Grecia (în greacă Ελλάδα), oficial, Republica Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία) și cunoscută

încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud. Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare oraș
și capitala țării este Atena.

Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa, și se învecinează
la nord-vest cu Albania, la nord cu Macedonia de Nord și Bulgaria, și la nord-est cu Turcia. Țara este
formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir,
Insulele din Marea Egee (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Creta și Insulele din Marea Ionică.
Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la vest, iar Marea Mediterană la
sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676
km lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care 227 sunt locuite).
80% din teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu 2.917 m.

Grecia își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile egeene din Epoca
Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de naștere al democrației
ca formă de guvernare, al filosofiei occidentale, al Jocurilor Olimpice, al literaturii occidentale și al
istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și matematice, și al dramaturgiei
occidentale, incluzând genurile tragediei și comediei. Realizările culturale și tehnologice ale Greciei
au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației grecești pătrunzând în Orient prin
campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin intermediul Imperiului Roman. Această bogată
moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia,
ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern,
care cuprinde mare parte din miezul istoric al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după
Războiul Grec de Independență față de Imperiul Otoman.

Grecia este o țară democratică și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de trai
ridicat și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat. Grecia este membru fondator al Organizației
Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură precursoare a acesteia în
1981 (precum și mebră a zonei euro din 2001), și este și membră a mai multor instituții internaționale,
inclusiv Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și OMC. Economia Greciei este cea mai mare din
Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Istoria Greciei
Primele urme de locuire umană în Grecia, au apărut în epoca paleoliticului (cca. 120000 la 10000
î.Hr.). În timpul epocii neolitice care a urmat (aprox. 7000 la 3000 î.Hr.), s-au gasit o mulțime de
clădiri neolitice răspândite în întreaga țară. Clădiri și cimitire au fost descoperite în Tesalia,
Macedonia, la începutul Peloponezului, etc. Epoca bronzului (cca. 3000 la 1100 î.Hr.) este marcata de
apariția primelor centre urbane din regiunea Mării Egee. Înfloritoare așezări au fost găsite pe Creta,
Grecia continentală, Cyclades și în Marea Egee de nord-est. Societățile organizate de palatul minoic
au apărut pe Creta, care rezultă în dezvoltarea de scripturi prima scriere sistematica. Minoicii, cu
Palatul Knossos ca epicentrul lor, au dezvoltat o rețea de comunicații cu curse din regiunea
Mediterana de Est și au influențat decisiv culturi pe continent și insulele grecești de pe continentul
Egean in Grecia. Grecii miceniani, profitând de distrugerile provocate pe Creta de către erupția
vulcanică pe Santorini (in jurul anului 1500 î.Hr.), au devenit forță dominantă in Marea Egee în timpul
ultimelor secole.

În mileniul al II-lea î.Hr., în jurul anului 1200 î.Hr., au fost distrugeri masive in centrele miceniene,
care au dus la declinul civilizației miceniene și au provocat populația să migreze către regiunile de
coastă din Asia Mică și Cipru (prima colonizare greacă). După aproximativ două secole de inactivitate
economică și culturală, perioadă care a devenit cunoscută ca „anii negri” (1150 - 900 î.Hr.), a fost
urmată de „perioada geometrică” (secolul al IX-lea - secolul al VIII-lea î.Hr.). Acesta a fost începutul
Renașterii. Această perioadă a fost marcată de formarea si crearea a alfabetului grec și scrierea
epopeei homerice (sfârșitul 8-lea î.Hr.)

In anii aheici care ulterior au urmat (sec. al VII-lea și sec. al VI-lea î.Hr.) a fost o perioadă de
schimbări majore sociale și politice in Grecia. S-au stabilit colonii în Spania, în Marea Neagra și în
Africa (două colonizarii grecesti) punând bazele apogeului din timpul perioadei clasice. Anii clasici
(sec. V-lea și sec. al IV-lea î.Hr.) au fost caracterizați prin poziția dominantă culturală și politică din
Atena, atât de mult încât a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. a fost numit de către Pericle Epoca
de Aur. Odată cu sfârșitul războiului peloponez în 404 î.Hr., Atena a pierdut rolul său de lider. Forțe
noi au apărut în timpul secolului al 4-lea î.Hr. Macedonenii, cu Filip al II și fiul său Alexandru cel
Mare, au început să joace un rol de lider în Grecia. Campania lui Alexandru la est și cucerirea tuturor
regiunilor până la râul Indus a schimbat radical situația în lume, așa cum a fost la acel moment. După
moartea lui Alexandru, vastul imperiu creat de el a fost împărțit între generalii săi, in regate care ar
prevala în perioada elenistică (sec. al III-lea – sec. I î.Hr.). În această perioadă Grecia a rămas mai
mult sau mai puțin autonomă, dar a pierdut mult din vechea putere și prestigiu. Apariția romanilor pe
scena militară și socio-politică, și cucerirea finală a Greciei, în 146 î.Hr. a forțat țara să adere la marele
Imperiu Roman. În timpul perioadei ocupației romane (secolul I î.Hr. - secolul III d.Hr.), cei mai multi
dintre împarații romani, care au admirat cultura greacă, au acționat ca binefăcători în orașele grecești,
și mai ales in Atena. Decizia dată de Constantin cel Mare pentru a muta capitala imperiului de la
Roma la Constantinopol a mutat în centrul atenției partea de est a imperiului. Această schimbare a
marcat începutul anilor bizantini, în care Grecia a devenit parte a Imperiului Bizantin. După 1204,
când Constantinopolul a fost luat de către cruciații din Vest, părți din Grecia au fost repartizate
liderilor occidentali, în timp ce venețienii au ocupat poziții strategice în Marea Egee (insule sau orașe
de coastă) în scopul de a controla rutele comerciale. Ocuparea Constantinopolului în 1262 a marcat
ultimele etape ale existenței imperiului. Otomanii au început treptat să profite de părți ale imperiului
din secolul XIV AD, și au completat destramarea imperiului cu cucerirea Constantinopolului în 1453.
Creta a fost zona de final in Grecia, care a fost ocupată de către otomani în 1669, în jurul a patru
secole de dominație otomană, până la începutul Războiului de independență al Greciei în 1821.
Numeroase monumente din anii bizantini și otomani pot fi vizitate. În perioada Ocupației au fost
conservate biserici bizantine și post-bizantine, mănăstiri, clădiri otomane, si castele fermecătoare,
diverse alte monumente, precum și așezări tradiționale, destul de puține, care păstrează și parțial
structura bizantină. Rezultatul Războiului de independență al Greciei a fost crearea unui regat
independent grecesc în 1830, dar cu terenuri suveran limitate. În timpul secolului XIX și începutul
secolului XX , noi domenii cu o populație compactă grecească au fost treptat inaugurate în statul elen,
terenul suveranei Grecii ar atinge nivelul său maxim de la sfârșitul primului razboi mondial în 1920,
cu contribuția substanțială a prim-ministrului Eleftherios Venizelos. Statul Elen a luat forma sa actuală
după încheierea celui de al doilea război mondial, cu includerea Insulele Dodecanese.

Mitologia
Numeroșii zei ai religiei Greciei antice, precum și eroii legendari ai epopeelor antice (Odiseea și
Iliada), și evenimentele cărora le sunt protagoniști toți aceștia constituie ceea ce astăzi este denumit
popular „mitologia greacă”. În afara rolului religios, mitologia vechilor greci juca și un rol
cosmologic, încercând să explice formarea și funcționarea lumii.
Principalii zei ai grecilor antici erau Dodekatheon (cei doisprezece zei), care trăiau, conform legendei,
pe Muntele Olimp. Cel mai important dintre aceștia era Zeus, regele zeilor, căsătorit cu Hera, care îi
era și soră. Ceilalți zei greci erau Demetra, Hades, Ares, Poseidon, Atena, Dionis, Apollo, Artemis,
Afrodita, Hefaistos și Hermes. În afara acestora, grecii mai aveau și alte credințe mistice, cum ar fi
cele în nimfe, și în alte ființe magice.

Geografia Greciei
Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri și peninsule (Peloponezul, o
peninsulă legată de continent prin istmul Corint) și o parte insulară (aproximativ 3 000 de insule în
Marea Egee, Marea Ionică și Marea Mediterană). Insulele cele mai importante sunt Creta, Rodos,
Corfu și grupele Dodecaneze și Ciclade. Grecia are aproximativ 15.000 km de coastă.

Aproximativ 80% din teritoriul țării este muntos sau deluros, lucru care face Grecia una dintre cele
mai muntoase țări din Europa. În Grecia occidentală se găsesc lacuri și ținuturi umede. Lanțul muntos
central al țării este reprezentat de Munții Pindus, cu o înălțime medie de 2 650 m. Lanțul se continuă
cu insulele Kythera și Antikythera, până la Creta și Rodos. Insulele Mării Egee sunt piscuri ale
munților subacvatici care reprezintă o extensie geologică a lanțului.

Grecia occidentală și centrală conține zone abrupte, înalte, intersectate de numeroase defileuri și alte
forme de relief carstic, cele mai cunoscute fiind Meteora și Defileul Vikos - ultimul fiind unul dintre
cele mai mari din lume, al doilea ca adâncime după Marele Canion, cu 1 100 de metri.

În lanțul Olimp se află cel mai înalt punct din Grecia, vârful Mytikas, cu o altitudine de 2.919 m. În
nordul țării se află un alt lanț muntos, Munții Rodopi, la granița cu Bulgaria. Zona este acoperită de
păduri întinse, vechi de secole.

Câmpiile ocupă suprafețe mai mari în nord, în special în Tesalia de est, Macedonia centrală și Tracia.

Clima Greciei se împarte în trei categorii:

1. climă mediteraneană, cu ierni blânde, umede, și veri călduroase, secetoase. Temperaturile
depășesc rareori extremele, deși uneori au loc ninsori chiar și în Atena sau Creta în timpul
iernii.
2. climă alpină în special în Grecia occidentală (Epir, Grecia Centrală, Tesalia, Macedonia
occidentală precum și în părțile centrale ale Peloponezului, cum ar fi Ahaia, Arcadia și părți
din Lakonia pe unde trece lanțul muntos).
3. climă temperată în Macedonia centrală și estică, precum și în Tracia, în locuri precum
Komotini, Xanthi și Evrosul de nord, cu ierni umede și geroase și veri secetoase și călduroase.
Suburbiile sudice ale Atenei se află în zona mediteraneană, iar cele nordice în cea alpină.

Orașe
Aproape două treimi din greci trăiesc în zone urbane. Cele mai mari și mai influente centre
metropolitane ale Greciei sunt Atena și Salonic, cu populații metropolitane de circa 4 milioane și
respectiv un milion de locuitori. Alte orașe cu populație urbană de peste 100.000 de locuitori sunt
Patras, Heraklion, Larissa, Volos, Rhodos, Ioannina, Chania și Chalcis.[163]
1. Atena
Atena (în greaca modernă Αθήνα) este capitala Greciei. Atena a cunoscut o evoluție glorioasă, mai
ales în Grecia Antică, fiind locuită de oameni încă din Epoca Bronzului și guvernată până în jurul
anului 1000 î.Hr. de regi ionieni.
Atena domină regiunea Attica și este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, istoria sa atestată
durând peste 3,400 de ani iar cea mai timpurie prezență umană a fost între mileniile 11 și 7 î.e.n.
Atena clasică a fost un puternic oraș-stat a cărui apariție a avut legătură cu dezvoltarea portului
maritim Pireu. Centrul al artelor, studiului și filozofiei, casa Academiei lui Platon și a Liceului lui
Aristotel, este numită adesea leagănul civilizației occidentale și loc de naștere al democrației, în mare
parte din cauza impactului său cultural și politic asupra continentului european și de asemenea asupra
romanilor. În timpurile contemporane, Atena este o mare metropolă cosmopolită și centru al vieții
economice, financiare, industriale, maritime, politice și culturale din Grecia.
Acropola din Atena a fost înscrisă în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
În Grecia Antică, numele Atenei era Ἀθῆναι atʰɛɛ ːnai, la plural, fiind legat de numele zeiței Atena, cu
înțelesul „atenienii”. În greaca folosită de Homer, numele orașului apărea în forma de singular
(Ἀθήνη) apoi a luat forma de plural.
Printre atenienii antici circula o legendă care explica felul în care și-a luat orașul numele, legendă care
a stat la baza sculpturii de pe frontonul vestic al Parthenonului. Conform acestei legende, atât Atena
cât și Poseidon au cerut să fie patroni ai orașului și să-i dea numele lor, astfel că s-au întrecut pentru a
obține onoarea, fiecare oferind un dar orașului. Poseidon a creat un izvor de apă sărată lovind
pământul cu tridentul său, pentru a simboliza puterea mării. Atena a creat în schimb măslinul,
simbolizând pacea și prosperitatea. Atenienii, conduși de Cecrops, au acceptat măslinul și au botezat
orașul Atena.
În secolul al XIX-lea, Ἀθῆναι a fost readoptat ca nume al orașului. După ce varianta katharevousa a
limbii grece a fost abandonată în anii 1970, în greaca demotică modernă numele oficial al orașului a
devenit Αθήνα (Athína).

2. Salonic
Salonic (în greacă Θεσσαλονίκη, transliterat Thessaloniki), denumit și Selânik, Salonika sau Salonica,
este al doilea oraș ca mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea greacă Macedonia.
Salonic are o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile, fiind astfel cel de-al
doilea oraș ca mărime din Grecia și cel mai mare din nordul țării. Este un oraș universitar.
A fost capitala unuia dintre cele patru districte romane ale Macedoniei și era condus de un praetor. A
fost numit după Thessalonica, soție a lui Cassandru și soră a lui Alexandru cel Mare, care a fondat
orașul. Ea a fost numită așa de tatăl ei Filip, pentru că a auzit pentru prima dată de nașterea ei după ce
a înfrânt (nike) Tesalia.
În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a predicat în principala sinagogă a evreilor din acea parte a
Macedoniei și a pus bazele unei biserici. Opoziția evreilor l-a făcut să plece din oraș spre Berroia.
Ca parte a Macedoniei, Salonic a făcut parte din Imperiul Roman, iar mai târziu din Bizantin - până ce
Constantinopolul a fost capturat în Cruciada a patra (1204). Orașul a devenit capitală a Regatului
Cruciat al Salonicului, până ce a fost cucerit de despotatul bizantin al Epirusului în 1224. A fost
recuperat de Imperiul Bizantin în 1264, dar, neputând să-l susțină împotriva Imperiului Otoman,
despotul bizantin Andronikos Palaeologus a fost forțat să-l vândă Veneției, care l-a păstrat sub
autoritatea sa până în 1430.
Monumentele paleocreștine și bizantine din Salonic au fost înscrise în anul 1988 pe lista patrimoniului
cultural mondial UNESCO.
În localitățile din împrejurimile Salonicului locuiește o importantă comunitate de meglenoromâni.
Aceștia numesc portul Săruna, nume moștenit direct din latinescul Salona. De la ei, și nu de la greci,
au preluat denumirea bulgarii și macedonenii, care astăzi îi zic Solun.

3. Patras
Patras (în greaca populară Πάτρα) este al treilea oraș ca mărime din Grecia și este capitala județului
Ahaia, ce se află în nordul peninsulei Peloponez, la 215 kilometri vest de Atena. Orașul se află la
poalele muntelui Panachaikon, cu deschidere la Golful Patras.
Patras este o metropolă ce adăpostește un sfert de milion de locuitori. Istoria Patrasului se întinde pe o
perioadă de 4 milenii. Sub dominația Imperiului Roman, Patrasul a devenit un centru cosmopolit din
estul bazinului mediteranean în timp ce, conform tradiției creștine, a fost locul martiriului Sfântului
Apostol Andrei.
Numit "poarta occidentală a Greciei", Patrasul este un centru comercial internațional, în timp ce portul
său foarte animat reprezintă punctul ce comunică cu Italia si într-adevăr, cu restul Europei
Occidentale. Orașul are două universități de stat și un institut tehnologic, fiind caracterizat de o largă
comunitate studențească. Orașul este un important centru științific, cu rezultate notabile în domeniul
educației tehnice.
Podul Rio-Antirio unește Rio - suburbia estică a Patrasului - de orașul Antirrio. Podul reprezintă o cale
de comunicație între peninsula Peloponezului cu partea continentală a Greciei.
Orașul găzduiește în fiecare primăvară cel mai important carnaval național care este în același timp
unul dintre cele mai mari carnavaluri din lume. Definitorii pentru carnavalul din Patras sunt carele
alegorice înfățișând în mod satiric subiecte din actualitatea imediată și paradele de oameni deghizați.
Orașul se bucură de un climat mediteranean, cu veri relativ răcoroase și umede, și cu ierni foarte
blânde.
În anul 2006 Patras a fost Capitală Europeană a Culturii.
Bucătăria
Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și în cadrul ei, o tradiție culinară foarte
reprezentativă este cea cretană. Bucătăria grecească folosește ingrediente proaspete pe care le
integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale locale, cum ar fi musacaua, stifado, salata
grecească, fasolada (un fel de iahnie fără carne), spanakopita (plăcinte cu spanac) și frigărui (denumite
souvlaki). Unele feluri de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia Antică, așa cum este
cazul cu skordalia (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei de măsline), supa de linte,
Retsina (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli (batoane cu susan copt cu miere). În
toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici, denumite meze cu diverse sosuri, cum ar fi tzatziki,
caracatiță la grătar și pești mici, brânză feta, dolmades (sarmale în foi de viță cu umplutură din orez,
coacăze și muguri de brad), diverse legume uscate, măsline și brânză. uleiul de măsline se adaugă la
aproape orice fel de mâncare.
Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko, și băuturile locale sunt Ouzo, Metaxa și o
diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească variază mult o zonă la alta în interiorul
continentului și de la insulă la insulă. Utilizează unele arome mai mult ca în alte bucătării
mediteraneene: oregano, mentă, usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte ierburi și condimente
utilizate sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase rețete grecești, mai ales din
zonele nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în tocană condimente „dulci”, cum ar fi
scorțișoara și cuișoarele.

Teatru
Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă putere culturală,
politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a practicat această artă, unde a
fost instituționalizată ca parte a unui festival denumit Dionysia, în cinstea zeulul grec Dionis. Tragedia
(sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n.), comedia (486 î.e.n.) și satira au fost cele trei specii ale genului
dramatic apărute aici.
În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica formă care a
supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității autortităților. Ulterior, în
perioada dominației otomane, principala artă dramatică practicată a fost Karagiozis. Renașterea care a
dus la teatrul grecesc modern a avut loc în Creta Venețiană. Dramaturgi importanți au fost Vitsentzos
Kornaros și Georgios Chortatzis.
Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea, și a fost
influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera italiană. Nobile Teatro di San
Giacomo di Corfù a fost primul teatru și operă din Grecia modernă și locul unde a fost interpretată
prima operă grecească, Candidatul parlamentar de Spyridon Xyndas (după un libret exclusiv grecesc).
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, teatrul atenian a fost dominat de
teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar dramaturgi remarcabili au fost Spyridon
Samaras, Dionysios Lavrangas, Theophrastos Sakellaridis și alții.
Teatrul Național al Greciei a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți sunt Gregorios
Xenopoulos, Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn, Alekos Sakellarios și Iakovos Kambanelis, iar cei mai
cunoscuți actori sunt Cybele Andrianou, Marika Kotopouli, Aimilios Veakis, Orestis Makris, Katina
Paxinou, Manos Katrakis și Dimitris Horn. Regizori importanți sunt Dimitris Rontiris, Alexis Minotis
și Karolos Koun.

Filosofia
Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n. Primii filosofi
sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate, ale cărui contribuții
marchează un punct de cotitură în gândirea occidentală. Presocraticii proveneau din coloniile estice și
vestice grecești, și s-au păstrat doar fragmente din operele lor originale, în unele cazuri doar câte o
singură propoziție.
Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și sofiștii, el respingea întru totul
speculațiile fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit de la gândurile și părerile oamenilor.
Aspecte din filosofia lui Socrate au fost unificate de Platon, care le-a combinat cu numeroase principii
stabilite de filosofi mai vechi, dezvoltând acest sistem complet.
Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său titlul de cel mai
mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze și să explice lucruri din
punctul de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat să înceapă de la faptele provenite din
experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi greci, alte mari școli filosofice grecești cu alți
fondatori au fost în antichitate stoicismul, epicurianismul, scepticismul și neoplatonismul.
Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul Bizantin, mai
ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o perspetivă creștină, dar una
care poate extrage idei direct din textele grecești ale lui Platon, Aristotel și din ale neoplatoniștilor.
În perioada modernă, diafotismos (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost expresia greacă a
iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți notabili au fost Adamantios Korais,
Rigas Feraios și Theophilos Kairis.

Platon (născut pe 7 mai 427 î.Hr., Atena clasică, Liga de la Delos, și a încetat din viață în 347 î.Hr,
Atena clasică, Liga de la Delos) a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena.
Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre
deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a
supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani.
Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele
filosofiei Occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea în general
cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile
lui Platon”. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și
matematicii pe continentul european, Platon este de asemenea adesea considerat ca fiind unul dintre
importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături
de alți gânditori, au caracterizat Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru mase”. Influența lui Platon
asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona,
acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății.
Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special
prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând
unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică.
La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și
Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai
există aceștia provin din dialogurile lui Platon.

Literatura
Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari perioade: antică,
bizantină și modernă.
La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale lui Homer: Iliada și Odiseea.
Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la 800 î.e.n. sau puțin după. În perioada
clasică au apărut multe dintre speciile literare occidentale: poezia lirică, oda, pastorala, elegia,
epigrama; teatrul de comedie și tragedie; istoriografia, retorica, dialectica filosofică, și tratatul
filosofic au apărut toate în această perioadă. Cei mai mari poeți lirici au fost Sappho și Pindar.
Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr restrâns de
piese ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au rămas de la Aristofan sunt și
ele o valoroasă comoară comică, în timp ce Herodot și Tucidide sunt doi dintre cei mai influenți
istorici ai vremii.
Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale limbii grecești, și
este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.
Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din operele bizantine ale
secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos este fără îndoială capodopera acestei
perioade în literatura greacă. Este o baladă cavelerească în versuri scrisă pe la 1600 de Vitsentzos
Kornaros (1553–1613). Ulterior, în perioada iluminismului grecesc (Modern Greek Enlightenment),
scriitori ca Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului de Independență (1821–1830).

Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos, Andreas Kalvos, Angelos
Sikelianos, Emmanuel Rhoides, Kostis Palamas, Penelope Delta, Yannis Ritsos, Alexandros
Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas Embeirikos, Kostas Karyotakis, Gregorios Xenopoulos,
Constantin Cavafy și Demetrius Vikelas. Doi autori greci au primit Premiul Nobel pentru Literatură:
George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.

1. Homer
Homer (Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet și rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei
(Ἰλιάς) și Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea
și alte poeme despre Războiul troian, precum și poeme tebane despre Oedipus și fiii săi. Alte opere,
precum corpul Cântecelor religioase homerice, mini-epopeea comică Batrachomyomachia
(Βατραχομυομαχία, „Războiul dintre broaște și șoareci”) și epopeea Margites i-au fost atribuite, însă
în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine.
Tradiția spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite orașe ioniene își revendicau locul de naștere al
poetului, însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută. Există o dezbatere intelectuală
considerabilă în privința existenței lui Homer ca persoană reală, unii considerând că acesta ar fi fost
un nume dat unuia sau mai multor poeți orali ce cântau materiale de epopee tradiționale. În mod
repetat s-a dezbătut dacă același poet era autorul atât al Iliadei, cât și al Odiseei; cam toți istoricii au
căzut de acord, însă, în privința datării operei Batrachomyomachia, a Cântecelor religioase homerice
și a epopeilor ciclice, acestea fiind scrise ulterior capodoperelor Iliada și Odiseea.

1.1 Iliada
Iliada este o epopee atribuită lui Homer, care pare a fi fost un aed din Ionia, din a doua jumătate a
secolului VIII î.Hr., și care a preluat în epopeile sale, Iliada și Odiseea, tradiții, fragmente și motive
din mituri vechi și cântece populare.
Iliada este compusă din 15.337 de hexametri dactilici și, din epoca elenistica, divizată în 24 de cânturi.
Textul a fost probabil compus între 850 și 750 î.Hr. (date deja menționate de către Herodot), deci cu
patru secole după perioada în care istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.
Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din Grecia cu troienii și
aliații acestora, fiecare tabără fiind susținută de diverse divinități, cum ar fi Atena, Poseidon sau
Apollo. După zece ani de război, soarta acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sau
individuale care ilustreaza figuri ca Ajax, Hector sau Patrocle. În final, aheii înving grație victoriei lui
Ahile care îl ucide pe conducătorul troian în luptă directă.
În cele 24 de cânturi, însumând circa 15.000 de versuri, Iliada relatează fapte de vitejie excepțională
făcute de eroi neînfricați, dintre care se detașează Ahile. Acesta nu cunoaște teama și alege o moarte
glorioasă unei vieți tihnite, cu certitudinea că eroismul său îi va face numele nemuritor peste veacuri.
Relația sa afectuoasă cu Patrocle ajută în a-l umaniza și a-l readuce în planul muritorilor.
Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire de el, Hector detestă războiul și nu luptă
pentru glorie, ci pentru a-și apăra cetatea; este iubitor de pace și de rațiune. Figurile celor doi eroi reies
și din cuvintele pe care și le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru
caracterizarea personajelor, cuvintele lui Ahile sunt mânioase și jignitoare, în timp ce Hector vorbește
calm și măsurat. Poetul își caracterizează eroii și din câte un epitet frecvent legat de numele
personajului respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile".
Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat de imagini auditive referitoare la
zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoșător al armelor unui erou, ca în cazul lui Diomede. La
prezentarea sugestivă a unei situații contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe mai
multe versuri.
Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile
de sulița lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia
Peleianului.

1.2 Odiseea
Opera este alcătuită din 12.200 de versuri împărțite în 24 de cânturi, descriind rătăcirile regelui Odiseu
(Ulise) după zece ani de război și încă alți zece ani de peripeții în drumul său de reîntoarcere pe mica
insulă Itaca. După multe aventuri, acesta ajunge acasă îmbrăcat ca un cerșetor, nefiind recunoscut de
pețitorii soției lui credincioase, Penelopa. Aceasta primise veste de la oaspeți despre moartea lui Ulise,
fiind asaltată de pețitori. Penelopa opune rezistență pețitorilor, refuzând să se recăsătorească, fiind
sprijinită în aceasta de Telemah, fiul lui Ulise. Pentru a crea o atmosferă încordată, Homer recurge la
un complex de istorisiri paralele, cu privire în trecut și aspecte de perspectivă, cu povestiri și descrieri
alternative. Acțiunea nu este prezentată cronologic, începând cu chemarea muzelor de către Homer și
sosirea lui Odiseus în Itaca.
Peripețiile lui Odiseu încep după ce părăsește, cu 12 corăbii, ruinele orașului Troia, jefuindu-i pe tracii
kikoni, aliații Troiei, de care vor fi ulterior alungați. Ajunși pe insula Lotofagilor, unii din însoțitorii
lui mănâncă din fructele lor, uitându-și patria, Itaca. Cei rămași ajung, împreună cu Ulise, pe insula
ciclopilor, uriași cu un singur ochi în frunte. Ulise și echipajul său au intrat în peștera ciclopului, unde
au găsit bucăți mari de brânză și mult vin. Bucuroși că au găsit mâncare și băutură, s-au ospătat până
cand au simtit că se cutremură pământul sub ei, și s-au ascuns în peșteră. Ciclopul Polifem, pentru a
împiedica fuga grecilor, barează ieșirea din peștera sa. Fiind în pericol de a fi mâncați de uriaș, Odiseu
așteptă până când ciclopul a adormit, apoi au luat un buștean și l-au înfipt în fruntea ciclopului,
scoțându-i ochiul, ceea ce atrage dușmănia lui Poseidon, tatăl ciclopului. Fiind orbit, ciclopul s-a dat
bătut și l-a întrebat pe Odiseu cum îl cheamă. Acesta i-a răspuns „nimeni”; apoi ciclopul și-a chemat
frații și le-a spus că a fost orbit. Aceștia l-au întrebat cine l-a orbit. Evident, răspunsul a fost „nimeni”.
Ceilalți ciclopi, enervați peste măsură, i-au răspuns că de ce i-a mai chemat dacă nu l-a orbit nimeni, și
au plecat la peșterile lor. Fuga grecilor este îngreunată de valurile mari, produse de stâncile aruncate în
mare de ciclopul orb.
De la Eol, zeul vântului, Odiseu primește în dar un sac cu vânturi, dupa ce ancoreaza pe insula
acestuia (a lui Eol) in cautare de apa. Ajunși aproape de casă, însoțitorii săi, curioși, deschid sacul: se
pornește o furtună care-i mână din nou departe de casă. Astfel ajung pe insula vrăjitoarei Circe, care îi
preschimbă pe însoțitorii lui Odiseu în porci, iar pe acesta îl reține prin farmecele sale. Va fi dezlegat
de acestea prin intervenția lui Hermes, mesagerul zeilor, care între timp i-a iertat pentru distrugerea
Troiei.
Întoarcerea acasă este îngreunată și de sirene, ale căror glasuri fermecate duc corăbierii la pieire,
ademenindu-i să își zdrobească corăbiile de stânci. Curios să afle cum sună cântecul sirenelor, Ulise le
cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine, iar pe el să îl lege de catarg, precizând că
nu trebuie să fie dezlegat cu nici un preț. Astfel reușește să asculte cântecul sirenelor, evitând însă
pericolul scufundării corăbiei. Împreună cu echipajul său, Odiseu izbutește să traverseze cu bine și
strâmtoarea dintre cei doi monștri, Scilla și Caribda.
Înfometați, ajung pe insula lui Helios, zeul soarelui, unde însoțitorii lui Ulise fură din vitele sacre ale
zeului, pentru a își potoli foamea. Drept pedeapsă pentru acest sacrilegiu, aceștia mor ulterior într-o
furtună pe mare, din care numai Odiseu, care nu mâncase, reușește să scape. El ajunge pe insula
nimfei Calipso, unde aceasta îl reține timp de șapte ani. Reușește să părăsească insula lui Calipso cu o
plută, însă furtuna produsă de Poseidon distruge pluta, iar Odiseu naufragiază pe o insulă unde este
primit cu prietenie de Nausicaa, fiica regelui feacilor. Timp de două seri, Odiseu îi povestește regelui
feacilor, Alcinous, pățaniile sale. De aici, încărcat cu daruri, se reîntoarce acasă, pe insula Itaca.
Căutările fiului său, Telemah, sunt zadarnice, și confruntarea mamei sale, Penelopa, cu pețitorii devine
tot mai acută. Zeița Atena îl preschimbă pe Odiseu într-un cerșetor, pentru a-l proteja de dușmănia
pețitorilor soției sale. După douăzeci de ani, deghizat în cerșetor, acesta va fi recunoscut numai de
câinele său bătrân, Argos. Odiseu se pregătește în taină pentru întrecerea pețitorilor cu arcul, trofeul
învingătorului urmând să fie Penelopa, soția lui Odiseu. Cu ajutorul lui Telemah și al păstorului
Eumaios, Odiseu reușește să pedepsească pețitorii.

2. Herodot
Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (Herodotos, născut în 484 î.Hr. și a încetat din viață în cca. 425
î.Hr.) a fost un istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a
tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în
cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco-persan, precum și pentru
descrierile oamenilor și locurilor vizitate.
S-a născut într-o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în greacă Halikarnassos, azi Bodrum,
Turcia). Obligat să-și părăsească patria din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui,
Herodot a trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în orașul natal,
călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle și este un apropiat
al cercului lui Pericle.
Opera sa, Istorii, este o capodoperă literară cu multe digresiuni și anedocte, măiestrit inserate în
istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.
În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în epoca elenistică în 9 cărți,
Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și
cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele
medice.

Obiective Turistice
1. Meteora
Meteora (greacă Μετέωρα, ad literam „mijlocul cerului”, „suspendat în aer” sau „sus în ceruri” -
etimologic referitor la „meteorit”) este unul dintre cele mai mari și cele mai importante complexe de
mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Muntele Athos.
Cele șase mănăstiri sunt construite pe piloni din piatră naturală (gresie), la marginea de nord-vest a
Câmpiei Tesaliei în apropierea râului Pinos și Munților Pindului, în centrul Greciei. Cel mai apropiat
oraș este Kalambaka. Meteora este înregistrată în lista Patrimoniului Mondial UNESCO din anul
1988.
Ca fenomen fizic este unic în toată lumea. Această formațiune de stânci a luat naștere datorită unui
con în formă de deltă, constituit din pietre de râu și nămol, care se vărsau în vechiul lac tessalic. După
separația geologică a masivilor muntoși ai Olimpului și ai Ossei, apele lacului au găsit ieșire la Marea
Egee prin valea Tembi. Atunci, acest masiv în formă de deltă s-a scindat în pietre și stânci uriașe
compacte cu înălțimi de până la 400 metri.
În prezent există 24 de mănăstiri, unele se găsesc într-o stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie,
Sfântul Nicolae Padova și altele), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte și funcționează
(Marele Meteor, Varlaam, Sfânta Treime, Sf. Ștefan, Rusanou, Sf. Nicolae).

2. Acropola din Atena

Acropola din Atena (din greacă: Ἀκρόπολις, „oraș ridicat”), colina sacră fortificată din centrul
orașului, este cea mai cunoscută acropolă din lume.
A adăpostit, încă din cele mai vechi timpuri, principalele edificii de cult ale Atenei. Distrusă în
întregime de către perși în timpul războaielor medice, ea a fost reconstruită în perioada "secolului de
aur" al lui Pericle (secolul al V-lea î.Hr.). La realizarea acesteia au participat arhitecți renumiți ca:
Ictinios, Callicrates, Mnesicles, precum și sculptori aflați sub conducerea lui Fidias. Monumentele mai
importante de pe Acropole sunt templele Partenon și Erehteion, ambele dedicate zeiței Atena.
Partenonul (Parthenon, în greaca veche: Παρθενών) este templul dedicat zeiței Athena Parthenos,
ridicat pe acropola Atenei, capodoperă a arhitecturii grecești. Construirea sa a început în 447 î. Hr.,
moment în care Imperiul Atenian era la apogeu. A fost terminat în 438 î. Hr., chiar dacă decorarea a
continuat până în 432 î. Hr.. Este cea mai importantă clădire a Greciei clasice, fiind considerat zenitul
ordinului doric. Sculpturile cu care este decorat reprezintă apogeul artei grecești. Partenonul mai este
și un simbol al Greciei Antice, democrației ateniene și al Civilizației vestice, fiind și unul dintre cele
mai importante monumente ale lumii.

3. Santorini
Santorini (în trecut Thera) este o insulă din Marea Egee, aparținând de arhipelagul Insulele Ciclade,
Grecia, cu o populație de 15.500 loc. și cu o suprafață de 79,19 km².
Localitățile de pe insula Santorini sunt: Fira, Oia, Emporia, Kamari, Ierovigli, Pyrgos și Therasia.
Insula Santorini, aflată în sudul Marii Egee la 120 de mile marine de Creta, atrage turiștii mai ales
datorită faimei potrivit căreia în această regiune s-a găsit legendara Atlantida. Aici se află un sat-
castel, Pyrgos, celebru pentru că are mai multe biserici (75) decât case! De altfel, se spune că
Santorini este locul în care "sunt mai multe biserici decât case, mai mult vin decât apă, mai mulți
măgari decât bărbați".