Sunteți pe pagina 1din 17

CAIET

DE PRACTICA

Student: SEMENIUC VIOREL DUMITRU


Specializarea ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Anul III I.D.D.
Grupa nr. 3
I. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale

Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale este guvernată de principiile şi


normele legale cuprinse în legea administraţiei publice locale, lege cu caracter organic.

1. Autorităţiile administraţiei publice locale, natura lor juridică


şi actele pe care le emit sau le adoptă.

Autorităţile administraţiei publice în comune şi oraşe sunt consiliile locale,


comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice
locale şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe, în condiţiile legii.

1.1 Consiliile locale

Consiliile locale sunt compuse dintr-un număr de consilieri pe care legea îi


determină în funcţie de numărul populaţiei unităţii administrativ – teritoriale. Ei sunt
aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de
Legea privind alegerile locale.
Consiliul local ca autoritate deliberativă, este un organ colectiv de conducere
care îşi exercită atribuţiile în principal prin adoptarea unor acte normative, denumite
hotărâri.
Atribuţiile principale ale consiliilor locale (comunale,orăşeneşti, municipale) se
circumscriu în domeniul interesului local, constând din:
a) alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, după caz;
stabileşte, în limitele normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu;
b) aprobă statutul comunei sau al oraşului, precum şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului;
c) avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare
economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de
amenajare a teritoriului şi urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare
judeţeană, regională, zonală şi de cooperare transfrontalieră, în condiţiile legii;
d) aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a
rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte
impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;
e) aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de
funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului
propriu de specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor
autonome de interes local;
f) administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului;
g) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publică a comunei sau oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice
de interes local, în condiţiile legii;
h) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a comunei sau oraşului, după caz, în condiţiile legii;
i) înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes
local; urmăreşte, controlează şi analizează activitatea acestora; instituie, cu
respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare şi funcţionare
pentru instituţiile şi serviciile publice de interes local; numeşte şi eliberează din
funcţie, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice de interes local, precum şi
pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa; aplică sancţiuni disciplinare, în
condiţiile legii, persoanelor pe care le-a numit;
j) hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local;
exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la
societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor
societăţi comerciale; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, membrii
consiliilor de administraţie ale regiilor autonome de sub autoritatea sa;
k) analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare
necesare în vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local
pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi
fenomenelor meteorologice periculoase;
l) stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea
drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de
comunicaţii de interes local;
m) aprobă, în limitele competenţelor sale, documentaţiile tehnico-economice
pentru lucrările de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea
realizării acestora;
n) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare
necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie,
sănătate, cultură, tineret şi sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva
incendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea sa; urmăreşte şi controlează
activitatea acestora;
o) hotărăşte, în localităţile cu medici sau cu personal sanitar în număr
insuficient, acordarea de stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi,
potrivit legii, în scopul asigurării serviciilor medicale pentru populaţie; asemenea
facilităţi pot fi acordate şi personalului didactic;
p) contribuie la organizarea de activităţi ştiinţifice, culturale, artistice, sportive
şi de agrement;
q) hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice; analizează activitatea
gardienilor publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie
civilă, în condiţiile legii, şi propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestora;
r) acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul
creşterii calităţii vieţii; contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în
valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor
naturale, în condiţiile legii;
s) contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; asigură
protecţia drepturilor copilului, potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru
repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de
binefacere de interes local;
t) înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie,
baze sportive şi asigură buna funcţionare a acestora;
u) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de
obiective de interes public local;
v) conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de
cetăţean de onoare al comunei sau al oraşului;
w) asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă, în condiţiile
legii.
x) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice
române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în
vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte
de interes public local; hotărăşte înfrăţirea comunei sau oraşului cu unităţi
administrativ-teritoriale similare din alte ţări;
y) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la
asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în
vederea promovării unor interese comune;
z) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
Consiliul local exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.

1.2. Primarii localităţiilor

Sunt aleşi de populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ – teritorială


respectivă, pe baza scrutinului uninominal.
În esenţă, primarul fiind definit ca autoritate executivă, el are drept principale
atribuţii organizarea executării şi executarea în concret a legilor, hotărârilor de
guvern, precum şi a hotărârilor consiliului local.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei
publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei
publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează.
Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în
condiţiile legii.
Principalele atribuţii ce revin primarului sunt:
a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor
Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile
necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter
normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei
publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;
b) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în
care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl
sesizează pe prefect;
c) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu
privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia
măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii;
d) prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări,
privind starea economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu
atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări
asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;
e) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;
f) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
g) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul
local şi comunică de îndată consiliului local cele constatate;
h) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale
statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile
publice din comună sau din oraş, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite
în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre;
i) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei,
jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au
obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii;
j) îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform
angajamentelor contractuale;
k) ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;
l) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau
a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele
moravuri, la ordinea şi liniştea publică;
m) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare
puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;
n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale,
în condiţiile legii;
o) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl
supune spre aprobare consiliului local;
asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor
urbanistice zonale şi de detaliu;
p) asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;
q) asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei
sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului
rutier şi pietonal, în condiţiile legii;
r) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi
parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;
s) conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare
civilă şi de autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi
ajutor social;
ş) îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;
t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;
ţ) propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul
de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a
aparatului propriu de specialitate;
u) numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul
propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia
secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile
legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local;
v) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului
public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului;
x) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la
dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe;
y) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de
orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei
sau a oraşului, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru
asigurarea scurgerii apelor mari.
Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte
normative, precum şi însărcinările date de consiliul local.
În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau
individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică
sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului
sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul
propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu
activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la
îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale.
2. Primarul localităţii – autoritate publică, ce reprezintă
şi promovează interesul local.
Primarul îndeplineşte o dublă calitate:
- aceea de reprezentant al statului în unitatea administrativă – teritorială respectivă. În
această calitate el exercită atribuţii de ofiţer de stare civilă şi este persoana sub
îndrumarea căreia se realizează activitatea de autoritate tutelară şi stare civilă;
- aceea de reprezentant al localităţii a cărei populaţie l-a ales. Altfel, primarul este
reprezentantul comunei sau oraşului în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din
ţară sau din străinătate, precum şi în justiţie.
II. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

1. Principiile contenciosului administrativ

În statul de drept existenţa contenciosului administrativ este condiţionată de


aplicarea a două principii: principiul respectării drepturilor legal dobândite şi principiul
obligativităţii Statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti.

Este necesar ca persoana să fie sigură că raporturile juridice, încheiate în mod


legal, în cadrul ordinii de drept existente, sunt intangibile. Atât activitatea fiinţei umane
cât şi aceea a Administraţiei (centrale sau locale) se caracterizează prin posibilitatea de a
scruta viitorul în estimările efectuate. Prevederea este garantată numai dacă persoanele
şi Administraţia au siguranţa în durabilitatea raporturilor juridice pe care şi-au întemeiat
şi orientat activităţile.

2. Noţiunea contenciosul administrativ

Administraţia Statului are sarcina de a asigura aplicarea legilor, de a edicta acte


normative in scopul executării legilor, de a asigura funcţionarea serviciilor publice, de a
lua măsuri pentru executarea contractelor administrative, ocrotirea drepturilor
persoanelor şi satisfacerea cerinţelor acestora, menţinerea ordinii publice. Dacă uneori,
în îndeplinirea acestor sarcini, Administraţia lezează drepturile sau interesele
persoanelor, acestea pot formula o reclamaţie, o contestaţie juridică, rezolvată în mod
contencios de către organele componente.

3. Ramurile contenciosului administrativ

S-a considerat contenciosul administrativ ca fiind alcătuit din patru ramuri:


contenciosul de plină jurisdicţie, de anulare, de interpretare şi de represiune. Această
diviziune devenită clasică datorită jurisprudenţei Consiliului de Stat din Franţa a fost
adoptată în multe din statele europene, deşi ea nu corespunde, în total, sistemului
consacrat în aceste state.
Există un contencios obiectiv atunci când situaţia contenciosului este determinată
de o problemă de drept obiectiv şi un contencios subiectiv atunci când se pune în cauză
existenţa şi întinderea unor drepturi subiective ale reclamantului.

În contenciosul de anulare, instanţa judecătorească pronunţă anularea actului


administrativ ilegal, dacă constată neconcordanţa actului administrativ cu starea de
legalitate.

Daca actul administrativ ilegal a produs daune, acestea pot fi cerute la o alta
instanţa şi uneori cu altă procedura, instanţa judecând, în fond, atât din punct de vedere
al dreptului cat şi al faptelor.

În contenciosul de plina jurisdicţie, competenţa judecătorilor este mai mare şi


totodată decizia lor nu se limitează numai la anularea unui act ilegal, ci pot dispune şi
alte masuri precum: recunoaşteri de drepturi subiective, restituiri, reintegrări,
despăgubiri şi chiar eventual modificarea unui act administrativ.

Aceasta competenţa mai larga a judecătorilor este recunoscuta atunci când sunt
chemaţi sa soluţioneze o problema de drept subiectiv, şi când în constatarea făcută, se
recunoaşte reclamantului existenţa unui asemenea drept. In acest mod, contenciosul
subiectiv din punct de vedere al constatării, este, în general, şi un contencios de plina
jurisdicţie din punct de vedere al deciziei.

ORGANIZAREA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ROMÂN


PRIN LEGEA NR. 29/1990

1. Regrese faţă de Legea contenciosului administrativ din 1925.

Considerăm că reglementarea realizata prin Legea nr. 29/1990 nu se ridica la


înălţimea cerinţelor actuale privind garantarea efectiva şi eficientă a apărării drepturilor
şi libertăţilor omului, a înlăturării arbitrariului şi abuzurilor posibile ale Administraţiei.
Sub acest aspect chiar în raport cu legea contenciosului administrativ din 23 decembrie
1925, care avea multe lacune, remediate ulterior prin contribuţia doctrinei şi
jurisprudenţei, unele reglementari din Legea nr. 29/1990 apar ca un regres.
Aşa de exemplu, în art. 2 enumerarea actelor administrative care nu pot fi atacate
în justiţie este amplificată faţa de Legea din 1925 şi totodată se menţine distincţia
criticabilă dintre actele administrative de autoritate şi actele de gestiune.

De asemenea, prin alin. 2 al art. 6 a) Legii nr. 29/1990 se stabileşte că judecarea


acţiunilor de contencios administrativ se face de tribunal, sau de curtea de apel, dar "în
complet format din doi judecători", iar nu din trei judecători, conform reglementarii
cuprinsă în art. 9 al Legii din 1925. Prin urmare, in concepţia legiuitorului din 1990,
acţiunile de contencios administrativ nu prezintă aceeaşi importanţa ca celelalte acţiuni
(civile, penale etc.) pe care tribunalele le judecă în complet format din trei judecători, şi
de aceea stabileşte un complet format din doi judecători, ca la nivelul judecătoriilor. Dar
practica judiciară din perioada interbelica a arătat importanţa similară a acţiunilor de
contencios administrativ in raport cu celelalte acţiuni judecate de Curţile de Apel de
atunci. Faptul că în sistemul legii române s-a organizat un singur grad de jurisdicţie, la
tribunale, sau la curţile de apel, cu recurs la Curtea Suprema de Justiţie, constituie un
temei în plus pentru garantarea unei judecaţi, la secţiile de contencios administrativ, cel
puţin egale în importanţă cu aceea de la celelalte secţii. Consecvent acestei concepţii
discriminatorii a acţiunilor de contencios administrativ faţă de celelalte acţiuni judiciare,
în art. 14 din Legea nr. 29/1990, o atare hotărâre a instanţei jurisdicţionale este denumita
"sentinţă", iarăşi ca la nivelul judecătoriilor, noţiunea de sentinţă fiind utilizată pentru
hotărârile tribunalului şi curţii de apel in loc de "decizie", aşa cum era definită şi în art.
11 din Legea contenciosului administrativ din 1925, în concordanţă cu natura juridica a
actelor administrative care sunt decizii.

2. Actele administrative de autoritate şi actele de gestiune.

Se consideră că Statul are o dublă personalitate juridica şi anume: o personalitate


de drept public în temeiul căreia el poate fi titular de drepturi de putere publică şi o
personalitate de drept privat, care-i dă folosinţa drepturilor patrimoniale, asemănătoare
cu personalitatea pe care o au persoanele fizice.
În doctrină s-au definit actele emise de Stat în exerciţiul calităţii sale de putere
publica, acte de autoritate. Ele constau în declaraţiuni de voinţa ce alcătuiesc acte
juridice cu caracter unilateral şi executoriu, emanând de la autorităţile administrative
ale Statului şi emise în scopul funcţionarii serviciilor publice.
Actele de gestiune au fost definite ca actele juridice cu caracter contractual,
sau făcute pentru valorificarea unor drepturi contractuale, emise de Stat in calitate de
persoana juridică de drept privat şi pentru administrarea patrimoniului său.

Se cuvine a mai fi făcută o distincţie asupra naturii patrimoniului administrat de


Stat sau autorităţi publice. Acest patrimoniu poate fi public sau privat de unde şi
posibila distincţie dintre actele de gestiune săvârşite asupra patrimoniului public (care
intră sub jurisdicţia normelor speciale de drept administrativ) şi actele de gestiune ce
privesc patrimoniul privat, asupra cărora au aplicare normele dreptului comun.
CONDITIILE DE ADMISIBILITATE ALE ACTIUNILOR DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Prin condiţii de admisibilitate se înţeleg acele cerinţe pe care acţiunile intentate,


în temeiul actelor normative, trebuie sa le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa
sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Ele se pot referi la patru
categorii de cerinţe : a) la condiţii referitoare la calitatea reclamantului; b) la natura
actului administrativ supus judecaţii; c) la forme şi termene şi d) la absenta unor cauze
de neprimire, care ar putea duce de la început la respingerea acţiunii.

Cercetarea acestor condiţii este prealabila judecaţii fondului, deoarece judecătorii


trebuie sa verifice mai întâi daca reclamantul are calitatea de a sta în instanţa, daca
instanţa este competenta de a judeca litigiul şi sa se pronunţe asupra actului
administrativ pus în cauză, daca acţiunea este intentată cu respectarea formelor şi
termenelor cerute de lege, daca legea nu a stabilit cauze de neprimire în anumite cazuri
când actele administrative nu pot fi atacate în justiţie şi numai după aceea sa procedeze
la judecarea motivelor pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea sa. Când una din
aceste condiţii de admisibilitate lipseşte, acţiunea urmează a fi respinsa fără a se mai
proceda la judecarea motivelor de fond.

1. Condiţii referitoare la calitatea reclamantului

Aceste condiţii se referă:


a) la calitatea reclamantului de a sta in justiţie
şi
b) la dovada vătămării unui drept al sau.

a) Legea nr. 29/1990 in alin. 1 al art. 1 stabileşte ca au calitatea de a sta în justiţie


doua categorii de persoane: persoanele fizice şi persoanele morale sau juridice, fie ca
aceste persoane juridice sunt de drept public sau de drept privat. În noţiunea de persoana
fizica se cuprind şi funcţionarii publici.
b) Legea nr. 29/1990, în acelaşi alineat l al art. 1, cere persoanei condiţia de a
dovedi ca a fost vătămata în drepturile sale recunoscute de lege pentru a se putea adresa
instanţei judecătoreşti competente în scopul anularii, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzata.
Astfel, din punctul de vedere al calităţii reclamantului, contenciosul administrativ
roman este un contencios subiectiv, deoarece reclamantul nu poate sta în instanţa decât
în măsura în care actele şi operaţiunile administrative îi vatămă drepturile lui subiective.
2. Condiţii referitoare la natura actului administrativ

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 29/1 990, acţiunile persoanei vătămate în
drepturile sale nu se pot îndrepta decât împotriva a doua categorii de acte:
a) în contra actelor administrative
şi
b) in contra refuzului nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva
cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

În primul caz acţiunea este îndreptata în contra unui act pozitiv al Administraţiei,
în al doilea caz acţiunea este îndreptata în contra tăcerii sau refuzului Administraţiei de
a rezolva cererea privitoare la un drept, echivalându-se tăcerea cu un refuz nejustificat
de rezolvare a cererii referitoare la un drept (şi nu cu o aprobare tacită ca în dreptul
comun).
Actele administrative sunt acte juridice care emana de la autorităţile
administrative. Astfel, criteriul care predomina în caracterizarea actelor administrative
nu este criteriul material, ci cel organic, format după natura organului de la care emana,
indiferent de obiectul lor.
Drept urmare, sunt excluse din competenţa instanţelor de contencios
administrativ actele cu caracter legislativ, chiar în cazul când nu ar fi legi, ci acte
administrative în forma de lege.

3. Condiţii referitoare la forme şi termene

În primul alineat al art. 5 din Legea nr. 29/1 990 se stabileşte ca înainte de a cere
instanţei jurisdicţionale competente anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel
care se considera vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului sau, în termen de 30 de
zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului
prevăzut la art. 1 alin. 2, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în
termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia.
În aliniatul 2 al art. 5 se dispune ca în cazul în care cel care se considera vătămat
nu este satisfăcut de soluţia data reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de
30 de zile de la comunicarea soluţiei.
În aliniatul 3 al art. 5 se prevede că daca cel care se considera vătămat în dreptul
sau s-a adresat cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a
emis actul, termenul de 30 de zile, se calculează de la comunicarea de către acea
autoritate a soluţiei date reclamaţiei.

Alineatul 4 al art. 5 statorniceşte ca sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul


în care autoritatea administrativa emitentă sau autoritatea ierarhic superioara nu rezolva
reclamaţia în termenul prevăzut în art. 1 .
În alin. 5 al art. 5 se statuează că în toate cazurile, introducerea cererii la instanţa
nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a
carei anulare se cere. Aşadar, dacă după expirarea termenelor mai sus arătate persoanele
nu s-au adresat instanţelor de contencios administrativ, ele nu sunt decăzute definitiv
din dreptul lor, care a făcut obiectul cererii, ci pot să reitereze cererea după procedura
stabilită în art. 5 al Legii nr. 29/1990, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării
actului administrativ a cărui anulare se cere.

4. Absenţa unor cauze de neprimire

Chiar daca acţiunile intentate în temeiul Legii nr. 29/1990 întrunesc toate cele trei
categorii de condiţii enumerate, totuşi ele pot fi respinse de la început, fără să se
procedeze la judecarea fondului litigiului, fie că actul este legal sau ilegal, fie ca vatămă
sau nu drepturile recunoscute de lege reclamantului, atunci cand se poate opune
reclamantului anumite cauze de neprimire stabilite de art. 2 al aceleiaşi Legi nr.
29/1990. Aceste cauze de reprimire pot fi de doua categorii:
A) cauze de neprimire rezultând din natura actului;
B) cauze de neprimire rezultând din existenţa unui recurs paralel.

A. Cauze de neprimire rezultând din natura actului.

Cu toate ca în Statul de drept, în activitatea sa Administraţia se conformează


principiului legalităţii, totuşi unele categorii de acte administrative sunt sustrase oricărui
control judecătoresc.
Astfel, în temeiul art. 2 litera a din Legea nr. 29/1990 nu pot fi atacate în justiţie:
 actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi
Guvern;
 actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de
conducere din cadrul Parlamentului;
 actele administrative referitoare la siguranţă interna şi externa a Statului,
precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care
România este parte;
 masurile urgente luate de organele puterii executive, pentru evitarea sau
înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise
ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor
de păduri, epidemiilor, şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.

În ce priveşte actele administrative ale organelor de conducere din cadrul


Parlamentului în jurisprudenţa noastră din perioada interbelica s-a constatat ca alături de
organele parlamentare există o serie de birouri şi servicii administrative compuse din
funcţionari de cariera şi care înfăptuiesc o activitate administrativă fără legătura cu
exerciţiul funcţiunii parlamentare. Înalta Curte de Casaţie a considerat ca actele emise
de Preşedinţii corpurilor legiuitoare în calitatea lor de şefi ai acestor servicii pot fi acte
administrative supuse controlului judecătoresc, deoarece în aceasta calitate ei
îndeplinesc însărcinări de organe administrative propriu zise

B. Cauze de neprimire rezultând din existenţa unui recurs paralel.

Acţiunile introduse la instanţele de contencios administrativ, prevăzute de legea


din 1990, mai pot fi declarate inadmisibile, pentru motivul că reclamantul are la
dispoziţie un recurs paralel şi anume o altă cale de atac, de natură judecătorească prin
care poate obţine o satisfacţie echivalentă.

Teoria recursului paralel nu are drept efect de a sustrage anumite acte


administrative oricărui control judecătoresc, ci de a tăgădui instanţelor de contencios
administrativ, investite cu o competenţă generală în aceasta materie, competenţa de a
judeca anumite acte, pentru atacarea cărora legile speciale au instituit jurisdicţiuni pe căi
de atac speciale.

Astfel, Legea nr. 29/1990 în art. 2 litera c dispune că nu pot fi atacate în justiţie
actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege
speciala, o alta procedura judiciară.

Bibliografie :
Mihai T. Oroveanu –Tratat de Drept Administrativ
III. Speţe întâlnite în activitatea de practică

1. Reziliere unilaterală, de către consiliul local, a unui contract de


concesiune.

Numitul B.T. a chemat în judecată Consiliul local Milişăuţi solicitând instanţei


anularea Hotărârii consiliului local prin care s-a reziliat contractul de concesiune
încheiat între primarul comunei şi B.T. cu privire la un teren.
Reclamantul B.T. a susţinut că în anul 1995 a dobândit sub formă de concesiune o
suprafaţă de 1000 mp teren, în scopul construirii unei locuinţe, pentru care s-a achitat de
obligaţia de a plăti taxele de concesiune. A mai arătat reclamantul că în mod ilegal
consiliul local Milişăuţi a reziliat unilateral contractul de concesiune, fiindu-i afectate
astfel drepturile rezultând din executarea contractului de concesiune.
Prin întâmpinare Consiliul local a arătat că reclamantul nu a respectat prevederile
contractului de concesiune în sensul că nu a început executarea construcţiei în termenul
de 1 an prevăzut la art. 7 din contractul de concesiune. De asemenea a invocat
prevederile art. 35 alin c) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, care
prevede posibilitatea rezilierii unilaterale de către concedent a contractului de
concesiune în cazul nerespectării clauzelor contractuale de către concesionar.
Instanţa de contencios administrativ a admis acţiunea şi a anulat hotărârea
Consiliului local făcând aplicarea art. 1020 şi 1021 Cod civil, in sensul că numai o
instanţă judecătorească putea pronunţa desfiinţarea contractului, Consiliul local
depăşind astfel competenţele sale legale.
2. Plângere împotriva Dispoziţiei primarului prin care s-a respins o
notificare formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Numitul L.I. s-a adresat instanţei cu o plângere prin care a solicitat anularea Dispoziţiei
primarului comunei Milişăuţi prin care i s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr.
10/2001 ce avea ca obiect restituirea în natură a unui teren sau acordarea de despăgubiri în
echivalent.
L.I. a susţinut că în anul 1945 a dobândit, sub formă de împroprietărire, un teren situat
în comuna Milişăuţi care ulterior, în anul 1950, a fost preluat abuziv de stat şi atribuit unei alte
persoane, A.S. Consideră că în mod ilegal şi nejustificat primarul comunei Milişăuţi, prin
dispoziţie, i-a refuzat cererea, pe motivul că terenul pe care îl pretinde este exceptat de la
aplicarea Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile prevederile Legii fondului funciar, nr. 18/1991.
Prin întâmpinare, primarul a arătat că terenul pretins de reclamant pe calea prevăzută de
Legea nr. 10/2001 a mai fost solicitat de acesta şi în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului
funciar. Reclamantului i s-a eliberat chiar şi titlu de proprietate pentru terenul în cauză.
Acelaşi teren a mai fost solicitat în temeiul legii nr. 18/1991 şi de o altă persoană, A.S.,
căreia i s-a eliberat un al doilea titlu de proprietate. Între cei doi a avut loc un litigiu la instanţa
de judecată în urma căruia s-a stabilit că persoana îndreptăţită la reconstituirea dreptului de
proprietate este A.S iar numitului L.I. i s-a anulat titlul de proprietate.
În aceste condiţii primarul a invocat prevederile art. 8 pct. 1 din Legea nr. 10/2001
potrivit căruia "nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este
reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată….".
Instanţa constată că plângerea reclamantului este nefondată, în cauză fiind aplicabile
prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de L.I. împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat de către Curtea de
Apel care a constatat aplicarea corectă a prevederilor legale în cauză.