Recenzie Pierre Bourdieu – Dominaţia

masculina1

„Dominaţia masculină” reprezintă contribuţia lui Pierre Bourdieu la critica unei societăţi
sexiste şi patriarhale, aceşti termeni desemnând, pe de o parte, „ideologia supremaţiei bărbăteşti,
cu întreaga mulţime de credinţe care o alimentează”, iar, pe de alta, „forma de organizare socială
care întăreşte această ideologie”1. Încadrându-se în neîncetata critică a intelectualităţii de stânga
la adresa societăţii contemporane, Bourdieu demască perpetuarea formelor de dominaţie
masculină chiar şi în societăţile ce se vor a fi avansate din punct de vedere industrial, dar şi
liberale şi democratice – punct de vedere ce nu este explicit formulat, dar care emerge invariabil
pe parcursul lucrării. Aparent paradoxala persistenţă a formelor de dominaţie masculină
reprezintă, în opinia mea, acea necesară excepţie a oricărui Universal Ideologic 2 - iar demersul
lui Bourdieu, ancorat în denunţarea formelor de „falsă conştiinţă” ( „de ce acceptă, dominaţii să
îşi păstreze condiţia mizerabilă, de ce contribuie ei înşişi la reproducerea şi la consolidarea unei
societăţi nedrepte”3), este în esenţă de aceeaşi manieră ca şi efortul zizekian de a demonstra că
ideologia presupune perpetuarea practicilor cu toată conştientizarea falsităţii acestora („falsă
conştiinţă luminată”), iluzia fiind inerentă realităţii4.

Răspunsul lui Bourdieu este că habitus-ul este explicaţia, prin acest termen înţelegând
„sistemul dispoziţiilor durabile dobândite de individ în timpul procesului de socializare care
generează şi organizează practicile şi reprezentările indivizilor şi ale grupurilor” , un habitus
inconştient, „înrădăcinat şi codificat matricial în atitudinile şi posturile noastre corporale,
infracomportamentale – hexis) – iar, definit astfel, habitus-ul presupune o invitaţie la praxis
pentru a schimba status quo-ul5. Tocmai prin acest îndemn acţional se distinge Bourdieu de alţi
autori şi de alte autoare ce au considerat, ceea ce putem numi lapidar „dominaţia masculină” , ca
fiind un construct social. Astfel, Al doilea sex a fost proclamată de autoare drept o carte utilă
militantismului , dar nu militantă6. Deşi originată în filozofia existenţialistă, lucrarea Simonei de
Beauvoir are o teză ce, in nuce, reprezintă şi miza demersului bourdesian din Dominaţia

1
A se cita ca: Adelin Dumitru, “Recenzie: Pierre Bourdieu, Dominaţia Masculină”, manuscris nepublicat, 2014
masculină , şi anume construirea realităţii feminine7 (vechea teză existenţialistă a antecedenţei
existenţei în raport cu esenţa), plecând de la un postulat hegelian, şi anume acela că „a fi
înseamnă a fi devenit, înseamnă a fi fost aşa cum te manifeşti”8. Dar, în timp ce Beauvoir îşi
propune să cerceteze şi dacă starea de inferioritate a femeilor trebuie să se perpetueze sau nu 9,
Bourdieu pleacă de la asumpţia că tutela indusă şi în ultimă instanţă fals-auto-indusă este
pernicioasă prin însăşi caracterul ei. Pentru Beauvoir, „femeia nu se revendică pe ea însăşi ca
subiect fiindcă nu are mijloacele concrete, fiindcă ea trăieşte legătura necesară care o ataşează
bărbatului fără să îi postuleze reciprocitatea ,şi fiindcă deseori se complace în rolul ei de
Celălalt10. În aceeaşi manieră, Bourdieu consideră că demersul său trebuie să se orienteze
„împotriva forţelor de dezistoricizare”11.

În spatele societăţii androcentrice se află, potrivit lui Bourdieu, anumite mecanisme

istorice, responsabile de „relativa dezistoricizare şi eternizare a structurilor diviziunii sexuale şi a
principiilor de diviziune corespondente”12. Dat fiind faptul că tot ceea ce este istoric este supus
caducităţii, miza constă în a dovedi că ceea ce este crezut a fi peren este de fapt pură contingenţă,
favorizată de anumite circumstanţe sociale, economice, a căror anacronism a devenit evident :
„există instituţii, statale şi juridice, care contribuie la eternizarea subordonării lor”13. Bourdieu
numeşte „paradoxul doxei” faptul că ordinea lumii e respectată grosso modo, că nu există mai
multe „subversiuni şi transgresiuni”, că ordinea stabilită e perpetuată atât de uşor, cu „excepţia
câtorva accidente istorice”, că cele mai intolerabile condiţii de trai apar drept acceptabile –
dominaţia masculină fiind tocmai „ilustrarea prin excelenţă a acestei supuneri paradoxale”,
efectul intempestiv a ceea ce Bourdieu numeşte „violenţa simbolică, blândă, insensibilă,
invizibilă chiar pentru victimele ei, ce se exercită pe căile pur simbolice ale cunoaşterii şi
comunicării, sau mai exact ale necunoaşterii, recunoaşterii şi sentimentului”14. Această
dimensiune pur simbolică a dominaţiei masculine va fi cercetată, chestionată şi repudiată în
ultimă instanţă în ceea ce constituie un demers original, bazat pe demonstrarea permanenţei
anumitor structuri discriminatorii indiferent de societate, indiferent de epocă istorică: „există o
extraordinară autonomie a structurilor sexuale în raport cu cele economice, a modurilor de
reproducere în raport cu modurile de producţie”. Tocmai de aceea, nu este exagerat să afirme că
acelaşi sistem de scheme clasificatorii se regăseşte la cele două extreme ale spaţiului de
posibilităţi antropologice, la ţăranii munteni din Kabilia şi la membrii marii burghezii engleze
din Blomsburry. 15 Cum explică, aşadar, Bourdieu „alienarea simbolică”16 a femeii?
 Riscul cercetării legate de problemele de gen derivând din aceea că, „fiind incluşi , ca
bărbaţi sau ca femei, în obiectul pe care ne străduim să îl surprindem, am încorporat, sub forma
unor scheme inconştiente, structurile istorice ale ordinii masculine, riscând prin urmă, să
recurgem, pentru a gândi dominaţia masculină, la nişte moduri de gândire care sunt ele însele un
produs al dominaţiei”- Bourdieu consideră necesară o analiză etnografică a unei societăţi exotice,
concomitent străină şi familiară, cea a berberilor din Kabilia, care va fi tratată drept
„instrumentul unui travaliu de socio-analiză a inconştientului androcentric capabil să opereze
obiectivarea categoriilor acestui inconştient”.17

Deşi va combate ulterior această perspectivă, este interesant de remarcat faptul că în

primă instanţă Bourdieu apreciază că forţa ordinii masculine constă în anularea necesităţii de a fi
justificată prin discursuri, ordinea socială ratificând dominaţia masculină pe care e întemeiată,
prin diviziunea sexuală a muncii, structura spaţiului, antinomiile ce duc cu gândul la masculin şi
feminin (casa, rezervată femeilor, piaţa, rezervată bărbaţilor), structura timpului ( cu momente de
ruptură, masculine,şi perioade de gestaţie,feminine). 18

Corpul însuşi este construit ca o realitate sexuată, conţinând principiile diviziunii,

construind diferenţa dintre sexele biologice în conformitate cu „principiile unei viziuni mitice
asupra lumii”, înscrisă ea însăşi, „împreună cu diviziunea muncii, în realitatea ordinii sociale”.
Este opoziţia dintre virilitate, ca Universal (quidittate), şi feminitate, virilitatea fiind asociată
chestiunilor de onoare. Actele de cunoaştere devin acte de recunoaştere a supunerii în ultimă
instanţă, prin acceptarea construcţiei sociale a valorizării organelor sexuale masculine şi
feminine.19 Sexualitatea, la rândul ei, e legată indisolubil de relaţiile de putere – deprecierea
femininului fiind peremptoriu ilustrată în aceea că nimic nu este mai „înjositor” pentru un bărbat
decât a-i fi contestată virilitatea. Bourdieu remarcă un aspect ce a devenit de-a lungul timpului
instrumentul de ranforsare a sociodiceei masculine : faptul că, dacă această sociodicee
legitimează o relaţie de dominaţie prin a o asocia naturii biologice, aceasta din urmă este la
rândul ei o construcţie socială naturalizată, graniţele fiind dificil de elucidat, tocmai această
ambiguitate permiţând perpetuarea relaţiilor de dominaţie .20

Ontogenetic, desprinderea băieţilor de simbioza originară cu mama lor, urmare a

interdicţiei incestului pentru a proteja individul de instinctul morţii 21
, este organizată chiar de
către grup, care impune o serie de rituri sexuale diferenţiatoare, orientate spre virilizare, practici
de care fetele sunt scutite - astfel, „diviziunile constitutive ale ordinii sociale şi raporturile
sociale de dominaţie şi exploatare care se află instituite între genuri se înscriu progresiv în două
clase de habitus-uri diferite”, constituind un apanaj al bărbaţilor , de care ţin exteriorul, oficialul,
publicul, dreptul, discontinuul, să săvârşească actele de rupere a cursului obişnuit al vieţii, iar al
femeilor le revin lucrurile joase, mărunte, futile, ele fiind simbolizate de umed, interior, jos,
continuu, muncă domestică22. Se aplică astfel, la scară largă, un self-fulfilling prophecy, prin
aceea că bărbaţii lasă în seama femeilor anumite treburi considerate sub demnitatea lor, urmând
prin a le acuza de „îngustimea spiritului”23 – cam la fel cum Beauvoir îl urma pe Shaw în a
considera statutul femeilor ca fiind indus printr-un pervers şi falacios non sequitur, dându-le
slujbe rău plătite, sau degradante, şi considerând ca acela e nivelul la care pot ajunge. 24 Dar, din
nefericire, femeile , interiorizând subordonarea, transformă actele lor de cunoaştere în „acte de
recunoaştere practică, de adeziune doxică, credinţă care nu are nevoie să fie gândită şi afirmată
ca atare, care creează violenţa simbolică pe care ele o îndură”25.

Această dominaţie masculină nu izvorăşte din neant, şi nu e necesar nici să fie

intenţionată actualmente - ea este rezultatul unui travaliu neîncetat, istoric, de reproducere la
care iau parte agenţi singulari şi instituţii deopotrivă, în ultima categorie înscriindu-se familia,
biserica, şcoala sau statul.26 27
Astfel, ceea ce Bourdieu numeşte „acte de cunoaştere şi de
recunoaştere” îmbracă forma unor emoţii corporale – ruşine, umilinţă, timiditate, culpabilitate, sa
a unor sentimente – dragoste, admiraţie, respect, ce nu îşi găsesc sorgintea în structura psihică
individuală, ci sunt inculcate de către mecanismele dominaţiei unui sex asupra celuilalt. Această
interiorizare a subordonării ajunge la paroxism atunci când „agorafobia socialmente impusă” ,
care poate supravieţui chiar dacă interdicţiile formale sunt eradicate, le conduce pe femei „să se
excludă singure din agora” : concluzia fiind că puterea simbolică ar fi neputincioasă în absenţa
acordului celor ce o îndură, dar care nu o îndură „decât pentru că o construiesc ca atare”. 28

În centrul strategiilor de reproducere a capitalului simbolic se află onoarea, „această

formă particulară care se dobândeşte prin supunerea prelungită la regularităţile şi regulile
economiei bunurilor simbolice” – sfera afirmării onoarei fiind cea publică, necaracteristică
femeilor – aşadar, conceptul de onoare devine incompatibil cu femininul.29 Dar şi bărbaţii, printr-
o formă sau alta a „vicleniei raţiunii” hegeliene parcă, devin victime ale propriei lor dominaţii -
o formă de nobleţe, onoarea este coercitivă, guvernându-i existenţa, postura , privilegiul
masculin conţinându-şi propria dialectică, contradicţiile fiindu-i inerente : „privilegiul masculin e
totodată şi o capcană, el aflându-şi contraponderea în tensiunea şi încordarea permanente,
împinse uneori până la absurd, pe care i le impune fiecărui bărbat datoria de a îşi afirma cu orice
prilej virilitatea”, care devine o adevărată „misiune”, şi a cărei posesie trebuie să fie ratificată de
către ceilalţi bărbaţi, lucru ce se realizează prin exercitarea unor ritualuri colective (afinităţile cu
Freud sunt evidente aici) 30. L-am menţionat pe Freud pentru că şi Bourdieu foloseşte explicit de
această dată un concept freudian, care l-a preluat la rândul său de pe filieră platoniciană – acela
de anamneză, pe care Bourdieu îl reinterpretează epistemologic astfel încât să desemneze
„filogeneza şi ontogeneza unui inconştient deopotrivă colectiv şi individual, urmă încorporată a
unei istorii colective şi a unei istorii individuale ce le impune tuturor agenţilor, bărbaţi sau femei,
sistemul său de pre-supoziţii imperative, şi căruia etnologia îi elaborează axiomatica, potenţial
eliberatoare” 31.

Bourdieu menţionează existenţa la nivel societal a unui efect Pygamlion negativ sau
pozitiv, care crează prin prisma aşteptărilor de gen femeia, în special negativizată când vine
vorba de neputinţa indusă, transformată ulterior în neputinţă auto-indusă, prin perpetuarea
nesfârşită a stereotipurilor cu privire la femei, la excluderea lor de la anumite munci care „nu
sunt făcute pentru ele”, într-o chemare la „ordine” ce prelungeşte dominaţia masculină ce deja nu
mai poate fi sesizată, fiind interiorizată 32.

Femeia, pentru Beauvoir un construct social, este pentru Bourdieu un „a fi perceput”,

constituit de către dominaţia masculină în obiect simbolic, într-o permanentă nesiguranţă
corporală, sau dependenţă simbolică. Ceea ce e cunoscut generic drept feminitate nu este, în fapt,
„decât o formă de complezenţă faţă de aşteptările masculine, reale sau presupuse”, „raportul de
dependenţă faţă de ceilalalţi tinzând să devină constitutiv pentru fiinţa femeilor” 33
. Această
stare este întărită de instituţiile existente, care o condamnă pe femeie să se perceapă pe sine prin
intermediul unor categorii arbitrar dominante, i.e. cele masculine. Însuşi conceptul de
„eternitate” este repudiat fără drept de apel de către Bourdieu : „eternitatea, în istorie ,nu poate fi
altceva decât produsul unui travaliu istoric de eternizare” 34. Cercetarea trebuie astfel să plece de
la investigarea instituţiilor ce perpetuează structurile inconştiente ale dominaţiei, un rol decisiv
jucându-l până acum instanţe precum familia, biserica sau şcoala.
 Meritele mişcării feministe nu sunt uitate de către Bourdieu : aceasta a reuşit să „rupă
cercul consolidării generale”, să facă dominaţia masculină să se justifice, să nu mai apară astfel
ca un dat, să îi redea caracterul istoric ce fusese eludat. 35 Transformările sunt legate de instituţia
şcolii, care a crescut accesul femeilor la instrucţie şi astfel la independenţă economică, dar şi
apariţia a noi modele de familie (monoparentale, homosexuale ). Bourdieu efectuează şi o
succintă critică la adresa neoliberalismului, asociindu-l cu masculinitatea, în timp ce statul social
este corelat cu feminitatea ( nu este însă şi aceasta o etichetare specifică dominaţiei masculine?
Nu pot şi femeile să aibă de-a face cu dereglementarea,cu riscul? ). Bourdieu introduce şi
conceptul de „elite discriminate” pentru a desemna exigenţele suplimentare care le sunt impuse
femeilor ajunse în funcţii importante 36
. Remarc aici inspiraţia din Marcuse, prin similitudinea
dintre aceste exigenţe suplimentare, impuse femeilor, şi mecanismele represiunii suplimentare,
care au fost adăugate de interesele dominaţiei organizării pulsiunilor cerută de principiul
realităţii.37 . În fine, Bourdieu afirmă că „cei dominaţi, aşa cum tocmai dominaţia i-a creat, pot
contribui la propria lor dominare”38 - inconştientul a ajuns să fie androcentric în urma unui
proces istoric îndelungat. 39
Referitor la praxis, Bourdieu consideră că „numai o acţiune politică
care va ţine cont, cu adevărat, de toate efectele dominaţiei ce se exercită graţie complicităţii
obiective dintre structurile încorporate şi structurile marilor instituţii în care se realizează şi se
reproduce nu doar ordinea masculină, ci întreaga ordine socială, va putea, pe termen lung, şi
profitând de contradicţiile inerente diferitelor mecanisme şi instituţii, să contribuie la dispariţia
treptată a dominaţiei masculine” 40
. Mişcarea gay şi lesbiană este considerată ca fiind o mişcare
de revoltă împotriva unei forme de violenţă simbolică, ce se opune „efectului de destin” indus de
categorizarea stigmatizantă 41.

Închei cu un citat ce exprimă sintetic dar elocvent perspectiva abordată în lucrare, dar şi
limitarea cercetării de dublul travaliu de socializare a biologicului şi de biologizare a socialului :
„aparenţele biologice şi efectele cât se poate de reale pe care le-a produs în corpuri şi în creiere,
un îndelungat travaliu colectiv de socializare a biologicului şi de biologizare a socialului îşi dau
mâna pentru a răsturna relaţia dintre cauze şi efecte şi pentru a face ca o construcţie socială
naturalizată să apară ca întemeierea în natură a diviziunii arbitrare care se află atât la originea
realităţii, cât şi a reprezentării realităţii, şi care reuşeşte să se impună uneori chiar şi în cadrul
cercetării”. 42
 Bibliografie

Beauvoir, Simone. Al doilea sex. Bucureşti : Univers, 1998

Bourdieu, Pierre. Dominaţia masculină. Bucureşti : Meridiane, 2003

Marcuse, Herbert. Eros and civilization. A philosophical inquiry into Freud. London :
Allan Lane the Penguin Press, 1969

Miroiu, Mihaela. Drumul către autonomie. Iaşi : Polirom, 2004

Zizek, Slavoj. Mapping ideology. New York and London : Verso, 1994

1
Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie, Iaşi : Polirom, 2004 28
2
Slavoj Zizek, „ How did Marx invent the Symptom?”, in Mapping Ideology, New York and London : Verso, 1994,
306
3
Bogdan Ghiu, Prefaţa la Dominaţia masculină, de Pierre Bourdieu, Bucureşti : Meridiane, 2003, 5
4
Slavoj Zizek, „How did Marx invent the Symptom?”, in Mapping Ideology, New York and London : Verso , 1994,
314-316
5
Bogdan Ghiu, Prefaţa la Dominaţia masculină, de Pierre Bourdieu, Bucureşti : Meridiane, 2003, 5
6
Delia Verdeş, Prefaţa la Al doilea sex, de Simone de Beauvoir, Bucureşti : Univers, 1998, 12
7
Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti : Univers, 1998, 38
8
Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti : Univers, 1998, 33-34
9
Ibid. , 34
10
Ibid., 31
11
Pierre Bourdieu, Dominaţia masculină, Bucureşti : Meridiane, 2003, 10
12
Ibid., 9.
13
Ibid., 10
14
Ibid., 11
15
Ibid.,72
16
Ibid., 61
17
Ibid., 15
18
Ibid.,18
19
Ibid., 18-23
20
Ibid., 27-29
21
Herbert Marcuse, Eros and civilization. A philosophical inquiry into Freud. London : Allan Lane the Penguin Press,
1969, 76
22
Pierre Bourdieu, Dominaţia masculină, Bucureşti : Meridiane, 2003, 30-33
23
Ibid., 35
24
Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti : Univers, 1998, 34
25
Pierre Bourdieu, Dominaţia masculină, Bucureşti : Meridiane, 2003 , 36
26
Ibid., 37
27
Sau ceea ce Althusser numea „aparate de stat ideologice”, vezi Louis Althusser, „Ideology and Ideological State
Apparatuses (Notes towards an Investigation)”, in Slavoj Zizek (ed.), Mapping Ideology, New York and London :
Verso, 1994, 100-141
28
Ibid., 40-41
29
Ibid., 47-48
30
Ibid., 48-49
31
Ibid., 52
32
Ibid., 56-57
33
Ibid., 60
34
Ibid.,72
35
Ibid.,76
36
Ibid., 80
37
Herbert Marcuse, Eros and civilization. A philosophical inquiry into Freud. London : Allan Lane the Penguin Press,
1969, 41
38
Pierre Bourdieu, Dominaţia masculină , Bucureşti : Meridiane, 2003, 96
39
Ibid., 88
40
Ibid., 97-98
41
Ibid., 99-100
42
Ibid., 13