Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot
solicita concursul instanței.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3. Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de cercetare a
probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru perceperea și
înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către participanții la proces.
4. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și
argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator,
adică un fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru dovedirea unui alt fapt
material, important în soluţionarea pricinii.
CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care
servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor
circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele. Ex:
explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile experţilor şi
specialiştilor;
probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin starea
lor însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex: înscrisuri, înregistrările
audia – video, dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex: înscrisurile
în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe înscrisuri,
depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator duce sau
nu direct la stabilirea faptului principal:
probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură
concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în cadrul
examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire la faptul de
probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărei cunoaştere se
pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu. Ex: fapte care
nu cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
2
probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de instanţă
în urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a
unui obiect;
probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.
3
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede temeiurile
degrevării de probaţiune:
împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie de a fi
dovedite. Ex: calamitățile naturale;
faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină
civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care participă aceleaşi
persoane;
sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru instanţa
chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva
căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care
au fost săvârşite de persoana în cauză;
faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere pentru
instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii;
faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-
a negat;
faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de persoana în
a cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată, conform regulilor
generale de probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la
un fapt necunoscut. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de
obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili
direct faptul care a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei
existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi
care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în
trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi
datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
4
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor de
probaţie, stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie confirmate cu anumite
mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probă. Regula
admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un caracter imperativ (obligatoriu).
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul
eliberării lor. În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru dovedirea
circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor mijloace
de probațiune (admisibilitate negativă);
condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și
administrarea lor.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta consideră
că pot contribui la soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi examinate (administrate)
în acelaşi timp.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei convingere,
întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a tuturor
împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de dovezi nu au pentru
instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
5
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute pentru
rezolvarea chestiunilor în organele statelor străine, se face de către executorii judecătorești, notari
sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privința cetățenilor RM în modul
prevăzut de lege.
Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează
în termen de 20 de zile lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind încălcarea
drepturilor. Acesta este un termen de decădere și nu poate fi restabilit.
6
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea reprezintă un
act unilateral de voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie conştientă
și liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este un act personal făcut de parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi întemeiază
pretenţiile pe faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau
verbală. Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie indiferent dacă a
fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată prin
intermediul interogatoriului şi este fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile legii
ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate face
obiectul unei tranzacţii de împăcare.
7
soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi părinţii unul
împotriva altora; buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale sau persoanelor
menţionate mai sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire administrativă
sau penală împotriva lor sau persoanelor menţionate;
persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor
de deputat;
avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul
împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la
depunerea mărturiilor, arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se
consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate de
instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a
face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va aplica
o amendă de 5 unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două oară,
instanţa are dreptul să ordone aducerea lui forţată şi să-i aplice o amendă de până la 10 unităţi
convenţionale. Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza bolii,
bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, el nu este în stare să se prezinte la judecată.
8
informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au însemnătate
juridică sau probatorie pentru pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale, dări de seamă,
scrisori de afaceri şi cu caracter personal.
3. După forma înscrisului:
înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de împrumut a
banilor;
înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial, adeverinţă de
căsătorie;
înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul de vânzare –
cumpărare a unei case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate care
anume împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această dovadă.
Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se prezumă a fi
autentice. Dacă apar careva suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să certifice
autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii copiei de pe înscrisuri, instanţa verifică procedeul
tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului. Instanţa nu va
putea considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile
prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor.
În acest caz persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau alte acte pentru
compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei. Dacă
după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul, instanţa
dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Persoanele fizice sau juridice au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa în
baza demersului părţilor. În caz de refuz neîntemeiat de a prezenta înscrisul, persoana vinovată
este supusă unei amenzi de până la 10 unităţi convenţionale fără a fi scutită de obligaţia de prezenta
înscrisul. Prezentarea înscrisului se face din contul părţii care a cerut dovada.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la dosar
se pot restitui, la cererea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului
certificată de judecător. Cu acordul instanţei înscrisurile pot fi restituite până la rămânerea hotărârii
irevocabile.
10
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie desemnată
de instanță să efectueze expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa instanței.
Conducătorul instituției de expertiză numește expertul și informează instanța despre aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în instanța
judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre desemnarea
expertului sau de la data apariției temeiului de recuzare.
După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu participarea
părților și a expertului, în cadrul căreia se stabilește legătura dintre expert și părți, etapa la care
părțile pot fi admise să participe la investigațiile expertului, se aduce la cunoștința părților și
expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri și li se
explică faptul că au dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere modificarea
sau completarea lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță
întrebări adresate expertului, însă numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora
urmează să se pronunțe expertul. Instanța este obligată să motiveze respingerea întrebărilor
propuse expertului de către părți și alți participanți la proces.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă
expertul este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspundere penală în cazul prezentării cu
bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea expertizei la
faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind
obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.
Expertiza colegială sau în cadrul comisiei este cea care necesită investigaţii complicate
efectuate de către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite. Experţii
evaluează colegial rezultatele investigaţiei şi elaborează un singur raport dacă ajung la o concluzie
unanimă. În cazul când unii nu sunt de acord cu ceilalţi vor dispune separat opinia lor.
Expertiza complexă este cea care se efectuează de mai mulţi experţi şi se dispune în cazul
când la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sunt necesare date din
diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor
obţinute se elaborează un raport general de expertiză. Experţii care n-au participat la elaborarea
lui ori nu sunt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport ce conţine rezultatele
cercetării lor.
În cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete și această
deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului ori când apar noi întrebări referitor la
circumstanțele cauzei, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către
acelaşi sau alt expert. Numirea expertizei suplimentare trebuie să fie motivată, instanţa trebuind să
indice care din concluzii prezintă incertitudine.
Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauza că ele nu sunt întemeiate sau
neveridice ori sunt încălcate normele procedurale, precum şi dacă există contradicţii între
concluziile mai multor experţi, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului,
instanţa poate dispune efectuarea unei expertize repetate, încredințând-o altor experţi.
11