ca zeul nemurirea,
C a preotul altarul^ ca spaima un azil.
C a sceptrul mâna blândă^ ca vulturul mărirea,
C a visul pe-un copil...

Şi pasu-mi ’n urm ă-ţi sboară c ’o tainică mânie.

C a un smintit ce cată c ’un ochiu îngălbenit,
C u fruntea ’nvineţită, cu faţa cenuşie,
Icoana ce-a iubit...

142
 Ea era, cum o numeşte bunul Eminescu, „un drac împeliţat”,
împărţindu şi cu multă dărnicie harurile adoratorilor ei. Avem im­
presia că ea e în scena din Geniu Pustiu, în care Eminescu priveşte
pe o fereastiă noaptea într’o’ odae şi vede... ce ? poetul nu cutează
să ne-o spue, dar adaugă numai decât mărturisindu-ne chinul sufletu.
lui său :
„Tot ce-mi aducea aminte de ea... de trădătoarea, le aruncam
în foc, care le consuma, cum se consuma inima şi viaţa mea. Palid
ca o umbră, alunecam dealungul zidurilor oraşului mai mult mort
decât viu... Fălcile mi se înfundase adânc, albul ochilor se îngăl­
benise şi negrul era turbure şi stins ; — astfel umblam printr’o lume
străină din care nu făceam parte... Lucrul de care mă temeam mai
mult, era nebunia. Adesea mă pomeneam că privesc fără să ştiu câte
o oră întreagă în soare şi că ochii mei orbiţi de lumina lui nu mai
puteau distinge nimic, ci un chaos vânăt-roş părea că piroteşte şi mă
învârteşte mereu, până ce mă trezeam căzut pe iarba câmpului.
Eram tâmpit, absurd, idiot. Astfel, stăm adesea înmormântat în iar­
ba mirositoare ; albaştri şi mici fluturi roiau prin flori ; un soare
cald mă ardea drept în creştet... Z ile întregi, cutreeram câmpii
până ce dedeam de rîu. Acolo, de pe podul lui de lemn, mă uitam
în valurile galbene cum sburau repezi ciorăind, valuri turburi ca
sufletul meu sterp, turburi ca inima mea moartă. încă o lună de o
viaţă astfel şi ştieam că voiu muri... Cine ştie dacă în pământ n ’aş
fi fost mai fericit...” Mizeria sufletului ei el n’o putu uita mult
timp. In poezia Vene re şi M adon a, îi eternizează „faţa-i pală de o
bolnavă beţie şi buza-i ’nvineţită de-al corupţiei muşcat”...
Punem tot într’o categorie secundară ca amoruri unilaterale,
dragostea- lui Eminescu de mai târziu din Bucuretşi, adică înclină­
rile ce le-a avut pentru d-nde Cleopaitra Leca şi M ite Kremnitz,
143
deşi el le-a iubit cu toată inima lui şi le-a închinat cele mai frumoase
şi mai simţite versuri.
D-na Cleopatra Leca, fiica pictorului Leca, autorul tablourilor
istorice M ihai Viteazul la Turda şi altele, fusese măritată cu un
Poenaru, se despărţise de el şi trăia văduvă cu doi copii. După ma­
mă, ea era coborâtoare din vechia familie a Oteteleşenilor din Cra­
iova, care ca boeri cu deprinderi vechi, ajutaseră la învăţătură
mai mulţi tineri de acolo, pe pictorul Leca, pe Ion Maiorescu, tatăl
lui T it Maioiescu şi pe alţii.
D-na Leca crescuse în intimitate cu copii lui Ion Maiorescu,
fiul şi fica lui, devenită mai târziu d-na Humpel la Iaşi. Un frate
Oteteleşanu, plecat din Craiova şi venit la Bucureşti, îşi făcu cas­
telul şi parcul de la Măgurele, unde invita vára câteodată in zile
de sărbători pe Emmescu şi unde se mai vede încă în ruină un chioşc
cu numele poetului.
Când Maiorescu se stabili la Bucureşti în 1875 şi, cumpără
casa din colţul străzii Mercur, astăzi Dimitrie Sturza, D-na Leca,
iubitoare ea însăşi de literatură, venea adesea ori la seratele lite­
rare álé lui Maiorescu, ca o amică a sa din copilărie.
In una din acele serate, prin 1876— 77, a văzut-o şi Eminescu
pentru întăia oară, într’un ajun de Crăciun, când se juca Vicleimul.
D-ra Livia Maiorescu se însărcinase cu îmbrăcatul păpuşilor. C ara-
geale le juca, Slavici bătea toba, etc.
D-na Leca era atunci o femee de vre-o 30 de ani, înaltă,
frumoasă, inteligentă, atentă şi blândă ca o icoană. Intr’un portret,
făcut de pictorul transilvănean Mişu şi păstrat de fiica d-nei Leca,
D-na Maria Zănescu, d-na Leca la vârsta de 18 ani se arataă
femee de o frumuseţe distinsă. înfăţişată de trei sferturi, ea stă în
picioare într’un cadru poetic, un parc cu arbori mari şi cu un lac
cu lebede ea fond, îmbrăcată în costumul naţional, lângă o bancă, cu
144
 ovalul obrazului regulat, pieptănată cu cărare la mijlocul capului, cu
părul bogat castaniu dat în două spre tâmple, cu ochii blânzi casta­
nii, cu sprincenile fine şi corect arcuite, cu nasul drept, gura mică şi
bine desenată, cu bărbia rotundă, cu gâtul frumos, înpodobit de o
salbă de leiţi d e aur, cu m âinile delicate, cu un aer candid de su­
flet nou.
Eminescu fu impresionat şi se amoreză de frumuseţea ei cău­
tând ocazia de a o revedea. D ar d-na Leca, fie din motive ce nu
le putem şti, fie că pentru ea un ziarist şi un poet, om modest în
toate ale lui, nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă,
fie că nu simţea nimic pentru Eminescu, era indiferentă la gându­
rile lui. E a locuita în casa sa din strada Cometa, astăzi dărâmată
şi înlocuită cu clădirea A cadem iei C om erciale. Această casă se mai
vedea încă până acum 15— 20 ani c o grădină mare de jur împre­
jur, cu înfăţişarea vechilor noastre case boereşti, cu acoperământul
negru de şindrilă, cu un balcon în faţă care ducea în t r ’un antreu,
pe laturile căruia erau cele patru camere locuite de stăpână. In
coasta dinspre strada Cometa şi lungindu-se până la Biserica V isa-
rion, se întindeau plopi — pe care Eminescu îi numărase şi-i găsise
„fără soţ” . El trecea de câteva ori pe zi pe la ea, privind ferestrele
luminate, se mai întorcea odată când să plece, doar şi doar i-o eşi
norocul înainte şi întâlnindu-1 ca din întâmplare să-i zică poate : a !
ce ocazie fericită ! Poftim în casă, domnule”... — D ar nimic. Când
o revăzu la Maiorescu, acelaş zid de răceală. Atunci amintindu-şi
probabil de rezistenţa Troei şi de stratagema grecilor cu calul
introdus în cetate, se oferi să-i mediteze copilul, rămas corigent,
căruia Eminescu îi aducea la fiecare lecţie bonboane. Văzând însă,
că ea continuă să rămăe aceeaşi, într’o zi îşi luă curajul in dinţi cu
gândul unei ofensive. Se ascunsese de cu seară în camera ei de
dormit şi nu se arătă decât noaptea când ea venise acasă şi se
— io
culcase în pat. Stratagema n ’avù alt rezultat decât o mică alarmă
în casă şi ruperea relaţiunilor, adică a lecţiilor lui. T o t timpul însă,
cât a ţinut dorul Iui, el i-a scris poezii — armele lui — din care
câteva au rămas inedite şi una desigur cea mai frumoasă à publi­
cat-o el sub titlul cunoscut de : P e lângă plopii fă r ă soţ»..
Eminescu spune curat că acest amor al lui pentru ea, a fost
fără noroc.

...D e câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns.
O zi din viaţă să-mi fi dat
O zd mi-era de-ajuns.

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,
S'ascult de glasul gurii m id ,
O oră şi să mor...

D â n d u -m i din ochiul tău senin,

O rază din adins.
In calea timpilor ce v in
O stea s’ar fi aprins...
I
Poeziile scrise de el atunci şi pe care i le prezenta, s’au aflat
mai târziu .într’un pacheţel), în biblioteca d-nei Leca care a murit
subit. In urmă, fica d-nei Leca, măritată cu d-1 Economu, procuror,
le-a dat lui Alexandru Djuvara, atunci ministru de justiţie al d-lui
Economu, care i le-ar fi cerut de curiozitate. Alexandru Djuvara
murind, acele poezii şi-au pierdut urma. E le ar fi interesante, pen-
trucă s’ar vedea exact care anume din poeziile lui sunt adresate
d-nei Leca cât şi alte amănunte poate.
Focul lui de a fi iubit, sincer şi real pe femeea aceasta, a fost
146
aşa de mare, că el şi-ar fi închinat tot talentul lui poetic spre a o
slăvi pe vecie în ochii vremurilor :

A i fi trăit în veci de veci

Ş i rânduri de vieţi,
C u ale tale braţe re d
înmărmureaţi măreţ

U n chip deapururi adorat,

C u m nu mai au perechi,
Acele zine ce străbat
D in timpurile vechi.

C ă d te-am iubit cu ochi păgâni

Ş i plini de suferinţi,
C e m i-i lăsară din bătrâni,
Părinţii din părinţi

E a însă, a rămas tot timpul aceeaşi, poate chiar neavând în­

credere în dragostea lui, luândii-l drept un poet capriţios, imputare
la care pare a se fi gândit să răspundă el în poema U n roman :

— N u te iubesc, zici crudo? C e z id îţi pare şagă...

N u te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc...
Să storc din Oceane amărăciunea ’ntreagă
Şi într’o picătură s’o beau... să 'nebunesc ?

O vrei? A creea unul din visurile tale.

A ş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Ş i ’n d ip a mea — ce secoli ai vednided sale
A b ia putură face — aceea să fac eu—

O altă figură, iubită tot în treacăt de Eminescu, deşi rămase

în poezia lui ca cea mai suavă fiinţă femeească, atât prin blonda şi
147
 diafana ei înfăţişare, cât şi prin sufletul ei distins şi poetic, a fost
d-na M ite Kremnitz, căreia Eminescu, după invitaţia ei îi dete câtva
timp lecţii de limba română. Ea însăşi era scriitoare şi traduse unele
versuri de Eminescu în limba germană, adică în limba patriei ei de
origină. îmi amintesc a fi văzut eu însumi pe d-na Kremnitz de câ­
teva ori. E a părea în adevăr o creatură aeriană, uşoară ca un vis.
D e talie cam mică, cu părul blond, cu ochii albaştri de un albastru
de azur, cu o carnaţie delicată, dulce, cu vine viorii ca de alabastru,
ea amintea prin făptura ei gingaşă porţelanurile de Sevres. Ne gân­
dim cu ce drag trebue să-i fi dat el lecţiile lui şi cum se va fi ingeniat
să-i arate particularităţile limbei române pe care numai el singur le
ştia atât de bine şi apropierile cu limbile pe care le vorbea ea, ca
s’o intereseze şi să se facă preţios în ochii ei. BărBatul ei, d-rul
Kremnitz, fratele doamnei Maiorescu de atunci, un om serios şi
savant, era admirator al cercului junimei. D-na Kremnitz adora
poezia şi, rămasă văduvă, se retrase în Germania continuând a se
ocupa cu lucrări literare.
Sentimentul lui Eminescu pentru ea fu plin de respect de
sfială, de timiditate, de nesiguranţă, însuşiri ce-i dau un grad de
ideal şi mai înalt.
Ei se adresează bucata genială, aşa de exact tradusă depe
fiinţa sa şi aşa de perfectă ca formă, intitulată A tât d e fra g ed ă :
»
A tâ t de fragedă, te-asamteni
C u floarea albă de cireş, .
Ş i ca un înger dintre oameni
In calea vieţii mele ieşi.

A b ea atingi covorul moale,

M ătasa sună sub picior,
Şi delà creştet până ’n poale
Pluteşti ca visul de uşor.,.

148
 O vis ferice de iubire.
Mireasă blândă din poveşti,
N u mai zâmbi, a ta zâmbire
M i-a ra tă cât de dulce eşti...

Dragostea lui Eminescu, de data asta. era mută în faţa femeei

iubite, o taină păstrată in inima lui. E l ştia că femeea aceasta onestă
care îşi.iubea bărbatul nu-şi va uita niciodată linia-i dreaptă de
purtare, şi. cu toate acestea, uneori i se păru lui că-i treceau şi ei
gânduri calde prin cuget, în faţa lui :

De-odată trece o cugetare,

U n văii pe ochii tăi fierbinţi :
E ’ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

T e duci, şi-am înţeles prea bine,

Să nu mă ţiu de pasul tău.
Pierdută vecinie pentru mine,
Mireasa sufletului meu.

C ă te-am zărit e a mea vină,

Şi vecinie n’p să m i-o mai iert.
Spăşi-voi visul de lumină
Tin zâ n d u -m i dreapta în deşert.

Ş i-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginii M arii,
Pe fruntea ta purtând coroană —
U nte te duci? C â n d o să v ii ?...

Cum se vede în aceste versuri, stările nelămurite ale sufletului

omenesc, geniul poetic al lui Eminescu le pătrunde şi le exprimă
c’o putere de simţire, de înţeles şi de frumuseţe, cum nici pe departe
149
 (

n au fost pătrunse şi exprimate de un alt poet român până astăzi.

Ca rezultat final însă şi dragostea aceasta pentru Eminescu
n ’a fost decât tot o suferinţă înăbuşită, dar tot o suferinţă.

D ar inima lui n’a iubit în înţelesul complect al cuvântului

decât pe Veronica Micle, a cărei dragoste a răsunat adânc şi
îndelung, s'ar putea zice, tot plinul tinereţii sale în sufletul şi
poezia lui.
Biografiile literare mai vechi, în deobşte mai severe decât
cele moderne, trec adesea ori repede peste numele fiinţelor care,
prin darurile lor trupeşti şi sufleteşti au mişcat pe poeţi, inspirân-
du-le poezii. Noi, credem că e drept ca astfel de fiinţe care au avut
norocul să întâlnească poeţi iubitori, ca Eminescu, să fie cunoscute
urmaşilor ca unele ce sunt cauzele directe ale poeziilor pe care
posteritatea le admiră. Deaceea, noi vom scoate în lumină numele
femeei ce a inspirat mai îndelung pe Eminescu şi vom împleti pe
dânsul poeziile închinate de el dragostei ei, pentru ca memoria ei
să fie împodobită oarecum şi ea de frumuseţile la care a fost părtaşă.
Dragostea lor pare a fi început, după o tradiţie verbală în
chip romantic. Eminescu ar fi văzut-o în una din cele dintâi dăţi,
într'o seară de vară din vacanţia anului 1870, câteva luni după
publicarea V en erei şi M adon a, când ea citea în casă, cine ştie de
a câtea oară, C onvorbirile L iterare cu versurile lui. In Iaşi, se
vorbea despre dânsa ca de o femee frumoasă şi inteligentă. Poetul,
cu .inima lui de trubadur medieval, trecând pe la casa ei şi văzând
ferestrele luminate, avu curiozitatea să se apropie de. ele, să se ridice
pe podişor şi s ’o privească lung şi fermecat, mai întâi citind cu
capul ei blond răzimat pe mână, şi apoi desbrăcându-se şi culcân-
du-se. La o seară ca aceasta, face ea aluzie într’o scrisoare a sa
150
către Eminescu, precum şi versurile lui din poezia : Stau in cetdacul
tău, în care el îşi aminteşte cum :

..J n vă l de aur părul despletind

, L ’ai aruncat pe um ăr de mirare,
Desfaci visând pieptarul delà sín,
încet te-ardici şi sufli ’nlumânare...

De-asupra-m i stele tremură prin ramuri,

In întunerec ochii mei rămân,
Şi-alături luna bate trist in geamuri...

Ca urmări ale acestei viziuni amoroase, sunt probabil toate

acele pagini înflăcărate din Sărm anul D ionls şi C e zar a, pe care
le-am amintit mai sus, căutând a-i caracteriza simţirea.
Cum Veronica M icle era născută în anul 1850, ea n’avea
atunci decât 20 de ani, ca şi Eminescu, deşi era măritată.
Părinţii ei, Ilie si Ana Câmpeanu. români transilvăneni din
Năsăud el meseriaş şi ea moaşă, se mutaseră în 1852 din Năsăud
la Iaşi, unde tatăl moare în curând şi mama, rămasă văduvă, se
îngrijeşte singură de creşterea unicei sale copile, care, cu bune dis­
poziţii, ia bacalaureatul cu distincţie în anul 1865.
Cu ocazia aceea o vede profesorul examinator de limba ger­
mană, Ştefan Micle, şi peste puţin o cere delà mama ei şi o ia în
căsătorie.
Veronica n’avea decât 15 ani, el 45. Mama, simplă şi ne­
voiaşă, crede ca un noroc pentru copila ei de a fi soţia unui distins
profesor de Universitate. Micle, în adevăr( era o personalitate.
Român din Transilvania el însuşi, după ce luptase'la 48 contra U n­
gurilor şi terminase cu greutăţi mari şcoala Politechnică din Viena,
veni şi se aşeză la Iaşi prin îndemnul îtû Barnuţiu. Aici, cl fu numit
151
 «

profesor de fizică la Academia Mihăileanu şi la 1860 profesor de

fizică şi chimie la Universitate.
Veronica ducea o viaţă modestă şi retrasă în casa soţului ei,
preocupat mai toată ziua de cursurile catedrelor sale. In anul 1870
când apare în C onvorbirile Literare poezia V en ere şi M adon a, o
citeşte şi, „fascinată” de versurile din ea, de „imaginile cu duiu­
mul", de „superioritatea de gândire originală” ce o cuceresc, „ră­
mâne îmbătată de iluzii”. Frumuseţea poeziei îi naşte un sentiment
amoros pentru poet, pe care instinctiv îl vede ca pe un Făt-frumos
din basme. „De pe atunci te cunoşteam, te vedeam prin vis”, şi
începe a scrie ea însăşi versuri cu gândul la el. Zărind apoi la
Maiorescu portretul lui Eminescu, frumos şi romantic, cu plete mari
înconjurându-i faţa se amorezează de-abinelea de el şi visează zi
şi noapte fericirea de a-i destăinui într’o zi ce se petrecea în
inima ei.
Ocazia se ivi chiar în vacanţa toamnei aceleia. Credinţa noas­
tră e că ei s’au văzut pentru întâia oară atunci. Formal, n’au făcut
însă cunoştinţă decât vara viitoare la Viena. Fiind bolnavă de o
eczemă recalcitrantă, pe care doctorii din Iaşi nu o puteau vindeca
şi, atrasă probabil şi de faptul că Eminescu era acolo, Veronica se
duse în capitala Austriei ca să încerce ştiinţa medicilor locali. Ea
stătu la Viena 6 luni şi revăzu pe Eminescu prezentat acum de
bărbatul ei. . ' •
Cele câteva zile din anul 1870 din Iaşi, aceste 6 luni delà
Viena şi vr’un ân poate după întoarcerea lui delà Berlin, plus inter-
mitenţile vacanţelor, sunt pentru el fără îndoială partea cea mai
frumoasă a vieţii sale sentimentale e răstimpul în care iubirea lui
a atins culmile încântării Eminescu se purta pe atunci curat, bine
îmbrăcat ; inima lui era acordată pe un acord sublim. Veronica
deasemenea.
152
 Poetul şi-a concentrat în dragostea pentrţx dânsa toate cele­
lalte sentimente, de care el a fost lipsit : părintesc, filial, amical,
şi, pe dealtă parte, a presimţit în ea un amor mare potrivit visului
său fără de margini.
La rândul ei, Veronica l’a iubit, la început, cu toată puterea
inimii sale, ca o femee pasionată şi poetă ea însăşi.
Discret cum era dânsul, nimeni n’a ştiut nimic de începutul
, dragostii lor. M ai târziu, ea îi va aminti într’o scrisoare pe un ton
melancolic, de zilele acelea neuitate :
„Cunoscându-te la Viena, modestia ta, şi mai ales darul de a
povesti unele întâmplări din viaţa marilor gânditori, m’a făcut să-ţi
port respect... Şase luni cât am stat în capitala Austriei mi s’au
părut şase zile...
Iţi aduci aminte, când te-am cunoscut pentru întâia oară la
d-na Löwenbach, gazda mea recomandat de Micle, care îţi făcuse
cunoştinţa tot din îndemnul meu !... Erai timid şi vecinie priveai în
pământ. Laudele mele pentru frumoasele tale poezii, păreau că te
măgulesc, şi atunci ai îndreptat priviri întrebătoare spre mine... Am
devenit prieteni....
M ai apoi, ai venit la Iaşi, tot modest şi strălucit... Ce vre­
muri fericite !...”
Goethe, în convorbirile lui cu Eckermann crede că orice
/ t
poezie sentimentală simţită e ocazională, adică are o bază de reali­
tate, fără de care ea n ’ar fi decât o înşirare de vorbe reci.
Potrivii acestei păreri, noi credem că mai toate poeziile amo­
roase ale lui Eminescu sunt ocazionale, adică amintesc momente
reale din viaţa lui şi privesc fiinţe ’n carne şi oase, iar cele mai
multe dintr'însele se referă la Veronica Micle, singurul lui amor
adevărat. ,' " .
153
 Nc închipuim ce trebue să fi fost femeea aceasta la 20 ani
când au văzut-o ochii lui Eminescu pentru întâia oară> judecând
după înfăţişarea ei de pe la 38 de ani, când am cunoscut-o noi
înşine şi când încă chiar atunci era tot o femeé frumoasă.
E a locuia acum în Bucureşti, într’o căsuţă modestă de lângă
biserica catolică, aşezată în colţul străzii Manea Brutaru cu strada
Banului, unde din puţine lucruri îşi titirise un mic interior curat,
cochet şi femeesc în tot ce cuvântul .acesta are mai gentil şi mai
specific.
De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul
blond ruginiu cu reflexuri de aur vechiu amintind pe al Florei de
% t
Tizian, cu o carnaţie trandafirie ce părea că se revarsă palpitând
de tinereţe şi catifelată la atingere, cu ochii mângâioşi, provocători
de gândiri amoroase, cu gâtul graţios deasupra unui sân decoltat
puţin, pe care fluturau turburătoare efluvii voluptoase ea seducea
delà prima vedere. Dar ceeace făcea fiinţa ei şi mai atrăgătoare,
era natura-i fericită pururea bine dispusă, pururea răzând cu o gură
frumoasă şi sensuală, cu nişte dinţi mărunţi şi albi ca laptele, cu
ceva insinuant, sincer şi'familiar. Când râdea, şi râdea des şi din
toată inima, o vedeai parcă copilă de 17 ani.
E de notat că atât în Viena cât şi în primele zile Iá Iaşi,
Eminescu a iubit-o ca pe idealul său poetic, mulţumindu-se cu pri­
virile ei, cu privirile lui. cu strângeri, de mâini, cu admiraţia lor
reciprocă.
E a îi înlocuia, zice el, pe îngerul de pază :

Câ nd sufletu-m i noaptea veghea în extaze.

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
D a r cum te văzui, în tr’o palidă haină,
C opilă cuprinsă de dor şi de taină,

154
 F u g i acel înger de ochiu-ţi învins...
O nch.'de lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurele-ţi pale,
C ă ci tu... ta eşti el.

La Iaşi, ea deschise un mic salon literar, în care veneau m at

mulţi membri ai Junimei, printre care fu invitat şi Eminescu. E ra
prin anul 1874, puţine zile după întoarcerea lui delà Berlin. In ziua
de 8 Noembrie. el îi' scrie prevăzător spunându-i : „Aseară v ’am
văzut într’o lojă, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am adus
aminte de invitaţia primită de a veni într’o Joi la serata Dv.
literară...”
Micle trăia încă şi avea întreagă încrederea în nevasta lui, cu
toate „scrisorile anonime” şi gura lumii, care îi „povestea lucruri,
fantastice”.
Intr’un „Sonet” , ceva mai târziu, el îi mărturiseşte că :
Iubind în taină, am păstrat tăcere».
D a r nu mai pot. A dorului tărie
C u vin te dă duioaselor mistere.

N u vezi că gura-m i arsă e de sete

Ş i ’n ochii mei se vede în friguri chinu-mi,
C op ila mea cu lungi şi blonde plete ?

Ei îşi promiseră unul altuia să se căsătorească împreună ; şi.

atât era de transportat Eminescu, că hotărîse să se facă catolic,
spre a nu se mai putea despărţi niciodată. La versurile lui îndrep­
tate ei, ea răspundea cu delicateţea sexului şi ezitărilor fem eet
măritate :
„F u g i" îţi zic, căci a mea minte
Prevesteşte numai rău ;
„ N u te du ", şopteşte n taină
Sufletul şi dorul meu.

155
 Tu cunoşti câtă iubire
Pentru tine eu păstrez,
Ş'apoi cu cuvinte rele
C u m mereu te depărtez ;

Ş i nu ştiu cui a te ’ncrede :

V o rb e lo r ce ţi-am rostit
Sau iubirii făr’ de margini
C e tu ’n ochi-m i ai citit.

V a i! şi eu nedumerită
M ă muncesc cu mult mai mult.
C ă c i nu ştiu ce e m ai bine :
Mintea* inima, s ascult ?...

Simţind-o acum a lui, el îi aminteşte impresia primelor momente

când o văzuse întâia oară şi-d declară adânca, sfânta şi nemărginita
lui iubire :

D e câteori iubit-o mă uit în ochi tăi,

M i-a d u c aminte ceasul când te-am văzut întâi...
A i fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă,
In orbitele-adânci frumoşii ochi ce ’ncântă,
Pierduţi în visuri mândre priveaiu fără de ţintă.
Ş i tu zimbeai c’un zîmbet cum e numai al tău,
N u te-a mai văzu t nimeni, cum te văzusem eu.
Ş i plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc.
D e -a l genei tale tremur, purtând atât noroc.
D e ce zâmbeai tu oare? V r ’un cântec blând de jale
A u deşteptat în taină glasul gândirii tale?...
Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti,
D in tr’o zâmbire ’ntreacăt simţeam ce dulce eşti.
Şi faţa visătoare spre umăr întorcând
In ochii fericiri-m i eu mă uitaiu plângând.
— O nu fugi, răpită, strigam eu doru-m i tot —
D in valurile vrem ii mă lasă să te scot..

156
 Şi-acum când eşti de fală, eu nu ştiu ce să crez»
T e ţin aevea ’n braţe sau poate că visez — •
Să cred că-i cu putinţă aşa minuni să stee ?
D a r tu eşti prea m ult înger şi prea puţin femee.
Dacă visez te ’ndură^ rămâi astfel pe piept
Ş i fă ca pe v e d e să nu mă mai deştept...

Dragostea lor luă pentru ei încetul cu încetul înfăţişarea unei

legături legitime. Noi avem convingerea că ea fu o dragoste reală,
departe de legendele vulgare şi bolnăvicioase ce caută să întunece
frumuseţea figurii şi operei poetului. Vom încerca a reînvia aici,
prin unele din versurile lui, puţinele ei zile fericite, cu sentimentul
de mulţumire ce-1 are cineva când vede venind în sfârşit, într’o
dimineaţă, o rouă cerească pe un pământ bătut de arşiţă. Căci încă
odată, noi nu despărţim, cum au făcut alţii partea omenească a
poetului de partea lui dumnezeească, din contră, ele trăesc şi se
complectează amândouă într’însul, cum e şi firesc, radiind căldură
una asupra celeilalte. T o t aşa noi nu credem, cum au crezut alţii,
că pasiunea lui trăită pentru femeea aceasta, a scăzut pe poetul
idealist, din potrivă ; căci, dacă pasiunea egalizează până la un
punct oamenii, coborând pe cei mari la nivelul celor mici, pe Emi-
nescu ca poet ea îl exaltă. Acel freamăt al fiinţei lui, acele iluzii
acele suferinţi ce trec pe dinaintea noastră în versurile sale amo­
roase şi care fac din ele partea lui poetică cea mai perfectă, sunt
bucăţi rupte din inima lui, au în ele sinceritatea şi intimitatea inimii
sale. Cele mai multe din ele din epoca aceea pornesc din dragostpa
lui pentru ea, nu pentru un ideal al său, fapt pentru care n’au
aproape nimic romantic, nimic extraordinar, nimic imaginativ. E l
iubeşte femeea aceasta, pentru ceeace are ea, pentru ce e Frumos
în sufletul şi trupul ei— accentuând mai totdeauna partea aceasta—
pentru „dulceaţa” fiinţei ei — „pentru delicateţele ei, pentru aten-
157
"ţiunea ei, pentru micile ei „nebunii“, — pentru simţirea ei caldă,
.pentru felul cum îl admira şi iubea ea, pentru năzuinţele ei de a fi
voit să-l schimbe după inima ei, cü un cuvânt pentru tot ce alcătuia
făptura ei. Aşa fiind, noi simţim că mângăerile ce le înşiră el în
atât de calda lud poezie N oap tea şi în altele, i-au fost date cu ade­
vărat — în întâlnirile lui tăinuite cu Veronica — poate chiar la
Viena, — când ea venea la el şi-şi desmerda cu atâta drag şi cu aşa
.speranţe, scumpul ei poet şi logodnic :

Noaptea, potolit şi vânăt arde focul în cămin,

D in tr’un colţ pe-o sofă roşă eu in faţa lui privesc»
Pân’oe mintea îmi adoarme, pânce genele 'mi clipesc;
Lumânarea>-i stinsă ’n casă... som nu-i cald, molatec, lin.
A tu n c i tu prin întuneric, te apropii surâzândă.
A lb ă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară,
Pe genunchi îm i şezi iubito, braţele-ţi îm i înconjoară
G âtul, dar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.
C u ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
T u grumazul m i-J înlănţui pe al meu piept capul ţi-1 culci ;
Ş'apoi ca din vis trezită, eu mânuţe albe dulci,
D e pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele ’n tr’o parte...
Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită,
§ i gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc,
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte 'mi în mijloc,
Ş i surâzi 'cum râde visul în tr’o inimă ’ndrăgită...1).

De fericirea acestor măngăeri din zilele acelea, el îşi va aduce

aminte în mai toată erotica sa. Aşa deplidă, în versurile Singurătate,
când. trist şi cu perdelele lăsate îl surprinde fără veste, ea, ca o
voluptate întrupată :

1) Poeziile N o a p te a şi In g e t de p a za au fost trimise de el C o n vo rb irilo r

dia V ie n a cu data de 16 M a i 1671.

158
 Câte-odată., prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inim a din loc îm i sare,
C â n d aud că sună clampa...

Este ea. Deşarta casă

D in tr’o dată’mi pare plină>
In privazul negru-al nopţii
E -o icoană de lumină.

Ş i m i-i ciudă, cum de vremea

Să mai treacă se îndură,
C â n d eu stau şoptind cu draga
M â nă ’n mână, gură 'n gură...

T o t aşa. îi va aminti însetatul său dor de fericire mai târziu,

cum, transportat, o revedea la dânsa acasă în boschetul grădinii din
fundul curţii :

..jA h , subţire şi gingaşă, *

Tu păşeai încet încet,
D ulce îm i veneai în umbra
Tă in u itu lu i boschet,

Ş i lăsându-te Ia pieptu-mi,
N u ştiam ce-i pe pământ,
N e spuneam atât de multe
F ă r’a zice un cuvânt...

Altă dată, în F lo a re albastră, îi va reproduce unele imputări

dulci ce-i făcea ea, femeea arzătoare de iubire, Iui, omului cufundat
adesea ori în cărţi :
159
Ia r te-ai cufundat în stele
Ş i în nori şi ’n ceruri nalte ?
D e ce nu m ’ai uita încalţe,
Sufletul vieţii mele ?

In zadar rîuri în soare

Grămădeşte-a ta gândire,
Ş i câmpiile asire
Şi întunecata mare. '

Piramidele ’n vechite
U rc ă ’n cer vârful lor mare —
N u căta în depărtare
Fericirea ta( iubite !...“

Astfel zise mititica,

D ulce netezindu-mi părul,
A h ! ea spuse adevărul ;
Eu am râs, n ’am zis nimica.

— H a i în codrul Cu verdeaţă»
U n d ' izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
In prăpastia măreaţă.

A c o lo ’n ochi de pădure,
Lângă bolta cea. semnă
Ş i sub trestia cea lină
V ° m şedea în foi de mure.

Ş i m i-i spune-atuijci poveşti

Ş i minciuni cu-a ta guriţă, .
E u pe-un fir de romăniţă
V o i cerca de mă iubeşti.

160
 • Ş i de-a soarelui căldură
V o i fj roşie ca mărul,
M i-o i desface de-aur părul
Să -ţi astup cu dânsul gura“ ,..

In c ’o gură — şi dispare,..
C a un stâlp eu stau în lună !
C e frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !...

Glasul ei de iubire sinceră şi cu milă de el, îi sună de multe

ori în urechi ca răspuns la dragostea lui nemărginită :

— V in iubite ’ncónjura'-voiu
C u -a l meu braţ al tău grumaz
Ş i lipii-voiu a mea faţă
D e-arzătorui tău obraz...

V is u l vieţii mele este

C a ferice-să te văz...
N ici visezi cât poţi în lume
T u să fii de fericit"«.

In momentele acelea, Eminescu era mândru de iubirea ei sin­

ceră. cu toate că, prin firea şi frumuseţea ei, ea era iubită de
oricine o vedea :

A tâ t de dulce eşti, nebuno,

C ă le eşti dragă tuturor :
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.

Femei frumoase şi copile.

T e -a r îndrăgi, te-ar săruta,
T u ai iubirea tuturora,
Şi numai eu iubirea ta !...

161 — îl
 Poate, punctul culminant al dragostei lui să fi tost prins de el
în mai mult decât frumoasa poezie S om noroase păsărele, ale cărei
note au ceva dintr’o nocturnă genială şi unde ei o păzeşte dormind
fericită, nevoind s'o turbure parcă nici murmurul izvoarelor :

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele —
Noapte bună !

D o a r izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace,
D o rm şi florile ’n grădină, — ■
D o rm i în pace !

T re c e lebăda pe apă
Intre tresii să se culce,
F ie -ţi îngerii aproape,
Som nul dulce !

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,
T o tu rj vis şi armonie,
Noapte bună !

Ea' alcătuia acum pentru el universul simţiriilui, în înţelesul

că tot ce vedea şi auzea el ca frumos, i se părea că-i ea şi oglindea
fiinţa ei, precum fiinţa ei îi oglindea lui toate frumuseţile din na­
tură şi toate predilecţiile ca floarea de tei( de pildă :

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,

D esigur că ta noapte un tei o să visez ;
Ia r dacă se întâmplă să întâlnesc un tei
D esigur toată noaptea, visez la ochii tăi I,

162
 Şi aceasta i-o explica el ei : „Poate unde eşti aşa de dulce
ca mirosul florilor de tei”.
C ât a durat dragostea lor în frumuseţea aceasta nu se poate
spune precis. Atât însă, se vede din răsunetul poeziilor lui care apă­
reau la intervale destul de rari, că ea a ţinut câţiva ani.
Primele accidente ce au turburat-o, au trebuit să fie mai întâi
necazurile lui Eminescu, scoaterea Iui din posturile de bibliotecar
şi de revizor şcolar din Iaşi şi apoi venirea iui la Bucureşti1).
Despărţirea lor avu în adevăr urmări triste. Poéta plânse în
urma lui :
In zadar privesc la lună
Şi în jalea mea nebună
T o t suspin gândind la el ;
E l s’a dus — luna se duce
Ş i cu razat~i lină, dulce
A u apus după muncel.

A u apus ş’a lui iubire,

S'a sfârşit a ei menire
V ia ţa mea de-a lumina.
— D a r pe cer au rămas stele ;
M ie , lacrămile mele
C e pe lume le-oiiu vărsa...

Dragostea dintre ei, din o mare dragoste cum fusese mai îna­
inte, deveni şi ea comună ca mai toate drag ostile. Din corespon-

1) In'tr’o imitaţie de versuri populare el zice :

A le i, Veronică dragă,
U ite frunza cea pribeagă),
E ca viaţa noastră ’ntreagă.
A le i, dulce Veronică,
Depărtarea rău ne strică.
V ia ţa trece, frunza pică—

163
dtuifa Veronicei, cu atât de mult caracter femeesc, această dragoste
pare că mai persistă câtva timp cu intensitatea-i de odinioară, după
care veni declinul vădit.
Reproducem câteva pasagii din ea, cu un sentiment de tristeţe
firească şi cu o greutate sufletească de a fi nevoiţi să intrăm Iu
intimităţi, în deobşte népermise în lume.
„Miţicule, ştii că începe a-mi fi tare dor de tine ? D ar tare,
ştii... aşa cum nu prea poate cineva suferi. Aşa mă sfârâe la inimă
şi mi-i. dor, Bebeluş, să te mângâi, să te desmierd, să te sărut pe
gură, pe ochi, pe mâini L.”
In alta însă, ea greşeşte şi-i spune pe neaşteptate că X „i-a
clămpănit pe la u şi”...
In o a treia: „Dacă ar fi altă femee, să ştiu că te-ar iubi
mai mult decât mine, n aş fi geloasă”...
„Nu e aşa că indiferenţa mea ţi-a zdrobit inima, inima plină
de fiinţa mea, — zice ea într’o altă scrisoare din 3 Noembrie 1877.
Nu-ţi voi mai scrie de teamă să nu te plictisesc. Vreau să ştiu
dacă mă ierţi şi dacă tot mă iubeşti puţin” e tc
La rari intervale, se mai întâlnesc la Bucureşti, se despart
din nou, se hotărăsc iar să se căsătorească, el e împiedicat de Ma-
iorescu, rup orice legătură ca s’o reia mai târziu.
Eminesca simţise ce se petrecea şi nu mai putea iubi ça mai
înainte. Singură amintirea senzaţiilor il' urmărea din timp în timp.
Atunci, o chiiema Ia Bucureşti ca peste câteva zile s’o lase să plece.
Pe de altă parte, ca un om ce nu mai avea imboldul dragostei,
el se neglijează ca persoană, trăeşte tot mai dezordonat, caută
într’un pahar de vin, balsamul adormitor al deziluziei lui.
In scrisorile ce urmează, Veronica, când continuă să se supere
cerându-i să rămâe numai prieten cu ea, când îl roagă să vie Ia
laşi şi el nu putea să se ducă, când în sfârşit îi spune că „s'a să-
164
 túrát de a mai aştepta, că vrea să meargă ia Viena, că e tânără şi
că viaţa îi e deschisă”...
In una din ele, dânsa îi mărturiseşte cu naivitate că ,,i-ar
spune ceva, dar să teme să nu fie gelos“. Emineseu care era din
rasa celor ce duc la greu, îi răspunde spiritual şi glumeţ :
* „Tu zici că mi-ai spune ceva, dar te temi că aş deveni gelos...
Alaltăieri, am adormit puţin peste zi şi am visat că un tânăr cu
mustăţile subţiri şi negre şedea în colţul unei sofale gata să te să­
rute. T u te tăcuseşi roşie ca macul şi aveai aerul încurcat... T e rog
să-mi scrii, dacă acel om de care ai voit să-mi vorbeşti e de talie
de mijloc, cu mustaţa subţire şi neagră, palid la faţă ?”...
La 2 Septembrie 1879, la miezul nopţii, când ea citi versurile
A tâ t d e frag ed ă, publicate în Convorbiri, îi scrie că „acea poezie
e simţită” câ el iubeşte pe altă femee, superioară ei, că simte o du­
rere şi altele. Poezia era, într’adevăr scrisă, cum ştim, pentru M ite
Kremnitz.
In altă scrisoare din 3 Noembrie acelaş an, ea se plânge că
plăteşte scump „fericirea nespusă pe care a simţit-o lângă el, ne-
3>uniile fericite şi acea beţie divină, atâtea momente de nespusă şi
nemărginită fericire”...
L a 30 Ianuarie 1880, îi zice „Domnule Emineseu,.. te rog de
azi înainte totul să fie rupt şi stins între noi... Fii liber de orice
ar atinge persoana mea... dupe cum şi eu din minutul în care îţi
scriu, mă lepăd de tine şi chiar de amintirea ta, — îţi poţi închipui
c e urme mi-a lăsat !... Primeşte, Domnule Emineseu, urările mele
de fericire, de pace, de linişte, de iubire fericită, de viitor strălucit,
de noroc, de sănătate, pe care pentru cea din urmă dată ţi le
doresc” .
In mai puţin de o lună însă, în altă scrisoare, ea revine şi
„sărută pe micuţul ei” ...
165
 Din partea lui Eminescu către Veronica, scrisorile au un ton
serios, de om desamăgit. Din ele se vede clar câta speranţă pusese
el în ea, singura lui iluzie pământească, unica candelă aprinsă în
noaptea sufletului său.
Iubirea lui avea în adevăr ceva neînţeles bine nici de dânsul ;
era ca o superstiţie cu putere supranaturală.
La moartea lui Micle, el îi explică felul iubirii' sale în o scri­
soare, „acea dureroasă, dar adâncă şi intensă fericire, pe care atin­
gerea în treacăt a mânii tale, zâmbetul tău privirea ta adâncă, au
răsfrânt-o asupra vieţii mele, atât de izolata şi de lipsita de fericire...
Această iubire nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun
cu teoria plăcerii, la care se închină mulţimea celor fericiţi. Eu nu
cutez să-i dau un nume şi nu i-am dat nici când. Adesea există
enigme matematice pentru a căror deslegare îţi trebue o singură
cifră cunoscută ; adesea un complex de cazuri se desleagă prin o
singură cauză... Astfel viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă
pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine... Nici nu
ştiu de ce tu eşti întregitoare a tuturor glndurilor mele, nici mă
preocup s’o ştiu, căci nu mi-ar folosi la nimic. D ar este o legătură
cu tine neexplicabilă, de nu între viaţa ta şi a mea, dar desigur
între a mea şi tot ceeace te atinge pe tine, între a mea şi răsuflarea
ta pe pământ”.
Şi în clipa acestor mărturisiri supreme, umbra soţului dis­
părut îi revine în minte, ca un nor în lumina soarelui, şi atunci, cu
o delicateţe ce nu ia deloc tonul unei imputări, zice: „Tu ştii că
nu fericirea mea o am în vedere... nu voesc fericire şi' deşi tu eşti
în stare a mi-o da — /şi numai mie — mult mai mult decât ai tu
însăşi, tu care cu un zâmbet, neînsemnat pentru altul, pe mine mă
îndumnezeeşti, totuşi am renunţat de mult la toată fericirea — care
166
pentru mine e tot una cu persoana ta — şi aş putea să mor nedorind
alt nimic decât linitşea ta” .
Apoi, uitând oarecum trecutul, se întoarce şi continuă :
„Veronica. — e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-1
pune pe hârtie — nu voiu să-ţi spun, dar nu ştii nici poţi şti cât
te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mái lesne aş înţelege
o lume fără soare decât pe tine fără ca să nu te iubesc... Dumnezeu
nu e în cer, nu-i pe pământ ; Dumnezeu e în inima noastră. Am
înţeles că un om poate avea totul — neavând nimic — şi nimic
având totul"...
Iată esenţa divină a iubirii lui. Faţă de cuvintele-i atât
de profund sincere, care plecând din inimă pătrund în inimă, ce
curios sună şi aici afirmarea lui Maiorescu că Eminescu „n a iubit
femeea aevea ci numai idealul rece de femee, un prototip nereali»
zabil !”... : I
Nu. Eminescu a iubit cu adevărat femeea aevea, a iubit poate
ca pe niciuna alta, pe femeea aceasta, unica mângâere a sufletului
său singuratic, a inimii sale ofilite din tinereţe, a iubit-o cu fer­
voarea, cu adorarea celui ce sărută crucea lui Cristos presimţind
că-i trec durerile. Câte poezii n ’a scris el cu gândul la dânsa, cu
chipul ei dinaintea ochilor, cele mai multe din ele fiind încărcate
de ea, de părul ei, de ochii ei, de mânile ei, de toate ale ei ! Ca
dovadă puternică este însăşi viaţa acestor versuri, căci cea mai
frumoasă poezie e cea mai mare sinceritate, cea mai profundă in­
timitate a inimii. T ăria cuvintelor sale din scrisoarea lui confirmă
odată mai mult simţirea Iui supraomenească din care a decurs
opera-i genială şi, pe de altă parte, puterea extraordinară a acestei
femei asupra fiinţei lui.
In împrejurările acestea, ea se mută la Bucureşti, nostimă şi
167
cochetă ca totdeauna, iubind petrecerile, teatrul, balul mascât,
viaţa...
Atunci, — într’o zi spune Carageale, „Emiriescu, ca totdea­
una, înamorat şi fără un ban”, a venit de dimineaţă la redacţie
foarte amărât : avea numai decât „nevoe, de o sumă însemnată :
dacă n’o găsea, se împuşca”. N ’a voit să spună acea sumă şi de
ce atâta grabă...
„Seara... se afla... unde? La bal mascat, la Teatru. Trepădase
toată ziua după cămătar ! II găsise, din nenorocire, luase iar bani
cu procente orbeşti ; îşi cumpărase un rând de haine de lux, cilindru,
botine de lac, mănuşi galbene şi, deghizat astfel, cât putuse mai
bine, umbla de colo până colo amestecat prin mulţimea de gură-
cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui care avea
o patimă nespusă pentru flirt sub mască şi domino lucru ce, prin
trivialitatea lui, lovea pe poet şi în amor şi în mândrie. Norocul, în
ziua aceea, n ’a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten : pe
uzurar i-1 scoase în cale bine dispus ; pe femee o trimise la bal
pentru altcineva” !...
Astfel de desamăgiri îl duseră însă la o mâhnire adâncă ce
era prielnică poeziei. Sufletul său găsi acum accentele celor mai
duioase bucăţi, continuând s ’o iubească, s’o ierte, s’o iubească din
nou ani întregi. Aşa, într’un S on et el zice :
Sunt and la mijloc şi încă multi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne ’ntâlnirăm,
D ar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şd mână rece.

O vino iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
168
 T u nici nu ştii, a ta apropiere
Cum inima de^adânc o linişteşte,
C a răsărirea stelei în tăcere ;

Jar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge-atunci o viată de durere.
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

In alt Sonet, o numeşte :

Pe veci pierdut-o, veşnic adorat-o?...

Pentru ca iar să se întoarcă şi s’o întrebe :

Dece nu-mi vii, dece nu-mi vid ?...

C ăci tú înseninezi mereu

V iaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea !

Şi încă tot cu gândul la ea, o compară cu steaua care a ră­

sărit şi care poate că e stinsă de mult :

T o t astfel când al nostru dor

Peri în noapte-adâncâ,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă...

In sfârşit, în S ’a dus am orul, el face istoricul acestui „trist

amor“ :
S ’a dus amorul, un amic
Supus amândurora ;
D eci cânturilor mele zic
Adio tuturora
169
 U itarea le închide ’a scrin
Cu mâna ei cea rece.
Şi nici pe buze nu mai vin
Ş i nici prin gând mi-or trece.

A tâta murmur de izvor,

' A tât sémiin de stele,
Ş i un atât de trist amor
Am îngropat în ele !

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine !
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubií-o pentru tine !

Cum străbatea atât de greu

Din jalea me adâncă !...
Ş i cât de mult îmi pare rău
C ă nu mai sufăr încă...

E ra un vis misterios
Ş i blând din cale afară
Ş i prea era de tot frumos
D e-a trebuit să piară...

Ş i poaite că nici este loc

Pej-o lume de mizerii,
Pentr" un atât de sfânt noroc
Străbătător de durerii...

Din versurile acestea ca şi din altele, înţelegem felul aproape

unic al dragostei lui Eminescu, stăruitoare pana fa sfârşitul vieţii
sale, cu toate decepţiile ce au căutat s ’o irăpuiie. Plecată din admi­
raţia Iui pentru frumuseţea femeii iubite— „iubea cu ochi păgâni"—
şi simţită de el cu străşnicia unei fericiri „dureros de dulci”, rd n -
170
viind acel d olor voluptatis a medievalului Petrarca, la care şi când
iubirea era în apogeul ei, fericire ce cufunda în ea viaţa şi moartea
— „fericire de-i viaţă, de e moarte“, — amintind în privinţa aceasta
pe acel profund afetto am oroso leopardian, în care un deziderio
di m orte si sen te, — şi definită de dânsul cu cuvintele : un „farmec
sfânt, căruia trebuie să i se aprindă candelă pe pământ”, — această
dragoste se înalţă dintr'odată din lumea pur sexuală în lumea unei
afecţiuni ideale şi eterne, devenind o legătură sufletească, un sen­
timent de înfrăţire dintre el şi femeea iubită, sentiment atât de fe­
ricit exprimat prin cuvântul românesc însurare, adilcă a-şi lua o-
soră, în care două inimi se contopesc în o unitate spirituală, quasi-
platoniană. E a nu avea prin urmare, cum zice Emisnescu în scri­
soarea de mai sus nimic comun cu teoria plăcerii. E ra de altă na­
tură : „Fără ea, viaţa lui nu avea nici un sens, era cev a ce-i întregea
gândirile... M ai lesne air fi înţeles o lume fără soare decât pe el
fără ca s ’o iubească. Dumnezeu nu e în cer, nu e pe pământ, el e-
în inim noastră... Am înţeles că un om poate avea totul, neavând
nimic şi nimic având totul“... Dragostea lui săvârşise astfel un
fel de miracol, părea că-şi regăsise oarecum jumătatea lui însuşi de
supra-om, acea jumătate care, după mitul antic, s'a despărţit de
bărbat ca să se facă femee. De aceea, femeea iubită de el o con­
funda cu el însuşi, precum el se identifica cu ea. E ra un altruism,
transcendent în care el se simţea şi voia să fie fericit de fericirea ei.
In faţa acestui fel de iubire, plecată ca şi la cei vechi delà
adoraţia formelor corpului femeesc, cât de departe ne aflăm de:
amorul, uşor şi glumeţ al poeţilor erotici antici, cântând mai adese­
ori curtezane, pe care Eminescu îi admira, dar pe care el îi lăsă
atât de departe cu înălţimea sentimentului său 1?
C ât de curios sună în adevăr în urechea noastră, după citirea:
poeziilor lui, versurile unui Anacréon ?
171
 ,,1ntr’o zi când fă cea m o ghirlandă de trandafiri,
Găsii amorul printre ei; apucându-1 de aripi,
I i mudai în vinul pe care-1 bălul pe urmă.
Ş i acum prizonier în sânul meu,
II turbură prin gâdilarea aripilor sale..."

Sau ale unul A^ceu, vechiul poet liric grec care, ca şi Emi-
tnesou, a iubit o poetâ, pe celebra Sapho şi care în cânticele lui
amoroase merge şi mai departe în acelaş amor sensual, atingând
uneori gânduri inexprimabile, după cum singur o atestă în versu­
rile următoare :
„Sapho, a cărei şuviţă de păr creţ se aseamănă cu viorelele,
nobilă Sapho, cu zâmbetul dulce, doresc a-ţi mărturisi un lucru, dar
ipudoarea mă reţine..."
Sau ale unui Horaţiu, înamorat de Glicera de care zicea ;
„Ard după tinereţea ei strălucită după albeaţa ei ce întrece ala­
bastrul, după drăgălăşia ei nebunatică... Şi Leuconiei : „Fii înţe­
leaptă, limpezeşte vinul şi profită de ziua de azi fără sâ te gândeşti
la ziua de mâine“... Şi fragedei Chloe, care venea la el totdeauna
cu mamă-sa : „Nu mai veni tot cu mamă-ta ; eu nu-s nici tigru săl-
îbatec, nici leu să te'mănânc ; ţi-a venit vrâsta dragostei"...
Sau ale unui Catul care îşi rezumă sentimentul său uşor în-
itr’un strigăt de dragoste voluptuoasă :
„Lesbia mea, să trăim, să trăim şi să ne iubim ! dă-mi o mie
d e sărutări, apoi o sută, apoi o mie, şi încă o sută şi încă o mie
niţele... ca să le pierdem numărul”... Şi lo t ei : „M ă întrebi câte
să ruta tu ri îmi trebue ca să-mi fie de ajuns ? Câte fire de nisip sunt
Îngrămădite în Libia... câte stele luminează în tăcerea nopţii as-
xunsele amoruri ale oamenilor... atâtea sărutaturi i-ar trebui nebu­
nului de Catul ca să-i se astâmpere ard orile“... Şi Ipsithilei : „Dulce
Ipsithiîă, desfătarea mea, farmecul vieţii mele, fii la tine acasă la
172
amiazi şi fă ca uşa ta să rămâe închisă, şi pregăteşte-te ca să vezS
reînoindu-se de nouă ori isbânzile mele amoroase !...”
Catul, admirat de Eminescu, după Tilbul, murind şi el tot la
33 de ani ca şi poetul Eminescu, iubi cu o exaltare amoroasă pe
Lesbia, pe adevăratul ei nume, pe Clodia Quinta Matelia, care îl
înşelă. Gelozia poetului latin, discuţiile, împăcările temporale, dis­
preţul lui, lupta împotriva rămăşiţilor nelecuitei lui' patimi, destră­
marea acestei patimi, în sfârşit o ruptură definitivă, — amintesc
dragostea lui Eminescu de Veroniea Micle.
Dar ce deosebire, nu numai în felul lor ide a iubi şi de a preţui
dragostea, ci şi în acela de a se despărţi d e fiinţele iubite de ei ?
In vreme ce Catul e violent, vindicativ, coborând uneori până la
expresii ce nu se pot reproduce, Eminescu dimpotrivă, cere să-t
spuie cineva numele ei la ureche ca o supremă şi1ultimă mângâiere,
chiar în ziua când va fi mort şi când :•

Cântări tânguitoare prin ziduri reci,

Gerşi-vor pentru mine repaosul de veci,
C i eu aş vrea ca unul, venind de minej-aproape
Să-m i spuie al tău nume pe ’nchiseie-mi pleoape...

Iar dacă s a r întâmpla să moară odată cu dânsa, el doreşte

să fie îngropat împreună cu ea în acdaş sicriu :
Mormântul să nl-J sape la margine de râu*
N e pună ’n încăperea aceluiaş sicriu ;
De-apurunea aproape vei fi de sânul meu....
Mereu v a plânge apa, noi vom dormi mereu ?...

Astfel de nobleţe de sentiment e foarte rară chiar printre

poeţii moderni deziluzionaţi de femei, cei mai mulţi având cuvinte
grele şi despreţuitoare pentru ele. Reamintim un singur exemplu
173;
din o mie, pe romanticul Louis Bouiíhet care spune femeii ce l-a
înşelat :
T u n’ai fost în zilele tale cele mai rari.
D ecât un banal instrument sub arcuşul meu biruitor,
Ş i ca un sunet oe vibrează în lemnul gol de ghitară
Am cântat visul meu în golul inimei tale.

D acă el a fost sublim şi dulce, nu e treaba ta,

Pot s’o spui lumii fără să mlă laud :
Pentru a trage din neant strălucirea ta efemeră»
Mina fost destul să iubesc, mi-a fost destul să cred.

Şi acum, urmează-ti drumul, eu trec,

Pudrează înroşirea fruntei tale cu un alb discret
Banchetul s’a sfârşit. Când am golit paharul meu.
D acă a mai rămas vin, servitorii îl vor bea.

M ai târziu, după vârsta de treizeci de ani, atunci când inima

va ceda pasul minţii, In acea mândră de sine maturitate de unde
priveşte trecutul şi viaţa lui ca de pe o înălţime, el va scrie L u cea­
fărul. întâlnind dim întâmplare un basm al germanului Kunisch i s ’a
înfiripat în cuget poema Luceafărului, în care avem impresia că în
„înţelesul" ce i-a dat basmului, în „alegerea" aceea, cum el se ex­
primă, se strecoară în simboale tot fazele amorului lui cu Verorica,
-ea mai egoistă, trăgându-1 pe pământ el, mai idealist ridicând-o spre
»ceruri. In adevăr, în mijlocul Unei străluciri de versificaţie, a unei
fantezii extraordinare, al unui amestec splendid de clasic şi popular,
apar ici colo unele date şi amintiri din dragostea proprie a poetului:
„Că era una la părinţi", „frumoasă ca fecioara între sfinţi” ; că a
privit-o cum ea'la fereastră pe coate îşi rezima visând, ale ei tâm­
ple: că ea vorbea cu el în somn, oftând din greu şi suspinător :
O dulce al nopţii mele Domn,
D ece nu vii tu ? V in o ! — ,
174
 Că îxitr’o zi Luceafărul se aruncă în mare, şi din adânc necu­
noscut, un mândru tânăr creşte ; că el îi cere să vie să trăiască în
lumea lui :
Ş i vin 'odorul meu nespus
Ş i lumea ta o lasG%
E u sunt Luceafărul de sus.
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo ’n palate de mărgean

Te-oiu duce veacuri-multe ;

Că ea nu părăsi pământul prin firea ei însăşi şi-l chiamă şi

pe el pe pământ :

— O eşti frumos cum numa ’n vis

Un înger se arată,
D ară pe calea ce-ai deschis
N o i merge nici odată...

— D ar cum ai vrea să mlă cobor?

A u nu ’nţelegi tu oare
Cum că eu sunt nemuritor
Ş i tu eşti muritoare V

— D ar dacă vrei cu crezământ

S ă te ’ndrăgesc pe tine,
T u te coboară pe pământ,
Fii muritor ca miinie...

Că iubind-o atât de mult, el se coborî :

Ş i se tot duce, s ’a tot dus

De dragu-unei copile,
S ’a rupt dih locul lui de sus
Pierind mai multe zile...
175
 Că în fine ,după câtva timp, el simte dragostea ei prea-prea
pământească, arătând-o materializată până la ultimul grad :

Când p-cd întinde braţul stâng

S ă mă cuprinzi cu braţul...
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii tăi rămâie’;
D e te înalţ de subsiori
T e 'nalţă din călcâie...

Că el se retrage dovedind spiritualitatea amorului său în ete­

rul luminos, de unde continuă a radia poezie :

In locul lui menit din cer

Hyperion se ’ntoarse
Şi ca si ’n ziua cea de ieri.
Lumina şi-o revarsă...

E l tremură oa alte dăţi

In codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri...

Toate acestea şi altele ni se par că reproduc câteceva din

dragostea lui cu Veroniica.
Dar, dacă va fi fost aşa în adevăr, atunci sfârşitul Luceafă­
rului e deosebit de Eminescu de până acum. Dispreţul lui de
dragostea reală este urmarea unui sentiment străin de el, mani­
festat într’o amărăciune turburătoare care Ta făcut să apese pe
unele cuvinte privitoare Ia ea — ca :

C e-ţi pasă ţiie chip de lut

Dacod fi eu sau altul ?...
176
 Ea, chip de lut, care îl privea ca pe soarele vieţii ei...
Şi în al doilea loc :
„Şi eu în lumea mea mă siimt
Nlemuriior şi rece"...

Cuvinte, pe care le-a Fuat Maiorescu ca bune, în sprijinul

teoriilor sale „impersonale" şi care pe noi nu ne conving, fiind
contrarii realei maestăţi sufleteşti a poetului.
A fost frumuseţea acestei femei care a captivat atât pe Emi-
nescu ? Fiinţa ei, cu acele haruri ce-i hărăzise natura, veselia, gin­
găşia, poezia sufletului ei şi mai cu seamă flacăra dragostei ei in­
cendiare care a aprins sufletul poetului în aşa fel că el nu a mai
putut-o stinge până la sfârşitul vieţii ? A fost forţa aceea ocultă
ce o au unele femei de a înlănţui inimile celor ce le iubesc fără să
ştie cum, nici ele şi niai ei ? Au fost toate acestea la un loc, au
fost altele ?... Ceeace se poate afirma e că această iubire a fost
aşa de adâncă că ea şi regretul de ea, ne-au dat cele mai minunate
poezii ale literaturii noastre. Ca om, desigur, el a suferit în urmă,
ca poet însă, s'a înălţat.
Amintirea temeei acesteia a fost când ponegrită, când ricfi-
cată de cei ce n’au cunoscut-o. Unii au afirmat că ea a fost tot
timpul femeea ideala ce s’a sacrificat pentru Emin eseu. Alţii au
defăimat-o. ca academicianul cunoscut care n’a voit să scrie nimic
în albumul comemorativ închinat lui Bminescu, după ce a văzut
figurând în el chipul Veronicei, zicând că „femeea aceasta a fost
o pată, o ruşine în viaţa lui Emin eseu".
Adevărul simplu în privinţa ei, este altul. Veronica a iubit
pe Eminescu, cât l’a iubit, i-a scris versuri, i-a fost scump. Dar ea
a fost, cum zice fiica sa. D-na Virginia Gruber, „o femee plină de
viaţă, plină de farmec, deşteaptă, frumoasă”, ceeace reese şi din
177 — 12
scrisorii« ei citate mai sus. Aşa că ea a fost, faţă de Eminescu.
omul meditativ şi închis în el însuşi, o fire nepotrivită cu el în multe
privinţi, înăsprită şi de despărţirea de fapt ca şi de împrejurările
grele şi deprimante în care trăia el Ia redacţia Timpului.
George Panu găseşte alt motiv pentru care Veronica a fost
văzută Cu ochi răi : voinţa publicului de a fi el singur posesorul
poetului. „Lumea cititoare este egoistă, ea voeşte să aibe pe poet
întreg al ei şi al nimănui altcineva". Nouă ni se pare fără temeiu
părerea aceasta. Din contra, publicul, lumea cititoare e mulţumită
de a vedea pe poeţi fericiţi, iubiţi cu pasiune de femei ideale, de a-i
vedea într’o lumină de zei. Femeile care au iubit pe poeţii tuturor
ţărilor şi vremurilor : o Laura, o Beatrice, au fost şi sunt idealizate,
slăvite în opinia lumii.
Amorurile lui Eminescu au fost sentimentale şi profunde, ca
tot ce s ’a petrecut în sufletul lui. Delà prima femee pe care a în-
tâlnit-o el la ţară, până la cea din urmă el a iubit cu tot sufle­
tul lui.
S ’a întâmplat însă că experienţa lui, care Ia început l’a ri­
dicat în ceruri, l’a coborât mai târziu într’o complectă desamăgire.
Din această experienţă, i-a răm as'o idee tristă despre femee. P e
când, spre pildă un Alecsandri a întâlnit în viaţă o DriHri, o M ăr­
gărita, o Elena Negri, câte trele femei ideale care l’au iubit aşa
cujn sufletul lui de poet înţelegea iubirea şi ca atari el le-a înălţat
in poezia lui ridicând caracterul femed In genere, Eminescu dim­
potrivă, a întâlnit fiinţe mai uşoare, unele indiferente şi çea de a
triea exuberând de viaţă, care l’au amărât, făcâmdu-1 să-şi spue In
versuri deziluziile ce ele i-au pricinuit şi să. deie astfel o sentinţă
de condamnare întregului sex femeesc. In privinţa aceasta, Alec-
satndri a fost mai mult în adevăr,, decât Eminescu, căci în cuvintde
acestuia :
178
 Nu ştiam că-i tot aceea
Să te reazemi de o umbră,
Sau să crezi ce^a zis femeea...

este o generalizare trasă din experienţa lui particulară şi acuzarea

sa s'ar putea aplica mai curând bărbatului, care e mai puţin con­
stant decât femeea in sentimentele sale. Sunt mult mai multe femei
credincioase amorurilor lor, decât bărbaţii. D ar Eminescu se gân­
dea la el când scria. Faptul însă, că o femee Ira scos din „jalea
lui adâncă" şi din acel „noian îndepărtat” şi l-a făcut fericit, cum
o spune el însuşi, fie chiar numai pentru câtva timp, are o însem­
nătate mare pentru povara vieţii lui, şi acest merit îl are V ero -
nica Micle.
C ă dragostea poetului i-a fost şi ei tot atât de scumpă şi de
neuitată, ar putea fi amintit şi faptul că, o lună numai după moartea
lui, se stinse şi ea, murind tânără încă şi cu poezia pe buze, ca şi
cum ar fi voit să-l urmeze de aproape şi să realizeze aiurea dorul
cântecului lor de dragoste. După ce se retrăsese şi-şi trăise ultimile
zile la Mănăstirea Văratec, în casa mătuşei lui Eminescu, M aica
Fevronia, ea încetă acolo din viaţă în dimineaţa zilei de 4 August
1889, lovită de o congestie cerebrală. Mormântul ei se află în
curtea bisericei Sf. Ioan din Mănăstire, în dreapta altarului, în­
semnat c’o cruce de piatră şi înconjurat de un grilaj de fier, mor­
mânt părăgiinit, fără flori, dar căruia poeziile lui Eminescu îi ţin
şi-i vor ţine loc de imortele.

încheind capitolul acesta al simţirii poetului, vedem că ea a

fost de natură covârşitoare şi superioară chiar gândirii lui, înzes­
trată din cărţi, cum s’ar putea înzestra şi alt om, în Gmp ce simţirea
Î4a fost un dar înăscut. Prin adevărul acela, simţit de el din ti­
nereţe, că „orice idee mare şi orice întreprindere mare pleacă delà
179
inimă şi apelează la inimă", el a dat inimii întâietatea pasului în
toate faptele sale : a proslăvit natura, a înflăcărat naţionalismul, a
adorat frumuseţea femeii, lăsând la o parte doctrinele ce i se îm­
potriveau şi. prin care viaţa îi apărea ca un non sens. Prăpastia
kantiană dintre concepţie şi intuiţie se netezea acum. Categoriile
lui de timp. spaţiu cauzalitate, identitate, asemănare, nu mai erau
nişte necesităţi absolute şi eterne, fixe şi imuaFile, ci numai nişte
cristalizări ale empirismului străvechiu, care puteau să se schimbe
cu altele în decursul veacurilor ; pesimismul fiii Schopenhauer,
Brahma, Budha, cu renunţarea la orice act în viaţă şi cu absorpţia
în Nirvana, — fu uitat în munca lui de toate zilele, în care luă
un drum opus. spre întărirea, mobilarea şi înfrumuseţarea vieţii,
exaltând pasiunile şi energiile ei accentuându-le şi intensificân-
du-le. Simţirea lui a transformat astfel viaţa, prin extazul lirismului
său, dintr’un „vis trist al morţii", într’un vis sublim al vieţii dând
acesteia un preţ cum puţini poeţi din lume i l-au dat.

180
 A R T A P O E Z IE I

M ai presus decât puterea sa de gândire şi de simţire stă arta

poeziei lui, adică găsirea şi versificarea cuvintelor ei, a căror vir­
tute li face vraja incomparabilă. Când se gândeşte cineva la faptul
acesta, simplu în aparenţă, deşi divin în realitate, că un poet scoate,
din miile şi miile de cuvinte ce dorm înbălsămate şi străine unele
de altele, ca într’un muzeu de mumii, în dicţionarul unei limbi, sau
trăesc în aer o viaţă anodină* 70— 80 din ele ce-i pot compune o
poezie şi care, prin întocmirea lor, pot căpăta o strălucire şi o viaţă
vie de veacuri, atunci noţiunea cuvântului de poet ia un alt aspect
şi o altă importanţă. Şi, în acelaş timp, când ne mai gândim că
faptul acesta de a scoate şi versifica cuvinte, trudeşte. în orice mo­
ment dat, mii de capete dintre care unele se chinuesc să deie viaţă
fie măcar de o zi încercărilor lor. fără ca să poată isbuti - _ flori ce
se scutură înainte de vreme, — atunci înţelegem şi mai bine va­
loarea poeţilor adevăraţi. Ei pot fi uşor asemănaţi cu nişte pescui­
tori de perle, care cu cât sunt mai bine înarmaţi şi cu o respiraţie
.mai profundă, şi poate cu cât au şi mai mult noroc, cu atât pot
scoate perle mai frumoase, mai roze, mai nemuritoare, — i meserie
penibilă şi istorvitcare din care cauză cei mai mulţi mor tineri —
ca şi poeţii. La Eminescu, această artă verbală este roada unor
îndelungi şi laborioase cercetări şi cântăriri de cuvinte, a unei ale­
geri trecute prîntr'un adevărat purgatoriu, a unui ?imţ estetic spe-
181
cial de a putea distinge fonetica, mimica şi plastica cuvintelor. Din
manuscrisele rămase delà el, nu se văd cele dintâi înfiripări ale ger.
minaţiei bucăţilor sale ; probabil, el le distrugea sau le frământa mult
în minte înainte de a le pune pe hârtie. Din ce a rămas însă, se
vede că, după înjghebarea unei bucăţi întregi, începea faza desă­
vârşirii ei, care era desea ori şi ea tot lungă şi anevoioasă. E l trecea
în aceste schimbări ale bucăţii peste sfatul bătrânului Horaţiu ajun­
gând la 10,12 şi chiar mai multe variante. Uneori poezia, în o
formă primitivă, era mai lungă şi mai complicată şii din ea poetul
înlătura părţi, pentru noi bune şi frumoase, dar care Iui i se păreau
nepotrivite sau de prisos. Astfel, poema Călin, care n’are decât 258
versuri, ese purificată din alita cu titlul de Călin N ebunul, care are
728 versuri. Unele sunt împrăştiate în fragmente, în pagini de drame,
altele rămase neterminate, ca material pentru mai târziu. In varian­
tele aceleiaşi bucăţi, se văd nuanţele âe care era trudit el pentru a
o desăvârşi. Ele par toate aproape gata, dar ultima prezentată ti­
parului, desigur este cea mai bună. Ici sunt câteva" cuvinte noi,
dincolo câteva inversiuni mai încolo un vers altfel, o imagine mai
frumoasă. S'ar putea zice că el îşi gătea bucata sa poetică, cum
şi-ar găti un părinte copila lui mireasă, încercăndu-i tot felul de
haine şi podoabe ca s’o înfăţişeze cât cu putinţă mai neuitată.
Bucata M ai am un singur d o r de ex. scrisă, s ’a zis, în 32 de
variante, pentru ca să He de q măreţie în care să-i oglindească ge-
nialitatea : să moară ,,în liniştea serii” şi să fie îngropat „la mar­
ginea mării”, „cu codrul aproape”, cu „cerul hn pe 'atinsele ape”,
şi în loc de sicriu „pat de tinere ramuri“, neplângându-â nimeni
la creştet decât doar „toamna să dea glas frunzişului veşted” şi
„luna să lunece pe vârfuri de brad”, „în sgomotul izvoarelor c e
cad”, a vântului serii „ce-i va scutura de-asupra creanga teiului
sfânt” şi sub zâmbetul luceferilor, singurii lui „prieteni”, — mor-
182
mântui unui rege aî naturii, — a trebuit ca variantele ei, una mai
frumoasă decât alta, una mai sugestivă decât cealaltă, să întoarcă
cuvintele, să le simplifice să le coloreze altfel, numai şi numai să
poată da cât mai complect ideea de grandoare şi de infinit acestui
epitaf.
Această trudă obstinată face că vocabularul său, ales şi clar,
ideal şi sensual în acelaş timp, înalţă poezia sa în regiunile celei mai
pure frumuseţi poetice.
După el, au venit mulţi alţi poeţi români, fiecare cu talentul
şi personalitatea sa, dar mai toţi cu lipsuri în întocmirea elemen­
telor poetice încât ei rămân cu câţiva paşi' în urma lui. Coşbuc,
Vlăhuţă, Anghel. Iosif, pentru a nu pomeni decât din cei dispăruţi,
poeţi cu toţii, fie că unul din ei va avea versul mai puţin nervos,
fie că altul va întrebuinţa o limbă dialectală, fie din alte motive
de detaliu, ei n'au putut atinge ctîlmea unde trăeşte Eminescu. M ai
toţi aceştia au versuri poetice frumoase dar, alături de ele, au şi
versuri prozaice care lasă goluri în arhitecturile lor formale. V lă ­
huţă, spre pildă, zice începând bucata sa Lui Em inescu :

T o t mai citesc măiastra^ţi carte,

care e un vers poetic> dar imediat după el vine al doilea vers :

Deşi o ştiu pe din afară,

care e un vers prozaic.

La Eminescu dinpotrivă, versurile lui din epoca maturităţii
planează toate în azurul poeziei, fără să se coboare pe pământul
prozei. Deaceea, poeziile lui par ca nişte psalmi ce trebuesc zişi în
penumbra unor bolţi de altare, cuvânt pentru care ele nu pot fi
clamate nici declamate, ci spuse încet, cu glas liniştit şi grav, mai
183
aproape de şoaptă, cu punctuaţiile prelungite în aer, slujind oare­
cum la menirea lor virtuală de a pătrunde în adâncurile conştiinţei
şi inimei noastre.
Această estetică a poeziei lui s’a desăvârşit încetul cu încetul
şi după diferite dibuiri în dreapta şi în stânga. La început, în pri­
mele poezii, el a încercat factura lui Alecsandri, ca în :

De-aşi avea o porumbiţă

Cu chip alb die copiii ţă,
Copiliţă blând;şoară
C a o zi de primăvară ;
C ât îti tu e ziuliţa
I aşi căinţa doina doinita, “
Laşi cântai-o încetişor
Şoptind şoapte de amor...

Altă dată, factura lui Bolintineanu, ca în O călătorie în zori :

A nopţii gigantică umbră uşoară

Purtată de vânt
S e înconvoaie tainic se leagănă, zboară
Din aripi bătând
Roznalb aurora, cu bucle de aur
Sclipinde 'n rubin,
Revarsă din ochi-i de lacrimi tezaur
Pe-al florilor sân.,.

Pe atunci, el punea la probă limba şi rimele, ca în cuvintele :

„răspânde“, „purpur”, „imitândă”, „vuindă", „voal”, „tandre“,
„pală”, ,a codrului tenebre”, „natala mea vâlcioară”, „amanţi-
danţ” etc.
Silea fraza, întrebuinţa imagini exagerate în concepţii neuve
sau violente; era neclar, trudit. Pas cu pas însă, el îşi cucereşte
184
forma i proprie, cum şi-a cucerit şi gândirea; poezia lui ia din ce
în ce mai mult aspectul operei de artă, netezindu-şi asperităţile,
limpezindu-şi ideile, crescând elementele prozodiei' sale, până ce
ajunge în cele din urmă la perspectivele şi frumuseţile sale defi­
nitive.
J? Lumea nouă de gândire, variată şi adâncă, ca şi lumea nouă
de simţire originală şi complexă, pe care le răspândeşte el în poezia
sa, sunt susţinute astfel de aarta-i literară care e deasemenea nouă
şi originală.
^ Versal lui, plastic şi ondulat, fluid şi ferm totodată, parfumat
şi savuros, ca un fruct, imitând uneori ecouri din depărtări, trezeşte
în noi, parin senzaţia auditivă, evocaţia unei atmosfere curate, unei
atmosfere răcoroase de munte :

îngânat în glas de ape

C ânt’ un corn cu ’nduioşare
T o t mai tare şi mai tare,
M ai aproape mai aproape,

Iar izvorul, plin de vrajă.

Răsărea sunând din valuri ;
Sus în codri depe dealuri
Luna blândă {ine strajă...

Se tot duc, se duc mereu,

T re c în umbră, pier în vale.
Iară cornul plin de jale.
Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiate,
M ai încet, tot m ai încet,
M al departe, mai d ep arte..
185
 Să ne amintim Intre altele, G losa, pentru a vedea la ce măes-
trie a ajuns el în cele din urmă cu mânuirea versului. In ea, poetul
fşi rezumă opt aforisme în cele opt versuri delà început. In urmă,
desface fiecare yers din cele opt, în alte opt versuri ca şi cum a r
despleti şuviţele unei betele de aur, iar după ce le-a desfăcut pe
toate şi ni Ie-a arătat astfel fir cu fir, le împleteşte din nou la un loc
ca la început, însă prezentate acum de jos în sus, fără ca nimic să
pară cu toate acestea silit. E un procedeu de o virtuozitate prozo­
dică rară.
Călăuzit de elasticitatea limbei noastre şi de cânturile popu­
lare, el încearcă şi metrul antic şi era de părere chiar că ar putea
traduce poeţii latini în metrul lor original.
N ’aţi uitat desigur, cât de frumos sună strofa safică din ver­
surile :
Nu credeam să ’nvăî a muri vreodată
Pururj tânăr, înfăşurat în manta-mi,
O chii mei înălîam visători la steaua
Singurătăţii...

Cu oscilaţia regulată de suiş şi coborîş, versurile lui par că ne

dau auzul în leagăn.
Rima versului său încă e o inovare.
Cu tot ce s'a zis în potriva ei, rima are, cum a avut totdeauna,
o mare însemnătate în poezie. Sunt unii care zic chiar că din vers
nu se aude decât cuvântul rimat. D acă însă rima are însemnătate
In sine, această însemnătate creşte şi devine maî preţioasă cu cât
ea e mai grea şi mai rară. Poeţii noştri mai vechi au neglijat-o ; ei
rimau între ele cuvintele uşoare ce le cădeau sub mână, aşa că
poezia lor e banală şi din punctul acesta de vedere.
Eminescu inovă şi aici, întrebuinţând pentru întăia oară rime
186
alese din părţi de cuvinte deosebite, uneori îndrăsneţe şi mai tot­
deauna neaşteptate : — ese-mirese, pună-lună, vine-albine, grindeni-
pretutindeni, biserici-clerici, nesaţiu-Horaţiuv gene-Anadiomene,.
consacră-mi-lacrămi. — ceeace dă o soliditate şi în aeelaş timp un
aer de sărbătoare versului său.
Unii au văzut în rimele lui 6 imitaţie după poeţi germani ; se
poate, dar Eminescu a făcut, cu imitaţia lui, operă personală.
Sintaxa sau arhitectura frazei care în poezie e subordonată
de multe ori cerinţelor versului, la Eminescu are o fizionomie re­
gulată şi simetrică, simplă şi nervoasă, ceeace face că ochiul citi­
torului o urmărşte în voe şi o prinde în propoziţii întregi. Un atri­
but, cel mult două, complectând propoziţia viguroasă, aşezată pe
stâlpii subiectului şi predicatului. De multe ori însă, legea care î i
călăuzeşte, este reproducerea exactă a stării lui sufleteşti, adică în­
cepând cu esenţa ideii. Astfel, în propoziţia : S 'a dus amorul”, carer
e altceva decât Amorul s’a dus, Eminescu statorniceşte piatra un­
ghiulară a durerii lui, căci în aceste două cuvinte de la început stă
toată problema ce va demonstra mai la vale. T o t aşa în propoziţia :
■Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, ca şi în versurile :
A tât de fragedă, ca şi în Târzie toamnă e acum, etc. E o logică st
artistului care îşi reproduce emoţiile delà mai viu la mai puţin viu,-
delà principal la secundar. Cuvintele începătoare sunt ca nişte mi­
niaturi, ca nişte camee ce reproduc stările lui1sufleteşti şi, în aeelaş
timp, rezumate concentrate ale bucăţii întregi. Când versul lui
schimbă regularitatea propoziţiei, o întoarce ®au o îndoae, întor­
sătura sau îndoitura nu numai că n o rupe, dar, dimpotrivă, îi dífc
un desen nou, voit, în care se aşează în chip original gândirea.
Aşa şi în reproducerea graiului epocelor istorice, întorsătura sin­
tactică, locul ce membrii frazelor ocupă, potrivit limbei vechi, reu­
şesc să ne dea iluzia unui parfum de Letopiseţi :
187
 D e din vale de Rovine,
Grăim, Doamnă, către tine
Nu din gură ci din carte
C ă ne eşti aşa departe...

Când el adoptă forma populară, în imitarea concepţiilor naive,

Tùninescu transpune în versurile lui nuimai caracterele graiului
popular :

L a mijloc de codrul dea,

T o ate paserile eş,
Din hugeag la aluniş
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă
Care ’n tresia înaltă,
Legănândit-se din unde.
In ad âncu l se pătrunde,
Şi de lună şi de soare,
Şi de paseri călătoare.
Ş i de lună şi de stele,
Şd de sbor de râmudumele,
Şi de chipul dragei mele...

E un tablou încadrat în versuri, în care predomină spiritul

'formei populare.
Această sintaxă sobră dă versurilor sale ceva de lapidar şi de
-desăvârşit. Deaceea, a adăuga un cuvânt la ele e un lucru cu nepu­
tinţă ; a scoate ceva, este a sfărâma un cristal.
Limba sa propriu zis, deasemenea a trebuit să treacă printr’o
întreagă filieră de pregătiri1 şd de încercări, a cărei început se
vede în manuscrisele sale şi unde în adevăr e aproape un alt Emi-
minescu, opus celui de mai târziu. El a trecut printr’o limbă lati­
nizată, ca în versurile închinate lui Pumnul, apoi printr’o alta cu
188
cuvinte populare uşoare, apoi printr’o a treia cu neologisme, scrise
chiar cu duble consoane, ca la Eliade, cu ardelenisme, germanisme,
franţuzisme, pentru ca în cele din urmă să ajungă la ţărmul lungei
sale peregrinări la limba sa consolidată în esenţa vitalităţii şk
frumuseţii limbei române, triată din toate graiurile provinciilor
noastre şi ţinând seamă mai mult de fluiditatea şi dulceaţa gra­
iului moldovenesc.
Cu toate acestea, vocabularul lui rămâne mai mult de obârşie
latină, alcătuind strofe întregi fără slavisme, ceeace4 constitue o
superioritate faţă de cei ce apasă limba noastră pe slavisme dân-
du-i aspectul unei anticării.
Citiţi strofele :
Som noroase p ăsărele sau M ai am un singur dor, unde nu se
întâlneşte nimic slav.
Intrând încă mai în adâncul limbei sale, desluşim şi alte în­
suşiri calitative ale ei.
Lumea cuvintelor, ca şi lumea toată, e stăpânită de legi
anume. Pe de o parte limbile, trec delà cuvinte largi la cuvinte
din ce în ce mai precise şi la nuanţe deosebite pentru cele mai
intime înţelesuri. Primele denumiri au fost largi, flotante : soarele,
fulgerul, focul, aurul, argintul, aveau o singură denumire cores­
punzătoare înţelesului de strălucitor, ca unul ce reprezenta întâia
lor impresie şi cea mai cuprinzătoare. Cu timpul, s'au născut cu­
vinte adecuate pentru fiecare din aceste manifestări, şi această po­
trivire în limbile clasice merge la infinit. Un scriitor care între­
buinţează cuvinte largi sau improprii, e superficial ; cel care, din
contra, are cuvinte juste, face efectul strigătului unei dureri cu in­
tonaţie justă şi ne deşteaptă simţurile exact corespunzătoare. In.
genere, limba românească literară de astăzi are vorbe tot mai ju ste,-
189
Scriitorii noştri mai vechi, de pe la 1850 aveau, în scrierile lor,
multe cuvinte vagi, adesea ori obtuze.
Un singur exemplu din Grandea :

Luna peste muinti z îm b ea

Coama ’n aur scutura
D e arg irtkd silfilo r
F ră ţio rii stelelo r.
C â n d iu bita p om ilor,
P ă serica stelelo r,
Pe o cracă se oprea
Şi Elenii îi zimbea.._

Zâmbetul lunii, argintul silfilor, frăţiorii stelelor, iubita po­

milor, păsărică serelor, sunt expresii neprecise, neclare.
In acelaş timp, evoluţia cuvintelor merge pe mai multe căi.
Unele se mobilează, altele se degradează, (om de treabă= cinstit,
om ne bun= smintit), altele se prefac în alte sensuri^ aşa că avem
cuvinte nobile, înjosite, exacte, false, parvenite şi aşa mai departe.
Sunt apoi unele ce te impresionează la prima vedere ca vorbe
armonioase, pitoreşti, falnice, ca : minunat, m rişte, stejar, Tighina ;
iaz altele nemuzicale, urîte, mizere, ca : înrîurit, scrupul, catâr, mun­
citorim e, ale căror însuşiri în bine sau în rău, le simt numai poeţii.
Bminescu, prin firea sufletului său, înclină spre unele din aceste
cuvinte mai mult decât spre altele, iar totalul preferinţelor sale dau
elementele specifice formei literar. Intre aceste cuvinte sunt unele
ce servesc de bază limbei lui, altele sunt mai de lux, excepţionale.
Citind două-trei poezii de el, vedem fără greutate că ceeace
^caracterizează stilul său sunt cuvintele juste şi în acelaş timp cu­
vintele serioase, sau dem ne.
E l s’a trudit în a găsi cuvântul just, şi lucrul se înţelege delà
190
sine. Când ai de descărcat atâtea gândiri şi atâtea emoţii în „vest­
mintele vorbirii”^ nu „e lesne a face versuri”; au fost ceasuri şi
poate zile în care i se părea „că pe cap îi cade cerul“, ca să gă­
sească „cuvântul ce exprimă adevărul“. E l e cel dintâi poet al
nostru care află măsura exactă pe gândire ; cuvântul lui pare bătut
în ţinte pe ea. Se înţelege delà sine că el îşi crea versurile în chip
spontan, prin instinctul lui liric, pe care în urmă le desăvârşea,
le înfrumuseţea, nu cum suntem noi nevoiţi die a le disocia prin
analisă. Prin cuvântul just, el dă limbei noastre poetice o claritate
nouă şi o înavuţeşte cu un însemnat vocabular tecnic :

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi ?

D e ce ritmul nu m’abate cu ispita^ delà trebi ?
D e ce dorm îngrămădite între galbenele file,
Ia m b ii su itori, to c h eii, să ltă reţele d actiie?
D acă nu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
A i vedea că am cuvinte pana mea chiar s’o fi rupt...

T o t prin justeţe se distinge şi puterea epitetului lui a eti­

chetei feniiciite din stilul său, care ne viine pe buză de câte ori ni se
prezintă o ocazie similară :
„ P ed an tu l cu c e h i v erzu i.*
R e le — z ic e c ă su nt to a te c â te nu le în ţeleg e..,
sau
Ia r de-asupra tuturora va- vorbi vre'on m ititel
N u slăviindunte pe tine.,, tu strw n dw se p e el.
sau
D acă p o r t cu u şu rin ţă ş i cu zîm bet a lo r u ră,
L a u d ele lo r de siguri m ’a r m âhn i p es te m ăsură.

O a doua însuşire tot elementară a limbei lui, este seriozi­

tatea, dem nitatea expresiei. Observaţia de mai sus că limbile lite-
191
tare au o evoluţie ca şi limba unui singur om, e mai vădită încă In,
spontaneitatea expresiei. La început expresia a avut ceva copilă­
resc. Un copil în faţa priveliştilor natúréi sau a împrejurărilor de
orice fel, simte impresiuni mai violente. întristarea subită, teama
nejustificată, mila de orice, desmerdarea jucăriilor lui nesimţitoare,
cu alte cuvinte, ciocnirile sau schimbările sale de stări sufleteşti,,
trecând în cuvinte, nu găsiesc decât un vocabular de vorbe excla­
mative sau augmentative sau diminutive. In poezie tot aşa, şi, în
a noastră, această primă vârstă durează până la Eminescu. La el,
nimic copilăresc, nimic uşuratec. In toată poezia sa, sunt foarte pu­
ţine exclamaţii şi diminutive, foarte puţine fiorituri Bin muzica
uşoară ; exclamaţia de durere nu mai e o simplă precipitare, ea jus­
tifică o stare sufletească alterată şi se arată ca o notă bemolizatâ
într'o partiţie muzicală tristă.
Ah ! de câte ori vodt-am ca să spânzur tera 'n cui,
Să pun capăt poeziei şi pustiului să pui !...

sau atunci când presimţise — în zilele acelea teribile — desnodă-

mântul fatal al boalei lui : /
Unde-s şirurile clare dán viaţăhmi să k spun ?
A h ! organiele-s sfătrmate şd măiestrul e nebun !...

Aceste două însuşiri elementare dau distincţia fundamentală

a stilului său. Dar pe lângă ele avem şi alte calităţi poetice. Cu­
vintele fiind invenlatè pentru folosinţa noastră imediată, au un ca­
racter utilitar şi trecător, nu sunt făcute să fie întrebuinţate în
lucrări de artă cu caracter trainic. Eminescu a avut darul de a
alege pe cele ce au puterea de a trăi prin frumuseţea lor. In ver­
surile lui. sunt ascunse două mari calităţi : culoarea şi muzicalitatea,
care le dau o putere de viaţă neajunsă încă de alţii,
192
 Paleta noastră veche poetică se banalizase, îi trebuia o re-
Inoire, pentrucă întrebuinţarea prea deasă a aceloraşi culori nu
mai deştepta imagini. E le soseau lângă substantivul ce voiau să
coloreze ca nişte nuanţe decolorate. Figura „ca o floare”, de ex„
aplicată în nenumărate cazuri : tânăr ca o floare, plăpând ca o
floare, etc., devenise din o noţiune reprezentativă, adică din o ima­
gine cu tonuri concrete ceva abstract. Ideea poetului rămânea pa­
lidă, prozaică, căci compararea prea uzată n’o mai putea sensibiliza.
Eminesçu s ’a abătut din drumul acesta. E l îşi compuse o altă
paletă. In loc de culorile comparaţiilor obicinuite, cu soarele, cu
rouă, cu stelele, el veni cu „liane albastre, cu flori de nufăr, cu
flori de cireş, şi cü culori închise, spre deosebire de fondul brutal
luminos al înaintaşilor. La dânsul gândurile „se sfarmă în suflet
trist” ; în loc de murmurul mării, al tuturor poeţilor, la el întâlneşti
„aiurarea mării”, — ochii mari ai lui lucesc adânc „ca două patimi
fără saţ şi pline de întunerec”, viaţa unei copile moarte e „făclie
de veghe pe umezi morminte”, ori „sunet de clopot în orele sfinte”,
etc.
La această culoare închisă ce proectează Eminescu pe fondul
poeziilor sale, el adaugă cuvinte de demi-teinte, de nuanţă, conto­
pite, întocmai ca pictorul ce-şi alcătueşte un ton nou din alte două
sau mai multe : umed, sur, lin, cărunt, vânăt, etc.... şi locuţiunile
o dulce silă... mai nu vrei şi mai te laşi... ucigătoare visuri de plă­
ceri... în care calificativele sunt opuse substantivelor calificate.
O predilecţie a lui e încă transparenţa culorilor care ne face să
vedem gândirea sa subtilă, cum am vedea o pulbere luminoasă în
bătaia unei raze de soare :
193 - 13
 N eguri alb e strălu cite
N aşte luna arg in tie
E a le sco ate peste ape
L e Întinde pe. câm pie...

L ân g ă la c p e c a re norii
A u urzit o um bră fină
R u p tă de m işcări de valu ri
C a de bulgări de lum ină...

Am putea zice> împreună cu dânsul, comparându-i gândirea

cu marea şi cuvintele cu valurile ei :

S cân teie m area lină şi p lacele ei sure

S e m işc una pe a lta oa pături de cristal...

Prin transparenţa aceasta, o comparaţie sau o {rază a lui ia

proporţii de o vastitate cum limba noastră n'are exemple, pă­
trunzând în nemărginirea spaţiurilor şi transformând pământul,
cum ar zice Carlyle, într’o scenă imensă din teatrul infinitului cu
astrele drept lampe şi cu eternitatea drept fundal.
Amintiţi-vă dialogul cu luna :

P e ste c â te m ii de v alu ri strălu cirea ta străb ate

C â n d pluteşti p e m işcătoarea m ărilor sin gurătate 1...

D ar ceeace încântă şi mai mult în versul eminescian, e mu­

zicalitatea lui. Muzica care, prin puterea şi dulceaţa sunetelor ei,
are darul de a ne sugestiona şi deştepta în noi o viaţă caldă inte­
rioară, un imponderabil sufletesc de fericire, chemând sentimente
latente şi amintiri ce trăesc în subconştientul nostru şi luminându-le
numai în parte, împrumută lui Eminescu, prin cuvintele Iui muzicale,
toate aceste farmece ale ei. Fiecare vorbă în căderea ei după alta,
194
şi fiecare silabă de vorbă în căderea ei după alta, alcătuesc o me­
lodie în surdină, o armonie intimă care întovărăşeşte înţelesul frazei,
dându-i un plus ascuns şi sporind puterea spirituală a poeziei In
■chip extraordinar. Neapărat, la Eminescu, însuşirea aceasta e in­
stinctivă. E l a surprins taina muzicalităţii poeziei populare, a acelei
armonii a ei, care a făcut-o să străbată din gură în gură veacuri
după veacuri.
T aina aceasta a poeziei populare a presimţit-o de sigur şi
Alecsandri, când zicea, aflând Mioriţa în gura baciului Udrea din
vârful Ceahlăului, că la auzul ei a fost omul cel mai fericit. Emi­
nescu a aprofundat-o şi mai mult şi a trecut-o în poezia sa desvol-
tând-o, cum ar desvolta un compozitor o temă de cântec popular
Intr’o rapsodie clasică.
Deaceea nici nu e astăzi alt poet român căruia să i se ştie
pe dinafară mai multe din poeziile lui. Sunt chiar persoane care
le recită cu un fel de transport de vis, fără să le priceapă senzul.
Acel ritm ascuns care e sufletul poeziei, îl are Eminescu în cel mai
înalt grad. Citiţi cu glas tare andantele, scris în gama cea mai
potrivită emoţiei admirative :

A tâ t de fragedă), te-asam enl

C u floarea a lb ă de cires.
Ş i c a un în g er dintre oam eni
In ca lea v ieţii mele ieşi...
►
sau versurile amintind undele mării ce vin şi se retrag pe o plajă :
P e aceeaşi ulicioară
B a te luna în fereşti.
N um ai tu de după gratii
V e ş n ic nu te m ai iveşti...

Nu vi se petre că în euritmia perfectă a versului e o muzică

195
continuă, neştiută, neînţeleasă de unde vine şi cu toate acestea sim­
ţită în şir ca parfumul unei flori nevăzute ? E a e virtutea profundă
a poeziei lui. [Deaceea versurile lui nici nu pot suporta să fie puse
in muzică ;^_ele au muzica şi ritmul lor propriu ; ariile muzicale le
scad, le denaturează, le strică armonia lor particulară. Melodiile lui
Ştefănescu sau Dima, puse pe ele, cu toată originalitatea lor, nu
fac decât să coboare, să distrugă tem po caracteristic versurilor lui,
să le înstrăineze de asemănarea fiinţei lor. Iată de ce Eminescu,
leagănă visul fiecărui suflet omenesc în parte şi pe al tuturora la
o laltă : înamoratul simte la muzica lui ceva din glasul fiinţei sale
iubite, optimistul din ecoul speranţelor sale, îndureratul din oftatul
suferinţei sale şi aşa mai departe.
In ce poate să conste această taină ? Ne amintim că siinbo-
Iiştii francezi, în glumă sau în serios, dădeau o mare importanţă
vocalelor zicând că au fiecare o culoare : neagră, albastră, verde,
traducând adică sunetele în ' culori cu scopul de a face un verb
poetic accesibil tuturor simţurilor, — după părerea lui Baudelaire
care scrisese în C orrespon dan ces :

L e s parfum s, le s couleurs et le s so n s s e répondent.

t
La Eminescu, impresiile simţurilor sale, văzul, palpatul. odo­
raiul, par că se unesc între ele şi converg în simţuTauzului, adică
se traduc în sunete. Frumuseţea unui corp văzut, pentru auzul lui,
sună, cântă ; catifelatul unei mâini iubite pipăită, sună, cântă ; tran­
dafirul mirosit, sună, cântă. [£11 alte cuvinte, vocalele şi literile In
genere care aveau la simbolişti semnificaţia culorilor, la Eminescu au
o semnificaţie muzicală^ La Goethe se vede, se petrecea contrariul.
Muzica îi sugera tablouri. A scultând'ntr'o zi o uvertură de Bach,
el o traducea astfel : — Cât e de pompoasă şi de grandioasă : îmi
196
pare că văd procesiunea unor înalte personagii coborîdd treptele
unei scări imense”. In această corespondenţă de simţuri, ar putea
să stea ceva din secretul muzicalităţii poeziei Iui Eminescu. fEl tra-
duce înţelesul gândirilor şi stărilor sale sufleteşti în sunete adecuate
cuvintelor, în afară de înţelesul lor propriu, crescându-le lăturalnic
şi dându-le farmecul melodic pe care îl simţim ca din nişte exte­
rioare melodii puse pe vorbe de un compozitor.J
Rezultatul îl vedem la el, admirabil. In ce priveşte normele
după care se conduce instinctul său, adică faptul în sine, acesta
rămâne tot taină. Cu lo a te acestea, la urma urmei, lucrul trebue
să se reducă tot la ceva material, la preponderenţa unor vocale
sau litere ce compun cuvintele, — neapărat pe lângă starea sufle­
tească care e oarecum ca o chee a unei partituri mTfisicale şi care
contribue şi ea la efectul muzical. Cu riscul de a ne înşela total, noi
ne facem iluzia de a putea ridica un colţ de văl de deasupra sfin­
xului, examinând cuvintele în compoziţia lor literală.
IDacă luăm spre pildă, bucata :

Şl dacă ramuri bat In geam

găsim în ea o preponderenţă covârşitoare a vocalei a, care c su­

netul cel mai larg, cel mai uşor de pronunţat, cel dintâi în gura
copilului. Poetul find la sfârştul unei mari sbuciumări sufleteşti,
a iubit, a pierdut pentru totdeauna fiinţa iubită ; sufere acum obosit
cu amintirea ei ca un călător la umbra unui arbore : sunetul a»
repetat în cuvinte, tălmăceşte această tristeţe obosită a sa ca şi
când ar repeta exclamaţia ab. j
, , Dar, în amintirea lui, chipul adoratei îi apare în toate ele­
mentele şi aspectele natúréi : ramurile ce bat în geam, cutremurul
plopilor, stelele din lac, luna ce ese din nori, toate i-o aduc în
197
minte pe ea ca pe o dumnezeire cu atributele unui Zefs, şi sunetul
a, ce mai are în el şi ceva religios, sunetul fundamental al limbei
sanscrite, cea mai religioasă din limbile lumei şi care e în acelaş
timp un acord perfect muzical, răspunde şi în privinţa acestei stări
sufleteşti a poetului, care, ca într'o rugăciune de seară, cu o adâncă
religiozitate, absorbit cu ochii în icoanâ'lui, lasă încet cu o simplă
deschizătură de gură cuvintele tripticului său sunând astfel ca un
adagio tehgioso :
Ş l d a că ram uri b a t l a g eam
Ş i se cutrem ur plopii,
E c a In m inte să te am
Ş i ’n ce t să te a p r o p ii*

Ş i d a că stele b a t în Iac,
Adâncu-i luminându-1,
E c a d urerea m ea s 'o ’mplac
Insenlnându-m i gândul.

Ş i d a că n o rii deşi s e d uc
D e ese ’n luciu luna,
E c a am inte să-m i ad u c
D e tine ’n totdeau na..,

sau cuvintele din :

S 'a dus am orul un am ic
S u p u s am ândurora
D e c i cân tu rilo r m ele z ic
A d io tutu rora...

C a sunete, e o litanie ce psalmodiază esenţa secretă a versu­

rilor. Chiar şi după simbolistul Rimbaud, A e negru, — resemnare,
cucernicie, doliu. .
19»
 In poezia SingurătateApredomină vocalele e şi i în alăturare
de consoanele a, ş, z, ţ, consoane inspiratoare de tăcere, de linişte,
de imaginea nopţii, de singurătate :
Stolu ri, stoluri trec prin m inte, ’
D u lci iluzii. A m intiri
Ţ â r â e s c în cet c a grieri
P rin tre n eg re, v e ch i zidiri...

In od ae prin unghere
S 'a ţesu t .păinjeniş.
Ş i prin că rţile în v rafu ri
U m blă şoarecii furiş-

Tot, aşa în scrisoarea a treia, la început In visul Sultanului,

cuvintele par ele înseşi că visează, mişcându-se"şoptind ; silabele
trec moi, leneşe, luminate de o rază albastră de noapte ; e aceeaşi
covârşire a consoanelor silenţioase, trăgănitoare lăsate în aer sau
urmate de vocalele semi-clare e şi i.
Când însă mai departe începe răsboiul, tema muzicală se
schimbă în sunete sălbatice, realizate prin predominarea lui o în
alăturare de consoane vibrante : sgomot, tropot, clocot ropot, sbu-
cium, urlă strigăt, flamuri, valuri groază, — ca în versul :
Durduind soseau călării oa un zid în alt de suliţi

unde se aude clar sonoritatea bronzului delà lente şi mişcarea

săbiilor.
In V ezi rândunelele se duc, covârşirea lui i dublat din rime,
dă nota unei tristeţi profunde:
V e z i. răndunele se duc.
S e scu tur frunzele de nuc,
S 'a ş e a z ă brum a peste v ii —
D e c e nu-m i v ii. de ce nu-m i v il 77

199
 Titlurile şi numele cu parfum grec ca Sărm anul D ionis, M i-
rodonis, cu reminiscenţe dacice ca Sarmis, sau populare, cum sunt
Călin, Cătălina, intră şi ele sub acel văl misterios, şi câte altele !...
In privinţa acestea armonii a versurilor sale. el se asemană tot
cu Leopardi care pune acelaş profund mister în versurile sale
armonice :
O r poserai per sem pre
sta n co m io cor.

adică
/Acum te v ei linişti pentru totdeauna
O bositu l meu suflet.

Cuvântul just al poetului, cuvântul „de acolo", care nu poate

fi înlocuit cu altul, care nu e nici prea larg pentru idee nici prea
strâmt, alături de cuvântul serios sau demn care sunt la baza limbei
sale, dau versului său o structură clasică deosebită de tot restul
scriitorilor noştri.
In mai toţi aceştia, întâlnim, pe scara clasărilor, particula­
risme, orăşenisme de stradă, de cafenea, de mărginaş al Bucu­
reştilor, de originar din Transilvania, — Eminescu singur rămâne
literar, „antic", cum zicea el.
Prin stăpânirea şi noutatea artei sale poetice, el sfărâmă ti­
parele vechi, înlătură ideile şi imaginile vagi care circulau în aer
şi ca re deveniseră inerte şi fără viaţă ca nişte bălţi sţătătoare şi
aduse în locul lor formele sale noi, personale, vii ca nişte izvoare
de munte. Cu ele el imprimă poeziei noastre o viaţă nouă, de o
frumuseţe şi o vigoare nemai întâlnite, pe care nimeni nu le bănuise
până la el. T o ate aceste calităţi se coţnbină între ele, se ajută, se
întăresc, se echilibrează, se armonizează — spre a da viaţă oricărei
200
bucăţi care ne apare ca o fiinţă organică, ca o plantă, ca un peisaj,
ce trăeşte prin armonia sa şi ne spune, în acelaş timp, numai decât
din două trei cuvinte, paternitatea ei, că ea e a lui şi numai a lui.
Iată suprema lui artă ce aminteşte prin viaţa şi particularitatea ei,
arta antică sau consacrată, O pagină din Omer sau Virgiliu,
o statuă de Praxitel, o madonă de Rafael, o temă de Beethoven, nu
numai că au viaţă eternă din ele, dar mai au şi pecetea individua­
lităţii geniului ce le-au creat. Eminescu e dintre aceştia.
Această putere de individualizare, atât de adâncă şi atât de
distinctă, a liricei lui a impresionat şi a influenţat în multe feluri
tinerimea şi literatura română. Progresele scrierii de astăzi, ale ver­
sului şi prozei noastre ; ţinuta frazei, îngrijirea, claritatea, precizia
ei, sunt urmările poeziei eminesciane privită ca model.
Unii poeţi din timpul lui au fost aşa de irezistibil1 atraşi şi
stăpâniţi de ea, că au imitat-o de aproape, împrurautându-i atitu­
dinea tristă, împerecheri de cuvinte, ritmuri şi rime; neapărat, imi­
taţiile lor n’au rămas decât ca nişte umbre die versuri.
Generaţia de după el, poeţii noştri actuali, feluriţi ca tot­
deauna şi distinşi mai toţi, văzând versul lui desăvârşit, care nu
putea fi dus mai departe de ei, şi-au schimbat.obiectivul, au lăsat
la-oparte elanul sublim şi revelator al poeziei lirice şi au luat alt
drum, mai drept, mai puţin olimpian, dar ingenios şi uman, al poe­
ziei spirituale, cu asociaţii de idei surprinzătoare, interesante şi
plăcute mai totdeauna. Alţii dintre ei, mai fără putere, în loc de
poezie, nu fac decât jonglerii de cuvinte, unele atât de fantasce,
că amintesc „visurile de om bolnav" ale lui Horaţiu. Acestea, cum
e lesne de înţeles, nu rezistă decât la o primă citire, având viaţa
machetelor ce strălucesc un moment în văzduh ca focuri colorate
ş i cad pe pământ stinse pentru totdeauna,
201
 J
T o t ca urmare a calităţilor verbale, ale poeziei lui Eminescu„
ea se opune mai mult decât oricare altă poezie traducerii în altă
limbă şi că ar trebui un poet tot ca el, al limbei în care traduce,
cam cum a tradus dânsul poezia D ie B itte a lui Lenau în R ăm âi
de-asupna-mi, ca să-i poată oglindi frumuseţea, şi atunci n'ar mai
fi o traducere ci o transpunere poetică.
. Probabil, tot aceasta e cauza pentru care unii critici delà nof
de origină străină nu i-au simţit în destul farmecul cuvintelor, ocu-
pându-se aproape numai de ideologia poetului.

202
 PROZA

In lucrarea de faţă, am citat numeroase pagini din proza Iui

Eminescu din care am văzut că el e şi un prozator excelent, pe
lângă poetul, care faţă de trecutul său, a făcut un salt atât de mare.
Proza lui cuprinde, între altele, nuvelele : Sărm anul D ionis.
C ezara, L a A n iversară şi basmele F ă t- f rumos din lacrim ă, Frum oasa'
lumii. F in u l lui D um nezeu ,şi B orta Vântului, plus articole literare,
filozofice, sociale şi mai cu seamă politice.
Sărm anul D ionis, atins şi citat în parte mai sus, e o - nuvelă
Mteraro-filozofică, care se impune atenţiei atât prin concepţia ei
originală cât şi prin stilul liric, armonios şi plastic, compus din
perioade lungi, potrivite unei respiraţii sănătoase şi din propo­
ziţii scurte, căzând în cadenţe simetrice. Acest stil îl întâlnim în
toate nuvelele sale.
Mergând prin ploaie, un adolescent de 18 ani, cu faţa de acea
dulceaţă vânătă albă ca marmura în umbră, cu ochii tăiaţi în
forma migdalei, de o intensivă voluptate pe care o are catifeaua
neagră, cu un zâmbet fin şi atât de inocent, .— Sărmanul Dionis,
suflet bântuit de idei metafizice şi gândind la teoria lui Kánt —
după care consecutivitatea fenomenelor nu există — se întreabă ob.
sedat de ea, dacă i-ar fi absolut cu neputinţă să trăiască pe vremea
Iui Alexandru cel Bun?... întrebarea aceasta îl trudea mai de mult:
timp. întors acasă, în sărăcia odăii lui, în care totuşi avea cărţi şi
203
manuscrise vechi, deschise o carte veche, utn fel e astrologie bizan­
tină, cu sisteme lumeşti imaginare şi cu portretele pe margini ale
lui Platon şi Pitagora, şi începu a o foileta. In faţa casei lui, era o
casă albă şi frumoasă. Dintr’o fereastră deschisă delà catul de sus
veneau notele unui clavir acompaniate de glasul tremurător al unei
copile, Maria, iubita lui în gând.
După puţin, muzica încetă. Cu ideile acelea metafizice în
cap, Dionis adormi şi începu să viseze. Părea că trăeşte cu sute de
-ani în urmă, schimbat trupeşte în călugărul Dan, ţ un învăţăcel al
învăţatului Ruben, îmbrăcat cu rasă şi comănac ca şi călugărul;
că se plimba prin Iaşii de odinioară ai lui Alexandru cel Bun şi că
da de o casă veche în mijlocul unei grădini pustii, în care tocmai
lccuea învăţatul evreu Ruben, adus din Polonia de ,Domnul M ol­
dovei ca profesor de matematici şi tilozotie Ia Academia din Socola;
că intrând la el îl găseşte acasă şi intră în vorbă ,cu el asupra
teoriei întrezărită de el. Prin Ruben, Dionis se încredinţează că
timpul „este făptura nemuritorului nostru suflet”, că el trăeşte acum
în Dan călugărul şi că are în sine un alt om, pe Dionis „care trăeşte
cu 5 secole în viitor”.
— In şir, îi spune Ruben,poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor
care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o
tu. D e aceea, oamenii au simţire întunecată pentru păstrarea şi
mărirea neamului lor. Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi...
Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are în el numai
şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi; Dumnezeu are deodată
toate neamurile ce or veni şi ce au trecut, omul cuprinde un loc în
vreme, Dumnezeu e vremea însăşi cu tot ce se întâmplă în ea, dar
vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în .el
însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele ce se
întorc veşnic. Şi sufletul nostru are veşnicie în sine, dar numai bu-
204
cată cu bucată. Inchipueşte-ţi că pe o roată mişcată 'n loc s a r lipi
un fir de colb. A cest fir va trece prin toate locurile prin cari trece
roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaş
clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
— Sunt încredinţat, dascăle, în privinţa vremii, dar nemăr­
g i n i r i — spaţiul?
— T o t ca vremea, bucată cu bucată poţi fi în orice loc dorit,
pe care nu-1 poţi părăsi neumplut. Ştii că în puterea unei legi nu
este spaţiu deşert. D ar este un mijloc de a scăpa de această greu­
tate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că
în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţî
ţie locul pe câtă Vreme vei lipsi din el. Se înţelege, că acesta nu va
putea fi întreg, căci întreg fiind, şi-ar nega existenţa ta. In faptă
însă, omul cel veşnic, din care răsare tot şirul de oameni trecători,
îl are fiecare lângă sine, în orice moment îl vezi, deşi nu-1 poţi
prinde cu mâna — este umbra ta. Pe o vreme se pot schimba şi
firile — tu poţi să dai umbrei tale toată firea ei cea veşnică şi, ca
umbră înzestrată cu veşnicie, capeţi chiar o bucată din atotputer­
nicia lui Dumnezeu, voinţile ţi se realizează după gândirea ta... se
nţelege împlinind formulele, căci formulele sunt veşnice ca cuvin­
tele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii...”.
T o t în vis, el vede la fereastra de peste drum pe M aria,
îngerul blond ca o lacrimă de aur, care cântase din clavir, fata
boerului Tudor Mesteacăn, adorata lui fără speranţă. Se apropie şi
bate în fereastra ei. — T u eşti? îl întrebă ea. Fereastra se deschide
încet şi capul îngerului blond apăru. El îi cuprinse gâtul gol, îi luă
faţa în mâini şi o sărută cu atâta ardoare încât îi părea c’ó să-i
bea viaţa toată. — Iubito, zise el încet netezindu-i părul de aur,
iubito, vino cu mine în lume. — Unde? — Oriunde... îmbrăţişaţi,
el aruncă neagra lui mantie pe umerii ei albi, îi înconjură talia, iar
cu cealalta fluturând mantia, se ridicară încet-încet prin aerul
205
 luciu şi pătruns de razele lunei, până ce ajunse la lună. Călătoria
lor nu fu decât o sărutare lungă. Pune dulcea lui sarcină pe malr
mirositor al unui lac albastru, îşi zideşte ca prin farmec un palat
cu colonade, pune doi sori şi trei luni în albastrul cerului iar îm­
prejur, dumbrăvi, codri şi lacuri. înainte de a se culca, stelele albe
sunară în aeriane coarde. — Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu,
zise el unui înger. — Dacă nu-1 ai în tine, nu există pentru tine.
— — Oare, fără s’o ştiu, ...nu sunt eu însumi Dumne ...Vum! sună
un clopot furios, — moartea mării, căderea cerului, bolţile se ru­
pea^ smalţul albastru se despica... El se simţi trăsnit şi cufundat în
nemărginire !
— Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Noroc că n ’ai pronun­
ţat vorba întreagă...
EI <şi deschise ochii, trezit din visul Iui sublim, din sb or
cu iubita în braţe până la constelaţiile cerului şi privi afară. Soa­
rele se înălţă ca un glob de aur pe un cer albastru. In casa de
peste drum, perdelele erau încă lăsate. Puţin şi o perdea se dădu
într’o parte. Capul blond al unei copile apăru. Râdea. — M aria,
şopti el cu inima strânsă, li scrise, o rugăt nu să-l iubească, ci să-l
despreţuiască. Se îmbolnăvi din dragoste, din ideia fericirii. îşi
reveni în simţire. I se realiză visul, se căsători cu Maria, fu fericit.
Cum se vede în partea întâia a nuvelei, Dionis visează o in­
genioasă interpretare fantezistă a teoriei lui Kant, în care el, din
fenomen al vieţii devine numen, după terminologia filozofului, adică
se evadează din timp şi spaţiu, dintr'un individ vremelnic şi loca-
nic. în totalul lor care e pururea şi pretutindeni. Sufletul rămâne
acelaş, el face lunga călătorie delà începutul lumii prin mii de cor-
pur^ din care nu mai rămâne decât praf; sufletul n’o ştie, fiindcă
-dccâteori se întrupează din nou, de atâtea ori bea din uitătoarea
-apă a Letei...
206
 Doctrina Kantiană trece astfel ca urzeală în nuvela sa; zicem
«ca urzeală, căci acea fermecătoare invenţie cu strălucirea ei de
imagini şi cu fantazia ei dintre pământ şi cer, este opera poetului.
îmbinarea ei filozofică literară i-a fost totuşi contestată spu-
nându-se că din două genuri deosebite s ’a ajuns la un gen ibrid
care le-a stricat pe amândouă. Evident, că dacă cineva ar voi să
înveţe filozofia lui Kant din nuvela lui Eminescu, n’ar putea-o
face. D ar pentru cine vrea s‘o citească cu atenţie, ea apare ca cea
mai frumoasă poemă în proză, de o putere de gândire subtilă, cum
a ’avem încă alta până astăzi.
C ezara, din care deasemenea am citat pasagii, e o încercare
străină ca date, mai puţin fericită ca invenţie, deşi plină de po­
doabe literare şi folozofice. Subiectul ei poate fi rezumat în câteva
rânduri. P e malul, unei mări depărtate, presărat de oraşe, sate şi
mănăstiri, cum se vede adesea prin Italia, se află castelul contelui
Bianchi, un bătrân sărăcit care are o copilă Cezara, de o frumu­
seţe rară, promisă de el unui marchiz Castellamare, căruia bă­
trânul îi datoreşte bani. In castelul lui, lucra, după obiceiul locului,
pictorul Francesco un tablou cu subiectul Căderea îngerilor, la
ca re nu mai avea de făcut decât capul diavolului. Privind într’o
zi delà fereastra ei, Cezara văzu în drum un călugăr tânăr de o
frumuseţe seducătoare stând devorbă cu un alt călugăr şi, impre­
sionată de frumuseţea Iui, îl propuse pictorului pentru capul ce mai
avea de pictat. Pictorul înţelese impresia fetei şi, voind să-i facă
plăcere aduse în atelier pe tânărul călugăr, după care începu a
lucra. Modelul, cu bustul gol, dinaintea lui Francesco, părea un
-atlet antic. Cezara, ascunsă după un paravan, îi privea cu o admi­
raţie mişcată. Călugărul însă, era un om al cărui suflet se hrănise
«cu teorii în contra femeei, pe care o credea ca o nenorocire pe
pământ. In cele din urmă, el se înamorează de frumuseţea Cezarei,
207
are un duel cu marchizul Castellmare, pretendentul ei, pe care il
răneşte, fuge din oraş de frica poliţiei şi se ascunde într'o insulă din
apropiere a unchiului său Athanasius, mort de curând. Cezara Se
retrage şi ea intr’o mănăstire după moartea tatălui său, cu gândul
de a se călugări, ne mai ştiind nimic de iubitul ei Ieronim, pe care
11 credea mort, înecat în mare.
„E a slăbise de grijă, sărmana copilă.
In murii liniştiţi ai mănăstirii, ea se regăsi pe sine însăşi»
Chilia ce i se dăduse era cu fereastra ’n spre grădină şi mare ; şi
adesea, trăgând zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea
nimănui, ea privea ore întregi la înmiirea undelor depărtate ce s e
pierdeau în orizont sau, alte daţi, se ascundea într'un boschet
aproape de ţărm, .în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei
fără de speranţă.
In zilele calde, ea se desbrăca şi lăsându-şi hainele. în boschet,
se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă, în care tânăra
delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei, era Întrunită cu frumuse­
ţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii...
începuse a însera, şi ea iar se lăsă. amorului ei cu marea, iar
surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. îşi
goli gfâtul ei de ninsoare, îşi despleti părul pe umerii rotunzi şi pe
Sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o
statuă antică, având înaintea acestei din.urmă avantajul vieţii, acea
peliţă caldă, dulce, netedă, care lasă urme dac’o atingeai. S'aruncă
în mare şi începu să înoate, punându-şi drept ţel de ajuns nişte
stânci, ce le vedea la un sfert de ceas départe de ţărm.
Undele liniştite. o duceau şi în curând ajunse la stâncile din
mare. E a merse încetinel de-a-lungul lor, rezemându-şi manile de
păreţii de piatră, ajunse la o peşteră, din care curgea sfâşiat şi
208
 strălucind un izvor, intră mergând dealungul pârâului, şi deodată
o panoramă cerească se deschise ochilor ei...
„Dumnezeule ce raiu !" gândi ea ; „voi sta aici puţin". E a
merse înainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul,
s ’aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să
adoarmă, fugi apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi
şi albine... /Era nebună, ca un copil rătăcit într’o grădină ferme­
cată de basme. In urmă, văzând că soarele se ’nclinase, ea se întoar­
se pe calea pe care venise... D ar care fu spaima ei, .când nu văzu
nici o ieşire?
C e .să facă? cu gândul că s'a rătăcit, îşi mai plimbă ochii de
jur împrejur... nicăeri o eşire...
Se făcuse noapte. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi
argintul lunii trecea sfâşiind valurile transparente de nouri ce se
încreţiau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul sno-
purilor de flori, dealurile străluciau supt o pânză de neguri — apa
molcomă a lacului ce înconjura dumbrava era poleită şi tremurând
îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi.
Şi ’n mijlocul acestei feerii a nopţii, lăsate asupra unui -raiu încon­
jurat de mare, trecea Cezara ca o închipuire de zăpadă cu părul
ei lung de aur ce-i ajungea la câlcâie... E a mergea încet... Toate
visele, toată încântarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese
sufletul ei virgin... a r.fi plâns! îşi aducea aminte de amantul ei şi-i
părea că-i Eva în Paradis, singură cu durerea ei. E a veni lângă lac
şi văzu cărarea de prund pe sub apă. începu .să treacă şi apa
fugea rotind împrejurul glesnelor ei... Ea se uită la acea dumbravă
încântată... o dorinţă de fericire îi.cuprinse sânul... era atât de în­
setată de amor, ca copilul cel tânăr şi fraged ; buzele ei erau uscate
de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era .împătimită ca un strat
cu florile pe jumătate veştejite de arşiţă. Când ajunse în dumbravă,
209 - 14
umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect,albastru asu­
pra pieliţei ei, — încât părea o statuă de marmoră în lumina viorie.
Deodată, ea văzu prin arbori o.figură de om... gândea că-i o închi-
pire a ei, proectată pe mrejele de frunze... şi acel chip o luă din ce \
în ce conture mai d a re....era el.
— „Ah! gândi ea zâmbind — ce nebună sunt...,pretutindinea
eJ, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbrăvilor!”... E l s’apropia...
E l credea asemenea, că are o închipuire aevea .înaintea lui.. O
privi lung, se priviră lung.
Când îi luă mâna... ea ţipă.
Cezara ? strigă el, cuprinzând-o în braţele lui... Cezara ! eşti
o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada luminii de
lună? sau eşti tu? E a plângea... nu putea răspunde. Se credea ne­
bună, credea că-i vis, şi-ar fi vrut numai ca veşnic să ţie acel vis"...

Dacă nuvelele lui Eminescu au un caracter atât de fantastic,

ne închipuim cum pot fi basmele lui. Un suflet ca al lui, străin şi
strâns de toate părţile de realităţi triste şi vitrege, era natural să
se refugieze cât mai mult în lumea visului şi a iluziilor fără seamăn.
Căci Eminescu, chiar în basme, e tot el cu dorurile lui inefabile de
de dragoste infinită şi de sfere ideale. In basmul Făt-Frumos din
lacrimă, întâlnim, .de-a curmezişul unor peripeţii extraordinare, un
Făt-Frumos, născut de nevasta unui împărat bătrân şi întunecat, —
care nu răsese niciodată în viaţă, necăjit de încălcările războinice
ale vecinului său, — şi care.rugându-se într’o zi îngenunchiată la
icoana îmbrăcată în argint a maicei durerilor, icoana se înduioşă
de suferinţile ei şi lăsă să-i curgă din ochi, ei însăşi o lacrimă,
împărăteasa atinse lacrima cu buza ei arsă şi rămase însărcinată.
Curând, şi ea născu un fecior .alb ca spuma laptelui care aduse o
bucure nespusă bătrânului său tată. Crescând într’o zi cât alţii cresc
210
 ântr’un an şi ajuns flăcău, el îşi făcu un buzdugan de fier, pe care
aruncându-1 in sus, despică bolta cerului şi căzând pe degetul său
mic, se rupse în două. Făcu .alt buzdugan mai greu şi, îmbrăcat
In haine de păstor, cu două fluere la brâu, plecă spre ţara împăra­
tului vecin să răsbune pe tatăl său.
„Pe drum lioria şi doina, iar buzduganul şi-l arunca să spin­
tece nourii de cădea departe tot cale de o .z i. V ăile şi munţii se
uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l
asculte, izvoarele îşi turburau adâncul ca să-şi.asvârle afară undele
lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată
cânta ca dânsul, când vor şopti şi -văilor şi florilor...
Stăteau toate uimite, pe când trecea păstoraşul împărat, doi­
nind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau-de lacrimi de
dor; şi ’n piepturile păstorilor tineri rezimaţi cu ’n cot de-o stâncă
şi c’o mână pe bâtă, încolţea un dor mai adânc mai întunecos, mai
mare — dorul voiniciei !"
După trei zile de cale, buzduganul lui izbi o poartă de aramă,
făcând un sgomot puternic şi lung, şi poarta căzu la pământ. In
fundul grădinei, o insulă verde înconjurată de arbori stufoşi. In
insulă, un palat mândru de marmoră ca laptele. In palat, masă
mare împărătească cu sfetnici mulţi în catifea roşie şi cu împăratul
cu cunună, pe cap în fruntea mesei. Dar Făt-Frumos era mai mân­
dru decât el. împăratul, mulţumit, îl pofti la masă ca pe un oaspe
ales şi-i propuse frăţia de cruce, pe care el o primi..Vorbind fericiţi
la masă,împăratul îl întrebă: — De cine te temi tu mai mult, Făt-
Frumos? — .D e nimeni în lumea asta, afară de Dumnezeu! — Dar
tu? — Eu iar de nime, afară numai de Dumnezeu şi de Mama-pă-
durilor, o babă hâdă şi bătrână care umblă prin împărăţia mea de
mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele
ne risipesc, târgurile,cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie,
211
 \

dar n’am isprăvit nimic. C a să nu-mi prăpădesc toată împărăţia,

am fost silit să stau la învoială cu ea şi să-i dau ca .bir al zecelea
din copiii supuşilor mei. Şi azi vine să-şi ia birul.
Când sună miază-noapte, feţele mesenilor se posomorâră, căci
pe miază-noapte călare venea Mama-pădurilor, c’o , pădure în loc
de păr, cu ochii ca două nopţi, cu gura ca un hău căscat, cu dinţii
şiruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti
cu toată puterea într’o piuă mare de piatră; peste piuă 'prăvăli o
stâncă pe care o legă cu şapte lanţuri de fer. înăuntru, baba şuera,
se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimic.
Se întoarseră iar la ospăţ, când, prin ferestre la lumina lunii,
văzură două dealuri lungi de apă. Mama-pădurilor trecea peste
apă cu piuă cu tot şi brăzda apa în două dealuri.
Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi luându-şi buzduganul
de-a umeri, plecă pe urma lăsată de Mama pădurilor, până ce ajunse
Ia o casă frumoasă, albă ca sticla, în mijlocul unei grădini. Florile
erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşii-închise şi albe, iar
printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros,
lumină şi un cântec nesfârşit, încet, dulce ieşind din roirea fluturilor
şi-a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lângă prispă stăteau două
butii cu apă. iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă
şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era
împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele
era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea
muiată într’un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau
dintr'o furcă de aur şi dintr’un fuior de lână ca argintul, torcea un
fir de-o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie
rază de lună ce cutreera aerul, decât a fi de tort.
212
 La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridică ochii
albaştri ca undele lacului.
— Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe
! jumătate închişi, — cât e de mult de când te-am visat. Pe când de­
getele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis
frumos, în care eu mă iubeam cu tine ; Făt-Frumos, din fuior de
argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bă-
tută’n fericire; s’o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş
face o haină, din zilele mele o viaţă plină de dezmierdări...
Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mână şi
furca căzu alături de ea.
Ea se sculă — şi ca ruşinată de cele ce zisese mâinile ei
spânzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se
plecară. El se apropie de ea, c’o mână îi cuprinse mijlocul, iar cu
cealaltă îi dezmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti: „Ce frumoasă
eşti, tu, ce dragă-mi eşti. A cui eşti tu, fata mea?”
— A Mamei-pădurilor — răspunse ea suspinând ; mă vei
iubi tu acuma când ştii a cui sânt ?
Ea înconjură cu amândouă braţele ei goale grumazul lui şi se
uită lung la el. în ochii lui.
— Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.
— Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai
tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi eu dacai
muri tu, eu aş nebuni, ori aş muri şi eu.
— N ’aibi frică, zise el zâmbind şi desfăcându-se din braţele
ei. — Unde-i mamă-ta ?
— D e când a venit, se sbuciumă în piua în care ai încuiat-o
tu şi roade cu colţii fa lanţurile ce-o închid".
E a destăinui lui Făt-Frumos taina a două buţi de apă ce erau
lângă casă; în una era apă, în cealaltă era putere, din care bea
213
Mama-pădurilor când obosea, şi le mutară una în locul alteia*
Mama-pădurilor când auzi glasul lui Făt-Frumos, se izbi în piuă cu
aşa tărie, că rupse lanţurile de fier şi eşi afară lungindu-se sdiabăi
până la nori. .
__A bine că mi-ai venit Făt-Frumos, zise ea, făcându-se iar
scurtă. E i acum la luptă amândoi !
— Hai, zise Făt-Frumos.
Baba îl apucă de mijloc, se lungi repezindu-se cu el până la
nori>apoi îl izbi în pământ şi îl băgă în ţărână până la glezne.
Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă în pământ până la genunchi.
— Stai să mai bem apă zise Mama-pădurilor ostenită. Stă-
tură, răsuflară; baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, simţind că-i
cutreeră prin muşchi un foc nestins şi o răcoare.
C ’o putere îndoită, cu braţe de fier, smuci pe babă de mijloc
şi o băgă în pământ până la gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap
şi-i risipi creerii. Firea se cutremură, vântul bătu, casa se scutură
din încheeturile căpriorilor, şerpi roşii rupeau trăsnind poalele no­
rilor. apele lătrau, tunetul cânta adânc a pierzare. Fata Mamei-
pădurilor, ca o umbră de argint, cu părul despletit, rătăcea palidă
cu mâinile ridicate. El se apropie, o cuprinse în braţe, dar ea căzu
ca moartă la pieptul lui. C a s’o trezească, el o sărută. Ea adormise
cu capul în sânul lui... Ajuns cu ea la grădina împăratului frate
de cruce cu ea, îi făcut un pat de iarbă mirositoare şi o culcă ca
într’un cuib. Când se deşteptă, ea îl întrebă: — Tu aici eşti? Ea ser
sculă, îşi netezi părul depe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse
mijlocul, e a îi înconjură grumazul şî astfel o duse dinaintea împă­
ratului spunându-i că-i mireasa lui, împăratul începu să plângă spu-
nându-i că şi el iubeşte pe fata Ghenarului, pe care a vrut s’o răpea­
scă dar n’a putut ajunge la nimic. Făt-Frumos, rugat de împărat să-l
ajute, îşi luă cal ager şi plecă, auzind cele din urmă cuvinte ale:
214?
miresei lui: — Nu uita Făt-Frumos că pe cât vei fi tu departe, eu
voi tot plânge". E l o mângâe şi desfăcându-se din braţele ei, se
avântă pe şea şi plecă In lume. Trecu prin codri pustii, prin munţi
cu fruntea ninsă, trecu pe lângă mare până ce, după alt şir de
munţi( dădu de o cetate frumoasă, poleită parcă cu argint. La o
fereastră deschisă a castelului, se zărea printre oale de flori un cap
de fată oacheş şi visător ca o noapte de vară. E ra fata Ghenarului,
care visa că o să vie Făt-Frumos din partea împăratului ei iubit.
E l o luă în braţe, o puse pe calul lui şi sbură dealungul mării înapoi.
Dar Ghenarul avea un cal năzdrăvan cu două inimi; îi ajunse din
urmă, îşi luă fata alături de el şi sbură în vânt înapoi.
Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul la dânsul. Găsi iar pe
fată singură, palidă şi plânsă. Ghenarul, ca totdeauna, era la vâ­
nătoare. Luară alţi cai şi o porniră din nou ca vântul. Dar Ghenarul
chemat de un motan cu şapte capete, care când ţipa cu un cap se
auzea cale de o zi, veni rupând pământul şi o ajunse din nou. De
astă dată, el luă pe Făt-Frumos şi î-1 svârli în norii cei negri de dea­
supra şi dispăru cu fata. Făt-Frumos ars de fulgere, cenuşa lui
căzu în pustiul deşertului şi se prefăcu într’un izvor ce curgea pe
un nisip de diamant. Glasul izvorului plângea vecinie.
Cum pe vremea aceea Domnul umbla pe pământ cu sfântul
Petrea şi cum era zăduf mare în pustiu, Domnul şi sfântul Petrea
băură din apa răcoroasă a izvorului. Apoi recunoscător, sfântul
Petrea zice Domnului : Doamne fă din acest izvor ce a fost el mai
înainte. — Amin! Zise Domnul. Şi ca prin minune ,Făt-Frumos se
trezi ca dintr’un somn lung. Aducându-şi aminte de cele făgăduite
împăratului, porni iar spre palatul Ghenarului. D e astă dată, fata
ascunse pe Făt-Frumos între flori şi iscodi seara la masă pe tată-
său să-i spue de unde are el calul acela, şi tată-şău îi spuse că nu
departe de acolo este o babă care are şapte iepe pe care le păzeşte
215
câte un om un am — anul era de trei zile — ca să aibe un cal delà
ea, — dar fie că le păzeşte bine ori rău, baba îl vicleneşte dându-i
un cal fără inimă, — cică ea scoate şi pune cele şapte inimi de cai
într’un singur cal şi omul lua un cal fără inimă. Ghenarul trece
o basma pe faţa fetei ca să uite ce-i spusese el. Dar Făt-Frumos
ascuns ascultase tot. A doua zi se duse la baba cu iepele, le paşte,
alege pe cel cu şapte inimi pe care baba îl prefăcuse în o gloabă
bolnavă şi încălecat acum pe calul năzdrăvan nu mai putu fi ajuns
de Ghenar. Apoi, mai trecând prin alte întâmplări minunate, aduse
pe fata Ghenarului la împăratul frate de cruce, iar el luând pe Elena
cea frumoasă a lui, se întoarse acasă la părinţi, unde făcu o nuntă
mândră împărătească, cum n’a mai fost alta pe faţa pământului.
„Şi au trăit în pace şi linişte ani mulţi şi fericiţi, iar, dacă o fi
ad ev ărat ce zice lum ea p e a colo, că F eţii Frum oşi vrem ea nu-i vre-
m ueşte, p oate c o r fi trăind şi astăzi

Iată sufletul lui Eminçscu: el vântură lumea cugetării, lumea

închipuirii, străbate munţii şi codrii pământului1, mările, pustiurile,
bate la porţile geniilor rele, Je învinge şi sfârşeşte ca şi în Sărmanul
Dionis ca şi în Cezara cu fericirea iubirii pe pământ, cu nunţile iu­
biţilor, atingând la urmă totdeauna la întrebarea cea mare : că
Feţii Frumoşi pot să trăească vecinie.
Articolele literare, sociale, filozofice, şi maii ales cele politice
din Timpul (1875— 83) care formează un compact material în pro­
ză, — deşi publicat numai în parte şi acea parte necontralată încă,
— sunt scrise ca dări de seamă şi polemică zilnică, într’b atmosferă
iritantă a ziaristicei, la o gazetă conservatoare, împotriva partidului
liberal care era atunci la putere şi care îl rănise aşa de tare.
Din pricină că geniul său a fost esenţial liric, în proza aces­
tor articole, el părăsea regiunile pur ideale, coborînd în lumea în-
216
«gustă şi silnică a realităţii ce-1 înconjura. In loc de jerbii de flori
culese pe colinele munţilor divini pe unde era la largul lui, trebuia
«cum să pue pe hârtie impresiile rele şi nemulţumirile în faţa fapte­
lor vieţii politice. Era altceva. Ceeace făcuse tăria lui în poezie,
«cea alegere de gândiri şi de simţiri, superioare, evocative, miste­
rioase şi sugestive, dispărea acum pentru a face loc unor argumente
logice, cu amănunte şi pilde necesare chestiilor la ordinea zilei.
Acea voluptate a spiritului nostru de a ghici printre rânduri, de a
întrevedea numai lucrurile. — caracterul esenţial al liricei lui. —
era de astădată înlăturată şi înlocuită de lumina faptelor celor mai
prozaice, aşa că farmecul era micşorat. Apoi. ca totdeauna în po­
litică militantă, el era nevoit a face uz de clişeele obicinuite, de con­
cesii moravurilor, a fi oportunist şi parţial, considerând pe conser­
vatori oameni superiori şi pe adversarii lor oameni inferiori. M ai
mult încă. Luat de vâltoarea luptei, el s’a coborît uneori la perso­
nalităţi şi invective, lucru care i s’a imputat cu asprime. Nu trebue
însă să uităm că. dacă chiar în arena literaturii luptele noastre sunt
lipsite de urbanitate şi de simţul demnităţii celor ce ţin condeiul în
mână, uitând că literatura e o nobleţe prin ea însăşi care exclude
injuriile şi trivialităţile, — în arena politicei' patimile se aprind şi
ies şi mai mult din orbitele lor obicinuite. Eminescu s’a lăsat câte
odată să fie el târât de adversarii săi în a lupta cu arme descalifi-
cate, cu toată eroarea ce a trebuit s’o simtă. Mânia năştea mânie,
ura ură, personalităţile personalităţi. In astfel de împrejurări e aproa­
pe cu neputinţă ca să nu se treacă dincolo de marginile adevărului
şi cuviinţei.
Dar articolele sale de interes general şi de interes naţional,
sunt pline de vederi largi, de fapte interesante şi noui, de exemple
convingătoare, sunt bine gândite şi calde.
217
 Ceeace apare şi mai clar în ele, sunt ideile personale cu-care
Îşi susţin tezele în discuţiile curente, dând dovadă şi aici de o eru­
diţie perfect asimilată, adică unită, absorbită, în substanţa minţii
lui însăşi. Acel miros de bibliotecă, acea iţiaire de după perdea a
cărţii noi citite ieri, acele teorii nedigerate, vădind pecetea lor străi­
nă, atât de des întrebuinţate de alţii, la efl! nu se întâlnesc. Ideile
sale par că izvorăsc în chip firesc din propria lui gândire. D e aceea,
multe din aceste articole pot fi citite cu plăcere şi astăzi după o ju­
mătate de veac. Ele păstrează mai ales ceva de înălţime, ceva din
avântul său de poet !

In concluzie, opera lui Eminescu, văzută în liniile ei mari,

ează lupta vecinică dintre simţirea şi gândirea omenească.
uisuaiizată de el în cea mai înaltă expresie artistică, într’o splen-
doare melancolică. In ea. se vede la fiece pas, dragostea lui păti-
maşă de natură, de poporul românesc, de femee, de viaţă, şi, în
acelaş timp, încredinţarea lui adâncă de deşertăciunea oricărei oste­
neli omeneşti.
Privită mai cu luare aminte, această dualitate antinomică din
sufletul lui, nu-i decât aparentă. Dincolo de ea, e firea noastră, în
unitatea ei armonică dintre cei doi poli ai săi : instinctul cunoştin­
ţei şi instinctul vieţii, care, ca la planet, se afirmă negându-se reci­
proc, justificându-şi raţiunea de a fi unul prin altul, ca binele prin
rău. Despărţite, aceste două instincte ar fi neputincioase, s a r pierde
în haosul inconştienţii sau al impasibilităţii; împreună, ele se stimu­
lează prin reacţiuni mutuale, se intensifică, duc firea noastră la ma­
ximul puterilor ei. In desvelirea acestei armonii mistice şi în caracte­
rul ei din sufletul poetului, stă o virtute supremă a operei Iui
Eminescu,
218
 Spre deosebite de obştea mare a lumei icaore merge pe un.
drum drept şi oblu, mulţumindu-se cu micile satisfacţii ale vieţii,
fără a le mai supune controlului gândirii, Eminescu, ca omul ce
sue muntele, pregetă pe um drum cu cotituri, privind, când spre
prăpăstii fără fund, cu vârtejul şi nostalgia morţii, când spre fru­
museţile naturii cu exaltarea lor. Drumul e viaţa şi opera poetului.
E l duce spre înălţimi, de unde se va limpezi cândva zarea şi se va
împrăştia întunerecul ce ne împresoară încă. Obârşia acestui drum
ca şi sfârşitul lui de sus, nu se zăresc, dar el vine de mii de veacuri
şi va merge alte mii, apropiindu-se cât mai mult de eterul luminos,
de lumina unică — cea dintâi la facerea lumii — din care pleacă
legea legilor, principiul revelator şi sublim al destinului omului pe
pământ.
P e un astfel de drum şi cu acelaş ţel, au mers toţi oamenii"
mari, începând cu plăsmuitorii tragediei antice, în care se sbat fur*
tunele sufletului omenesc în desvăluirea acelui Fatum ce planează
pururea deasupra lor : un Sophocle, un Orner, un Eschyle. Pe un
astfel de drum a mers Dante, cutreerând Infernul şi Paradisul,
spre descoperirea Beatitudinei, călăuzit de Virgilîu şi de Beatricer
pe un astfel de drum, a mers Shakespeare cu lumea creaţiunilor
sale omeneşti atât de turmentate şi de contradictorii, trecând delà
sceleraţi la îngeri; pe un astfel de drum a mers Goethe cu Faust al
lui care, deşi desamăgit de ştiinţă şi de experienţe dureroase, nu
încetează totuşi a privi necontenit la lumea formelor ideale, sim­
bolizate în Gretchen, la pragul cărora cugetarea se opreşte şi unde
numai divinaţiunile inimii pot singure pătrunde.
Prin caracterul acestui zbucium sufletesc în care se ridică, ca
nişte fluxuri ale mării, afirmarea şi negaţia, avântul şi descurajarea,
bucuria şi desperarea. Eminescu este incarnaţia propriei firi ome­
neşti
219
 Intre cei doi antipozi ăi sufletului său intră şi se încadrează
toate sufletele omeneştii: cei cu iluzii, ca şi cei cu deziluzii, cei ce
iubesc viaţa, ca şi cei striviţi de ea, cei nemulţumiţi de răspunsurile
ce le dă mintea noastră slabă întrebărilor transcedentaie, ca şi cei
ce nu-şi pun astfel de întrebări, cei scârbiţi de categoriile sociale,
alcătuite de îndrăsneţi şi vanitoşi fără altă îndreptăţire, cei rezem-
naţi, cei trudiţi de idealuri şi cei ce pun inima, şi culeg suferinţi,
•cei dezorientaţi, cei năpăstuiţi, cu un cuvânt toţi cei atraşi sau per­
secutaţi de destin şi pe care poezia lui îi ademeneşte ca o cisternă
magică. Prin aceste haruri, poezia sa devine obştească, ia un carac­
ter de universalitate.
D acă în ea domină mai mult nota melancolică, este că şi ome­
nirea din timpul poetului a fost mai mult tristă, fie, cum s’a zis, din
pricina desrădăcinării a orice credinţă religioasă din suflete, prin fă­
găduinţele ştiinţei care n’a pus nimic în loc, fie din aceea a dezilu­
ziilor atâtor revoluţii ce au promis mult şi n’au realizat decât puţin.
Privită din punctul de vedere naţional, opera lui este până
astăzi cea mai reprezentativă a însuşirilor poporului român.
Prin subiectivismul ei, acel monolog poetic al său este o pre­
lungire a individualismului poporului român, — caracter etnic adânc
specific, popor de pll'ugari şd de păstori care a dus o viaţă contem­
plativă în faţa naturii şi a lumii, iar prin tristeţea ei, ca şi prin ideea
de bază a pesimismului său, prin nepreţul de viaţă, ea confirmă
fatalismul românului şi istoria pământului ţării noastre, plin de he­
catombele semănate în lungul şi largul lui.
Opera lui e în acelaş timp şi reflexul epocii româneşti în câre
ea a apărut, a tranziţiei delà generaţia noastră optimistă, care, în
cei 50 de ani, de la 1821 la 1877, a statornicit ţara în toate privin-
ţile, şi între generaţia reţinută, rece şi spăsită de după ea, caracte­
rizate amândouă, în deosebi, prin Epigonii lui.
220
 S a r putea spune şi mái mult. Dlacă opera lui e expresia fiinţei*
neamului românesc, purtată în lume de solia lui provindenţială,
viaţa lui însăşi s’a identificat şi ea cu viaţa poporului nostru. In
adevăr, suferinţile (tui sunt, într’un om, suferinţile poporului român;
munca lui, fără răgaz şi fără răsplată, e munca românului din
popor: traiul lui cu privaţiuni, çu abstinenţe, cu nepăsare faţă de
persoana Iui ; râvna lui de a-şi apăra ţara de străini ; zilele şi nop­
ţile lui trăite sub acopereminte sărace şi triste, sunt toate viaţa po­
porului român delà ţară. atât de umilă, atâ de frugală, atât de cu
desăvârşire lipsită de toate. Chiar ceasurile lui de cântec. îngân­
durat şi trist, sunt deasemenea ceasurile de cântec, îndurerat şi
pustiu, ale românului, ale acelei doine ale lui, ale acelor cântece de
dor şi duioşie, ale acelui alean îşi tânguire nemai întâlnită în aşa
grad, la alte popoare.
Iar în acel cântec, poetul alege, combină şi împodobeşte limba
poporului nostru, cea făurită de el cu atâtea gingăşii, şi întorsături
spirituale, cu atâtea surprinderi neînchipuite şi filozofice, cu atâta
bun simţ şi frumuseţi unice — limbă pe care o vorbesc mulţi dar
pe care o înţeleg puţini, Emine&cu ca om învăţat, ridică limba
noastră la o limbă poetică în cel mai înalt înţeles: gingaşă şi vigu­
roasă totodată, uşoară şi severă .firească şi căutată, nouă şi veche,
populară şi clasică, cutezătoare şi reţinută, şi mai ales armonioasă
şi colorată, împrăştiind unde de fioruri misterioase, din rezonanţele
Bilabelor, focuri de curcubeu în cristalul frazei, acorduri molcome
de harpă în serenadele sentimentale şi încordări de oţel în satire,
luciuri şi răceli de marmoră, suavităţi şi catifelări de petale, evapo>-
rări parfumate de flori de tei, de liane, de nuferi, de roze de Şiras,.
frăgezimi virginale de bure de pietre scumpe în pânze de păianjen-
Şi câte altele.
221
 Această întreagă bogăţie de virtuţi ideale şi de frumuseţi
'verbale ale poeziei lui. înfăptuită de el cu preţul vieţii, şi proectată
pe fondul pitoresc al unor tainice colţuri de raiuri româneşti, cu
păduri şi plaiuri idilice, scăldate în smarald şi aur, cu faguri de
înţelepciune, cu statui vii de Cosânzene, cu seninuri de lună, „oglinzi
de lacuri şi murmure de izvoare, fermecând toate şi MEsaocm dra­
goste, dar şi cu şoapta melancolică a trecătoarei noastre vieţi, -r-
Eminescu o lasă urmaşilor săi, ca o moştenire sfântă, cu darul de
-a le mângâia şi înălţa sufletul de-a lungul vremurilor.

222
 CUPRINSUL VOLUMULUI

1. — Omul .........................................................................9
2 . — Gândirea l u i ......................................... 65

3. — Simţirea . . . ........................................ ....... .115

-4. — Arta p o e z ie i..................................................................................... 181

5 . — P r o z a .............................................. 203

6 . — I n c h e e r e ....................................................... 218

223