UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

CAUZE ŞI CONSECINŢE
ECONOMICE
ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

COORDONATOR: STUDENT:
CONF. UNIV. DR. MARIN BADEA
 CAUZE ŞI CONSECINŢE ECONOMICE
ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

La 28 iunie1914, prinţul austriac Frant-Ferdinand efectua o vizită oficială la Sarajevo. A

fost asasinat, împreună cu soţia sa, de către Gavrilo Princip, un student bosniac. O lună mai
târziu Austro-Ungaria declara război Serbiei, acuzată că ar fi pregătit atentatul.
Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul războiului. Cauzele acestui prim conflict
mondial au fost mult mai adânci: progresul şi concurenţa economică, imperialismul şi
naţionalismul.
Progresul economic de-a dreptul fulminant care s-a înregistrat în decembrie 6-7 ale
secolului al IX-lea n-ar fi putut fi pe deplin perceput dacă nu s-ar lua în consideraţie inovaţiile
tehnologice realizate cu precădere în domeniul metalurgiei şi despre care se crede că au jucat un
rol analog aceluia al inovaţiilor din domeniul textilelor în epoca precedentă. Este epoca în care
şi-au făcut apariţia procedee noi de obţinere a oţelului (convertizorul Bessemer în 1856, cuptorul
Siemens-Martin cu vatră deschisă în 1864) la preţuri de cost foarte mult diminuate. Şi tot în
această epocă au apărut tehnologii cu mult mai performante pentru domenii precum chimia sau
apariţia energiei electrice şi care au revoluţionat domenii de activitate precum comunicaţiile
(telegrafia), industria uşoară (producţia de coloranţi), fotografia, explozibilii şi industria de
armament etc. Aceeaşi epocă de avânt cu totul deosibit al economiei, al componentei sale
industriale îndeosebi, pune în evidenţă şi o nouă relaţie între industrie şi ştiinţă, determinantă
fiind de acum ştiinţa, acesteia revenindu-i funcţia de forţă propulsivă a dezvoltării industriale.
Răspândirea, mai ales în forma popularizată, a operei lui Marx, validată în bună măsură de
apariţia din nou a crizelor economice periodice, în special cele de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului trecut, nu şi în ceea ce privea pauperizarea absolută a muncitorilor, au
facilitate ofensiva adepţilor gândirii economice socialiste mai ales în variantă revizionistă, dar şi
a unor curente radicale precum anarhismul şi mai apoi bolşevismul, astfel că doar noul val de
creştere economică din anii anteriori primului război mondial, pe fondul şi al dezvoltării ştiinţei,
cu descoperiri majore ca în fizică şi chimie aplicate rapid în domeniul tehnicii, au făcut să se
păstreze încă interesul pentru gândirea economică neoclasică, reprezentată viguros îndeosebi de
Şcoala de la Lausanne şi mai ales de cea engleză prin Alfred Marshall şi opera sa. Primul război
mondial, numit în epocă marele război, a schimbat multe dintre coordonatele economiei şi
implicit ale gândirii economice, liberalismul neoclasic ajungând într-o criză iremediabilă mai
ales în confruntarea cu practica economică de după 1919 şi marea criză din anii 1929-1933.
 Urmele negative ale război asupra economiei au fost deosebit de grele. Aşa a fost de pildă,
diminuarea potenţialului economic al fiecărei naţiuni intrate în vâltoarea războiului. În plan
industrial spre exemplu, puterea economică a Europei s-a redus la 40%, iar cel agricol la 30%
faţă de anul 1913. la finele războiului ţările europene mai deţineau 52% din comerţul mondial
comparativ cu 63% în 1913.
O altă consecinţă negativă se referă la balanţele de plăţi care au evoluat sub semnul
deficitelor. Monedele au cunoscut deprecieri substanţiale, cu excepţia dolarului american, la care
aveau să se raporteze acestea din urmă (lira sterlină cu 27%, francul francez cu 63%, marca
germană cu 98%).
Împrumuturile masive de e piaţa financiară internaţională la care au recurs mai toate
statele, furnizor fiind SUA, au făcut să se resimtă economia, povara acestor datorii fiind aruncată
pe umerii generaţiilor următoare.
Deosebit de gravă avea să fie alterarea raporturilor economice dintre naţiuni, revenirea la
normalitate realizându-se cu greu, mai ales că între ţările foste inamice a intervenit şi chestiunea
reparaţiilor de război, inclusă ca o clauză esenţială în textele tratatelor de pace.
Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost determinată în mod decisiv
de consecinţele războiului mondial. Problemele economice extrem de complicate apărute după
război au fost urmarea dezechilibrului economiei mondiale, rezultat din mutaţiile profunde în
producţia, în comerţul mondial, în sistemul valutar şi de credit dezorganizat.
Primul război mondial a mobilizat pe câmpul de luptă aproximativ 65 de milioane de
combatanţi, dintre care, la sfârşitul războiului, statisticile au înregistrat aproximativ nouă
milioane de decedaţi, 15 milioane de răniţi, cinci milioane de dispăruţi şi şapte milioane de
invalizi, dintre care aproximativ 300.000 cu 100% grad de invaliditate. Cele mai mari pierderi
s-au înregistrat în rândul populaţiei active masculine. După ocupaţia anterioară războiului,
decedaţii au fost în proporţie de 60-65% din rândul populaţiei active în agricultură, cuprinsă în
segmentul de vârstă 25-35 de ani4 ; această situaţie a fost determinată de faptul că bărbaţii cu
ocupaţii legate de activitatea industrială au constituit marea masă a celor mobilizaţi pe loc în
producţia destinată aprovizionării frontului. La aceste pierderi s-au adăugat decesele civililor
datorate operaţiunilor militare şi mortalităţii crescute din timpul războiului şi din cauza
condiţiilor proaste de igienă şi a bolilor. Tot atât de dezastruoase sunt consecinţele pe termen
lung ale acestor pierderi umane. În perioada războiului deficitul naşterilor s-a ridicat la 770.000
în Anglia, la 911.000 în Franţa, la 1.348.000 în Italia şi la 3.705.000 în Germania.
Implicaţiile economice ale acestor pierderi umane considerabile sunt evidente. În primul
rând, toate ţările europene antrenate în război, învinse sau învingătoare au prezentat o structură
dezechilibrată a forţei de muncă active. Pe plan european s-a înregistrat în cursul perioadei
interbelice o continuă scădere a ratei natalităţii, consecinţă directă a diminuării numărului
populaţiei masculine (la scăderea ratei natalităţii a contribuit într-o oarecare măsură şi
modificarea mentalităţii, în special în anii ’20, în privinţa valorilor familiei tradiţionale, proces
care a continuat de-a lungul întregului secol).
În completarea deficitului de forţă de muncă creat de război guvernele au făcut apel la
munca femeilor, copiilor, bătrânilor şi, în unele state şi la forţă de muncă din colonii. Pierderile
suferite în rândul forţei de muncă calificate şi utilizarea categoriilor de forţă de muncă enumerate
mai sus au determinat, într-o oarecare măsură, diminuarea calităţii, productivităţii şi implicit a
profitabilităţii procesului de producţie, în economiile interbelice.
Integrarea socială a numărului mare de invalizi de război care aveau dreptul la recompense
materiale din partea statelor împreună cu orfanii şi văduvele, a determinat un efort financiar
substanţial, bugetele naţionale şi aşa deficitare ca urmare a cheltuielilor de război urmate de cele
de refacere fiind serios grevate de sumele necesare plăţii respectivelor recompense.
Pierderile materiale au fost considerabile. Distrugerile au afectat în special ţările care au
servit drept câmp de bătălie în timpul conflictului: Franţa de Nord-Est, Belgia, Olanda, Italia de
Nord-Est, Serbia, România, Rusia Europeană. În anumite regiuni situaţia a fost dezastruoasă,
totul fiind în ruine: case, poduri, străzi, uzine, terenuri devenite necultivabile, etc.
Amploarea distrugerilor l-a determinat pe geograful Albert Demangeon să vorbească, în
Declinul Europei, despre o „zonă a morţii lungă de 500 km, largă de 10 până la 25 de km care
urmăreşte linia frontului şi care a fost transformată în deşert”; pentru a reface ceea ce s-a distrus
în patru ani au fost necesari 16 ani.
Cei patru ani de război pe teritoriul Franţei au distrus aproximativ 10% din avuţia
naţională: ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la scăderea
producţiei de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90%; pe ansamblu scăderea producţiei
industriale a atins aproape 35% mobilizarea generală ducând la închiderea a 50% din
întreprinderi.
Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari, dar a fost afectată de pierderea bogatelor
regiuni economice şi de uzura materialului existent. Între 1913 şi 1919, producţia de cărbune a
scăzut de la 190 la 108 milioane de tone, iar cea de grâu şi cartofi s-a redus la jumătate13. În
Rusia, prăbuşirea producţiei a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi 97%
la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de forţe între principalele
state ale lumii. În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de lider al economiei mondiale în
beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a rămas centrul sistemului internaţional şi a
continuat să joace un rol considerabil în lume.
 Experienţele războiului au condus către un tip de traumă colectivă naţională pentru toate
ţările participante la conflagraţie. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei
care au luptat în război au devenit cunoscuţi ca "generaţia pierdută", pentru că ei nu au mai fost
niciodată capabili să-şi revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru
prima oară în istoria conflagraţiilor, au murit în luptă mai mulţi oameni decât de boli, numărul
celor căzuţi la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor ucişi în luptă au
fost ridicate monumente în mii de oraşe şi sate.