FAMILIA ROMANĂ

Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor
următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toţi
cei care locuiesc într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).
Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină
asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater
familias este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei
(mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei
(servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor
mobile şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea
acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.
Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin
aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.
El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care
îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe
trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în
afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la
moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie).
El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea,
sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă
această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul roman
a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei şi în consecinţă să
limiteze autoritatea tatălui.
Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act
juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el. Din secolul al II-lea î.Hr. a
apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui;
aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a
administra autonom bunurile lor.
Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea
puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa.
Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui
bărbat: era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei.
Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas)
cu cea a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci
putea să plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca
sclavilor. Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea
lânii.
Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se
perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se
emancipează, devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi
educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care,
pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea
d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a
pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi
manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.
În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea
corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de
viaţă (doar circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi 20% ajunge la
60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca
stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un
băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar
acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata
comitia).
Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater
familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea
ca după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.
Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l
recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de
altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav. Datorită condiţiilor precare în care se
făceau naşterile (de multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor
născuţi, băieţii erau declaraţi abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta,
numită dies lustricus, este zi de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul
oraşului, moment în care primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l
proteja de deochiat pe nou-născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din
aur sau argint) pe care acesta o va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru băiat se
organizează, în timpul sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta
(marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilis. Odată cu toga copilăriei erau
lepădate şi aceste bullae, fetele le consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor
protectori ai casei. Le atârnau de gâtul acestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în
registrul tribului unde merge însoţit de părinţi şi prieteni. După aceasta este considerat
cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a mulţumii zeilor. Un mare banchet încheie
această sărbătoare.
Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi
părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o
treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a
fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De
exemplu, majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de
ani nu s-au putut s-au baza pe taţi; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai
important în procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.
 CASA ROMANĂ

La romani, orice locuinţă reprezenta un templu dedicat zeiţei Vesta. Pe parcurs, cu cât
imperiul se extindea şi prospera, cu atât locuinţele romane deveneau tot mai elegante şi
luxoase. Unele din marile inovaţii au fost introducerea ferestrelor din sticlă sau utilizarea
cimentului.
Romanii cei mai săraci (populaţia agrară şi pastorală) locuiau în colibe din lut şi lemn,
cu acoperiş din stuf şi dotat cu o vatră.

Plebeii (romanii de clasă inferioară şi mijlocie), dar şi membrii claselor ecvestre

locuiau în locuinţe colective urbane, blocuri de apartamente numite Insula. Insulaera alcătuită
din două părţi:partea inferioară care era utilizată ca depozit/magazin (tabernae) în care se
desfăşurau activităţi comerciale şi afaceri, şi partea superioară ce servea ca locuinţă.
Locuinţele aveau acces la apă. Erau construite din lemn, cărămizi din lut şi ciment, însă erau
vulnerabile la incendii şi cutremure. Într-o singură insulă cu 7 apartamente puteau locui 40 de
romani pe 330 m2. O insula putea atinge o înălţime de 17-20 metri. Locatarii aveau prostul
obicei de a-şi arunca excrementele de pe fereastră direct în stradă şi pe alei.

Domus era o locuinţă urbană individuală specifică claselor superioare şi elitelor

tradiţionale. Domus era alcătuit din mai multe camere, curţi interioare, grădini şi ziduri cu
picturi minuţios realizate. Locuinţele erau construite din lemn, ciment şi cărămizi. Acoperişul
era alcătuit din ţigle. Avea acces la apa adusă prin ţevi subterane. Holul de intrare
(vestibulum) conducea într-o cameră centrală (atrium), care era punctul central al oricărui
domus și ducea către dormitoare (cubicula), sala de mese (triclinium), camera de zi de studiu
(tablinum), bucătăria (culina) şi magazia cu vedere spre stradă (tabernae). În atrium se afla
statuia/altarul dedicat zeului casei, iar pe pereţi se găseau amplasate măştile mortuare ale
strămoşilor. În dormitorul principal era un pat din lemn şi o canapea. În sala de mese erau trei
canapele în jurul unei mese. În sala de studiu se studia sau se făceau afaceri, fiind amplasate
birouri. În atrium erau întâmpinaţi clienţii şi oaspeţii. Aici se afla mobilier scump pentru a
impresiona musafirii şi a da senzaţia de rafinament. Deasupra era o deschidere în acoperiş
(compluvium), ce asigura lumina naturală, iar în zilele ploioase cădea prin deschidere apă
de ploaie ce umplea bazinul de scurgere (impluvium) din marmură ornamentat cu mozaic.
Bucătăria era întunecată căci nu exista un coş de fum. Aici lucrau doar sclavii care
preparau mâncarea. Fiecare domus mai avea o ieşire secretă (posticum) prin care membrii
familiei puteau ieşi din casă fără a fi observaţi.

Villa era locuinţa specifică patricienilor şi senatorilor. Erau două tipuri de villa:villa
urbană care era amplasată lângă oraş şi Villa Rustica, o fermă locuită de servitori şi sclavi.
Stăpânii veneau acolo doar pentru a-şi supraveghea producţia agricolă şi activităţile
comerciale sau pentru a se relaxa. Villa era tipul de locuinţa romană cel mai elegant, construit
din mai multe materiale:ciment, cărămizi, marmură. Podelele erau acoperite de mozaicuri, iar
pereţii erau ornamentaţi cu fresce, iar acoperişul era susţinut de coloane din marmură. Villa
cuprindea ziduri pictate, grădini şi statui. Un complex de villa era alcătuit din „pars urbana”,
unde locuia stăpânul şi familia sa, „pars rustica”, unde locuia şeful sclavilor şi servitorilor ce
îşi desfăşurau activităţile (de asemenea cuprindea şi grajduri pentru animale) şi „villa
fructuaria” (depozite şi magazii). O villa putea cuprinde birouri, un mic templu, băi, terme,
săli de mese şi o bucătărie şi era dotată cu hipocaust-sistem de încălzire în pardoseală pentru
terme. Etalarea rafinamentului şi a stilului de viaţă luxos era necesară pentru orice patrician
căci îi asigura prestigiul şi influenţa la nivel local.