MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

TEMA 6. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

1

Unităţi de conţinut:

6.1 Etape premergătoare privind dezvoltarea Sistemului Monetar European .

6.2 Crearea Sistemului Monetar European: principii, funcţionare, limite.
6.3 Banca Centrală Europenă şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

Obiectivele studiului
§ să recunoască conceptul de bază cu privire la Sistemul Monetar European
§ să formuleze principiile de bază ale Sistemului Monetar European
§ să distingă principalele etape în evoluţia Sistemului Monetar European
§ să analizeze activitatea Republicii Moldova în cadrul organismelor financiar- europene
§ să distingă punctele slabe şi punctele forte ale Uniunii Europene

Cuvinte cheie:
sistem monetar european, şarpe monetar, Fondul European de Cooperare Monetară, integrare
monetară

6.1. Etapele premergătoare ale Sistemului Monetar European.

Sistemul monetar european a răspuns într-un mod satisfăcător, scopului pentru care a fost creat şi
anume asigurarea unei strânse cooperări între ţările comunitare, care să ducă la realizarea stabilităţii
monetare şi la evoluţia neinflaţionistă a preţurilor.
Promotorii procesului de integrare economică europeană au fost conştienţi de faptul că pe măsura
adâncirii procesului de integrare şi realizare a pieţei interne unice, va fi nevoie la un moment dat de
politici economice şi monetare comune, în măsură să asigure buna funcţionare a noii economii şi pieţe
europene.
Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în anii 1950, odată cu planul ,,Planul
Schuman” (făcut public la data de 9 mai 1950) de creare a Comunităţii Europene a Carbunelui şi
Oţelului şi cu semnarea a trei tratate fundamentale: [97, p. 114]
· anul 1951, când se semnează, Tratatul de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a
Carbunelui şi Oţelului la (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, 18 aprilie 1951);
· anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE),
ambele tratate semnate pe 25 martie 1957.
Tratatul de la Roma precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul european de integrare
trebuie să considere politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente rezultante ale unui consens
reciproc.

1
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Această prevedere a fost greu transpusă în practică deoarece politicile în cadrul cursurilor de
schimb şi de rezolvare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi au rămas în sarcina FMI. Totuşi, în cadrul CEE a
fost creat Comitetul Monetar, alcătuit din câte un reprezentant al băncilor centrale din ţările integrate şi 2
doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările
membre, care prin activitatea lor au realizat o armonizare a politicilor monetare şi soluţionare a detaliilor
tehnice de funcţionare a noii comunităţi monetare.
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a
necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Drept urmare, principala problemă a CEE în anii '60, pe linie monetară, a fost ajustarea cursurilor
de schimb care puteau să influenţeze negativ asupra realizării uniunii vamale şi a viitoarelor politici
sectoriale, cu deosebire asupra realizării Politicii Agricole Comunitare. A fost aplicat în practică
principiul FMI privind fixitatea cursurilor de schimb, dar şi căile de soluţionare a dezechilibrelor
balanţelor de plăţi.
În cadrul economiei mondiale s-a înregistrat o supraevaluare a dolarului american cu consecinţe
negative asupra contului curent al SUA (deficit), precum şi cu ieşiri masive de capital din această ţară. În
ceea ce priveşte monedele ţărilor integrate în CEE se poate aprecia că au înregistrat devalorizări succesive
ceea ce a condus la o primă realiniere a mecanismelor cursurilor de schimb, în anul 1969.
Finanţarea politicilor sectoriale din Comunitatea Europeană a necesitat urgentarea procesului de
integrare monetară şi de realizare a Sistemului Monetar European, proces declanşat în anul 1969.
Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE), către care a fost orientată întreaga politică au
vizat: [28, p. 136 ]
· realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;
· realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;
· realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
În urma Acordurilor de la Bretton Woods, semnate la 22 iulie 1944, a devenit obligatorie pentru
băncile centrale din statele semnatare menţinerea cursului de piaţă al monedelor naţionale în raport cu
dolarul SUA în cadrul unei marje de fluctuaţie de ± 1% faţă de paritatea declarată.
Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) a fost creată de Organizaţia pentru cooperare Economică
Europeană în urma unui Acord semnat la 1 iulie 1950, în contextul în care comerţul exterior european se
desfăşura numai în dolari SUA, (monedele ţărilor participante nefiind convertibile).
Uniunea Europeană de Plăţi cuprindea o zonă în care se derula cca. 70% din comerţul mondial
fapt ce a determinat să fie considerată mai mult decât un aranjament regional.
Uniunea Europeană de Plăţi a avut de făcut faţă la mai multe dificultăţi: deteriorarea raporturilor de
schimb al ţărilor europene, accentuarea procesului inflaţionist, criza economiilor vest europene,
instabilitatea climatului politic şi economic, deficite ale contului curent etc. O parte din ţările membre au
considerat că UEP nu le slujeşte interesele, fapt ce a condus la dizolvarea acesteia în anul 1958.
Uniunea Europeană de Plăţi a fost înlocuită de Aranjamentul Monetar European (EMA) constituit
în ideea menţinerii unei zone de stabilitate monetară în Europa în măsură să ofere stabilitate şi siguranţă
financiară participanţilor la schimburile comerciale.
În condiţiile unor economii europene încă în dezvoltare, pe fundalul unui volum de exporturi încă
nesatisfacatoare şi a unor nevoi de import încă foarte mari, lipsa rezervelor valutare (în dolari SUA)
genera dificultăţi în schimburile comerciale, reduse de multe ori la barter (schimb marfă contra marfă).
Având în vedere limitele inerente barterului, chiar în această formă institutionalizată, câţiva ani mai
târziu, la 5 august 1955, mai multe state europene semnează Acordul Monetar European (AME), prin
care se angajau ca băncile lor centrale să menţină pe piaţă cursul monedelor naţionale faţă de dolarul
american într-o marjă de fluctuaţie faţă de paritate redusă de la ±1% la ±0,75%.
Acordul, conceput să înlocuiască Uniunea Europeană de Plăţi, a fost aplicat începând cu 27
decembrie 1958, amânarea aplicarii sale fiind dictată de necesitatea existenţei convertibilităţii depline a
monedelor naţionale participante (realizată la 27 decembrie 1958).
Acordul Monetar European a fost dictat de considerente economice, de dorinţa de a încuraja
comerţul intraeuropean, prin reducerea incertitudinii induse de variaţiile cursului de schimb între
monedele comunitare.
2
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Raţionamentul a fost următorul dacă două monede europene menţin cursul valutar faţă de dolarul
SUA în marja de ±1% (ecart de 2%) acceptată pe plan internaţional, banda de fluctuaţie între ele este de
4%. Prin reducerea marjei de fluctuaţie a monedelor ţărilor semnatare faţă de dolarul american de la ±1% 3
la =0,75%, în mod automat şi variaţia maximă dintre două monede europene scade de la 4% la 3%.[97, p.
115]
Exemplu. Presupunem că, la un moment dat, parităţile a două monede europene, marca germană
(DEM) şi francul francez (FRF), faţă de dolarul american (USD) sunt:

1 USD = 4 DEM; 1USD = 8 FRF

Folosind metoda cursurilor încrucişate, rezultă paritatea franc-marcă:
8 FRF / USD
1DEM = = 2 FRF
4 DEM / USD
În condiţiile unor abateri, admise faţă de paritate pentru monedele naţionale în raport cu dolarul
american, conform Acordului de la Bretton Woods, de ±1%:

8(1 + 0,08) = 8,08 FRF/USD

8(1 - 0,08) = 7,92 FRF/USD
4(1 + 0,04) = 4,04 DEM/USD
4(1 - 0,04) = 3,96 DEM/USD
Presupunem, la un moment dat, următoarele cursuri pe piaţă (ambele atingând limitele admisibile):

1USD = 8,08 FRF 1USD = 7,92 FRF

, sau
1USD = 3,96 DEM 1USD = 4,04 DEM

Prin folosirea cursurilor încrucişate, rezultă în primul caz un raport de:

2,04 _ FRF/DEM = (8,08 ¸ 3,96_FRF/DEM ) ,
iar în cel de-al doilea caz, de:
1,96 _ FRF/DEM = (7,92 ¸ 4,04 _FRF/DEM )
Între valorile de 2,04 FRF/DEM şi 1,96 FRF/DEM; în condiţiile urmăririi doar a constrângerii de
±1% faţă de dolar, ecartul (diferenţa) este de 4%.
Dacă s-ar fi urmărit o variaţie de ± 1% faţă de paritate şi între francul francez şi marca gerrnană
(aplicată la cursul încrucişat 1 DEM = 2 FRF),

2(1 + 0,02) = 2,04 FRF/DEM

2(1 - 0,01) = 1,96 FRF/DEM
1(1 + 0,01) = 1,01DEM/FRF
1(1 - 0,01) = 0,99 DEM/FRF
valorile extreme ar fi fost mai mici: 2,02 şi 1,98 FRF/DEM.

2,02 = (2,04 ¸ 1,01)

1,98 = (1,96 ¸ 0,99)
În acest sens, Consiliul European de la Haga din anul 1969 a reconfirmat dorinţa de a se avansa în
direcţia realităţii Uniunii Economice şi Monetare, însărcinându-1 pe Pierre Werner să studieze liniile
principale ale unui Sistem Monetar European.
În cadrul Consiliului European de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, se ajunge la un acord să treacă
la o uniune economică şi monetară până în anul 1980, pentru a creşte gradul de integrare şi de cooperare
în plan politic.

3
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
La 8 octombrie 1970, Pierre Werner şi-a prezentat raportul prin care proiecta instituirea unei uniuni
monetare complete în decurs de 10 ani, considerând necesare trei etape:
1. în cursul primei etape, fluctuaţiile taxelor de schimb între monedele ţărilor europene trebuiau 4
limitate datorită unui început de coordonare a politicii monetare şi fiscale;
2. într-o a doua etapă, marjele de fluctuare între monede trebuiau reduse şi mai mult;
3. în sfârşit, în cursul ultimei etape, taxele de schimb ar fi fost fixate irevocabil, unele prin raport cu
celelalte, ceea ce permitea eliberarea completă a mişcărilor de capital. Caracterul fix al taxelor
ar fi fost asigurat de un fond monetar european care ar fi coordonat politicile monetare ale băncilor
centrale europene.
Uniunea monetară urma să genereze convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor ţărilor
membre, eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb, fixitatea ireproşabilă a parităţilor şi cursurilor
valutare şi completa liberalizare a fluxurilor de capital. Acest proces trebuia însoţit de menţinerea
monedelor naţionale la început, şi pregătirea lansării unei monede unice comunitare.
Planul Werner a realizat condensul între ţările participante ca urmare a particularităţilor acestuia:
numărul redus al constrângerilor din prima etapă, constrângeri care se bazau pe consultări prealabile între
participanţi, iar transferul de autoritate a fost amânat pentru o etapă ulterioară, în primul rând, şi
abordarea concomitentă a aspectelor economice şi monetariste ale integrării economice, în al doilea
rând.
Raportul Werner a influenţat în mare măsură politica monetară a Comunităţii Economice Europene în
deceniul opt al secolului XX. Acordurile ulterioare încheiate au definit fundamentele aşa numitului „şarpe
monetar european” prin care s-a realizat o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele
europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele
ţărilor din Comunitatea europeană să oscileze în jurul unei marje de ±2,25% în raport cu dolarul. Şarpele
monetar a fost întărit începând cu anul 1973 prin crearea Fondului European de Cooperare Monetară
(FECOM) cu rol de coordonare între băncile centrale, asigurând compensarea creanţelor şi datoriilor între
ele.
Conform Planului Werner, unificarea valutară era concepută ca o cale spre realizarea unificării
politice, spre impulsionarea comerţului turismului, spre realizarea unei stabilităţi monetare şi asigurarea unei
protecţii sporite în raportările cu SUA
Realizarea uniunii monetare presupunea în prealabil monede convertibile, o convergenţă a
economiilor naţionale, cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monedele comunitare, iar ulterior
fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu au fost duse până la capăt, din cauza
dispariţiei etalonului aur-devize pe care se baza şi a instabilităţii valutare care a urmat, unele dintre ideile
planului de acţiune propus de primul-ministru luxemburghez Pierre Werner au fost valorificate în
conturarea actualei uniuni economice şi monetare europene.
Raportul Werner nu a fost implementat deoarece nu a fost acceptată ideea creării unor noi instituţii în
afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma.
Prin Acordul de la Washington (cunoscut şi sub numele de Acordul Smithsonian, după locul
semnării, Smithsonian Institute) din 18 decembrie 1971, într-un moment de criză al sistemului monetar
internaţional se hotărăşte creşterea marjei de fluctuaţie de la ±1% la ±2,25% faţă de dolar, deci un ecart
de 4,5%. Cum însă referinţa este dolarul, între două monede europene, pe baza cursurilor încrucişate,
aplicând ceea ce se numeşte regula cumulului de marje, rezultă un ecart de 9% (dublul marjei de 4,5%
autorizate pentru fiecare monedă în raport cu dolarul american). [97, p. 117]
La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la acel
moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând din 24 aprilie 1972, ecartul dintre
două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să fie redus la
2,25%, deci marja de fluctuaţie este limitată la ±1,125%.[97, p. 117]
Astfel este creat „şarpele monetar”, denumirea simbolizând mişcarea solidară a monedelor
europene, care flotează concertat faţă de celelalte valute.

4
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:
§ ± 2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA, conturând „tunelul” -
obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin Acordul de la Washington, rezultând o bandă de 5
fluctuaţie de 4,5%;
§ ± 1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare dintre celelalte monede
member, formând astfel „şarpele” - constrângere nou-asumată de băncile centrale europene
participante, adică o bandă de fluctuaţie de 2,25%.
Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede pe piaţă atât faţă de dolarul
american, cât şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit „şarpele în tunel”. Practic, totul se
reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai puternică şi cea mai slabă; în aceste condiţii
diametrul şarpelui (2,25%) este egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar şarpele fluctuează
liber în tunel.
Exemplu. Să presupunem că definiţia oficială a francului francez corespunde egalităţii: 1$ = 5,5
FF, în timp ce definiţia mărcii germane corespunde egalităţii 1$ = 2 DM Se poate deduce astfel că:
5,5 _ FRF / USD
1DEM = = 2,7 _ FRF
2 _ DEM / USD
Practicarea marjelor de fluctuaţie de ± 2,25% are ca efect situarea francului la nivelul său cel mai
scăzut atunci dolarul valorează:
5,5 + (5,5 ´ 0,0225) = 5,623 _ FRF
De asemenea, francul înregistrează cel mai bun nivel al său, atunci când dolarul valorează:
5,5 - (5,5 ´ 0,0225) = 5,376 _ FRF
Marca cunoaşte cel mai bun curs al său, atunci când dolarul valorează:
2 - (2 ´ 0,0225) = 1,955 _ DEM
şi cel mai scăzut nivel al cursului este atunci când dolarul reprezintă:
2 + (2 ´ 0,0225) = 2,04 _ DEM
Dacă se determină cursul mărcei germane (DEM) faţă de francul francez (FRF) se poate constata că
5,623 _ FRF / USD
1DEM = = 2,876 _ FRF
1,955 _ DEM / USD
Comparativ cu situaţia precedentă, cursul DEM exprimat în funcţie de FRF s-a modificat cu:
2,876 - 2,75
´ 100% = 5,582%
2,75
Dacă FRF se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul reprezintă:
5,5 - (5,5 ´ 0,0225) = 5,376 _ FRF
În acelaşi timp, dacă marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultă că dolarul
valorează: 2 + (2 ´ 0,0225) = 2,04 _ DEM .

5,376 _ FRF / USD

În aceste caz, 1DEM = = 2,63 _ FRF
2,04 _ DEM / USD
Trecând de la 2,876 FRF la 2,63 FRF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a
înregistrat o diminuare de 8,55%.
2,876 - 2,63
´ 100% = 8,55%
2,876
În cazul invers, cel în care, cursul trece de la 2,63 FRF la 2,876 FRF, cursul DM faţă de FF, cunoaşte o
creştere de: 9,35%.
2,876 - 2,63
´100% = 9,35%
2,63

5
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la limitele tunelului şi în una
dintre monedele comunitare, după caz, la limitele şarpelui.
Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele europene a 6
determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA
(monedă internaţionala recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi in
monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui monetar, dintre care unele de
importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără statut de monede internaţionale.
Inconvenientul creării unor rezerve valutare consistente în toate monedele participante a fost evitat
printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi acordau reciproc, în mod automat, facilităţi de credit
în cantităţi nelimitate (sub forma unor swap-uri) pe termen foarte scurt, reînnoibile pana la trei luni.
Pentru a uşura gestionarea acestor împrumuturi, la 3 aprilie 1973 este creat Fondul European de
Cooperare Monetară (FECOM).
În data de 16 martie 1973, în cadrul Conferinţei Monetare de la Paris, participanţii la mecanismul
şarpelui monetar convin asupra unor modificări de funcţionare, impuse de recentele schimbări produse în
sistemul monetar internaţional.
În condiţiile renunţării pe plan internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din
15 martie 1973), se renunţă la obligativitatea susţinerii cursului monedelor lor naţionale faţă de dolarul
SUA, mai ales ca acesta tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973, dar rămâne valabilă
obligaţia fluctuării concertate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua „şarpele
monetar” şi începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, „şarpele fără tunel”.
În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12 martie 1979, au avut loc mai
multe „revizuiri” ale parităţilor oficiale (devalorizări şi revalorizări). Astfel marca germană este
revalorizată de patru ori, guldenul olandez, coroana daneză este devalorizată de patru ori, francul francez
o dată, coroana norvegiană de cinci ori şi cea suedeză de două ori.
Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se
făcea uneori cu dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile parităţi nu au
mai fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii
monedei naţionale din sistem fapt evidenţiat în tabelul următor.

Intrări şi ieşiri ale monedelor europene în şi din şarpele monetar

Data Moneda intrată (sau ieşită) în (din) şarpele monetar
1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze şi lirei sterline
23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene
23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze şi lirei sterline
27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze
10 octomrie 1972 Reintrarea coroanei daneze
13 februarie 1973 Retragerea lirei italiene
14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze
19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez
10 iulie 1975 Reintrarea francului francez
15 martie 1976 Retragerea francului francez
28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze
12 decembrie 1978 Retragerea coroanei norvegiene
Sursa: [97, p. 119]

Astfel, înainte de renunţarea la şarpele monetar, în sistem rămăseseră doar cinci monede
comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez şi coroana daneză.
Şarpele monetar nu a asigurat însă stabilitatea dorită pentru monedele sistemului, astfel că din anul
1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de menţinere a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou
sistem. [54, p.201]

6
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
6.2. Crearea Sistemului Monetar European: principii, funcţionare, limite.

Bazele Sistemului Monetar European (SME) sunt puse în cadrul Consiliului European de la Bremen 7
(din 6-7 iulie 1978), ca urmare a unei iniţiative comune a cancelarului german Helmut Schmidt şi a
preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaign, într-o perioadă de mare instabilitate pe plan monetar în
Europa comunitară. [97 p. 120]
Dacă la Bremen s-a ajuns la un acord, în linii mari, asupra conturului viitorului Sistem Monetar
European, el este creat prin Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5-6 decembrie 1978 şi
a început să funcţioneze la 13 martie 1979.
Sistemul Monetar European (SME) reprezintă un ansamblu de reglementări, mecanisme şi instituţii
adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării unei politici monetare comune şi a unor cursuri
de schimb relativ stabile între monedele ţărilor membre.
Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care, în pofida greutăţilor
întâmpinate a permis experimentarea unor noi forme de colaborare monetară internaţională şi punerea la punct
a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie.
Ca succesor al şarpelui monetar, SME a intrat în vigoare la 13 martie 1979, având ca obiectiv
declarat crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa Occidentală, în măsură să protejeze
economiile acestor ţări de instabilitatea financiar-monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile
puternice ale dolarului în acea perioadă, precum şi lansarea procesului de lărgire a integrării europene.
SME a preluat multe din trăsăturile şarpelui monetar, îndeosebi obligaţia de a interveni dacă rata
ameninţă să depăşească limitele, convenite.
Elementul de noutate îl reprezintă ECU (European Currency Unit), unitate valutară europeană nouă,
care urma să reprezinte elementul central al sistemului.
SME se apreciază că pentru perioada de început a fost un compromis între dorinţa franceză ca noul
mecanism al ratei de schimb să nu mai fie o copie a şarpelui monetar, care fusese dominat de marca
germană şi pe care Franţa îl părăsise deja de două ori, şi obiecţia germană că sistemul va fi prea simetric, ţări
cu surplusuri şi altele cu deficite trebuind să suporte o parte egală din povara ajustării.
Între şarpele monetar şi Sistemul Monetar European există o serie de asemănări:
· presupun o participare voluntară;
· principalul obiectiv este identic: crearea unei zone de stabilitate monetară;
· obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem de cursuri fixe, prin
intervenţia pe piaţă a băncilor centrale, prin cumpărări şi vânzări de valută.
Diferenţele dintre mecanismul şarpelui monetar şi SME evidenţiază superioritatea acestuia din
urmă:
· apariţia ECU, monedă comună care va juca rolul central în SME;
· existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile băncilor centrale pe piaţă;
· instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţă pentru menţinerea
cursului în limitele prestabilite
Trebuie însă de remarcat faptul că, în timp ce mecanismul şarpelui monetar a permis şi participarea
monedelor unor state în afara Comunităţii Economice Europene (coroana daneză, lira irlandeză, lira
sterlină, coroana daneză, coroana norvegiană), la SME au participat doar statele membre.
Sistemul Monetar European s-a bazat pe trei elemente esenţiale:
1. ECU, unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre şi reprezintă
elementul central;
2. mecanismul de cursuri fixe, cunoscut şi sub denumirea de mecanismul ratelor de schimb (MRS),
reprezentând componenta fundamentală a SME;
3. mecanismul de susţinere financiară, componenta instituţională, Fondul European de Cooperare
Monetară.
ü ECU, o abreviere de la European Currency Unit (în traducere ,,unitate monetară europeană”), a
fost o monedă de cont, o monedă-coş, elementul central al mecanismului de cursuri fixe.

7
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ECU a fost calculat după aceleaşi criterii aplicate în cazul altui coş valutar consacrat, DST.
Cantitatea determinată din fiecare valută componentă care a fost luată în calcul pentru stabilirea valorii
ECU a fost stabilită în funcţie de: 8
§ importanţa relativă a PIB-ului fiecărei ţări participante pe o perioadă de cinci ani;
§ ponderea ţării în comerţul intracomunitar pe o perioadă de cinci ani;
§ participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen scurt prevăzut în cadrul
Fondului European de Cooperare Monetară.
Ponderea monedelor în coşul ECU s-a modificat în timp (începând cu anul 1979) şi ca urmare a
realinierii parităţilor, monedele care au fost revalorizate obţinând o pondere mai mare în coş, pe seama
celorlalte monede
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5 decembrie 1978,
revizuirea ponderii monedelor în coş şi a structurii acestuia se făcea atât din oficiu, la fiecare cinci ani, cât
şi de fiecare dată când ponderea unei monede varia cu mai mult de 25%. Revizuirea trebuia făcută astfel
încât valoarea externă a ECU să nu se modifice, aşa cum era interzisă şi modificarea parităţilor bilaterale
în cadrul mecanismului ratelor de schimb (MRS) şi a cursurilor-pivot în ECU ale monedelor participante.
ECU-ul constituie, în cadrul Sistemului Monetar European, un instrument de reglementare a
relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul
noului mecanism de plăţi şi credit.
În evoluţia sa, ECU a cunoscut trei etape:
a) într-o primă etapă, ECU a funcţionat ca unitate de cont şi instrument de rezervă al băncilor centrale;
b) în a doua etapă, ECU pătrunde în relaţiile economice şi financiare private, ca unitate de cont,
îndeplinind funcţia de instrument de măsură a valorii şi de etalon al schimburilor;
c) în cadrul celei de-a treia etape, ECU dobândeşte o dimensiune monetară mai largă, ca efect a trei
factori:
ü a dobândit în timp statutul de deviză negociabilă şi cotată pe pieţele valutare;
ü în cadrul operaţiunilor comerciale a început să deţină rolul de instrument de plată efectivă;
ü se constituie activele bancare în ECU, născându-se astfel moneda scripturală ECU.
Pentru ca ECU să poată funcţiona ca deviză europeană a fost necesară crearea unui organism care
să dispună de resurse proprii pentru realizarea stabilităţii ECU, în special pentru evitarea fluctuaţiilor prea
accentuate a celor mai slabe devize.
A fost creat astfel Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), care era autorizat să
primească rezerve monetare şi să restituie statelor membre cantitatea corespunzătoare de ECU, care serveau ca
mijloace de credit. FECOM avea ca resurse vărsământul realizat de băncile centrale în proporţie de 20% din
rezervele lor în aur şi dolari, contabilizate în ECU.
ECU este o unitate de cont. Aceasta înseamnă faptul că nu putea fi utilizat în tranzacţiile curente
ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor, de plată nelichide (cecuri, viramente bancare) sau prin
deschiderea de conturi de economii. ECU a fost utilizat îndeosebi de autorităţi şi de societăţile
transnaţionale pentru contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalurilor.
ECU a constituit suportul unei monede oficiale, ceea ce nu a împiedicat apariţia şi dezvoltarea unui
ECU, privat.
Încă de la crearea sa, ECU a fost utilizat pentru operaţiuni private, fără legături cu circuitul oficial,
astfel:
· împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU;
· credite bancare şi interbancare;
· emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în ECU.
Valoarea ECU a fost stabilită prin suma ponderată a monedelor europene, pe baza coeficienţilor fixaţi
pentru diferitele monede. Aceşti coeficienţi au fost determinaţi pentru prima dată în anul 1979, reajustaţi în
anii 1984 şi 1989 pentru a se ţine seama de intrările în Uniune de noi membri dar şi de distorsiuni
generate de aprecierile sau deprecierile diferitelor monede.
Aceasta înseamnă că ECU a fost o monedă cu valoare variabilă, în funcţie de variaţia cursurilor de
schimb ale monedelor naţionale.

8
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Pentru a ne face o imagine asupra rolului jucat de ECU pe plan internaţional, amintim faptul că
moneda comunitară era a patra ca pondere în împrumuturile internaţionale (1990), după dolarul SUA
(40%), yenul japonez (12%) şi francul elveţian (10%). 9
În anul 1995, participarea statelor membre la ECU era următoarea (în funcţie de ponderea statelor
respective în PIB-ul şi schimburile comunitare ale Comunităţii): marca germană, 30,10%; francul francez,
19%; lira engleză, 13%; lira italiană, 10,15%; florinul olandez, 9,40%; francul belgian, 7,60% francul
luxemburghez 0,30%; peseta spaniolă 5,30%; coroana daneză, 2,45%; lira irlandeză 1,10%; escudo
portughez 0,80% şi drahma grecească 0,80%.
În timp, în cadrul coşului ECU s-au produs două revizuiri.
§ Prima revizuire a ECU a fost hotărâtă de Consiliul European la 15 septembrie 1984, pe baza
propunerii Comisiei Europene, după consultarea Comitetului Monetar şi a consiliului de
administraţie al FECOM. Cu această ocazie, numărul monedelor componente ale coşului ECU
creşte la 10, prin includerea drahmei greceşti (Grecia intrase în CEE în anul 1981).
§ A doua reevaluare a coşului ECU a fost realizată în luna septembrie 1989, incluzându-se şi
monedele Spaniei şi Portugaliei (care aderaseră la CEE în 1986), astfel încât numărul monedelor
din coş creşte la 12.
Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, în contextul pregătirilor pentru uniunea
economică şi monetară, compoziţia coşului ECU a fost îngheţată, rămânându-se la cantităţile fixate din
monedele coşului la 21 septembrie 1989. Nici în 1994, când se împlineau cinci ani de la ultima revizuire,
şi nici în urma aderării la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei nu s-au mai produs modificări în
structura ECU, numărul monedelor din coş rămânînd limitat la 12 până la trecerea la euro.
Tabelul 6.2.1 Evoluţia compoziţiei ECU
Moneda 13.03.1979- 17.09.1984- 21.09.1989- Pondere
16.09.1984 21.09.1989 11.01.1999 relativă
Nr. de Pondere Nr. de Pondere Nr. de Pondere la
unităţi relativă unităţi relativă unităţi relativă 23.03.89
din la din la din la
moneda 13.03.79 moneda 17.09.84 moneda 21.09.89
naţională naţională naţională
DEM 0,828 33,0 0,719 32,07 0,6242 30,5 31,49
FRF 1,150 19,8 1,310 19,06 1,332 19,4 20,05
GBP 0,0885 13,6 0,0878 14,98 0,08784 12,1 13,57
NLG 0,286 10,5 0,256 10,1 0,2198 9,6 9,84
ITL 109,0 9,5 140,0 9,98 151,8 2,5 7,7
BEF 3,660 9,5 3,710 8,57 3,301 8,1 8,07
LUF 0,140 0,140 0,130 9,9 0,32
DKK 0,217 3,0 0,219 2,69 1,1976 2,5 2,62
IEP 0,00759 1,1 0,0087 1,20 0,00855 1,1 1,08
GRD - - 1,15 1,31 1,44 0,8 0,41
ESP - - - - 1,393 5,2 4,09
PTE - - - - 6,885 0,8 0,69
Total - 100 100 100 100
Sursa: [97, p. 122]
În cadrul SME, ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
ü monedă utilizată pentru calculul ratei de schimb; pentru valutele participante la SME sunt
stabilite rate centrale în ECU, din care se calculează rate bilaterale. În practică, numai ratele
bilaterale contează pentru piaţă, iar negocierile pentru realinierea ratelor de schimb în cadrul
sistemului pornesc de la rata centrală.
ü unitate de cont; este utilizat pentru decontarea datoriilor contractate prin intervenţie sau
contractarea de credite. Aceasta se bazează pe seriozitatea băncilor centrale pentru că riscul ratei de
schimb ce intervine asupra datoriilor este împărţit între băncile centrale care acordă facilităţile de credit
şi cei care se folosesc de ele.
ü este utilizat pentru calculul indicatorului de divergenţă, deoarece poate să indice ţara a cărei
rată de schimb se abătea prea mult faţă de cea a celorlalţi participanţi, impunându-se măsuri
de redresare.
9
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ü valuta de rezervă; toate băncile care au luat parte la SME au transferat la FECOM 20% din rezervele
lor de aur şi dolari şi au primit ECU în schimb. Aceşti ECU oficiali, cum li se spune, pot fi
folosiţi în anumite limite pentru decontarea reciprocă a datoriei. 10
Mecanismul de schimb constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe faptul că fiecare
monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat la baza grilei de paritate. Aceste
cursuri se stabilesc prin definirea şi respectarea unui ,,curs pivot” al fiecarei monede participante faţă de
etalonul comun reprezentat de ECU. În jurul acestor ,,cursuri pivot” bilaterale sunt stabilite marje de
variatie de +/- 2,25% iar pentru unele ţări (Spania, Italia ) marja a fost fixată la +/- 6%. Dacă aceste marje
sunt depaşite băncile centrale sunt obligate să intervină pentru susţinerea monedei lor. De comun acord,
ţările participante pot modifica cursurile pivot.
Spre exemplu la 2 iulie 1985 un ECU a fost definit în franci francezi şi franci belgieni astfel:

1ECU = 6,86 _ FRF

1ECU = 44,832 _ FRB
Comparând cursurile centrale între ele au rezultat cursurile pivot bilaterale ca fiind cursuri oficiale
în sistem.
Cursurile efective puteau fluctua în cadrul cursului pivot bilateral influenţat de marjele de
fluctuaţie de +/- 2,25%. Cursul pivot bilateral între cele doua monede luate în exemplu era de
1FF=6,53145 FB. Abaterea de +/- 2,25 era ca marime absolută de +/- 0,14696 şi deci limitele admise ale
abaterii se situau la nivelul:
- limita superioară 1FF= 6,67841 FB
- limita inferioară 1FF= 6.38449 FB.
Intervenţiile bancilor de emisiune se produceau când cursul pieţei tindea să iasa din marjele cursului
pivot şi fluctuaţiile admise.
După criza din 1993, înregistrată în cadrul SME această marjă a fost lărgită la 15%, ceea ce a însemnat,
de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi trecerea la un regim de fluctuaţie liberă a
monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la devalorizări competitive şi la recunoaşterea
protecţionismului comercial.
Cu toate atuurile sale, SME nu a dus la apariţia unei identităţi monetare şi aceasta datorită rolului
limitat conferit ECU-ului. Ca monedă ,,coş” el nu este o monedă unică, fapt confirmat de
comportamentele de pe piaţa valutară, de evoluţia ratelor dobânzii etc., care au fost influenţate de evoluţia
monedelor din compunerea ,,coşului” şi nu de evoluţia unui instrument monetar compact.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevarată monedă a Europei nu a fost lipsa sa de
calităţi ci absenţa voinţei politice a statelor membre, care nu au dorit cu adevarat acest lucru. O altă lipsă a
SME este aceea ca el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor monetare şi valutare naţionale, care
să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele participante.
Începând cu 1 ianuarie 1999, odata cu apariţia euro, SME II înlocuieşte SME. Acest nou mecanism
poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire
expresă la cele două ţări care au beneficiat de clauza opting-out (de reţinere sau de menţinere în afara
zonei euro), Danemarca şi Marea Britanie. Pentru Suedia, care nu a cerut clauza opting-out, şi pentru
actualele ţări candidate este de înteles că, mai devreme sau mai târziu, vor adopta moneda unica drept
moneda naţională şi în prealabil va trebui să îndeplinească (şi) condiţia din Tratatul de la Maastricht
referitoare la menţinerea unui sistem de cursuri fixe doi ani premergatori aderării.

10
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
6.3. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al Băncilor Centrale.

Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul de a sprijini 11
politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii: [28, p. 148 ]
§ implementează politica monetară a Comunităţii;
§ deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
§ promovează un sistem de plăţi eficient;
§ contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
§ autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai bancnotele emise
de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este considerată un
moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind integrată în grupele instituţiilor
financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul Federal de Rezerve al SUA.
În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emite regulamente
privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare.
BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru băncile din Uniunea Europeană, acesta
fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.
De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO, poziţia
acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea EURO şi menţinerea
cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de Miniştri al UE, Banca Centrală Europeană
utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.
Misiunea de bază a BCE o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea acestui obiectiv
putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează moneda unică
europeană, euro şi asigură stabilitatea preţurilor în UE.
De asemenea, BCE răspunde de definirea şi punerea în aplicare a politicii economice şi monetare a
UE.
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile UE, scopul său este:
♦ să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control), mai ales în ţările care
utilizează euro;
♦ să menţină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că pieţele şi instituţiile sunt
supravegheate corespunzător.
Îndeplinirea obiectivului major al Băncii Centrale Europene, cel de stabilizare a preţurilor se
realizează prin acţiuni concrete în următoarele domenii:
§ politică valutară;
§ agregatele monetare;
§ menţinerea inflaţiei în parametrii normali.
Stabilitatea preţurilor constituie, de asemenea, un obiectiv declarat al băncilor centrale naţionale. În
vederea îndeplinirii acestui deziderat, unele ţări au creat premisele legale pentru creşterea independenţei
băncii centrale. Studiile econometrice au evidenţiat că rata medie a inflaţiei şi fluctuaţiile acesteia
înregistrează niveluri scăzute în cazul asigurării independenţei băncii centrale.
Pentru exprimarea gradului de independenţă al băncii centrale au fost stabilite principii
organizatorice şi au fost adoptate criterii, astfel:
· existenţa unor garanţii statutare ale independenţei băncii centrale;
· precizarea în statut a poziţiei de independenţă a băncii;
· durata funcţiei de guvernator;
· dependenţa băncii centrale faţă de acţiunile guvernamentale;
· includerea sau nu în structurile de conducere a unor funcţionari guvernamentali.
De asemenea, BCE stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state membre
care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui
grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.

11
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Atribuţii BCE:
ü fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control masa monetară;
ü gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută atunci când este necesar 12
pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb;
ü se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autorităţile
naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează correct;
ü autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote;
ü monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru
stabilitatea zonei euro.
BCE dispune de următoarele organisme decizionale:
Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6 membri (preşedintele,
vicepreşedintele şi alţi 4 membri) desemnaţi de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor la
care băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai
Comitetului executiv şi din guvernatorii celor 17 bănci centrale din zona euro.
Consiliul general contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor
care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi
guvernatorii băncilor centrale din toate cele 27 de state membre.
BCE este instituţie independentă. Nici BCE, nici băncile centrale naţionale din Eurosistem şi niciun
membru al instanţelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt
organism. Toate instituţiile UE şi toate guvernele naţionale trebuie să respecte acest principiu.
BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre. Împreună, formează
Sistemul European al Băncilor Centrale.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre.
Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:
§ definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
§ conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
§ deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
§ realizarea operaţiunilor din sistemul de plăţi.
Atribuţiile SEBC şi ale Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, precum şi în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale
Europene (BCE). Statutul este un protocol anexat tratatului.
Textul tratatului se referă mai degrabă la ,,SEBC” decât la ,,Eurosistem” şi a fost întocmit după
premisa conform căreia în cele din urmă toate statele membre UE vor adopta moneda euro. Dar până în
acel moment, Eurosistemul va îndeplini atribuţiile specifice.
În exercitarea funcţiunilor şi a sarcinilor, BCE şi băncile centrale naţionale nu trebuie să urmeze
instrucţiuni venite din partea altor instituţii ale Comunităţii sau de la guvernele statelor membre.
Cadrul instituţional creat se compune dintr-un set de instrumente: SEBC va conduce operaţiunile pieţei
deschise (libere), va oferi facilităţi de durată şi va putea solicita instituţiilor de credit să păstreze rezerve
minime în conturile sale.
În ceea ce privesc operaţiunile pieţei libere le putem clasifica în patru categorii: operaţiuni principale
de refinanţare, respectiv tranzacţii inverse ce formează lichidităţi cu frecvenţă săptămânală;
operaţiuni de refinanţare pe termen lung; operaţiuni de reglaj a monedei unice pentru toţi agenţii
economici şi cetăţenii europeni. Deşi tranziţia presupunea cele mai scăzute costuri posibile aceasta nu trebuia
să restrângă competiţia dintre companii şi bănci, fiind necesară totodată o transparenţă a acestui proces şi
o putere de convingere în scopul obţinerii acceptării publice.
Independenţa BCE ca şi SEBC în aplicarea politicii monetare, în mod autonom faţă de politica
Parlamentului European, permite asigurarea unui control central asupra inflaţiei. Pentru ca BCE să fie o
instituţie independentă, sunt adoptate măsuri şi aplicate principii cu privire la personalul băncii, condiţiile
de numire şi demitere, durata mandatului, statutul ulterior al specialiştilor.

12
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
BCE şi SEBC îşi menţin independenţa acţiunilor desfăşurate în raport cu factorul politic, iar în
aplicarea politicii monetare urmăresc respectarea următoarelor principii:
§ descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naţionale în înfăptuirea politicii 13
monetare unice;
§ accesul egal al solicitanţilor la moneda băncii centrale, ceea ce semnifică eliminarea limitelor în
operaţiunile de refinanţare bilaterală, în condiţii avantajoase ale ratei dobânzii şi realizarea
operaţiunilor de open market prin acţiunea unui număr mare de parteneri;
§ continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea celor mai eficiente pentru
ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării generalizate;
§ utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice şi unificarea pieţei monetare prin
conducerea unică a operaţiunilor.
Banca Centrală Europeană este independentă de guvernele naţionale şi urmăreşte în principal
menţinerea stabilităţii preţurilor şi nu finanţarea deficitelor publice naţionale sau a datoriei externe a statelor
membre.
În ceea ce priveşte SEBC, obiectivul fundamental definit în art.2 al Statutului SEBC şi EBEC, este
de a menţine stabilitatea preţurilor. Fără a prejudicia acest obiectiv, SEBC va sprijini politicile economice
generale ale Uniunii, contribuind astfel la realizarea obiectivelor comunitare.

13