Sunteți pe pagina 1din 1

În ultimele decenii de existență, Uniunea Sovietică era formată din 15 Republici Sovietice

Socialiste (RSS), denumite de cele mai multe ori simplu, Republici Sovietice. În interiorul URSS,
republicile se mai numeau și republici unionale. Toate acestea erau republici socialiste și toate, cu
excepția Rusiei, aveau propriul lor partid comunist. Toate cele 15 republici sunt acum țări
independente, iar 12 dintre ele, excepție făcând țările baltice, fac parte din Comunitatea Statelor
Independente.

Din punct de vedere constituțional, Uniunea Sovietică era o confederație. În conformitate cu articolul
72 al constituției sovietice din 1972, fiecare republică își rezerva dreptul să părăsească uniunea. De–a
lungul întregii perioade a războiului rece, această prevedere a fost considerată inoperantă, însă, în
decembrie 1991, articolul 72 a fost folosit pentru dizolvarea Uniunii Sovietice în momentul în
care Rusia, Ucraina și Belarus au părăsit URSS–ul.

În practică URSS–ul era o entitate foarte puternic centralizată încă din momentul creării sale în 1922,
și așa a rămas până la mijlocul deceniului al nouălea, când forțele politice eliberate de reformele
lui Mihail Gorbaciov au dus la slăbirea controlului Moscovei asupra republicilor constituente, până
acolo încât s–a ajuns la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

În conformitate cu constituția adoptată în 1936 și modificată de–a lungul timpului până în octombrie
1977, fundamentul politic al Uniunii Sovietice era format de Sovietele Deputaților Poporului. Aceste
soviete existau la toate nivelurile ierarhiei administrative, cu Uniunea Sovietică ca un tot sub
controlul Sovietului Suprem cu sediul la Moscova.

Împreună cu ierarhia administrativă de stat, exista o structură paralelă a organizațiilor de partid, care
permitea CC al PCUS să exercite un control foarte eficient asupra republicilor. Organele administrației
de stat primeau directive de la organele de partid, iar numirile tuturor oficialilor de partid și de stat la
nivel republican aveau nevoie de aprobarea organelor centrale de conducere ale partidului. Practica
generală în republicile sovietice, altele decât Rusia, era aceea ca șeful statului constituent al federației
să fie un oficial local, în timp ce secretarul general al partidului comunist republican să fie din afara
republicii.

Fiecare republică avea un set de simboluri de stat unice: steag, stemă și, cu excepția RSFS Rusă, imn
național.