Acta Musei Tutovensis II Memorialistica 2018

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD
ACTA MUSEI
TUTOVENSIS
Memorialistică
III
2018
ACTA MUSEI TUTOVENSIS ACTA MUSEI TUTOVENSIS
Publicaţie a Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad Publication of „Vasile Parvan” Museum, Bârlad
Str. Vasile Pârvan nr. 1 1 Vasile Parvan Street
731003 Bârlad 731003 Barlad
Tel.: 0235 42 16 91; 0335 404 746 Phone: 0235 42 16 91; 0335 404 746
Fax: 0235 42 22 11 Fax: 0235 42 22 11
E-mail: muzeuvp@muzeuparvan.ro E-mail: muzeuvp@muzeuparvan.ro
www.muzeuparvan.ro www.muzeuparvan.ro
Colegiul de redacţie:
Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU
Dr. Laurenţiu CHIRIAC
Muzeograf Alina BUTNARU
Redactor şef: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU
Traducerile şi corectura în limbile străine:

Prof.univ.dr. Nicolae CREŢU
Prof. Ana şi Alexandra ILIE
Prof. Valeriu ARNĂUTU
REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR

AL CONSILIULUI JUDEŢEAN VASLUI
Apare anual din 2006. Continuă în parte „Acta Musei Tutovensis” (ISSN: 1842-2373).
Începând cu anul 2015, nr. 1, apare cu titlul actual.
Coperta I:
Militari din Regimentul 12 Infanterie Bârlad, în tranşee.
Carte poştală din patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
MUZEUL “VASILE PÂRVAN” BÂRLAD
ACTA MUSEI
TUTOVENSIS
Memorialistică
III
2018
Bârlad  2018
Revistă editată și tipărită de
CASA EDITORIALĂ DEMIURG
(acreditată de CNCSIS în 2003, reacreditată în 2006 şi în 2010)
Peer review: asis.univ.dr. Irina Croitoru
Şoseaua Păcurari nr. 68, Bl. 550, Sc. B, Et. 4, Ap. 16

700547 Iaşi, România
0232/25 70 33; 0745 378 150; 0727 840 275
E-mail: ceddemiug@yahoo.fr
Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă

Editura răspunde la comenzi în limita tirajului disponibil
© Muzeului „Vasile Pârvan”
ISSN: 2457-1717
CUPRINS/CONTENT
MEMORIALISTICĂ/MEMOIRS
Nicolae CREŢU, Imaginea trăită a eroului/L’image vécu du héros .............................. 7
Dumitra BULEI, Camil Petrescu la Târgovişte, în 1916. Personaje locale
identificabile în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Camil Petrescu in Târgovişte, in 1916. Identifiable local characters in the novel
The Last Night of Love, The First Night of War ……………………………….... 10
Elena ILIE, Fraţii Băncilă şi războiul sfânt. Pagini de corespondenţă sau „Trei, Doamne, şi
toţi trei!”
Three brothers Băncilă and the holy war. Letters or “Three, Mighty God, All Three!” 17
Laurenţiu CHIRIAC, Memoriile de război ale locotenentului Petru Agarici din Regimentul
12 Infanterie „Dimitrie Cantemir”, Bârlad
The war memories of lieutenant Petru Agarici from the 12th Infantery Regiment
“Dimitrie Cantemir”of Bârlad ……………………………………………………. 31
Ioana COŞEREANU, Scrisori cenzurate/Censored letters .............................................. 40
Constantin MĂNESCU-HUREZI, Localitatea Horezu din judeţul Vâlcea
în timpul ocupaţiei germane-austro-ungare (1916-1918)
La ville de Horezu dans le comté de Vâlcea, pendant l’occupation allemande-
austro-hongroise (1916-1918) .................................................................................. 48
Camelia CRISTOFOR, Eroi ai aerului. Mărturii muzeale
Les héros de l’air. Des témoignages.......................................................................... 54
Nicoleta ARNĂUTU, Artişti plastici - reporteri de război
Les artistes plastiques - reporters de guerre ......................................................... 63
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU, Culisele războiului în opinia unui parlamentar
tutovean (1917-1918)
The comments of a parliamentarian from Tutova in times of war (1917-1918) ....... 71
Marcel PROCA, Bârladul în Primul Război Mondial. Mărturii documentare
Bârlad town in the World War I. Documentary evidences ....................................... 91
Alina BUTNARU, O mărturie documentară: Corespondenţa de război (Scrisori şi
cărţi poştale din patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad)
A documentary evidence: The war correspondence (Letters and postcards from
the patrimony of the “Vasile Pârvan” Museum) ..………………………………… 106
MISCELANEU
Nicoleta ARNĂUTU, Alina BUTNARU, Muzeul „Vasile Pârvan” - Centenar.
Contribuţii monografice
Le musée Vasile Pârvan - Centenaire. Contributions monographique .................... 113
Alina BUTNARU, Clădirea veche a spitalului „Elena Beldiman” din Bârlad, pierdută
în negura timpului
The old ”Elena Beldiman” hospital building from Bârlad, lost in the darkness ...... 147
ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

5
MEMORIALISTICĂ/MEMOIRS
IMAGINEA TRĂITĂ A EROULUI
Nicolae CREŢU
Keywords: the Great War, testimony, the daily life of the fighters, sobriety of style.
Trăim într-o Românie a memoriei precare; nu a tuturora, dar din păcate nici a unei
neglijabile „minorităţi”. Şi „amneziile” sau, şi mai rău, deformările, pervertirea cu moft,
prostul nărav al tâmpei zeflemisiri, când lovesc memoria noastră istorică, în loc să fie judecate
neiertător, cu asprimea cuvenită apucăturilor şi delictelor cu atât mai grave cu cât ele ţintesc
liantul comunitar suprem, cel naţional, sunt tratate cu o indulgenţă şi o vinovată tăcere, laşe şi
conformiste, cu nepăsare odioasă. Secolul scurs de la Marele Război încoace riscă să
transforme, în mintea unora amărăciunile, pierderile şi jertfele legate de el în cvasi-abstracţie
de manual şcolar slab.
Ce remediu mai substanţial şi mai eficient, împotriva unei atare ruşinoase uitări, s-ar
putea găsi decât să ascultăm de peste timp glasurile acelora care au trăit concretul imediat,
cotidian, al vremilor, al situaţiilor şi experienţelor la „prezent”, încă neînghiţite de
„rezumatul” incolor şi fad al vreunei biete fraze însemnăţitor lipsită până şi de cea mai timidă
vibraţie evocatoare?
Ne vindecă somnolenţa călduţă a distanţei istorice, mai cu seamă jurnalele de război
ale unor „simpli combatanţi”, atâtea cât ne sunt accesibile „mai vechi”, reeditate, dar şi mai
recent ieşite la iveală şi date – pe calea tiparului – circulaţiei şi audienţei publice?
O astfel de carte este Note de război, purtând semnătura celui care le-a aşternut în
pagini de caiet de front, mereu la purtător, Ioan R. Marinescu, rezervistul sublocotenent care
avea să cadă ucis la nici 23 de ani. Şi complementar, şi pe cea a nepoatei de frate a eroului,
Irina Nelson, născută Irina Mariana Marinescu, căreia ediţia îi datorează mai mult decât o
obişnuită îngrijire pentru tipar a textului, aşa cum urmează să vedem. O carte apărută la
„Junimea” ieşeană, 2016, în colecţia editorială „Memoria clepsidrei”, la un veac de la războiul
evocat şi în prag de Centenar al României Mari, întregită cu preţ de suferinţe şi sânge.
Nu te aştepţi, fireşte, de la asemenea pagini de note, şi încă de război la migălire
stilistică (vânând „efecte”, afişând vreun narcisism calofil), nici la mai ştiu eu ce „proză”
reflexivă, meditativă (gândul nu e absent, dar prezenţa lui e nucleică, fără dilatări şi diluţii
discursive). Dacă s-ar fi cedat unor astfel de discursuri, de ispite, compromisă ar fi fost, ca
rezultat, tocmai valoarea cea mai de preţ a însemnărilor de la o zi la alta: şi anume, cea de
mărturie liminară, „la cald”, preferabil chiar cu stângăcii eventuale, dar fără nimic de natură
să-i ştirbească austera ei înfăţişare şi „dicţiune” imediată, fără răgazuri de tihnită elaborare,
„şlefuire”. Primează valenţa de document omenesc şi nu altceva. Şi cam ce se notează în mod
obişnuit? Evident, un cotidian de campanie militară: marşuri şi popasuri, ordine şi
contraordine, emoţii de stări trăite, atacuri şi înaintări, dar şi eşecuri şi retrageri, aşadar
secvenţe de „flux şi reflux” ale situaţiei frontului, din când în când şi mici crâmpeie de
amintiri, întoarceri ale gândului şi inimii militarului de „acum” către cei de acasă (şi de
„atunci”), întrebări lăuntrice, speranţe, nelinişti şi temeri, în repedea lor succesiune,
combatere şi relativizare reciprocă, măsurată lucid, realist, rezonabil. Intrarea în Transilvania

Profesor univ. dr., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.
7
îşi asociază imaginile prinse cu ochi de combatant, telegrafic, fără răsfăţuri descriptive,
literaturizante: „case devastate, haine militare aruncate, dezastru neînchipuit, pe marginea
şoselei mormântul plin de flori al primului soldat căzut.” Atât, eliptic, în viteza mişcării
înainte. Impresia nu se decolorează apos: „Femeile, bătrânii şi copiii ne primesc făcându-şi
cruce şi plângând.” Sau: „Ce sate frumoase şi bogate (fie ele româneşti sau săseşti).” Câte o
scurtă notaţie căreia tocmai brevitas îi potenţează ecoul amar: „casele româneşti sunt arse de
unguri”, dureros adevăr lapidar.
Recurenţa detaliilor prozaice, minore poate din unghiul lecturii, însă cu pecetea lor de
real, al ceasurilor şi zilelor de efort, căldura, greutatea raniţei, bombardaţi de avioane
germane, dormitul pe mindire de paie... Nimic cosmetizat eroic, nici înfrumuseţat literar, nici
urâţit, peste tot semne de condei onest. Observaţia atentă la stările celorlalţi, împletită cu
cealaltă, de sine: „dureri (...) de cap, de stomac, de inimă – mai ales pentru cei scumpi – ce
nu-mi mai ies din gând”sau „Mi se rupe inima aducându-mi aminte de plecarea mea de
acasă”, cu sugestia discretă a unei solidarităţi umane de temelie: „Camarazii îngrijoraţi
privesc în pământ şi gândesc la cei de acasă. Nimeni nu ştie ce va fi mâine cu noi.” Un atare
fond grav, atât de universal omenesc nu are nevoie de sublinieri apăsate, încărcare ce i-ar
strica, desigur. „Ne-am mai spus unii altora ce ne doare şi ne-am înfrăţit mai strâns într-un
mănunchiu frumos pecare împrejurările grele nu-l vor desprinde niciodată.” Ceremoniile,
festivităţile, retorica de război nu duc la exaltări, aşa după cum, de pildă, slujba religioasă de
prag al campaniei: „Multă evlavie şi tristeţe. Ce necunoscut ni se deschide în faţă?”, „nişte
dudui mă încarcă cu flori. Mă impresionează puţin”.
Imaginea altora despărţindu-se de ai lor din familie ricoşează: „Eu n-am pe nimeni”.
Dispoziţia oamenilor, soldaţi şi ofiţeri, poartă amprenta ştirilor, a valurilor, când de „veşti rele
de pe frontul de sud”, când invers, tonusul „veştilor bune” e normal, de un atare context
depinde şi valoarea de sens a ceea ce trăiesc ei. Şi se întâmplă sau li se va întâmpla lor.
Cuvântului îmbărbătător, de comandant cu autoritate şi competenţă, i se preţuiesc accentele de
„avânt şi entuziasm nebunesc”, dar fără elocinţă teatrală, decise de context. Nici vorbă de
semne ale vreunui fanatism războinic, nu: „vremurile bune de acasă” nu sunt uitate pentru
vreo „poză” modelată de ostentativ patos eroic. Da, Turtucaia şi pierderile României acolo,
crimele de război trezesc „o sete nebună de a zdrobi pe bulgari”, dar e o reacţie de înţeles. La
gândul atrocităţilor (mâini tăiate, ochi scoşi): „decât prizonier, mai bine mort.” Laşităţile nu
sunt vehement „înfierate”, ci sobru, mai mult implicit respinse, în război toţi combatanţii
„depind unii de alţii”, iată un adevăr trăit, nu abstracţia unei idei sau a unei „litere” de
regulament militar sec.
Sunt şi secvenţe care captează bine detalii de atmosferă, altele de situaţie sângeroasă,
frapantă: „Căruţe, cai, furgoane de furaje, biciclete, bucătării”, un galop enumerativ de
tablou al „bivuacului de război”, corturile, „ceaiul cald şi dătător de viaţă”, altundeva „un
trup cu intestinele ieşite afară sau o ţeastă zdrobită monstruos”, mândria legitimă pentru
„felul viteaz în care am ştiut să ne facem datoria”, la laudele aduse de superiori, meritate, şi
revers: „Priveliştea soldaţilor mutilaţi e îngrozitoare. Simţim cu toţii că aici ne va fi
mormântul”. Sunt semne de luptă, atacuri şi încleştări, retrageri etc., dar nu se exagerează
dramatico-patetic: „foc ucigător, soldaţi ce cad ca snopi, strigându-şi nevestele şi copilaşii,
strângerea din dinţi a celui care se vede, alături de ai săi”, „fără măcar un singur tun, iar ei
au regimente întregi de tunuri şi ne distrug”, ”câte o pasă a descurajării de moarte”, sobre
îndemnuri pentru sine, „nu mulţi vor scăpa morţii”, „Dar în fine curaj şi mereu înainte! E
singurul strigăt pe care resemnarea ni-l impune.”
Acesta e tonul lăuntric al unui eroism fără paradă şi nu-i lipseşte nici accentul atât de
uman al nevoii de, fie şi iluzorie, profeţie cerească: „convingerea că glonţului i-e frică să mă
atingă” ba chiar se vedea „că Dumnezeu nu vrea să ne piardă.” Dar până la Dumnezeu mai
aproape sunt ceilalţi combatanţi, toţi înfruntând aceleaşi riscuri şi necazuri: „pătruns de frig şi
8
zguduit de fiorii morţii”, „refugiul luptelor e căutat într-o solidaritate şi apropiere omenească
dementă?”, „Noaptea e rece şi întunecată (...) ne îngrămădim unii în alţii, ne învelim bine şi
ne încălzim” aduce aminte de ultima noapte (...) a lui Camil Petrescu.
Războiul e şi o şcoală şi test al omeniei: luminosul portret al locotenentului
Roznovanu vs. „demenţa războinică” a „sbirului de căpitan Mărăşanu” cu pedagogia lui
contondentă. Dar vinovăţiile acelea înalte ale unor comandanţi incapabili şi al ordinelor date
de ei?
Note de război, cele scrise de Ioan R. Marinescu, apar în montajul datorat doamnei
Irina Nelson (n. Marinescu) într-un „discurs” revelator cu surse ce lărgesc şi îmbogăţesc rama
de ansamblu a întinderii noastre (Averescu, Emilian Ionescu, Pr. Muşăţeanu, din care se
rezumă sau se citează, plus istoricul american Glenn E. Torrey, un adevărat şi reputat
consultant al nepoatei-editor).
Rezultatul: o mărturie – autoportret eroic şi nezgomotos, exemplară, cu imagine trăită
a începutului de Mare Război, datorată tuturor celor amintiţi deja, inclusiv redactorului
Gabriel Mardareşi (din off) inginerului Mihai Caba.
De citit pentru oricine simte şi gândeşte româneşte, fără a uita sau abstractiza jertfele
eroice de acum un veac.
Nimic mai normal, în final, decât să le mulţumim tuturor acestor ostenitori într-un
altfel de „război”, cel împotriva „amneziei” şi inculturii, a lipsei de (atât de necesară)
memorie istorică vie şi preţuire in aeternum făuritorilor eroici ai României Mari. Să învăţăm,
aş zice, din această carte, noi toţi, să ne citim istoria adevărată, altfel decât expediată în fraze
seci şi inerte: şi anume, s-o „citim” nu doar cu ochii, ci şi cu sufletul şi inima deschisă către
românii de atunci, de acum un secol, aşa cum a parcurs şi înnobilat şi mai mult acele note de
război românca Irina Nelson (n. Marinescu), nu doar cu respect, ci şi cu „nemărginită milă”
venite din gândul-sentiment la jertfa supremă a tânărului sublocotenent (r) Ioan R. Marinescu,
căzut la nici 23 de ani pentru viitoarea Românie Mare.
L’IMAGE VÉCUE DU HÉROS
Les Notes de guerre de Ioan R. Marinescu (Editions Junimea, Jassy, 2016): un vrai
témoignage du quotidien d’une campagne militaire telle celle d’il y a un siècle, pour l’armée roumaine
du temps. L’immédiat des marches et du bivouac, de l’effort et des privations, des réussites et des
échecs… Le sang, la mort, la tension intérieure, l’espoir. Aucun accent gonflé ou belliqueux, ni
« littéraire », une écriture qui ne trahit par rien la vérité et le concret d’un vécu capté ainsi avec
l’honnêteté naturelle, d’autant plus émouvante, alliée avec toutes les autres qualités. C’est l’aveu
(scellé par la mort) de quelqu’un qui vivait, comme tant d’autres camarades, à son insu, l’héroïsme
discret et efficace d’un apport réel à l’histoire en marche vers La Grande Roumanie.

9
CAMIL PETRESCU LA TÂRGOVIŞTE, ÎN 1916.
PERSONAJE LOCALE IDENTIFICABILE
ÎN ROMANUL ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE,
ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
Dumitra BULEI*
Keywords: Camil Petrescu, the First World War, the 22 nd Infantry Regiment of Dâmboviţa, heroes and
characters of the novel, Târgovişte.
Caracterul autobiografic al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război este de netăgăduit, în limita raportului dintre realitate şi ficţiune, mărturisire a
scriitorului însuşi: „Am împrumutat, celui care povesteşte la persoana întâi romanul, toate
notele mele de război“.1 Acelaşi caracter autobiografic este dat şi de gândirea estetică a
autorului, fundamentată de concepţia conform căreia proza este un extract viu de realitate,
palpitând de autenticitate, sub semnul imperturbabil al anticalofilismului, ca să-i parafrazăm
titlul unui eseu; elementul autobiografic, comparativ cu memoriile scrise de alţii şi
transfigurate foarte puţin de scriitor (exemplu, romanul Patul lui Procust), fiind o sursă care
redă mult mai direct gândirea lui estetică. Dacă n-a reuşit să-şi închege un sistem filosofic la
care visa în tinereţe, a reuşit, totuşi, să fundamenteze un sistem estetic, pe care, cu excepţia
monumentalului Un om între oameni, l-a folosit cu consecvenţă în proza sa. Identificarea unor
personaje sau a unor episoade presupune preocupări majore, de riguroasă demonstrare a
relaţiei dintre concepţia teoretică şi activitatea în sine a scriitorului.
O primă încercare de identificare a unor personaje, fie ele şi episodice, o face montajul
de fotografii cu titlul Tinereţea lui Camil Petrescu de la rubrica „Documente-Mărturii” a
revistei „România literară”.2 Fotografiile comunicate de Tuliu Racotă identifică în
băieţandrul, care vine să se plângă comandantului de batalion că trupele inamice părăsesc
satul Stena, conducându-l pe sublocotenentul Gheorghidiu să recucerească satul, pe Ion
Stancu. De asemenea, Maria Mănciulea, eroina de la Olt, bănuită de spionaj în favoarea
trupelor inamice şi salvată de la împuşcare de acelaşi Gheorghidiu, se identifică cu Maria
Măncăulea din comuna Pârâu, decorată, mai târziu, cu „Virtutea militară de război”, clasa a
II-a, în baza Decretului nr. 306, din 3 noiembrie 1916, reîntâlnită la Iaşi, tot în timpul
războiului, ca soră de caritate.3 Este reproducerea mărturiei scriitorului, făcută de către Virgil
Carianopol, într-unul din interviurile sale tardive, datat 1956. Volumul de amintiri al lui
Constantin Ionescu4 completează biografia scriitorului, subliniind că prima parte a războiului
a făcut-o în alt regiment, adică Regimentul 33 Infanterie, decât cel adevărat, Regimentul 22
*Cercetător şt. Istoria culturii - Case memoriale; expert MC carte veche, Târgovişte.
1
Geo Şerban, „Dosarul Ultimei nopţi...“, în „România literară”, nr. 35, din 27 august 1970.
2
„România literară”, nr. 29, iulie 1969.
3
„România literară,”nr. 29, iulie 1969.
4
Constantin Ionescu, Amintiri despre Camil Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 40.
10
Infanterie Dâmboviţa, aşa cum reiese şi din explicaţia unei fotografii din montajul la care s-a
făcut referire mai sus.
În Istoricul Regimentului 22 Infanterie Dâmboviţa, întocmit de colonelul Ion Nicolin,
cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la constituirea Batalionului III de Linie, embrionul
acestei unităţi, apare menţionat în ordinul de bătaie, în momentul intrării României în Primul
Război Mondial, numele sublocotenentului de rezervă, Petrescu Camil (Compania 9,
Batalionul III al Regimentului 22 Infanterie).5 Coroborând datele oferite de însuşi Camil
Petrescu, în prefaţa ediţiei romanului din 1955, unde apare relatarea referitoare la respingerea
de la recrutare şi înscrierea, ca voluntar, la infanterie (după ce fusese respins la şcolile de
geniu şi artilerie), cu datele oferite de Istoricul Regimentului 22 Infanterie Dâmboviţa, alcătuit
de col. Ion Nicolin şi buletinul publicat de Boris Elvin6 (într-o notă de subsol, apare conţinutul
unui certificat al lui Camil Petrescu, eliberat de Regimentul Suceava nr. 16, din care reiese că
locotenentul de rezervă Camil Petrescu a făcut Campania în acest corp, de la 16 martie1917,
venit din Regimentul 4 de Marş, până la 24 iulie 1917, când a căzut prizonier), putem reface
traseul participării scriitorului la război. Făcând o paralelă între datele din Istoricul
regimentului... şi relatările lui Camil Petrescu din roman, se poate observa o concordanţă între
cele două descrieri. Istoricul regimentului..., arată poziţiile înainte de începerea războiului: „În
1915... Regimentul 22 Dâmboviţa se deplasează pe frontiera de nord. Batalionul II şi III, în
regiunea Rucăr, Podul Dâmboviţei, Fundăţica, Dâmbovicioara…“.7
În roman apare relatarea: „La 10 mai, în acelaşi an [n.n. 1916], eram mutat în
regimentul XX, care de un an şi mai bine se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei, în
munţi“8. Începutul războiului, în roman, are multe detalii, cu descrierea dispozitivului de
încolonare al regimentului: „La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără. La
ora 5 ½ se împart efectivele de mobilizare. La ora 5¾ se împart, de fiecare om, două sute de
cartuşe de război. La ora 6, Batalionul III se pune în coloană de marş, cu direcţia satul
Dâmbovicioara, spre regiment. XX, se încolonează spre Vama Giuvala, în ordinea
următoare: Batalionul III, cu compăniile în ordine 9,10,12. Batalionul II, cu compăniile în
ordine 5, 6, 7, 8. Compania 9 constituie avangarda regimentului. Compania 11 la dispoziţia
brigăzii. La ora 8 p.m. regimentul se pune în mişcare cu direcţia Vama Giuvala”9. Nu este
exclusă ipoteza existenţei unui jurnal de război scris de autorul romanului. În continuare se
arată că „Regimentul 22 Infanterie s-a încolonat în apropierea Regimentului 30 Infanterie”,10
iar în roman momentul este relatat foarte clar: „Fac socoteala aproximativă şi găsesc avangarda
regimentului XR că a trecut dincolo de vamă“.11 Este descrisă şi lupta pentru cucerirea
Tohanului Vechi şi Nou şi a muntelui Măgura, întocmai ca în operaţiunile militare desfăşurate
de Regimentul 22 Infanterie.12 Înaintarea trupelor române peste Carpaţi continuă prin
cucerirea Vulcanului (Cap. Fata cu obraz verde de la Vulcan în roman, oraşul Codlea şi satul
Ţânţari), fără a întâmpina rezistenţa inamicului.13
În roman, Camil Petrescu notează succint: „La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la
Ţânţari”.14 Capitolul Întâmplări pe apa Oltului redă în continuare desfăşurarea
evenimentelor: „A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma“15, iar în Istoricul
5
Ion Nicolin, Istoricul Regimentului 22 Dâmboviţa, batalionul III, Bucureşti, Editura Socec, p. 42.
6
Boris Elvin, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962.
7
Ion Nicolin, op. cit., p. 39.
8
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, ESPLA, 1955, p. 26.
9
Ibidem, p. 216.
10
11
Camil Petrescu, op. cit., p. 225.
12
13
Ibidem, p. 45.
14
15
Ibidem, p. 200.
11
regimentului este notat: „La ora trei noaptea, regimentul trece Oltul şi atacă în dreptul
satului Krihalma“.16 Într-o notă de subsol a romanului se povestesteşte despre ocuparea
satului Săsăuş, la 16 septembrie 1916.17 Corespondenţa cu faptul relatat în Istoricul regimentului
este relevantă: „La 17 septembrie, Batalionul 1 şi II cantonează în Săsăuş, la cota 503“.18
În roman regăsim descrierea în detaliu a marşului de noapte, prin ploaie, precum şi
lupta în care Batalionul III, din care făcea parte şi Camil Petrescu, a susţinut din stânga
Batalionul II, spre pădurea Lempesch, cota 741,19 fără a o localiza. Aici, în această luptă, cade
rănit sbl. Gheorghidiu. Istoricul regimentului... confirmă, iarăşi, autenticitatea relatării din
roman, oferind, în acelaşi timp, şi o notă biografică din viaţa lui Camil Petrescu, demonstrând
astfel corespondenţa absolută dintre Gheorghidiu, eroul romanului, şi Camil Petrescu, sbl. de
pe front: „Ici, colo, pică şi dintr-ai noştri câte unul, însă ziua lungă de toamnă (19
septembrie1916) şi atacurile înverşunate ale inamicului făcură să mărească numărul eroilor.
Aici îşi găsi sublim moartea căpitanul Popovici Teodor şi
32 bravi ostaşi şi alţi 3 ofiţeri şi 154 soldaţi răniţi
(locotenentul Voiculescu Constantin, sublocotenentul
Petrescu Camil şi Lambrino Scarlat)“.20 Încercăm, în
continuare, să facem identificarea unor personaje din
roman, cu corespondenţa acestora în realitate, prin prisma
Istoricului regimentului, operă a colonelului Ion Nicolin.
Putem afirma, în acest fel, că personajul numit în roman
„colonelul“ îşi are corespondent, în realitatea Regimentului
22 Infanterie Dâmboviţa, în persoana lt.-col. D. Băltăreţu.
Şi iată fragmentul din roman în care acest personaj apare în
prim plan: „Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi
tăioasă: – Domnule sublocotenent... Era locotenent
colonelul, ajutorul comandantului”.21 Era un timid, om la
50 de ani, gras şi înalt, cu ochi albaştri şi mustaţă plină,
cum îl caracterizează Camil Petrescu22 şi cum îl arată
Colonelul Dumitru Băltărețu.
fotografia din Istoricul regimentului.
Originea târgovişteană a colonelului apare mărturisită de acesta în roman: „Se spune
că Take Ionescu, înţeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu.
E un om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar23..., că el l-a făcut... zic, s-au
înţeles să...“.24 Moartea colonelului Băltăreţu aflat în fruntea Regimentului, la trecerea
Oltului, relatată în roman, în capitolul Întâmplări pe apa Oltului,25 iar în Istoric..., într-un
capitol special redactat26, înlătură orice îndoială privind identificarea acestui personaj cu
locotenent-colonel Băltăreţu Dumitru.27
16
17
18
19
Camil Petrescu, op. cit., p. 322-325.
20
21
22
Ibidem, p. 200.
23
Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, aflat în apropierea Târgoviştei, fondat de acest om
politic.
24
25
Ibidem, p. 247.
26
Ion Nicolin, op. cit., p. 168-171.
27
În 1901, aflat la serbările de la Mănăstirea Dealu, prilejuite de comemorarea a 300 de ani de la moartea lui
Mihai Viteazu, locotenentul – de atunci – Dumitru Băltăreţu ţine o cuvântare, în care jură să îndeplinească
idealul de unitate naţională a românilor.
12
La 16 ianuarie 1917, Regimentul III Dâmboviţa 22 este decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul“, „pentru vitejia şi avântul fără seamăn, cu care s-au condus atât ofiţerii, cât şi
trupele de la Dealul Măgura, Tohanul Vechi, Chirali Halima, în bătălia de la Olt şi în timpul
crâncenelor lupte de la N. V. de Câmpulung”.28 Un alt personaj – uşor de identificat – este
căpitanul Corabu (Coravu, în realitate), „tînăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, justiţiar
neînduplecat, spaima regimentului”29, figură de inchizitor tânăr, cu faţa osoasă, mustaţa tunsă
scurt, neagră, ce şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu severitatea lui. Paginile următoare ale
romanului subliniază virtuţile de militar ale acestui excelent ofiţer.30 Într-un interviu al lui
Camil Petrescu, apărut în „Facla” din 10 noiembrie 1930, declara că: „Am păstrat chiar cea
mai mare parte din numele autentice“. În căpitanul Floroiu, acest „ofiţer puţinel, delicat şi cu
faţa blondă, ştearsă, îmbătrânit înainte de vreme“31, recunoaştem pe căpitanul Florian
Grigore, comandantul de companie al scriitorului, ajuns locotenent-colonel mai târziu, care a
trăit în Târgovişte. În roman i se păstrează numele, schimbându-se doar sufixul onomastic, iar
în cazul personajului episodic, Voicu, nu poate fi altcineva, decât locotenentul Voiculescu,
comandantul Companiei a şaptea, de data aceasta eliminându-se sufixul onomastic. Maiorul
Dolescu poate fi identificat cu maiorul Folescu Mircea, comandantul Batalionului II, aşa cum
apare în roman şi în istoricul Regimentului, având doar iniţiala schimbată. Locotenentul
Mitică Rădulescu, personaj episodic, poate fi identificat cu locotenentul Mircea Heliade
Rădulescu, nepotul scriitorului paşoptist de la Târgovişte. Sublocotenentul Oprişan poate fi
sublocotenentul Oprişan Constantin din Compania 12. Un personaj mai greu identificabil ar
putea fi maiorul Dimiu, deoarece în Istoric... nu se găseşte niciun ofiţer cu acest nume sau cel
puţin asemănător. Identificarea cu maiorul Georgescu Gheorghe este mai uşor de acceptat şi
pentru faptul că se regăseşte în Istoricul regimentului, în calitate de commandant al
Batalionului III, din care făcea parte şi sublocotenentul Petrescu Camil, la care se adaugă o
serie de informaţii privitoare la persoana colonelului Georgescu, de la fiul colonelului Ion
Nicolin, avocatul şi scriitorul Theodor Nicolin, de la fiica colonelului Georgescu, de la d-na
Dora, colonel Zătreanu, de la maiorul în retragere Ion Mihăiescu, din comuna Aninoasa,
Dâmboviţa, şi de la pensionarul Mircea Curelea, dinTârgovişte, fost ofiţer de rezervă în
Regimental 22 Infanterie, la începutul campaniei din 1916. Informaţiile corespund portretului
maiorului Dimiu, creionat de Camil Petrescu: „Greoaie şi masivă, silueta verzuie a
comandantului de batalion se desenează ca un uriaş tihnit “ sau, în altă parte: „Comandantul
batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţă blaie,
regulată cu insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare, însă“32. Trebuie relevant acum un
amănunt privind vizita pe care Camil Petrescu o face la Târgovişte, în 1928, pentru a-l întâlni
pe colonelul Gheorghe Georgescu, pensionar la acea dată. Este o vizită cu scopul de a
rememora momente din timpul campaniei purtate împreună şi pentru discuţii asupra
romanului în devenire. Nu mult după întâlnirea celor doi, colonelul Georgescu moare, iar
scriitorul publică în ziarul „Universul” din 23 august 1928, o „tăbliţă“ cu titlul „Calificat“,
relevant pentru demonstrarea identificării maiorului Dimiu, personaj de roman, cu maiorul,
mai târziu colonelul, Gheorghe Georgescu, comandantul Batalionului III din Regimental 22
28
“Anuarul ofiţerilor şi drapelelor cărora li s-au conferit Ordinul «Mihai Viteazul»”, Bucureşti, Atelierele grafice
“Socec”, fără dată. Ne facem o datorie de onoare să amintim aici că, pentru cinstirea colonelului-erou Dumitru
Băltăreţu, în faţa cazărmii fostului Regiment 22, pe care l-a condus, s-a ridicat un bust, realizat de sculptorul
Vasile Blendea, iar o stradă din oraş îi poartă numele.
29
30
Ion Nicolin, în Istoricul Regimentului, povesteşte că, la 14 iulie 1917, în a doua parte a războiului, căpitanul
Coravu L. Ion (maior post-mortem) cade eroic în luptele de la Mărăşti. Acesta este sfârşitul prototipului
personajului din romanul lui Camil Petrescu, sfârşit ce nu mai apare în roman. O stradă a oraşului are numele lui,
în semn de preţuire pentru eroismul acestuia.
31
32
Camil Petrescu, op. cit., p. 28, p. 205.
13
Infanterie: „În război, cel ce scrie aceste rânduri l-a cunoscut în fruntea batalionului şi a
regimentului, apoi, munte de om, în două ipostaze cu deosebire... Nu-mi aduc aminte să-l fi
văzut vreodată pe colonelul Georgescu (maior, atunci) bucuros că a primit un ordin de atac...
L-am văzut pe acest admirabil soldat şi commandant, în primăvara aceasta. Era de doi ani la
pensie, ros de racilele războiului: abea putea vorbi, şubred şi alb ca varul. A murit
săptămâna trecută“. În afara personajului mai sus amintit, cu numele total schimbat în roman,
întâlnim un alt personaj, care-şi păstrează numele real, şi anume, sublocotenentul Popescu
Tudor. Încheind seria personajelor din roman, identificabile în realitate, a sublocotenentului
Haranoiu din carte cu sublocotenentul Haritiade din Istoricul Regimentului…, procedeul de
modificare a numelui a înlocuit un sufix
onomastic grecesc cu unul românesc.
În Istoricul Regimentului..., la paginile
40-43, este redată ordinea de bătaie a unităţii
respective, din data de 14 august 1916, cu
următoarea structură: locotenent-colonel Băltăreţu
D., ajutor commandant, căpitan Folescu Mircea,
comandant Batalionul II, locotenent Voiculescu
Constantin, comandant Compania a 7-a, maior
Georgescu Gheorghe, comandant Batalion III,
căpitan Florian Grigore, comandantul Companiei
a 9-a, sublocotenent Petrescu Camil, comandant
pluton, Compania a 9-a, căpitan Coravu Ion,
comandant Compania a 11-a, sublocotenent
Haritiade Nicolae, comandant pluton, compania a
11-a, sublocotenent rezervă, Popescu Teodor,
comandant pluton, compania a 11-a,
sublocotenent rezervă Oprişan Constantin,
comandant pluton. Oraşul de garnizoană al
Regimentului, Târgovişte, apare în roman cu
iniţiala R. Colonelul îşi aminteşte de Liceul
Militar din oraşul R., unde era elev fiul său,
Maior Ion Coravu
iar ofiţerii, în momentul declanşării războiului, revin în oraşul R. Însuşi, Ştefan Gheorghidiu
(Camil Petrescu), rănit, se întoarce în oraşul de garnizoană, R. Este evident faptul că oraşul R,
oraşul de reşedinţă a garnizoanei Regimentului, nu este altul decât vechea cetate a Târgoviştei.
În capitolul final al romanului, scriitorul face o frumoasă şi fidelă descriere a Târgoviştei în anii
Primului Război Mondial: „La Spitalul judeţean din R. sînt într-o rezervă cu un camarad de
regiment rănit la genunchi. Am cărţi de citit, dar rumoarea tăcută de efluvii a oraşului, nu-mi
dă linişte... Sunt foarte înconjurat, căci ofiţerii regimentului sînt într-un complex de rudenii
care îmbrăţişează toată urbea. Neliniştea e mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru,
cu intensă măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul a devenit maior „cu stele”, în loc
de grade, dar oricum, maior, şeful de post a fost asimilat şi el, în sfârşit, în afară de
pensionarii cafenelelor „din centru”, toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului şi e,
deci, foarte activă) trăieşte în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o
viaţă deosebită... Cu umbrela la subsoară, profesori bătrâni ies la ora patru, la plimbare,
renunţând la somnul de după amiază, deci eveniment characteristic, ca să citească afişat, pe
geamul cafenelei, comunicatul zilei... După amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales
prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofiţerii de la diverse depozite şi comandamente (e
aici cartierul corpului de armată), îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari conştiincioşi,
14
către orele şase. Eşti tentat să crezi, că şi pe front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, se
spală pe mâini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee, în oraş...“.
Este descrisă şi sosirea în oraş a generalului Averescu, precum şi o vizită la Spitalul din
Găeşti (în roman, oraşul G.), pentru a vedea un ostaş. Este precizată poziţia Spitalului din oraş,
aşezat la marginea şoselei Bucureşti-Piteşti, într-o zonă de câmp: „Spitalul, tip regele Carol I, e
în marginea şoselei şi are în faţă o grădină de flori cultivată de medicul-şef, un burlac filozof,
în felul lui, depărtat de oamenii, care-i vindecă, pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în
singurătatea lui din mijlocul cîmpului“.
Considerăm că modestele noastre observaţii privitoare la tema propusă vin cu anume
precizări privind câteva aspecte descrise de Camil Petrescu, în a doua parte a romanului Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, care au legătură cu vechea urbe în care a poposit
în două rânduri: în 1916, rănit fiind, şi în 1928, pentru o reîntâlnire cu un vechi camarad de pe
front, pentru a depăna amintiri, a rememora şi fixa anumite momente şi aspecte, pe care le vom
regăsi mai târziu în carte, înainte de finalizarea şi publicarea romanului. Casa în care a poposit
scriitorul se află pe o străduţă de unde se zăresc siluetele Turnului Chindia şi a Bisericii Mari
Domneşti, în imediata apropiere a Curţii Domneşti, fostă reşedinţă voievodală timp de peste
trei veacuri.
Bibliografie
1. „Anuarul ofiţerilor şi drapelelor cărora li s-au conferit Ordinul «Mihai Viteazul»”, Bucureşti,
Atelierele grafice “Socec”, fără dată.
2. Elvin Boris, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962.
3. Ionescu Constantin, Amintiri despre Camil Petrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 40.
4. Nicolin Ion, Istoricul Regimentului 22 Dâmboviţa, Batalionul III, Bucureşti, Editura Socec, p. 42.
5. Petrescu Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, ESPLA, 1955, p. 26.
6. „România literară”, nr. 29, iulie 1969.
7. Şerban Geo, Dosarul Ultimei nopţi..., „România literară”, nr. 35, 27 august 1970.
Casa Col. Gh. Georgescu, str. V. Cârlova nr. 6,

unde a poposit Camil Petrescu, în 1928.
15
Clădirea spitalului în care a fost internat Camil Petrescu.
CAMIL PETRESCU IN TÂRGOVIŞTE, IN 1916.

IDENTIFIABLE LOCAL CHARACTERS
IN THE NOVEL THE LAST NIGHT OF LOVE, THE FIRST NIGHT OF WAR
The present work entitled Camil Petrescu in Târgovişte. Identifiable local characters in the
novel "The Last Night of Love, the First Night of War", starting from the author’s testimony that the
novel was an autobiographical one, aims to highlight this by a comparative research between the facts
and descriptions of the novel, with more concrete testimonies of Colonel Ion Nicolin contained in his
work, History of the Regiment, 22 Dâmboviţa, Battalion III. The reserve lieutenant, Camil Petrescu,
participant in the First World War, in the Infantry Regiment Dâmboviţa, the later novelist,
Gheorghidiu, the hero of the novel, makes references and descriptions regarding the advance of the
Romanian troops over the Carpathians and the conquest of the Vulcan and the battles in Giuvala
Customs, Old and New Tohanul, Codlea, Tzanţari and the Olt crossing to Krihalma, then the
occupation of Săsăuş village, as well as the creations of comrades: commander, officers and non-
commissioned officers.
Wounded in war, in 1916, Camil Petrescu returns to Târgovişte to be treated at the county
hospital in the city. From this period remains a description of the old town, with houses, people,
events, attitudes, aspects of everyday life. After years, in 1928, before the publication of the novel, he
will return to the old town, in the house of Colonel Gheorghe Georgescu, a few steps from the old
Royal Court, an old comrade of the front, to reminisce and bring the last corrections and additions to
the book that was to see the light of the print very shortly after.
16
FRAŢII BĂNCILĂ ŞI RĂZBOIUL SFÂNT. PAGINI DE
CORESPONDENŢĂ SAU „TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI!”
Elena ILIE*
Keywords: correspondence, First World War, brothers Băncilă: Vasile, Nicolae and Ioan.
„Ce să-ţi mai spun decât că tătica s-a purtat în chip cât se
poate de demn, de o nobilă hotărâre şi resemnare, de o discretă
durere, făcând aşa de frumos sacrificiul de părinte pentru ţară.
Ne-a îndemnat să ne ducem unde ne-am dus pentru că ne-a iubit
prea mult pe noi şi a ţinut să ne vadă mai sus. Vasile”1
Primul Război Mondial sau “Marele război” sau „Războiul Sfânt” reprezintă şi astăzi,
după aprope 100 de ani de la finalul său, un eveniment istoric, care oferă inepuizabile surse şi
resurse pentru adăogirea de noi informaţii. Corespondenţa de pe front şi cea din spatele
frontului, aici corespondenţa de familie, se înscrie în această largă arie a investigaţiei faptelor
de arme şi, mai cu seamă, în aceea a încărcăturii emoţionale, a trăirilor umane, a sentimentelor
explicite sau a celor ce se întrevăd printre rânduri.
Secţia Memorială a Muzeului „Carol I” deţine o importantă colecţie de scrisori din
timpul evenimentului menţionat, colecţie care a intrat în patrimoniu prin actul de donaţie al lui
Ioan Băncilă, fiul lui Vasile Băncilă. O parte dintre scrisori au fost prezentate anterior aici şi a
vizat corespondenţa de război dintre Vasile Băncilă şi Basil Munteanu. O altă parte, alcătuită
din peste 100 de scrisori şi cărţi poştale, este reprezentată de corespondenţa dintre fraţii Băncilă:
Nicolae (Nicu), Vasile şi Ioan, aflaţi toţi, într-un anumit moment, pe frontul din Moldova.2
În scrisorile aflate în discuţie, legăturile dintre membrii familiei sunt evidente,
puternice, evidenţiază profunzime, solicitudine, respect, curate sentimente de dragoste
fraternă, filială ori părintească. Fratele mai mare, Nicolae, cel care îşi alesese o carieră
militară, se postează dintru început în deţinătorul informaţiei necesare înrolării, pentru
voluntarul Vasile Băncilă, şi înscrierii la Şcoala de Cercetaşi, pentru Ioan Băncilă. Pe de altă
parte, fraţii mai mari, Nicu şi Vasile, îşi conjugă eforturile şi energia pentru rezolvarea
problemelor lui Ionel,3 legate de instalarea, condiţiile de locuit şi instrucţie. Preocuparea şi
îngrijorarea faţă de fratele mai mic, cu o constituţie plăpândă, predispusă îmbolnăvirii,
ocupă o bună parte din corespondenţa dintre Vasile şi Nicu.
Legăturile dintre Vasile şi Nicolae sunt profunde, iar simbioza dintre cei doi evidentă.
Exprimarea sentimentelor de dragoste fraternă este frustă, lipsită de orice artificiu, simplă,
spontană, pe alocuri putând ridica semne de întrebare din perspectiva modului contemporan
de exprimare a unor sentimente între persoane de acelaşi gen, dacă nu am raporta acest stil
* Muzeograf, Muzeul Brăilei „Carol I”.

1
Carte poştală din 25 oct 1916; expeditor Vasile Băncilă; destinatar sublt. Băncilă N. Nicolae, Spitalul „Regina
Maria”, Bucureşti.
2
Calupul de scrisori din aceeaşi perioadă mai cuprinde alte câteva zeci de scrisori ori cărţi poştale cu alţi membri
ai familiei şi prieteni.
3
Viitorul academician, geologul Ion Băncilă (n. 2 februarie 1901, Scorţaru Nou, Brăila - d. 2001, Bucureşti).
17
de comunicare la epocă, la condiţiile speciale în care se aflau corespondenţii – război –, la
sentimentele fraterne exemplare:
„Dragă frate, era 9 oct. când ultima scrisoare a ta mi-a adus un dor neţărmurit şi
speranţe nebune. Te doream pe tine şi, în imposibilitatea unei revederi, credeam adânc într-
un viitor, care să compenseze toate neajunsurile momentane, ale acelei neputinţe
stânjenitoare.
Dragă Vasile, mă cufundasem cu totul în amintirea acelei zile, de care este legată şi
neînsemnata mea rănire. Voiam să-ţi vorbesc de toată revoluţia, ce scrisoarea ta produsese în
sufletul meu, de lacrămile ce mi-au picurat din ochi, în frăgezirea aceea sufletească şi de
coincidenţa rănirii mele... S-au spulberat şi-am fost redus la imposibilitate. A doua telegramă
ce primesc de la tine mă coboară la lucrurile cu totul pământeşti: „Vino la Botoşani când vei
avea concediu.”
De ce primesc această telegramă când mă gândeam mai înfocat la tine? Oare trebuie
să cred în fenomenele telepatice? Dar ce interesează? Lucrul poate avea un răspuns precis:
întâmplarea. Totuşi, această întâmplare lucrează asupră-mi în chip neobicinuit. Conţinutul
telegramei tale a luat în faţă-mi forţa unui strigăt disperat. De ce, nu ştiu. Şi în chip obicinuit
nu e nici o gravitate în acele câteva vorbe…” (din scrisoarea lui Nicolae Băncilă către Vasile
Băncilă, 27. X 1916).
„Dragă frate (scrie la rându-i Vasile Băncilă fratelui Nicolae, care, ieşit din spital4, îl
vizitase la Botoşani), Am grozava impresie că am pierdut în mod stupid, un prilej excepţional.
În tot timpul cât ai stat ieri cu mine, n-am putut să-mi câştig un echilibru şi să scap de
zăpăceala care m-a ţinut în ghiarele ei tot timpul. Îmi pierdusem până şi puterea de a
pricepe, inteligenţa, îmi pierdusem atenţia, – eram mai mult ca oricând dureroasa şi
inferioara expresie a ceea ce eu am devenit de la o vreme. Ştiu că de la început şi până ne-am
despărţit am avut o serie de poziţiuni stupide. Aşa îmi închipuiam eu întâlnirea noastră? E
nevoie să mai spun că ea n-a rezolvat în mare parte ceea ce ochiul o să rezolve? Şi cu toate
acestea, ea nu putea să fie altfel. A fost fatală, căci e cauza emoţiunii prea vii, a unei afecţiuni
aşa de puternice încât n-a mai găsit loc să iasă, să se arate, ca o maşină, care, dintr-un mers
nebunesc, s-ar opri deodată. Şi a mai fost cauza neprevederii, căci nu ştiam că ai să vii; dacă
aş fi ştiut nu mi-aş fi pierdut firea. Sunt o fiinţă, care, când dă de un caz nou, se zăpăceşte şi
mai târziu îi înţelege adânc semnificaţia. În aşa grad mi-am pierdut iniţiativa, agerimea,
încât nu te-am rugat să rămâi noaptea aici: dacă te-aş fi rugat, sunt sigur că ai fi rămas. Ce
nenorocire să găseşti tren tocmai când eram sigur că n-ai să găseşti. De ai şti cum am
aşteptat seara de ieri, cum am fugit cel dintâiu de la cazarmă, cum mi te închipuiam că am să
te regăsesc, cum aranjasem să petrecem seara, în sfârşit cum eram acum aşa de pregătit ca
să ne revedem. Ce bazată ar fi devenit, în cazul acesta, întâlnirea noastră ! Azi dimineaţă m-am
sculat cu o dureroasă imagine în minte: cu amintirea Dtale. Nu pot crede că ai fost aici şi te
doresc mai mult ca înainte! Ce filozofie îmi va putea readuce liniştea? Vasile.” (carte poştală
din 18 noiembrie 1916; trimisă lui Nicu pe adresa casei părinteşti din Brăila, Bd. Carol 362,
crezând că acesta se afla aici în concediu de recuperare, după ieşirea din Spitalul „Sf. Maria”).
O explicaţie a simţămintelor comune, a trăirilor asemănătoare, a dăruirii şi abnegaţiei
faţă de cauza înălţătoare a slujirii patriei, o dă Vasile Băncilă într-o carte poştală datată 2. XII.
1917 şi trimisă din Botoşani fratelui Nicu: „Doar dacă de Dumneata se animă gândurile
mele, dacă eşti singura fiinţă către care îmi pot îndrepta calde, pătimaşe speranţele, dorinţele
întrucât sunt vinovat? Dacă amândoi înţelegem aşa de clar, într-o sinteză aşa de eroică
intelectuală frământarea de azi a pământului nostru şi dacă suntem mlădiţe sensibile născute
în atmosfera aceluiaşi trunchi către care în toate aceste noroiase zile de iarnă se îndreaptă
4
Spitalul „Regina Maria”, Bucureşti.
18
înduioşător şi plin de grijă gândul nostru – întrucât sunt criminal dacă desprind câte o idee
sau câte o imagine din aceste sfinte lucruri şi la lumina ei ne ţinem mereu sus în draga
noastră lume, care nu e şi a altora?Noi suntem ca doi preoţi cari fac slujba nici f. public, nici
din obiceiu, nici p. sfinţi ci p. ei înşişi Poate că tocmai p. că aceste lucruri sunt aşa de curate
nu trebuie să amintim niciodată de ele, şi aici stă greşeala mea.”5
În corespondenţa celor doi, Nicu şi Vasile, se poate distinge o primă etapă care începe
cu înştiinţarea deciziei înrolării ca voluntar a lui Vasile până la înfăptuirea acesteia. Într-o
carte poştală din această perioadă descoperim una dintre cele mai frumoase, cele mai
profunde exprimări ale sentimentelor de dragoste şi respect pentru ţară, pentru poporul ale
cărui idealuri dorea sincer şi frenetic să contribuie la împlinirea lor. Hotărârea de a se înrola
voluntar, împărtăşită fratelui Nicu, reprezintă încă o explicaţie a năzuinţelor generaţiei sale, a
credinţei în valorile neamului românesc şi a necesităţii afirmării şi apărării acestora:
„Dragă frate,
Încep aici nu motivarea, ci explicarea actului meu şi aceasta în grozav de puţine
cuvinte, căci aşa e imperativul timpului şi locului. Ideea de a mă înscrie voluntar îmi era aşa
de naturală încât mi se părea o moştenire misterioasă. Pe lângă aceasta era şi o consecvenţă
nemiloasă a atitudinii mele naţionaliste anterioare… De un motiv (explicabil şi necesar la o
fire formată, de caracter şi cu idealuri) îmi mai era teamă: că părăsindu-mi ideea, dădeam
dovadă de uşurătate, deci de psihologie superficială…”.6
Scrisoarea din 19 august 1916 (cronologic, prima din scrisorile trimise de pe front de
Nicu lui Vasile Băncilă) conţine, într-o expunere sistematică, paşii de urmat pentru înscrierea
acestuia ca voluntar. Referitor însă la voluntariat, atitudinea fratelui mai mare este fermă,
realistă, în faţa entuziasmului romantic al prospătului absolvent de liceu: „Îmi scrii “trebuie
să mă duc voluntar etc.?” Întâi şi pe urmă: Nu trebuie. Şi dacă-mi permiţi, ţi-aş putea spune
chiar că te rog să nu te duci, fie şi în cazul când vei fi în perspectivă să piezi… asta nu
permite discuţie, destul că ţi-o spun din experienţă şi dintr-un simţ real al lucrurilor. Nu cred
că vrei să faci paradă din voluntariat şi chiar de acea sunt de părere că nu trebuie să te duci
voluntar. Eu am făcut un sacrificiu pe care-l voi da până la sfârşit – şi nu trebuie să fie
reînoit de tine – tu fiind în alte condiţiuni în familia noastră.7 Cred că pot sfârşi aici ca să
înţelegi… Bagă de seamă ce ţi-am spus la început. Nu se ştie cât durează războiul şi la şcoală
nu stai decât 2-3 luni. Ai putea fi de folos altfel. Însă, cum vrei.”
Aceeaşi atitudine protectoare o are şi ulterior, atitudine născută din experienţa
frontului şi nicidecum a unui inexistent sentiment al datoriei faţă de idealul naţional,
patriotismul curat, înălţător, fiind exprimat de multe ori în cuprinsul corespondenţei
acestuia.”Am primit c. p. trimisă de tine în care ne spuneai că vei sta la şcoală până la 1
aprilie. Nu pot să-ţi închipui ce bucurie îmi produce vestea asta. M-am convins că ţara are
încă destule braţe disponibile. Tu să fii cuminte. Nu agita asupra vremurilor. Lasă să se
scurgă totul după orânduială şi împrejurări. La revedere, Nicu.” (carte poştală nedatată;
databilă martie 1917; are ştampila Bateriei 106 de 58T).
Înrolarea ca voluntar a lui Vasile Băncilă se derulează rapid. Tot atât de rapid se
estompează entuziasmul iniţial, iar desprinderea de familie, de părinţi, de mamă în special,
produce adevărate răni în sufletul tânărului Vasile Băncilă:
5
Prescurtări folosite de Vasile Băncilă în text: f., foarte; p., pentru; m., mai.
6
Un set de trei cărţi poştale, numerotate I, II, III, şi datate ulterior, prima 12 oct., următoarele două 13 oct.;
destinatar, sublocotenent Băncilă N. Nicolae, Regiment 50 Inf. Compania de mitraliere, Divizia 22 / Poşta
militară/ expeditor, Vasile Băncilă, Şcoala T.T.R. Comp. II., Plut. 5, Botoşani.
7
Fratele mai mare se referă aici la dorinţa părinţilor ca, după terminarea studiilor liceale, Vasile să urmeze
cursuri de învăţământ superior: datorită înclinaţiei deosebite spre studiu, dovedită de acesta în anii de şcoală, cât
şi ca urmare a constituţiei fragile a viitorului filosof.
19
„Dragă nene,
N-am scris scrisoare mai plină de remuşcări şi de dorinţa de a lua asupra sa toată
durerea celorlalți ca acum. Căci sunt sigur că dacă sufer acum aşa de fierbinte şi fără de
pespectivă sigură e pentru că zbuciumările familiei noastre, durerea neamului nostru se
reeditează trecând prin inima mea…”.
Ilustrative pentru suferinţa tuturor părinţilor ai căror fii erau pe front sunt portretele
mamei şi ale tatălui, icoane împietrite ale durerii profunde, dar demne, realizate magistral de
Vasile Băncilă: „...am o mamă pe care o văd în minte cum lăcrimează uitându-se pe fereastră
şi aşteptând să-şi vadă feciorii duşi de acasă..., am un tată îndurerat, dar discret,
ascunzându-şi bărbăteşte şi mistuitor bântuirile sufletului...”
Deprimat, singura-i dorinţă – „idealul meu” zice Vasile Băncilă – este „să stau acasă
lângă îngerul acela de maternitate suferindă şi să primesc şi să răspund cu drag scrisorilor
fratelui de pe front...”
Referirile la părinţi şi, în genere la întreaga familie, sunt constante în epistolele lui
Vasile Băncilă. Peste toate, se impune însă imaginea aureoletă, sfântă şi protectoare a a mamei:
„Dragă frate,
Simt imboldul de aţi vorbi despre un sentiment, care ne preocupă tot aşa de mult pe
amândoi: de iubirea aşa de covârşitoare şi de sfântă pentru mama noastră. De când am venit
aici o iubesc ca un înnamorat şi-i pronunţ numele cu religiozitate şi o chem în minte cu
lacrimi după nenorocire... Împrejurările m-au făcut să văd că temelia oricărui sentiment e
durerea. Cu cât vom suferi acum mai mult cu atât ne vom îmbrăţişa mai călduros odată şi ne
vom aduna sub aceeaş aripă în calda ocrotire a alinării la mama noastră şi să încerce emoţii
dureroase… Vasile”.8
În noua situaţie, de combatant, a lui Vasile, se manifestă o schimbare de ton şi de
atitudine a lui Nicu privitor la voluntariatul lui Vasile. Registrul se schimbă, desigur, şi datorită
cenzurii corespondenţei militare – invocată de acesta de mai multe ori în corespondenţa
trimisă de pe front –, dar şi rolului asumat de frate mai mare care avea datoria de a proteja, de
a încuraja și susţine, în condiţiile dure ale războiului, pe Vasile şi ulterior şi pe Ionel. Cu
certitudine, el îşi are izvorul în adâncul şi curatul sentiment al datoriei de a apăra integritatea ţării:
„Dragă Frate, …de azi eşti şi tu soldat voluntar… Având în vedere timpurile grele
prin care trece scumpa noastră patrie, mă gândeam tocmai că e o laşitate ca cineva să mai
trăiască ca simplu spectator, atâta vreme cât mijloacele îi permit să ia parte la lupta care
înseamnă jertfirea pentru onoare. De aceea te felicit din tot sufletul şi raţionamentul meu,
pentru actu ce ai săvârşit şi sunt mîngâiat că se mai găseşte un răsbunător al patriei şi al
familiei noastre.
Înverşunarea cu care luptăm şi norocul ce m-a călăuzit până acum mă fac pe deplin
încrezător în reuşita sfintei noastre cauze. Să ne ajute Dzeu. Nicu”.9
Protecţia divină a durat până la începutul lunii octombrie, când primul dintre fraţi,
Nicu, este rănit în timpul pregătirii unui atac10. Vestea o va transmite mai târziu lui Vasile, în
20 octombrie 1916. Cartea poştală trimisă din Bucureşti, cu ştampila Palatul Regal Bucureşti,
conţine lapidar ştirea:
8
Carte poştală din 14 octombrie; Poşta militară; destinatar, sublocot. Băncilă N. Nicolae, Regiment 50 Inf.
Divizia 22, Corpul III Armata de operaţiuni.
9
Din scrisoarea datată 22 septembrie 1916, trimisă din Câmpulung.
10
Carte poştală, greu lizibilă; destinatar Apostolescu N. Nicu, Plutonier, Reg 38 infanterie, comp. 8 Botul II;
Poşta militară; fără dată; databilă 4-9 octombrie 2016: „Dragă Nicule, Sunt sănătos. Ieri pe la 4 jum. pe când
comandam la vreo 10 m de tranşeele nemţeşti, un glonţ m-a ţintuit în braţul drept. Noroc că i-am scos pe ofiţeri
din întăritură (...) că altfel mă luau prizonier. Acum sânt pe drum spre Bucureşti. Cred că peste 10 zile cel mai
târziu vom fi iar la front. Rana mai mult mă plictiseşte decât doare.”
20
„Dragă frate, Eu mă aflu la Spitalul „Regina Maria” şi te rog foarte mult să mă
vizitezi de îndată ce-ţi este posibil. Sublocotenent Băncilă N. N”.
Destinatar, Soldat TR Băncilă N. Vasile, Şcoala Militară de Infanterie din Dealul
Spirei Loco. Tăiat Loco, adăugat Botoşani, ceea ce însemnă că deja Şcoala Militară şi Vasile
Băncilă nu se mai aflau în Bucureşti.
Cât timp Nicu se află în spital, primeşte câteva scrisori de la fratele său, Vasile,
epistole în care grija, suferinţa împărtăşită, sentimente de datorie frăţească sunt exprimate
simplu, sincer, cald:
„Dragă frate,
Am primit c.p. prin care mă anunţi că eşti la Spitalul „Regina Maria” – veste aşa de
înduioşătoare pentru mine şi care m-a înălţat dintr-o dată sus de tot deasupra celorlaţi şi
deasupra situaţiilor obicinuite. Curând însă m-am întristat gândindu-mă că nu te pot vedea,
că nu mă poţi vedea, gândindu-mă la durerea care te-a surprins când ai aflat că şcoala nu
mai e la Bucureşti, ci la Botoşani, la capătul ţării…”, scrie Vasile Băncilă în cartea poştală
din 22 octombrie 1916.
Spitalul, chiar în situaţia unei răni uşoare, provoacă depresie, gânduri sumbre, sesizate
lesne de Vasile, sensibil afectat de suferinţa de fratele său:
„Dragă nene,
Azi dimineaţă am primit a doua c.p. pe care mi-ai trimis-o de la „Regina Maria”, erai
foarte obosit şi cu moralul risipit, apăsat, când mi-ai scris. M-am gândit din nou la cât aş fi
fost de folositor în situaţia aceasta dacă n-aş fi fost aici. Aceasta mi-a adus iarăşi cortegiul
părerilor de rău. Judec însă că ceea ce am făcut – deşi mie aşa de apăsător – a fost fatal…”.
„Îmi spui că ieşti răcit şi că vei ieşi „Suferind, slăbit de plictiseală”. De ce nu-mi
precizezi mai bine? Ce însemnează aceasta „suferind”? E aşa de dureros să laşi închipuirea
să croiască alternative! La revedere (poate la Botoşani), dragă Frate. Acum eşti lumina mea.
Vasile.”11
O scrisoare lungă din 27 octombrie 1916 conţine un pasaj edificator, privitor la starea
fizică şi la cea sufletească, spitalul fiind şi el un loc şi factor al consumării energiilor, iar
recuperarea, îndeosebi cea psihică, ţinând mai cu seamă de resorturile personale:
„Am venit de pe front cu un moral excelent şi nu eram bolnav decât de plaga ce mi-o
lăsase glonţul şi în plus imobilitatea braţului. În spital a trebuit să stau în pat – mai ales că
genunchii mei au început să acumuleze din ce în ce mai multă apă. Viaţa aceea orizontală
mi-a adus o mulţime de indispoziţii cari s-au răsfrânt şi asupra spiritului.
Credeam că îmi voi putea forma un program şi că voi putea să-l urmez. Veneam din
ploae de gloanţe, unde adesea m-am gândit la preţul vieţii şi la întrebuinţarea ei cinstită, că
simţeam imboldul unei energii pe care n-o mai simţisem. Mi-am cumpărat o gramatică
italiană, un dicţionar şi un dialog ruso-român.
Din toate astea nu am făcut nimic. Au venit zile de dureri şi de preocupări subiective,
că nu mi-am găsit alinarea decât în lecturi diverse. Între altele am citit „Une nichée des
gentilhommes”, a lui Turghenieff.
Gândeşte-te apoi în ce mediu am intrat şi străduinţa mea de a-l studia şi de a-l
înţelege. Aici am început din nou să desemnez chipuri şi chiar să le caricaturizez. Ba ceva
mai mult, ca o urmare a spiritului meu îndoielnic – zâmbesc – m-am apucat de epigrame…La
revedere, Nicu.”
De altfel aproape toate scrisorile şi cărţile poştale din perioada de spitalizare
mărturisesc, atât cât permitea cenzura („În actuala situaţie îmi va fi foarte greu să-ţi pot vorbi
pe larg asupra unui subiect. În acest chip va trebui să mă mulţămesc să-mi expun credinţele
11
Carte poştală din 25 octombrie 1916; destinatar, sublocot. Băncilă N. Nicolae, Spitalul „Regina Maria”, Bucureşti.
21
asupra unor lucruri, cari viu în contact direct cu mine şi cari pot trece prin cenzură fără
pericol.”), deznădejde, demoralizare, tristeţe, rezultate al impactului rănilor fizice asupra
spiritului şi, mai cu seamă, a atmosferei traumatizante psihic din jur:
„Mult aşi vrea să fiu singur într-o odaie, să mă reculeg şi să-mi încep ocupaţiile
favorite, să părăsesc toată diplomaţia ce trebuie s-o întreţin cu atâţia ambiţioşi, cari
trebuiesc să fie toleraţi prin faptul neputinţei lor spirituale. E un joc pe care ai să-l înveţi şi tu
şi care îţi pune sufletul la adăpostul atacatorilor.
E un joc menit să-ţi păstreze toată seninătatea şi independenţa, dar care e obositor
uneori.” (scrisoare din 27 octombrie 1916)
Partea deloc frumoasă a războiului – „apa pătrunzând prin piele, „onorarea cu
gloanţe”, sentimentul că după luptă urmează neantul, disperarea salvată de conştientizarea
datoriei de a continua în orice condiţii, ocupă un spaţiu important în corespondenţa celor doi,
constituindu-se în informaţii cu valoare documentară de real interes:
„Voi părăsi spitalul chiar mâine şi după ce voi da o raită pe acasă12 – cu riscul de a
cădea victimă propriei mele greşeli – mă voi reîntoarce pe frontul unde voi simţi iarăşi apa
pătrunzându-mi prin piele.
Ştiu ce mă aşteaptă, căci eu cunosc războiul şi deci nu vorbesc cu fierbinţeala care ne
exaltă în manifestaţiile pentru intrarea în acţiune. Sunt veteran odată şi sunt pătruns de
convingerea că nu poţi dura mai mult de câteva săptămâni în luptele de azi.
Totuşi. Aceste lucruri îmi cad în minte numai când vreau să mă gândesc la ele şi
nicidecum când mă gândesc, ca acum la front. M-am obiciniuit atâta cu idea morţii şi cu
necesitatea de a fi „onorat” de gloanţe că pentru mine răsboiu nu mai însemnează moarte.
Răsboiul a devenit pentru mine o datorie de conştiinţă şi de convingeri morale şi atât – căci
ideea lui a copleşit toate fibrele fiinţei mele.
E forţa care mă mână şi e satisfacţia pe care o caut – care poate îmi va aduce şi
vindecarea pe care nu am găsit-o în spital: insomnie, nicio poftă de mâncare, apă la
genunchi, dureri de măsele şi plictiseală îngrozitoare. La revedere, Nicu.” (2 noiembrie 1916.)
Rigorile milităriei, automatismele vieţii cazone, suferinţele produse de lupta efectivă,
cu efectele lor – atrofierea până la anihilare a personalităţii, înfrângerea spiritului de către
material –, sunt resimţite dureros şi transpar deseori în epistolele lui Vasile Băncilă, direcţionat în
ultimii ani de liceu spre introspecţie, spre filosofare, spre afirmarea libertăţii de gândire:
„Dragă frate,
Aseară am făcut un marş zdrobitor care ne-a pus în pat de la ora 8. Dacă sunt
momente când regret că nu m-am dus la artilerie de la început, sunt acestea. Văd cu dispreţ şi
cu durere triumful ideii forţei asupra ideii intelectualităţii şi suferinţei delicate. De aseară şi
până acum n-am găsit un singur sfert de oră ca să scriu câteva rânduri. Acum stau cu raniţa
în spate, mai am câteva minute până la plecare şi e singurul sfert de oră pe care ţi-l aduc şi
mi-a adus jertfă părţii mai statornice şi mai simpatice din noi. E rugăciunea mea din această
zi, cuminicarea cu valori mai spirituale şi mai eterne, e pagina de închinare fără de care nu
pot trăi azi, care-mi dă putere să rezist conglomeratului cotidian de constrângeri şi de prostii.
Mă gândesc că dacă n-aş concepe viaţa decât ca o bucolică satisfacţie a dorinţelor trupului
meu, puţin ar trebui să-mi pese de toate aceste zilnice cazne… Vasile” (carte poştală din 29
decembrie 1916).
Ori, referindu-se la posibilitatea şi dorinţa familiei de a se muta la Artilerie, explică
fără ocolişuri refuzul: „Ar fi însemnat, la Huşi, să iau instrucţia de la început – nu pot gândi
la aceasta fără ca un val desperat de revoltă să nu mă coprindă faţă de acestă filieră de
12
Nicu nu va ajunge la Brăila după spitalizare întrucât „Concediu nu mi se mai dă la părăsirea spitalului, ci ne
trimite direct pe front.” (Carte poştală din 27 oct 1916, trimisă lui Vasile.)
22
pregătire cazonă, care e ceea ce am cunoscut mai urât în viaţă.” (Scrisoare din 7 ianuarie
1917.13)
Scurgerea unui an şi jumătate de front, experienţa participării efective la luptă, ca şi
cea a rănirii şi a convalescenţei îndelungate, nu atenuează aproape deloc sentimentul că se află
în locul nepotrivit firii sale: „Dar văd c-a venit anul nou şi mie mi-au m. rămas nervi
neliniştiţi, nervi de adolescent şi aceasta aspră experienţa pe care o încep din nou cu anul
acesta p. cât nu ştiu cât timp va avea încă de lucru până să-mi îndoaie revolta, durerea, şi să
facă spectator mai reţinut din fiinţa aşa de capriţioasă care sunt acum.”14
Al doilea rănit dintre fraţi, Vasile.
Premonitoriu, în 4 septembrie 1917, va compune următoarea epistolă (pe o carte
poştală necirculată, scrisă îngrijit, citeţ, Vasile Băncilă având un scris greu lizibil, mic, cu
prescurtări personale etc.):
„Elev plutonier Băncilă N. Vasile / Am casa şi părinţii la Brăila, bulevardul Carol
362; am un frate sublocotenent în Regimentul 16 Obuziere, Divizia VI-a, baterie de
bombardieri de 58 No. 106; am un frate cercetaş la Spitalul din Măcreşti, jud. Vaslui. Dacă
sunt rănit vă rog să mă trimiteţi la Spitalul din Măcreşti, jud. Vaslui. Dacă mor, să-i vestiţi pe
aceşti doi fraţi.15 Vasile Băncilă. Bagajul meu îl trimiteţi la fratele din Măcreşti.”
De altfel, măsuri „asiguratorii” îşi luase şi Nicu încă din primele zile ale înrolării:
„Dragă Vasile,
Pentru că nu se ştie ce vremuri voiu mai apuca, primeşte prin tătica (una sută lei) 100
(din economiile mele) pe care să o păstrezi până la sfârşitul răsboiului. Dacă mă voi întoarce
mi-o vei înapoia să dispozez de ei, dacă nu, întrebuinţeaz-o tu în scopuri culturale. În orice
caz (după război) poţi achita la „Av”.16 19/8/1916 Nicu”.
Vestea rănirii o dă însuşi Vasile Băncilă. Pe o carte poştală, care are înscrisă pe ştampila
poştală Iaşi, 5 septembrie 1917, este adăugat în partea de sus, cu cerneală albastră, un anunţ
dur prin conciziune şi conţinut: „Sunt rănit în spitalul de la Căiuţi.17 Dar nu rămân aici.”18
Conţinutul iniţial al cărţii poştale fusese compus înainte de eveniment, cu obişnuitul
scris mărunt, îngrijit, cu creion negru. Conţine informaţii diverse, condiţiile de front nefăcând
posibilă trimiterea ei decât după ce glonţul vrăjmaş i-a străpuns braţul stâng:
„Dragă Nene,
Sunt în regimentul pe care l-ai vizitat şi Dumneata: 24 Infanterie. Contam mult pe
posibilitatea de a ne întâlni deşi la data aceasta m-aş fi prezentat cu elemente mai apreciabile
în raport cu vremea de azi decât astă toamnă. Ca un compensator cel puţin pentru moment, la
dezamăgirea aceasta a fost întâlnirea norocoasă cu Apostolescu. Două trei ore am fost
sinceri şi familiari unul cu altul. Dacă poţi trimite pe Anghel la mine, fă-o cât de curând.
Regimentul acesta răspunsese lui 78 că i s-a prezentat (ilizibil) un subl. Băncilă (care e însă
străin de noi), ceea ce m-a făcut să cred că n-am dat de soarta Dtale. De fapt nu ştiu nimic de
Dta din Iunie. Luna August am fost cu 78 pe front. Pe Ionel îl lăsasem sănătos ţi-l înscrisesem
în personalul spitalului. Spune-mi dacă ţi-a scris. Nu ştiu cum am face să ne întâlnim. Fiind
în aceeaşi divizie19 cred însă că corespondenţa va merge mai uşor. La revedere, Vasile.
13
Scrisoarea în întregime este redată în anexe.
14
Carte poştală, din 2.XII. 1917, trimisă din Botoşani de Vasile fratelui său.
15
Cei doi fraţi sunt trecuţi la destinatari: „Fratele de la artilerie: îl cheamă subl. Băncilă Neculae. Fratele
cercetaş: îl cheamă Băncilă N. Ion, Spitalul Măcreşti Jud. Vaslui, prin gara Rebicea.
16
Cel mai probabil este vorba despre Societatea “Avântul”, unde cei doi fraţi erau membri.
17
Comună în Plasa Trotuş, judeţul Bacău.
18
La 12 septembrie va ajunge la Spitalul 217 (Liceu) din Bacău, iar din martie 1918 la Spitalul „Sf. Spiridon”
din Iaşi, timp în care suportă mai multe operaţii la braţ.
19
În cartea poştală din 12 iulie, Nicu îl anunţase despre demersurile făcute pentru a trece la Aviaţie sau la Reg.
24 Inf.: „Pentru că viaţa nu mai are alt scop, pentru mine, decât jertfirea ei pe sângerândul altar al patriei,
23
(Expeditor, Subl. Băncilă Vasile Comp. 10 Regim 24 I. Destinatar, Sublocotenet Băncilă
Nicolae Bateria de bombardiere No 106 de 58T, Reg. 16 obuziere Divizia a VI-a.)
A doua zi informaţiile sunt mai precise, scrisul este lejer, ceea ce se întâlneşte foarte
rar în scrisorile lui Vasile Băncilă:
„Dragă frate, sunt rănit, la trei zile după ce am sosit în 24 Inf.
Rana e serioasă - o duc greu însă şi cu constituţia mea.
De Dta nu ştiu nimic din Iunie. Acum sunt la Căiuţi, dar merg mai departe. Poate vom
ajunge la Măcreşti20. La revedere, Vasile”
Cele două cărţi poştale şi scrisoarea din 30 septembrie 1917 îndreptăţesc o discuţie
asupra datei la care s-a produs rănirea lui Vasile Băncilă şi anume: dacă în Tabelul bio-
bibliografic, întocmit de Ileana Băncilă şi preluat în Nr. 3-4 1998, p. 295-302 al revistei
Manusscriptum, număr special dedicat lui Vasile Băncilă, se consemnează evenimentul
(bratul stâng sfârtecat de un glonţ dum-dum) ca petrecându-se în luna iulie, conform
informaţiilor enunţate mai sus, data la care Vasile Băncilă este rănit trebuie reconsiderată –
este cu certitudine 5 septembrie, dată precizată de altfel în scrisoarea acestuia din data de 30
septembrie: „Am fost rănit la 5 Septembrie. M-a operat la Căiuţi dr. Ciopală, un ardelean din
Başfalu21 înşuş...”. Scrisoarea22 conţine date medicale despre rană, ceea ce demonstrează
interesul spre „ştiinţă”, fervoarea cunoaşterii la Vasile Băncilă, formaţia sa enciclopedică. Nu
lipsesc informaţii despre cei apropiaţi şi, desigur, despre starea fizică şi sufletească a rănitului.
Impresionantă scrisoarea lui Nicu (22 septembrie 1917), care găseşte putere în a-şi
susţine fratele aflat în suferinţă, îndreptându-i gândurile spre idealul combatanţilor – datoria
faţă de ţară, de popor, de propriile familii:
„Dragă frate, Am primit astă noapte scrisoarea ta, în care îmi spui că rana ta este
foarte serioasă. Mă temeam de lucrul acesta şi auzindu-l din gura ta sunt descurajat, fiindcă
îmi închipui că starea ta e mai gravă chiar decât îmi spui.
Mai am însă nădejdea că prin ce a fost mai greu ai trecut şi că acum te găseşti mai
bine. De lucrul acesta m-a asigurat un furier de la Căiuţ şi care te-a văzut până la 17 c. şi
care te cunoaşte.
Dragă frate, ai încredere în soarta ta şi în cei cari te iubesc şi se gândesc numai la
tine. Ai încredere în soarta părinţilor noştri pe cari va trebui să-i întâlnim cât de curând. Ai
încredere în soarta ţării noastre iubite, pentru care ai făcut atâtea sacrificii şi pentru care
mai luptăm noi ăştia, pe care hazardul ne-a păzit până acum de glonţul duşmanului. Ai
încredere în tot ce te înconjoară şi nu-ţi face cumpănă. Aşi dori să-ţi insuflu baremi o parte
din curajul de care sunt stăpânit eu. Gândind la tine, la ai noştri, la ţara întreagă…”
Predilecţia spre filosofare se face simţită în mai toate epistolele lui Vasile Băncilă.
Aici, un fragment dintr-o lungă scrisoare23, desfăşurată pe 10 pagini şi jumătate, edificator
pentru preocupările sale în domeniu. Analiza trăirilor umane – aici a suferinţei – dintr-o
perspectivă originală, suferinţa „intelectuală” versus suferinţa „poporană”, se constituie într-o
interpretare metafizică remarcabilă pentru vârsta sa:
„A suferi atunci când eşti conştient, în sensul filozofic, de durerea ta e lucru frumos
dar e parţial şi mângâietor chiar. Însă gândeşte-te ce însemnează a suferi, (cum e cazul
mamei noastre care reflectă totuş mai mult spiritul poporan lucru de care şi noi ca ereditate
şi ca educaţie am folosit foarte mult) atunci când nu-ţi poţi găsi o satisfacţie compensatoare
mi-am luat hotărârea ca această jertfire să o fac cu cele mai mari sacrificii pentru duşman. Am cerut să fiu
trecut la Aviaţie sau la Regt 24 Inf.”
20
Spera să ajungă în spitalul de la Măcreşti întrucât acolo se afla fratele mai mic, Ionel.
21
Bacsfalu, azi cartierul Baciu al localităţii Săcele, Braşov, locul natal al tatălui, Nicolae Băncilă.
22
Scrisoarea în întregime este redată în anexe cu desenul explicit al fracturii.
23
Băcău, 6 noiembrie 1917.
24
într-o teorie, atunci când nu poţi să-ţi răsfrângi durerea ta în conştiinţa universală. Un astfel
de suflet căruia i-e dată cea mai mare suferinţă de pe lume, se pierde fără să ştie ce e cu sine.
Se topeşte deşi rezistenţa lui e cel mai pur eroism din universul acesta. Ah! Cât de meschini
suntem noi, intelectualii, cari „ne analizăm” şi ne exagerăm artificial durerea, cari găsim
compensaţii în idei şi ne hipertrofiem eul nostru. Inferioară acestei suferinţe poporane e chiar
resemnarea plină de moralitate şi distincţie a marilor spirite armonice care-ţi înţeleg adânc
durerea şi şi-o cântă pios. Dragă frate, această suferinţă poporană – o moralitate metafizică
de a primi şi răsfrânge durerea – e un capitol din caracterul etniei rămâne, din suferinţa lui
trecută şi reprezintă duioşia românească în cursul veacurilor.”
*
Scrisorile fraţilor Băncilă nu abundă în informaţii legate strict de luptele la care aceştia
au participat. Faptul nu le face mai puţin importante pentru posteritate. Ele se constituie în
surse de relevare a adevărului uman, aşa cum a fost trăit, perceput, de cei înrolaţi; de cei prinşi
între imediatul cotidian – războiul cu manifestările sale şi aspiraţia de întoarcere la viaţa de dinainte.
Cu toate pasajele care exprimă deznădejde, oroare, nerăbdare, scrisorile celor doi fraţi
cuprind alături de gânduri, sentimente, stări ale celui mai sincer şi înălţător patriotism. Iar
faptele lor pe câmpul de luptă, alături de ceilalţi camarazi de arme, stau mărturie că nu au
neglijat vreuna din datoriile pe care le cereau vremurile şi le dictau propriile conştiinţe.
Acestei generaţii de eroi, recunoaştere şi recunoştinţă.
THE BROTHERS BĂNCILĂ AND THE HOLY WAR.

LETTERS OR „THREE, MIGHTY GOD, ALL THREE!”
The letters and postcards sent during WW1 by the combatants, in our case the brothers Vasile
and Nicolae Băncilă, express feelings of enthusiasm and devotion towards the defense of the
Romanian ideal, and love, fear and concern for the families confronted with the hardships and perils of
the years of war, and as such these writings respect the pattern of this type of correspondence. Through
their distinctive traits – the fervor of the thoughts put on paper, debating some themes, ideas, problems
which don’t necessarily relate to the context the brothers find themselves in, the tangible pleasure of
writing – the letters of brothers Băncilă are relevant for the spiritual and ethic portrait of the
intellectual in extreme situations– the war, for example.
ANEXE
Bacău 30 Septembrie 191724
Dragă frate,
Un moment înnainte de a începe scrisoarea aceasta, eu ştiam cum şi cât să-ţi scriu din ideile şi
notele adunate pentru Dumneata. Într-adevăr, nu le-am organizat şi deşi ştiam ce vroiesc să scriu,
riscam să mă înfund într-o babilonie. Zilele astea n-am putut să scriu, cum mă aşteptam, fiindcă mi-a
fost mai rău – şi, acum chiar, piedicile fizice se întăresc cu cele morale. În astfel de cazuri, cel mai
sănătos lucru e să renunţi la ceea ce e prea mult şi-ţi împovărează puterile prezente, ameninţând să le
înnăbuşe cu totul. Astfel, energia scăpată de balast capătă un nou avânt – modest, dar viabil. E o
experienţă pe care din nefericire am făcut-o de prea multe ori de un an încoace, dar care întotdeauna a
salvat câte ceva.
Sunt dator să-ţi răspund la chestiunea „preţuirii adevărului” – întâiu, al doilea, să-ţi lămuresc
câteva chestiuni de principiu şi să-ţi arăt câteva amănunte de pe aici. Toate astea le las pentru o
viitoare scrisoare, pe care o voiu trimite cu soldatul meu, care se întoarce joi din permisie şi după o zi,
două, va putea veni.
Pentru acum, ceea ce e neapărat necesar:
24
Scrisoare; hârtie velină, cerneală neagră şi creion; 4 pagini; conţine un desen al fracturii mâinii stângi.
25
Te interesează mult starea mea. Iat-o: Recunosc că, poate, prin opoziţie, scrisoarea precedentă
a avut un ton prea optimist. De altfel, am lăsat să se vadă părerea asta a mea. Acum voiu arăta fapte ca
să corelezi singur. Am fost rănit la 5 septembrie. M-a operat la Căiuţi dr. Ciopală, un ardelean din
Başfalu însuş şi al cărui văr îl cunoşteam de la şcoala militară. Prin urmare am devenit repede,
prieteni. Mă pansa f. des şi avea mână sigură, deşi aspră. Totul a fost că am avut o eschilă
voluminoasă, pe care din considerente chirurgicale n-a scos-o. Prin urmare, eram condamnat la o a
doua operaţie. În 12.IX. am venit aici. Spital de ofi(ț)eri (majoritatea şi trupă). Totul până la 200. La
bolnavii aceştia de fapt un singur doctor, acceptabil, dar nu dintre cei gata să încerce imposibilul. Face
omul cât poate, munceşte destul şi de rest nu-i pasă. E mai puţin sigur, evită măsurile radicale,
tărăgănează, face operaţiile şi după o lună, când s-a închis rana. Pe mine de la început şi până acum m-
a durut mâna din cauza eschilei. Puroiu destul, pansament zilnic. Asta după aproape o lună de zile de
la rănire. Acum mai mult de o săptămână doctorul a dat cu pensa de eschilă. M-a dus la radiografie, a
văzut-o şi a hătărât s-o scoată. Operaţia trebuia s-o facă luni 25.IX. A amânat-o însă pentru că cazul nu
e obicinuit şi pentru că „preferă să fie şi profesorul”. Profesorul acesta e un doctor pe lângă spital,
acum în concediu. Trebuia să vină şi n-a venit. Rana se închide în timpul acesta şi mă doare ca în
primele zile. Azi am fost iar la radiografie şi rezultatul îl poţi vedea şi D ta desemnat pe pagina întâia.
Prin urmare, situaţia mea în principiu e hotărâtă, dar de fapt nu e clarificată. Până acum n-am început
să merg spre însănătoşire. Dar la fracturi la mână şi mai ales al humerus nu se reuşeşte întotdeauna de
la început şi ceea ce aş dori e ca asta să fie a doua şi ultima
operaţie. Dacă poţi găseşte o pereche de pantaloni negri de
trupă pentru mine. Rămâne să-mi mai fac un dolman sau
manta, un chipiu şi sunt aproape gata.
Ionel e încă la Măcreşti. Nu mai e la spital, căci
acesta se reformează sau se dizolvă – nu ştiu ce soartă are.
A dat drumul la tot personalul. Mircea e bolnav de tifos la
Iaşi. La începutul lui octombrie va ieşi şi i se va da o lună
concediu, pe care o va petrece cu Ionel la Măcreşti. Apoi
va trece tot cu Ionel la un spital din Iaşi, iar Ionel va urma
liceul, căci se deschid toate şcoalele. Asta ar fi deci starea
lui Ionel – recunosc însă că ea nu e limpede sau mai
degrabă nu e sigură.
Ar fi bine să meargă cu Dta în Franţa... În orice caz,
nu cred că-i bine să vină la traiul regimentar – câtă vreme
poate sta în altă parte – unde n-ar mai putea face nimic.
Îmi pare rău că n-a pregătit examenul pentru toamna asta. Putea. Dar nu numai că i-au lipsit
cărţile, pe noi ne-a înşelat însă reluarea Brăilei. Acum câteva luni şi cel mai pozitiv caracter credea în
aceasta ca într-o axiomă şi pe câtă vreme acolo – acasă – era totul, de ce era să încerce aici ceva care
putea părea iluzoriu?
Totuş, acum dacă s-ar întoarce vremea, n-aş mai proceda la fel. Sper însă că acest an pierdut îl
va putea lua în vremuri mai bune.
Tot ce mi-ai trimis mi-a prins f. bine şi înnainte de toate m-a făcut să simt puternic că nu sunt
singur.
Dragă frate, doresc sănătate şi răgazul refacerilor puternice şi înviorătoare, deşi nu pierd din
vedere că până atunci mai avem de făcut sacrificii.
La revedere, Vasile
P.S. Dacă ai Confesiunile lui Rousseau, trimiti-le când va veni soldatul meu.
Sentimentele mele cu privire la cazul de mai sus sunt că totul e o porcărie care într-adevăr nu
merită altceva decât cuţitul doctorului. Eu dacă am descris aşa de amănunţit, e ca ştiinţă. Mi-ar plăcea
chiar să am un tratat în privinţa aceasta.
Sper că până va veni soldatul, nu voi mai avea o stare îndoielnică.
26
Botoşani 7. I. 191725
Dragă frate,
Peste două ceasuri mă voiu despărţi de Ionel eu plecând la instrucţie – căci nici de ziua Sf. Ion
nu ne slăbeşte –, el rămânând să se ducă la gară. Cred că nu pot sluji mai frumos aceste două ceasuri
decât scriindu-ţi. Şi apoi, mi-a aduc aminte că trebuie să-ţi lămureasc o chestiune pe care nu ştiu de ce
am ocolit-o până acum. Aceasta voiam s-o fac mai cu seamă faţă de tătica, dar împrejurările mi-au luat
înainte. E vorba de dorinţa Dv. de a trece la artilerie, care m-a înduioşat mult împreună cu felul cum
Dta mi-ai propus-o, dar care nu m-a pus în prea mare încurcătură, p. că soluţia am văzut-o imediat.
Bănuiesc că ai prevăzut aceasta împreună chiar cu motivele, cari m-au făcut să nu mă urnesc de aici.
În primul rând motiv puternic de conştiinţă, el singur determinant. La şcoala de la Iaşi, ca să urmez
odată cu contingentul 1918, nu mai puteam trece. Aceasta aş fi putut-o face chiar cu câteva săptămâni
în urmă până când ni s-a propus prin şcoală, dacă aş fi cunoscut de atunci dorinţa Dv. Aşadar trebuia
să trec la Huşi sau unde e şcoala nouă de artilerie şi să mă înglobez contingentului meu. Nu vezi însă
că prin această schimbare toată satisfacţia morală a încercărilor de două luni prin cari am trecut era
compromisă şi actul meu voluntar nimicit? În cazul acesta n-aş fi fost numai în situaţia dacă aş fi
rămas acasă până m-ar fi chemat alţii, dar aş fi fost mai rău dându-mi dovadă că n-am avut eroismul
atitudinii luate. Cunosc câţiva voluntari însă pe aceştia i-a condus întâmplarea sau nevoile şi n-au
conştiinţa actului săvârşit fiind gata de orice prilej favorabil să dezerteze de la atitudinea luată. Ei bine,
la mine au fost cauze precise şi puternice în stare să tragă după ele consecinţe de fier cari mă înlănţuie.
De când am venit aici, am avut de mai multe ori prilejul să-mi pot hotărî din nou soarta – întotdeauna
însă am rezolvat-o la fel. Îţi mărturisesc că am avut şi o mulţumire când am primit scrisoarea Dtale: că
m-ai pus din nou în situaţia pentru ca să o reîntăresc prin aceeaş hotărâre. Noi aveam însă o grijă
neliniştitoare – dacă nu sunt vinovat neurmând ceea ce aşa de frumos într-un sens au voit ai mei.
Niciodată n-am avut o dovadă mai covârşitoare de dragostea plină de abnegaţie a familiei, m-a încălzit
această manifestare armonică a tuturora cuprinzându-mi toată fiinţa de patima iubirii pentru ai mei şi
m-am simţit mai tare ca altădată că sunt o fiinţă cu temelii solide aşa de strâns legată de altele.
Simţiam că am o forţă în urmă şi încercam curajul unei santinele trimisă înainte de armata numeroasă
şi organizată. Nu e aşa că cu aceste sentimente eram un fericit elev al şcolii militare? Şi cu toate
acestea am rămas aici spunându-mi că dacă în chipul acesta nu urmez întocmai dorinţa familiei mele
înnalţ însă cinstea ei. Știți spun ceea ce am simţit atunci: că la hotărârea aceasta parcă mă îndeamnă
însuş felul cum a fost făcută acea propunere, aşa de delicat, timid chiar, temându-se să nu atingă
anume alte simţăminte.
Întrucât priveşte faptul că aş fi m. folositor ţării în altă parte sau că aş fi mai apărat acolo, de
ce să mai vorbim… Astăzi nu mai există mijloc de scăpare şi de retragere demnă - toate sunt drumuri
prăbuşitoare cari duc la aceeaş ţintă.
M-aş simţi tare îndurerat dacă prin acestea aş lăsa să se vadă că nu sunt la înălţimea iubirii alor
mei, care mă susţine aşa de mult în furtuna de azi. Tătica mi-a răspuns şi-i foarte înduioşător, mi-a dat
mie toată voia de a hotărâ aşa cum e bine.
Dragă frate, aşa cum sunt acum, fac parte imediată din armata ce se pregăteşte p. ca să-şi ia
revanşa în primăvară. Sunt pornit pe un drum la capătul căruia voiu ajunge în scurt timp acolo unde
am voit să fiu p. ca să-l văd pe om mai bine, să fac adevărul ultim şi cu imaginea lui, să-mi pot urma
înălţat calea, dacă va mai vrea Domnul. Apoi simt ceva din sufletul luptătorilor adevăraţi ce vor fi
adunaţi în curând sub acelaşi steag pentru aceleaşi eforturi. Toate aceste avantagii nu sunt decât
consecinţele hotărârii luate. Ştii că am fost şi naiv expunându-ţi-le, pentru că deatâtea ori ai avut
prilejul să judeci ca şi mine şi cunoşti lucrurile acestea ca un profesor faţă de un elev. Ştii că am fost
ca un copil, care declamă lucruri naive faţă de un suflet cu experienţă, faţă de un filozof, care ştie ce e
demnitatea şi ce e scepticismul... Dar îţi spun cu tărie că şi un om matur are uneori nevoie de inspiraţia
unui copil.
Enumăr fără să le dau mare importanţă câteva cauze secundare, care lucrează spre aceeaş
atitudine. Ar fi însemnat, la Huşi, să iau înstrucţia de la început – nu pot gândi la aceasta fără ca un val
25
Două cărţi poştale, cerneală neagră şi creion chimic; trimise prin curier; destinatar, Sublocotenent Băncilă N.
Nicolae, bateria X, Divizionul IV, Regimentul 3 Obuziere.
27
desperat de revoltă să nu mă coprindă faţă de acestă filieră de pregătire cazonă, care e ceea ce am
cunoscut mai urât în viaţă. În sfârşit, ar fi însemnat să-mi părăsesc legăturile şi gazda de aici – şi
aceasta n-o spun din oportunism, ci din respect ideal p. câţiva oameni pe cari i-am găsit mai buni aici
cum nu ştiu că-i voiu afla în altă parte. Apoi nici de banii de acasă nu eram sigur atunci şi la toate
acestea se adaogă o cauză, în al doilea rând determinantă pentru mine: groaza de a acţiona practic
asupra altora, timiditatea, greutatea de a lucra p. a fi trimis de aici.
E adevărat că aveam şi un avantagiu, pe care frate eu îl consider mai mult ca alţii. Câştigam un
mediu nou de observare şi m-aş fi întâlnit cu prietenii de liceu, pe cari i-aş fi văzut şi în alte raporturi.
Dar motivul acesta nu poate lupta cu tăria şi mulţimea celorlalte contrarii.
Încă câteva minute şi trebuie să închei totul. N-am absolut deloc timp să recitesc ceea ce am
scris în cele 3 scrisori, pe cari ţi le trimt. Te rog ai acestea în vedere. Ah! De-ar mai veni Ionel. Fiţi
sănătoşi, Vasile.
Mânjeşti, 24. I. 191726

Dragă Vasile
Îţi voi spune astăzi un mare lucru, pe care numai împrejurările au putut să-l definească. Nu
m-am mirat de conştiinţa ta atât de scrupuloasă cu toate că experienţa vremurilor de azi fac imposibilă
o meticuloasă conştiinţiozitate. Mi-am închipuit-o numai ca pe o frumoasă podoabă inexistentă la
luptătorii de astăzi şi cu atât mai frumoasă cu cât era mai demnă.
Referitor la această chestiune nu ţi-am răspuns niciodată pentru faptul că propria-mi conştiinţă
se năruise în veşnicia hârjoneală a faptelor. Astăzi însă mă simt din nou împuternicit şi entuziasmat că
în întâia zi de mobilizare. Vine primăvara şi cu ea toate speranţele noastre. Vine vremea să ştim precis
pentru ce luptăm. Astăzi sunt printre acei ce vor merge din nou în tranşee. Sunt printre acei ce vor
purta o armă ce rar poate să bată 1000 m care însă câştigă prin proporţia efectelor ei. E o armă nouă ce
intră în organizaţia noastră de astăzi. Cred că voi şti să o valorific în lupta pe care acum doresc să vie
cât mai iute. Iată pentru ce sunt din nou al vechei şi neclintitei mele credinţe, pentru ce astăzi sunt în
masură să mă prezint la cot cu tine în lupta ce vom mai duce.
A trebuit să fiu scos din atmosfera tulburată a unei artilerii grele şi inactive, pentru ca
sufletu-mi să se regăsească.
Tu nu te mira de incontinuitatea conştiinţei mele. Era îmbătrânită şi-i trebuia un contiment,
care din fericire a venit la timp. Astăzi sunt din nou eu şi nu voi mai rămâne încurcat în faţa rarilor
manifestări de conştiinţă ale altora.
Nicu
În privinţa modalităţii de a-l băga pe Ionel la cercetaşi: Dacă va da drumul la 1 Aprilie atunci
îl ţii pe lângă tine până se introduce cercetăşia obligatoriu. Dacă nu, îl bagi acum sau înainte de 1
Aprilie când pleci. În orice caz îi alegi o gazdă – corespondent. Eu o să mă interesez dacă poate intra
la Soleşti şi în ce condiţiuni, şi dacă mai e vreme îţi voi scrie să vie înapoi. Până atunci rămâne stabilit
cum am spus.
La revedere, Nicu
Bateria 606 de 58T.
Dragă Frate,
Nu sunt de fel grăbit, totuşi cerând sa-ţi scriu trebuie să încep cu chestiunea cea mai
stăruitoare dintre toate: situaţia lui Ionel.
În primul rând ţi-am scris că-l voi trimite la Botoşani, unde să-i găseşti tu o gazdă pentru restul
zilelor de restrişte.
Scrisoare; hârtie velină de caiet (poartă urmele capselor); cerneală neagră; scriitură pe 4 pagini; este scrisă în
26
mai multe etape.

28
Chiar în seara asta însă cetii în jurnalul „România” un articol intitulat „Cercetaşii” în care se
anunţă obligativitatea cercetăşiei tuturor celora cari pot intra în această categorie.
Mi-ai ghicit deci planul. Aşi voi ca Ionel să intre – în urma noastră la „Cercetaşi”.
Ceea ce face însă discutabil acest plan, este felul prejudiţios de a judeca cercetăşia – după nişte
oameni cu puţintică chibzuinţă – pe care l-am avut noi până acuma – şi mai ales Ionel –, sau
neseriozităţii cu care am privit noi această instituţie.
Lucrurile folositoare se impun însă prin forţa lor. Dacă „Cercetăşia” nu a dat rezultate
strălucite, a dat însă rezultate practice.
Iată şi o paralelă pe care o făcui în faţa lui Ionel, în privinţa avantagiilor şi dezavantagiilor ce
le-ar putea avea în cazul când ar deveni cercetaş.
Ceea ce mă împiedică însă pe mine de a pune chestiunea aceasta negru pe alb până acuma, a
fost faptul că sănătatea lui Ionel era cam dubioasă. Astăzi însă, când aproape după 40 zile constat cu
bucurie lipsa oricărui simptom care să-mi slăbească părerea, mă gândesc că singură dispariţia boalei
argumentează îndeajuns pentru propunerea de faţă.
Totuşi pentru judecarea seriozităţii acestei propuneri mă gândesc că nu va fi netemeinic să-ţi
amintesc şi ţie consideraţiunile de mai jos.
Avantagii Desavantagii
Fizice O mare probabilitate Fizice Nici o probabilitate
de a eşi întărit.
Materiale Întreţinerea Materiale Nici unul.
Morale Întărirea sentimentului de datorie. Morale Te vei gândi mai des la
Dispariţia lenei, înveţi lucruri noi şi timpul de lenevie, la traiul mai bun
folositoare, eşti supraveghiat. Ai din urmă, etc.
posibilitatea să ajungi la înălţimea
timpurilor de azi.
4). Acum nu te obligă nimeni 4). Tot vei fi obligat.
5). 5). Pierzi legătura cu fraţii
6). O siguranţă absolută de situaţia ta. 6). Eşti întotdeauna pe drumuri
7). O oarecare consideraţie. 7). …
Etc.
Asta am avut să-ţi spun în privinţa propunerilor. În privinţa îndeplinirii, îţi voi scrie tot acuma
întru cât nu vom avea prea mult timp de a sta în convorbiri.
Neapărat că această a doua parte a chestiunii va cădea de la sine în cazul când întâia nu va
părea destul de justificativă.
Eu aşi fi vrut să intre în legiunea din Bucureşti stabilită aici în Soleşti, pentru că are un corp de
4-5 profesori cari se ocupă, mai mult de subalternii lor şi cari poate au şi o oarecare trecere. Aceasta s-
ar putea face însă chiar acum înaintea plecării mele. Nu am însă consimţământul tău şi nici nu pot să te
lipsesc de a-l mai revedea pe Ionel.
Aşa dar ţi-l trimit ţie şi acum e foarte probabil că nu va mai avea timpul să se reîntoarcă la
mine, te vei îngriji să-şi facă înscrierea într’o cohortă Botoşăneană. Cum are actele la el, lucrul va fi
uşor şi poate va avea şi posibilitatea de aşi da în toamnă sau vară examenele.
De azi înainte eşti stăpân să faci ce vrei, numai scrie-mi şi mie ca să ştiu.
Această a doua parte a scrisoarei mele are un obiect mult mai delicat: E vorba de tine.
Nu am mai primit prin poştă din parte-ţi nici o scrisoare de sunt câteva luni.
Şi nu ştiu cum orice-mi vine pe această cale mă bucur cu mult mai mult de cât ceea ce-mi
soseşte pe calea comisioanelor de ocazie. Deci cu atât mai mult m-au bucurat cele trei scrisori primite
dela tine acum în urmă şi asupra cărora îmi voi da răspunsul.
Trebue să-ţi mărturisesc însă, că bucuria mi-a fost de o durată prea scurtă, căci am fost cuprins
de durere citindu-le. Ai fost bolnav şi nu ne-ai spus. Poate că vei fi fiind încă şi tot taci. Ştiu bine că nu
te pot ajuta cu nimic, dar voesc ca cel puţin să-ţi împărtăşesc durerea.
29
Ştiam numai că ai avut rosături la picioare. Dar cum nu am avut altă ocazie, am aşteptat
momentul acesta ca să-ţi trimit bocancii mei, cari cred că-ţi vor veni şi ţie destul de comod. Nu ştiu ce
altceva ţi-ar mai fi de folos căci nu aşi voi să pierd şi ocazia aceasta... Am însă încredere în sufletul tău
cel bun, cum zici tu, şi ales, cum îl numesc eu.
Îmi atragi atenţia să trimit prin Ionel, efecte, regulamente, cărţi etc. ce nu-mi trebuesc
neapărat. Din cele două din urmă îţi trimit ce poate lua Ionel. Dintre efecte nu, fiindcă Ionel nu le
poate aduce. Altmintreli m-aş cotorosi de tot surplusul evident netrebuincios. Eu am făcut o cerere
să-mi dea manta, tunică, pantaloni şi 2 per. bocanci ofiţereşti. Dacă mi le vor da până nu plec, nu ştiu
cum aşi putea face să-ţi trimit ţie tot ce-ţi va trebui din ele.
*
Nu cred că va mai fi nevoe să le mai scrii celor de acasă. Sunt încredinţat că nu va trece mult
de la 1 martie şi fructul unei ofensive generale se va simţi şi la noi. Atunci poate să ne întâlnim în
permisie acasă.
Eu am scris prin Croix rouge intrnationale Berne, pe o c. p. ce am băgat-o într-un plic deschis
francat pentru străinătate. Mă îndoesc însă să fi ajuns la destinaţie.
*
În privinţa misiunei mele să nu-ţi închipui de loc că e frumoasă. M-au dat aici, fiindcă zic toţi
că e „curăţeală”. Şi nu sunt nici măcar comandant de baterie, ci comand numai bateria de tragere.
Comandantul comandă altceva, cancelaria, alimentele etc.
Totuşi. Mie mi-e dragă arma asta, fiindcă dacă cunosc ceva prind şi dragoste. Poate din
pornirea mea de a-mi face datoria pe deplin. În orice caz mă simt foarte fericit şi pentru că, învechit
cum sunt, entuziasmul meu pentru armă e mai greu de manifestat, îţi voi copia aici, scrisoarea primită
în prima seară când mi s’a făcut cunoscut mica veste.27
27
Urmarea nu se găseşte în arhiva de documente ce au provenit de la Vasile Băncilă.
30
MEMORIILE DE RĂZBOI
ALE LOCOTENENTULUI PETRU AGARICI,
DIN REGIMENTUL 12 INFANTERIE „DIMITRIE CANTEMIR”,
BÂRLAD
Laurenţiu CHIRIAC*
Keywords: Reserve Lieutenant PetruAgarici; the participant in the First World War; war
memories; the12th Infantry Regiment "Dimitie Cantemir" in Bârlad; the Romanian military
campaign in Transylvania;the offensive battle of Mărăşti; the defensive battle of Oituz.
Mersul istoriei noastre se caracterizează prioritar printr-o succesiune spectaculoasă –

dar adesea tragică – de momente de glorie sau de declin, mereu fiind la trântă cu primejdia.
Când ne întoarcem în vremuri nu foarte îndepărtate, ne întâlnim sigur şi cu ostaşii români
căzuţi la datorie pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Neamul nostru a arătat
că este etern şi măreţ inclusiv prin modul în care a ştiut să-şi omagieze şi să-şi cinstească de
fiecare dată eroii patriei. În acest context, ne facem o datorie în a aminti despre participarea
deosebită a trupelor militare bârlădene la această conflagraţie mondială şi jertfa lor de sânge,
contribuind la înfăptuirea marelui deziderat al întregirii neamului românesc. Evocarea vitejiei
şi eroismului militarilor din regimentele bârlădenene determină conştientizarea faptul că, în
afară de memoria colectivă, noi îi cunoaştem pe aceşti eroi mai mult din ceea ce credem noi
că au făcut ei şi mai puţin din descifrarea faptelor lor, păstrate în documentele militare ale
vremii sau în memoriile lor personale. Parcurgându-le, vom înţelege limpede că măreţia şi
lumina chipului lor în istorie nu au fost degeaba frumos zugrăvite, ci îşi au izvorul în
frământările unor biete suflete care şi-au apărat cu demnitate glia, neamul şi ţara.
Încă dinaintea declanşării Războiului Mondial, la Bârlad existau unităţi militare cu o
mare capacitate de luptă: Regimentul 12 Infanterie “Cantemir” Bârlad şi dublura sa,
Regimentul 52 Infanterie; Regimentul 2 Roşiori “Prunaru” şi Regimentul 3 Roşiori Bârlad.
Militari din fostele judeţe Tutova, Fălciu şi Vaslui, au făcut parte din aceste regimente şi au
fost mobilizaţi, alături de ostaşii din unităţile militare înfiinţate anterior, pentru a participa pe
front. Astfel, din cadrul Regimentul 12 Infanterie “Cantemir” Bârlad, a făcut parte şi
locotenentul (în rezervă) Petru Agarici, cel care ne-a lăsat interesante însemnări de pe
fronturile româneşti ale Primului Război Mondial1. De aceea, în continuare ne vom ocupa de
viaţa şi de trăirile sale de pe front, consemnate cu o elocinţă aparte în manuscris.2
* Muzeograf, dr. în istorie, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, email: laurentiuchrc@yahoo.com
1
Col. Martin Cata, Primul Război Mondial văzut de locotenentul P. Agarici, în revista “Cadenţe peste timp”. Revista
cadrelor militare în rezervă şi a veteranilor de război din judeţul Vaslui, an. I, nr. 2, Huşi, 2013, p. 47-102.
2
Lct. rezervă Petre Agarici, Amintiri din răsboiul 1916-1918, manuscris, Grumezoaia, 1922, 102 pagini.
31
I. Cine a fost Petru (Petre) Agarici(u)?
Petru Agarici s-a născut la data de la 6 iulie 1894, în localitatea Grumezoaia (fostul
judeţ Fălciu, azi com. D. Cantemir, jud. Vaslui), într-o veche familie răzăşească (tatăl Ioan şi
mama Vasilica), ce avea cinci copii. Petru (Petrică) a făcut studiile primare în satul natal, apoi
între anii 1900-1905 absolvă studiile gimnaziale la Huşi, după care, în anii 1906-1910, a
absolvit Şcoala Normală de Învăţători “Principele Ferdinand” din Bârlad. După ce s-a
căsătorit cu Smaranda Vasilache (fosta sa colegă de liceu) în august 1910, el s-a întors, pentru
puţin timp, ca învăţător la Şcoala Primară din Grumezoaia, după care a urmat, între anii 1911-
1915, cursurile Şcolii de Ofiţeri Infanterie din Dealul Spirii (Bucureşti), devenind
sublocotenent în rezervă.3
La începutul lui iulie 1916, în urma
decretării mobilizării generale, Petru Agarici a
fost concentrat la Bârlad, figurând ca locotenent
în rezervă în cadrul Companiei a 9-a (condusă de
lt. Constantin Subţirelu) a Batalionului 3 (condus
de cpt. A. Stătescu) al Regimentului 12 Infanterie
„D. Cantemir” Bârlad. Încă din iulie 1916, el a
participat cu batalionul său la săparea tranşeelor
de pe Valea Buzăului (zona Buzău-Broasca-
Pâslari), iar din 14/15 august1916 a participat la
ofensiva Armatei a II-a Române în Transilvania
contra Austro-Ungariei. În iulie 1917 a participat
la bătălia ofensivă de la Mărăşti şi în august 1917
a participat la bătălia defensivă de la Oituz4.
Fig. 1. Locotenentul Petru Agarici.
II. Campania militară din Transilvania în memoriile lui Petru Agarici

În anul declanşării Primului Război Mondial, Regimentul 12 Infanterie „Dimitrie
Cantemir” din Bârlad avea în componenţă trei batalioane de infanterie, fiecare cu patru
companii a patru plutoane, plutonul având două secţii, fiecare cu câte trei grupe. Efectivul
total al regimentului pe timp de pace era de circa 3.000 de oameni. În schimb, în anul 1916,
anul intrării României în război, Regimentul 12 „Cantemir” Infanterie a participat la ofensiva
Armatei a 2-a în Transilvania.5
În noaptea dintre 14/15 august 1916, Batalionul 3 al Companiei a 9-a a Regimentului
12 Infanterie „D. Cantemir” Bârlad – din care făcea parte şi locotenentul (în rezervă) Petru
Agarici – a trecut în Transilvania, prin vama românească Cheia şi vama ungurească Crasna, în
zona Munţilor Buzăului. Iată cum descrie acele momente lt. Petru Agarici: „La câţiva paşi
3
Ioan Ungureanu, Familia Agarici. Genealogii, fapte, destine, în „Carpica”. Anuarul Complexului Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău, nr. XXXII, Editura Documentis, Iaşi, 2003, p. 225-226; Col. Martin Cata, op. cit., p. 47-48.
4
Ibidem, p. 243-244; Col. Martin Cata, op. cit., p. 49-50.
5
Regimentul 12 Infanterie „D. Cantemir” Bârlad făcea parte din Brigada 12, ce includea şi Regimentul 11
„Siret”, Divizia 6 Infanterie (constituită iniţial din Brigăzile 11, 12 şi 36 Infanterie) (cf. I. Şuţa, Infanteria
română. Contribuţii la istoricul armei, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 49).
32
făcuţi peste graniţă, deja scena luptei ne intră în oase. Doar murmurul apei Buzăului mai
spărgea întunericul şi liniştea. După ce trecem munţii, văile parcă se mai luminează şi auzim
primele focuri de armă ale inamicilor, căzute ca un trăsnet asupra noastră şi săgetând
văzduhul. Nu ştiu cum ne-am trântit jos, dar ne făcusem una cu pământul. Chiar eu, căzut în
şanţul din stânga al şoselei, aveam vreo trei camarazi deasupra mea, şi – dacă ar mai fi fost
încă – i-aşi fi ţinut, căci aveam scut mai puternic decât ghearele morţii. Când şoseaua
începuse a se înnegri şi focurile de armă s-au înteţit, frica parcă ne intră şi mai mult în oase,
iar primii soldaţi o iau la fugă înapoi spre graniţă. Văzând pericolul, ştiu că m-am sculat din
şanţ ca ars, cu sabia afară, am început a răcni la ei şi, prin ameninţări, i-am oprit. Se speriau
bieţii, nedeprinşi cu răsboiul, crezând că inamicul va da năvală. Deodată, în zona vamei
ungureşti Crasna, auzim zgomot puternic în noapte şi apar primii răniţi din Regimentul 11
Siret, la care mă uitam cu jale cum le curgea sângele roşind hainele şi pământul şi cum
crâşneau din dinţi de durere şi se văitau. Atunci frica, dar şi răzbunarea creşteau şi mai mult
în sufletul nostru.”6
La 21 august 1916, Regimentul 12 „Cantemir” Bârlad s-a concentrat la Sfântu
Gheorghe,7 de unde a primit ordin să participe la ofensiva Armatei a 2-a, începută la 1/14
septembrie 1916, care urmărea ocuparea văilor Oltului şi Homorodului, între localităţile
Homorod şi Făgăraş. Scena de dinaintea intrării în oraşul Sfântu Gheorghe l-a impresionat
profund pe lt. Petru Agarici, cel care nota: „Deşi svonurile despre lupta de la Turtucaia ne
cam neliniştise, totuşi, fiindcă mergeam bine, eram încă veseli în drumul de înaintare. Pe la
12 ziua ajungem în faţa frumosului oraş Sf. Gheorghe, pe dreapta Oltului, iar pe stânga
şoselei, în fund de tot, vedeam lume multă, împestriţată. Credeam că poate sunt bande
revoluţionare, ne uităm cu binoclul şi vedem oameni, femei şi copii. Mare fu elanul. Chiar la
intrare în oraş am găsit arcuri de triumf făcute din stejar, iar deasupra era portretul Regelui
Ferdinand şi al Reginei. Învăţătorul şi copilaşii, alături de femei şi de bătrâni cu părul alb şi
capetele descoperite au început să strige din răsputeri către noi «Ura! Trăiască România
Mare». Cei mici săltau în sus de bucurie şi băteau din palme, zicând « Ula! Trăiască Omânia
Mae», iar cei mai bătrâni îşi făceau cruce şi spuneau «Doamne ajută şi crucea să nu vă fie
povară!».”8
Între 4 şi 6 septembrie 1916, regimentul bârlădean a fost afiliat Diviziei a 6-a, care, la
Ciucu-Mare (pe Olt), ducea lupte grele cu inamicul, cu importante pierderi materiale şi
umane. Unităţile Diviziei a 6-a au ocolit arcul Oltului pe la nord, iar Regimentul 12 Infanterie
din Bârlad (inclusiv Batalionul 3 al lt. Petru Agarici) a trecut la apărare în zona Rupea-
Homorod, după care a ocupat prin luptă localitatea Caţa.9 Iată cum descrie tânărul locotenent
această scenă: „Când începe a se însera, auzim câteva focuri de armă şi înaintăm pe furiş
prin Kohalom, ca să cădem în spatele Caşei. Prin pădure, alături cu plotonul meu, văd în
depărtarea nopţii şi prin luminişul slab al Lunii un cavalerist ungur ce escorta un bătrân civil
care ducea o fetiţă de vreo 9-10 ani de mână. Le fac semn a lor mei să se pitească, auzim o
înjurătură şi deodată cavaleristul întinde carabina şi trage un glonţ în civilul care s-a
prăbuşit lovit ca de trăsnet. Cu strigăte zbuciumate de-ţi rupeau inima, fetiţa s-a rostogolit
peste corpul neînsufleţit al protectorului ei ca o sărmană copilă nevinovată ce căuta a scula
pe bunul ei. Ne-am dat seama că această neprihănită de soartă era de-a noastră şi că nu ştia
să ducă încă greul suferinţilor, aşa că am pus pe un trăgător să-l ţintească pe ungur, dar nu
l-a nimerit. Patrulele din dreapta şi din stânga deschid şi ele focul, iar ungurii ceilalţi
trăgeau de răsuna pădurea şi răcneau copacii de împuşcăturile gloanţelor. Neorientaţi
6
Lt. rezervă Petre Agarici, op. cit., p. 12.
7
I. Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967, p. 55.
8
9
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, ediţia a II-a, vol. I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 252-254.
33
asupra direcţiei, am orbecăit târâş până către locul de unde se auzeau scâncetele copilei şi,
când treceam printre nişte rărişuri, ne iese deodată în cale ungurul semeţ şi cu mustaţă mare.
Am tresărit, m-am oprit brusc din a mă târâ şi din instinct am început a trage de-a valma.
Namila aceia de ungur a căzut lat, iar la fetiţă am ajuns cu greu, smulgând-o de lângă mortul
ei şi astupându-i gura cu mâna. Am tras-o spre tufişurile noastre, iar plutonierul Bucur de
lângă mine şi ceilalţi din pluton au strigat deodată Ura! de se sguduia pădurea, ceea ce făcu
pe unguri să fugă în învălmăşeala fricii ce se crease. După ce am încetat focul, am liniştit
copila tristă şi obosită, i-am dat de mâncare şi abia spre ziuă am dus-o acolo unde ne-a
arătat cu degetul că este curtea ei.”10
Fig. 2. Militari din Regimentul 12 Infanterie Bârlad în tranşee.
Pe 8-9 septembrie 1916, Batalionul 3 al Regimentului 12 „Cantemir” Bârlad a fost

nevoit să mai dea o luptă în pădurea de la nord de Kohalom (Rupea de azi), cea care despărţea
armata română de cea maghiară. După izbânda românească cu multe jertfe din această luptă,
iată ce consemna în jurnalul său locotenentul Petru Agarici: „După apriga luptă pe care o
câştigasem cu multe sacrificii, intru cu mare sfială în pădurea de la nord de Kohalom şi
atunci am văzut câtă compătimire şi disperaţie poartă sufletul hain al răsboiului! Cei dintâi
morţi găsiţi în marginea pădurii erau doi unguri, pe care i-am mai recunoscut doar după
uniformă. Morţi de obuze, loviţi la cap şi cu faţa vânătă şi murdară de sângele care se
uscase, cei doi erau desfiguraţi complet şi ochii nu li se mai vedeau, dându-le o înfăţişare
hidoasă. Mai fac câţiva paşi şi dau peste alţi unguri fără suflare, cu corpurile înţepenite şi
aflaţi într-o poziţie stranie. Stăteam în mijlocul acestui infern şi mă miram prosteşte cum
copacii erau ciuntiţi de gloanţe şi obuze. Într-un alt răriş, un sergent şi un soldat român,
alături de cinci unguri, stăteau cruce cu baionetele lor înroşite de sânge, iar armele tot în
mâini le ţineau. Cât eroism pentru aceşti doi bravi români care, cu cinci unguri luptându-se
10
34
la baionetă, i-au doborât cu cea din urmă suflare a lor! La unul din aceşti unguri găsii o
cruce de sidef cu rama de argint şi cu Iisus Hristos în basorelief. Cu teamă în suflet, dar cu
bună credinţă, am luat-o şi am pus-o pe peptul unui Român, numai şi pentru că a fost mai
viteaz!”11
Aşadar, hălăduind pe dincolo, cu liniştea din pajiştea Cerului, aceşti eroi români
pomeniţi de Petru Agarici stau probabil şi acum încremeniţi pe creştetul sufletului lor şi ne
ascultă astăzi poema noastră de recunoştinţă – cea care le cântă spiritelor lor eterna elegie.
Tocmai de aceea, noi, cei care am rămas dincoace, ar trebui să ne simţim mândri de
cunoaşterea faptelor lor măreţe şi să încercăm să ne ridicăm tristeţile în cer, mai ales atunci
când ne amintim cu evlavie cum vuietul păgân al inamicilor le-a tulburat brusc ceasul lor
măreţ de rugăciune, având mâinile împreunate. Acest şuierat pătrunzător al glonţului iute şi
rece a venit ca un uliu neprihănit, spintecându-le văzduhurile inimii cu croncănitul său ascuţit
şi flămând. De altfel, drama războiului este surprinsă de locotenentul Petru Agarici în toată
vulgaritatea sa, parcă neavând nimic eroic, ci fiind doar o continuă luptă acerbă pentru
supravieţuire: „Traiul nostru pe front era cum nu se poate mai greu. Frig, fără adăpost bun,
stăteam tolăniţi pe paturi de cetină, gândindu-ne la vremurile trecute, când nu eram în stare a
preţui viaţa liniştită şi spunând poveşti ca să ne mai treacă dorul de mâncare. Mâncarea,
mizerabilă. Popotă nu era, alte alimente nu ni se dădeau, decât amăgele de slănină râncedă,
unt rusesc de oaie şi fasole de cazan. De multe ori n-am avut nici sare pentru a pune în zeama
de fasole cu apă de la cazan, iar pâinea soldaţilor era jumătate popuşoi, jumătate secară sau
grâu cu tărâţe cu tot. Ceaiul era singura mâncare a noastră de toate zilele; ni se cam rosese
cerul gurei şi buzele înăsprite şi arse de ceai. Pe lângă lipsa de mâncare, care slăbi pe
fiecare-n parte, odihna mizerabilă a noastră (ofiţeri şi soldaţi), veşnic îmbrăcaţi zi şi noapte
în aceleaşi haine, ne încuibară păduchii, cu deosebire în blănuri; noaptea aveam frică de
atac din partea inamicului, iar ziua atacam noi cojoacele, hainele, şi nu era de mirare că toţi
aveam şi nu ne mai jenam, deşi poate în viaţa fiecăruia aristocratică nu văzusem aşa ceva, ba
ne serveam unii pe alţii când era vorba de scărpinici! Seara când venea, era o boală pentru
noi. Tifosul exantematic începu să bântuie cu furie, datorită mizeriei în care se găsea armata
noastră, neîmbrăcată, iar soldaţii zdrenţuiţi arătau ca nişte cerşetori. Alt duşman şi cel mai
teribil dintre cei pe care i-am avut şi care a secerat atâtea vieţi, fără niciun mijloc de a ne
apăra, nici chiar cu tunul contra, a fost crunta mizerie.”12
În altă ordine de idei, la 15 septembrie 1916, Divizia 6 a reluat ofensiva în direcţia
Jibert13 şi a atacat trupele austro-ungare din Divizia 71, între Stena şi Vişeri (azi, satul Viscri,
com. Buneşti, jud. Braşov). Regimentul 12 Infanterie „Cantemir” Bârlad a capturat mai mulţi
ostaşi inamici şi a ocupat linia Bărcuţ-Moha. În dimineaţa zilei de 16 septembrie 1916,
Divizia a 6-a Infanterie a continuat marşul spre vest pe două coloane, coloana din dreapta
fiind constituită din Brigada 12, cu Regimentele 11 „Siret” şi 12 „Cantemir”. Înaintarea spre
vest s-a făcut sub ploaia de proiectile de artilerie, trimise de inamic din zona Hundrubechiu,
iar ostaşii români au fost atacaţi prin surprindere de întreaga Divizie 89 Germană, din direcţia
Richiş (com. Biertan, jud. Sibiu). În ziua de 17 septembrie 1916, după o violentă pregătire de
artilerie, germanii atacă Regimentul 12 „Cantemir” Bârlad – situat în defensivă pe dealurile
Hula Cincului din zona Bărcuţ. „Ai noştri sar din adăposturile lor improvizate şi, într-un
iureş năprasnic, în sunetele goarnelor şi în strigăte de Ura!, se aruncă la atac cu baioneta”,14
nota Petru Agarici despre acel moment. Cu toate acestea, presat de un inamic net superior ca
număr şi tehnică de luptă, Regimentul 12 „Cantemir” Bârlad s-a retras cu mari pierderi la
11
Ibidem, p. 20.
12
Ibidem, p. 22.
13
Ministerul Apărării Naţionale, Fondul Misiuni Speciale Militare, România în războiul mondial, Documente,
vol. II, Bucureşti, 1936, p. 223-224.
14
Lt. rezervă Petre Agarici, op. cit., p. 28-29.
35
Timişu de Jos, iar tânărul nostru locotenent a fost rănit la mâna stângă. Iată nota din jurnalul
său despre acest trist episod: „Ceasurile erau patru şi lupta nu mai înceta în intensitate.
Tunurile noastre nu mai răspundeau şi artileria grea inamică le-a sfărâmat. Ardea pământul
şi norii de fum îmi împiedicau vederea şi întunecau Soarele. Ghiulele duşmane loveau drept
în caii noştri, pe care îi împrăştiau năprasnic în toate părţile. Peste 100 de cai morţi erau
presăraţi pe câmp, fiind amestecaţi cu pământ. După ce-am stat pitiţi în porumbişte privind la
acest spectacol al înfrângerii, abia seara ne-am mai putut mişca, numai că strigătele de
retragere despintecau asurzitor văzduhul, disperate de neizbânda luptei. Am fost o singură
Divizie şi nemţii au fost două divizii! În cea mai dezordonată ordine, ne retrăgeam cu toţii,
iar gemetele îngrozitoare ale celor răniţi şi abandonaţi pe câmp cutremurau văzduhul de
durere. Nu ştiam ce se va întâmpla cu noi şi nu ne gândeam decât la moarte; frica şi
întunericul ne cuprinsese cu tot cu frig şi fugeam cu gândul de a nu fi lăsaţi în acele
pustietăţi. Satul întreg lăsat în urmă arzând roşea dealurile din jur, arătând parcă sângele
vărsat de fraţii noştri care nu s-au mai salvat. Ne străbăteau fiorii şi paşii mici şi obosiţi nu-i
mai simţeam încotro ne duc. Din Batalionul 3 rămăsesem numai eu, Nistor şi Batog, toţi trei
rătăcind prin pădure. Când înaintam prin nişte văgăuni, dinspre muchea dealului se auzeau
câteva împuşcături. Atunci am simţit şiroi de sânge şi, ca lovit de trăsnet, cad jos, de lângă
camarazii mei. Un glonte îmi perforase mâna stângă şi, de durere, lacrimile au început să
curgă. Era primul meu vărsat de sânge în acest răsboiu, iar lacrimile îmi dovedeau neputinţa
de a-i nimici pe inamicii prea puternici. Speranţa-mi devenise o nechibzuită cerşetoare a
inimii.”15
Locotenentul Agarici a fost dus la un spital de campanie, pansat şi trimis la spitalul din
Braşov, iar de aici, la spitalul din Bucureşti şi, mai târziu, odată cu retragerea Armatei
Române, a fost transferat la spitalul din Iaşi.
După ce, în cadrul bătăliei de la Braşov (24-25 septembrie 1916), Regimentul 12
„Cantemir” Bârlad, înaintând dinspre Hărman spre Bod, a respins flancul stâng al Diviziei
187 germane, el a fost trimis la contraatac în zona gării Braşov. Însă, puternica contraofensivă
germano-austro-ungară a determinat replierea Armatei Române dincolo de munţi, regimentul
tutovean continuând să se retragă şi ocupând poziţii de apărare în Munţii Buzăului 16. Ca şi
celelalte trupe ale Armatei a 2-a, regimentul bârlădean s-a retras pe linia Carpaţilor, unde,
timp de câteva săptămâni, a oprit intrarea Diviziei 89 Germane în trecătorile Buzăului. În
retragerea sa în Moldova, a mai susţinut lupte în decembrie 1916, după care a trecut în spatele
frontului pentru refacere. În acelaşi timp, se refăcea şi Petru Agarici17.
III. Campaniile militare de la Mărăşti şi Oituz în memoriile lui Petru Agarici

După reorganizarea Armatei române la începutul anului 1917, Regimentul 12 Bârlad a
rămas în cadrul Brigăzii 12 din Divizia a 6-a Infanterie. Locotenentul Petru Agarici a fost
reîncadrat la Batalionul 3 al Companiei a 9-a a regimentului bârlădean. În februarie-iunie
1917, regimentul tutovean a înlocuit pe poziţii mai multe unităţi (Regimentul 16 Infanterie
Botoşani, Regimentul 4 Vânători Iaşi şi Regimentul 7 Vânători Galaţi)18.
În cadrul marii bătălii ofensive de la Mărăşti (11-19 iulie 1917), Regimentul 12
Infanterie Bârlad avea misiunea să atace în zona Poiana, pentru a contribui la ruperea
frontului inamic între Poiana Încărcătoarea şi satul Răcoasa. În dimineaţa zilei de 11 iulie
15
Ibidem, p. 30-31.
16
Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 333-334. Arhivele Militare ale României, Piteşti, Fond Brigada 12
Infanterie, Jurnal de Operaţii nr. 1109, f. 15-16; Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Vaslui, Editura
Sfera, Bârlad, 2012, p. 57.
17
Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, ediţia a III-a, vol. II, Editura PIM, Iaşi, 2014, p. 182-220. Idem,
Bârladul şi gloria militară, Editura PIM, Iaşi, 2013, p. 320; Constantin Chiper, op. cit., p. 58.
18
I. Cupşa, op. cit., p. 127; Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 617. Constantin Chiper, op. cit., p. 59.
36
1917, regimentul tutovean a asaltat Dealul Fântâna Puturoasă şi a cucerit, după asalturi repetate,
lucrările de la cotele 630 şi 575, împreună cu întreaga coastă a sectorului său. Cu toate că
inamicul a contraatacat la cota 630, Regimentul „Cantemir” şi-a menţinut poziţia ocupată şi a
continuat ofensiva în ziua de 13 iulie 1917 în zona Şuşiţa-Răchitaşul Mic. Pe 18 iulie 1917 a
respins inamicul de pe cota 102919. Îndârjirea soldaţilor şi ofiţerilor din regimentul bârlădean
de a respinge inamicul este relatată în memoriile locotenentului Petru Agarici: „Cinci ceasuri
de luptă disperată fără victorie. Din nou ne încordăm puterile, din nou Ura! şi duşmanul lovit
puternic o ia la fugă; fugeam după el cu neîncredere, nu ne venea a crede că suntem
victorioşi, dar ne-am trezit, i-am învins, răsunau văile de ura, nebuni de bucurie! Era prima
dată când am realizat că neamţul poate fi învins în acest război al nimicniciei umane”.20
Cu toate acestea, în bătălia de la Mărăşti, Regimentul 12 „Cantemir” din Bârlad a
pierdut mulţi militari. Aşadar, nu trebuie să-i uităm pe bravii militari tutoveni căzuţi la
datorie, căci ei luminează şi acum cu sângele lor pământul patriei. Ştiuţi sau neştiuţi, biruitori
sau înfrânţi, anonimi sau rămaşi în legendă, ei au intrat în conştiinţa noastră ca cei ce s-au
aruncat în braţele morţii ca adevăraţi patrioţi şi, tocmai de aceea, continuă să sălăşluiască în
memoria noastră afectivă.
În cadrul bătăliei defensive de la Oituz (24 iulie-21 august 1917), Regimentul 12
Infanterie „Cantemir” Bârlad a ocupat un aliniament între Valea Oituzului şi Măgura
Caşinului, cu scopul de a opri inamicul să ocupe poarta Oituzului. În primele zile ale bătăliei,
infanteriştii bârlădeni s-au apăratpe aliniamentul Dealul Arşiţei-Dealul Chioşcurile, încercând
să oprească puterea ofensivă inamică prin viguroase contraatacuri. Ulterior, când Divizia a 6-a
a fost împinsă pe a doua linie de apărare (Dealul Matiuşca-Dealul Leşunţului-Dealul
Sticlăriei-Dealul Bâtca Carelor), Regimentul 12 Bârlad s-a apărat pe Dealul Sticlăriei.21
Condiţiile materiale şi starea de spirit a ostaşilor erau deplorabile, fapte surprinse atât de
sugestiv de locotenentul Petru Agarici: „Grea viaţă să mănânci la trei zile, gloanţele să-ţi
vâjâie pe la urechi, să trăieşti în borte şi faţă de superioritatea ce o aveau nemţii, frica de
necunoscut să te cuprinză, să te cutremure”.22 Mai mult, la 31 iulie şi 1 august 1917,
regimentul bârlădean a cooperat cu batalioanele de grăniceri care au contraatacat în zona
Dealului Chioşcurilor-Dealul Leşunţului, contribuind la oprirea ofensivei inamice de la Oituz,
fapt relatat de locotenentul Petru Agarici astfel: „1 august 1917. Marţi până la 8 dimineaţa
linişte. De la orele 10 dimineaţa, pârâiala de arme începe la dreapta şi la stânga noastră, cu
teribilul bombardament de toate calibrele. Satul Grozeşti arde pe de-a-ntregul, iar fumul
umple întraga vale a Oituzului. Se cutremurau munţii şi văile plângeau de vuetul
înspăimântător ce clocotea văzduhul”.23 În urma acestui atac, Regimentul 12 Infanterie
„Cantemir” Bârlad a suferit pierderi deosebite. Au murit atunci un ofiţer şi 6 ostaşi, un elev şi
alţi 43 de soldaţi fiind răniţi, iar alţi 34 de militari în termen au fost daţi dispăruţi 24. Astfel,
toate aceste sacrificii umane constituie o lecţie de istorie care ne determină să simţim că
adevăratul sens al durerii dispariţiei unor eroi care s-au jertfit e o neplăcută nostalgie a
orizonturilor ce ne devorează fiinţa! Doar aşa vom spera că vom putea să ne eliberăm
singurătatea de pe marea de sânge a sufletului nostru! Ne vom purta mereu gândul spre ei, îi
19
Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 456-457. Constantin Chiper, op. cit., p. 62; Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.
Documente militare, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 180; Edgar Rădulescu, Bătălia de la Mărăşti, în
„Analele Institutului de Istorie Militară”, an XIII, nr. 3, București,1967, p. 19-20; Florin Tucă, Câmpul istoric de
laMărăşti. Istoricul mausoleului de la Mărăşti, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 23-24; Idem, Triunghiul
eroic Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 37-38.
20
21
I. Cupşa, op. cit., p. 257; Constantin Chiper, op. cit., p. 65; Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria
militară…, p. 352.
22
23
Ibidem, p. 52.
24
Constantin Chiper, op. cit., p. 66; Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară…., p. 354-355.
37
vom căuta mereu în paginile de istorie, deşi ştim că nu-i vom mai putea găsi decât tot în
matricea fiinţei noastre româneşti!
Totodată, nu trebuie uitat faptul că Regimentul 12 Infanterie Bârlad a dat lupte grele şi
în perioada 15-24 august 1917, între Poiana Sărată şi Cota 408, cu pierderi mari în efective şi
oameni. În fine, iată ce sugestiv concluziona locotenentul Petru Agarici faptele de eroism ale
românilor din vara anului 1917: „Lupt de aproape două luni în continuu pe linia de bătaie, îndur
multe necazuri şi am multe neajunsuri, dar toate acestea, îmi sunt trecătoare, când mă
gândesc că mai presus de toate în timpul de faţă este Patria. Astăzi pentru dânsa trăim şi pe
orice român trebuie să-l preocupe numai apărarea ţării pe care a vrut să ne-o calce teutonii
nepoftiţi. Ne ciocnim în fiecare zi cu dânşii şi-mi face o plăcere să-i văd fugind în urma unui
atac al nostru, iar la lupta cu baionetele nici nu se încumetă să stea. Din luptele ce am avut
cu ei, au văzut că românul nu cruţă, el este crud cu cei care caută să ne calce ţara. Nu mă
îndoiesc şi nici nu-mi trece prin gând vreodată că victoria nu poate fi a noastră. Românii ştiu să
lupte, ştiu să moară pentru draga lor ţară şi ştiu să plătească cu vârf şi îndesat neamţului.”25
*
Desigur, atacurile Armatei Române au continuat şi pe parcursul lunilor următoare, cu
scurte momente de respiro, până în decembrie 1917. Retragerea de pe front a Armatei ruse, în
urma revoluţiei bolşevice, a determinat Divizia a 6-a, din care făcea parte şi Regimentul 12
Infanterie „Cantemir” din Bârlad, să ocupe sectorul anterior al Corpurilor 24 şi 30 Ruse, în
februarie 1918. În ce îl priveşte pe locotenentul Petru Agarici, el a fost decorat în 1919 cu
Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, pentru fapte eroice. După lăsarea la vatră, s-a
întors ca învăţător în satul natal, Gumezoaia, iar în 1938 a murit de o boală de plămâni.
În încheiere trebuie spus faptul că în acel război al reîntregirii ţării – considerat un
„spectacol al urâtului“ şi în care zilnic se făcea cunoştinţă cu moartea – eroii din
Regimentul 12 Bârlad nu au lăsat neamul românesc să-şi ducă destinul la marginile lumii. De
aceea, cu echilibrul, calmul şi puterea de aşteptare a binelui, bravii militari tutoveni căzuţi la
datorie au luminat cu sângele lor pământul patriei. Luptele lor pentru ţară au constituit, deci,
peripluri ale durerii înnăbuşite, dar au reuşit să strângă toate provinciile sufletului neamului în
interiorul unei clepsidre a unui timp ce părea nemilos. A fost cel mai mare act de eroism
românesc, prin care a început să se aşeze curiozitatea lumii pe naţia română.
Aşadar, să ne aducem aminte că trebuie să ne înclinăm frunţile, cu smerenie, în faţa
străbunilor noştri bârlădeni care şi-au adus contribuţia la constituirea statului unitar român.
Putem să depunem florile recunoştinţei şi să aprindem lumânări la mormintele eroilor noştri,
iar, după ce am ajuns acasă, să ne amintim că ei ne-au făcut prezenţi la întâlnirea noastră faţă
în faţă cu istoria. De-abia sub pământ, lor le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască o linişte bruscă,
ieşită demult din obişnuinţa omenească.
În concluzie, nimic nu a reuşit să adoarmă conştiinţa de ţară a românilor, oriunde ar fi
ei trăitori. Această mărturie a trecutului glorios al Regimentului12 Infanterie „Cantemir” din
Bârlad – pe care ne-a lăsat-o moştenire învăţătorul Petru Agarici – stă drept chezăşie a
neridicării vreunui hotar în sufletul neamului nostru. În urma jertfei de sânge a tutovenilor, ar
fi trebuit să se înţeleagă că istoria nu trebuie să mai fie lecţia trăită, dar mereu neînvăţată, iar
pacea nu trebuie să fie doar o pauză între rãzboie, ci sã fie o stare de spirit, o normalitate,
numai că – din păcate – n-a fost să fie aşa!
În fine, cât timp în piepturile româneşti nu se va slei sângele neamului, vom înţelege
că trecerea durerii devenirii noastre prin maturitatea timpului istoric s-a făcut cel mai bine
prin curgerea suavă a demnităţii. De aceea, în faţa crucilor tuturor celor jertfiţi pentru
întregirea ţării putem spune doar atât: Eroi, sângele jertfei voastre zideşte şi acum ţara!
25
38
THE WAR MEMORIES OF LIEUTENANT PETRE AGARICI
FROM THE 12TH INFANTRY
REGIMENT "DIMITRIE CANTEMIR" OF BÂRLAD
The Lieutenant in Reserve Petru Agarici of Grumezoaia (Vaslui County) was part of the 12th
Infantry Regiment "Dimitrie Cantemir" of Bârlad and fought with his military unit on the offensive of
the Romanian Second Army in Transylvania against Austria-Hungary. In July 1917, he participated
with the same regiment to the Romanian offensive Battle of Mărăşti and then to the defensive Battle of
Oituz (July-August 1917).
Following his personal experiences on the Romanian fronts of the First World War, Petru
Agarici left us interesting notes in his war diary. We consider is important to detail in this article all of
his troubles related to his participation to the first world conflagration, recorded with special eloquence
in a manuscript still under scrutiny.

39
SCRISORI CENZURATE
Ioana COŞEREANU
Keywords: letters, post cards, censored, the first World War.
Lucrarea de faţă, bazată pe câteva scrisori din timpul Primului Război Mondial, care
atrag atenţia, în special, prin utilizarea ca suport de scris a cojii de mesteacăn, şi nu a hârtiei,
îşi propune să releve calitatea corespondenţei de a păstra şi dezvălui informaţii memoriale,
legate aici de atmosfera din spatele frontului, starea de război şi, de asemenea, să îndemne la
rememorarea evenimentelor contextuale, în cazul acesta specifice zonei Moldovei şi legate de
situaţia distinctă creată aici. Cărţile poştale păstrează şi ajută la reconstituirea, deopotrivă, a
atmosferei din cadrul Armatei de Operaţiuni şi a Şcolii de Ofiţeri de Rezervă de pe teritoriul
Moldovei, precum şi a legăturii dintre tinerii plecaţi din familie pentru a fi pregătiţi şi
familiarizaţi cu operaţiuni militare concrete, din zona Botoşani.
Pentru a înţelege mai bine circumstanţele în care se succed evenimentele şi având,
îndeosebi, în vedere momentul în care sunt expediate cărţile poştale, ne vedem nevoiţi să
vorbim despre faptele reale ale anilor de război 1917 (an menţionat pe una dintre scrisori) şi
1918, petrecute în acea parte de ţară în timpul primei conflagraţii mondiale. Să vorbim în
primul rând de situaţia din Moldova, de conflictele cu bolşevicii (1917-1918) sau, mai
bine zis, cu armata bolşevizată, după cele 50 de zile de lupte la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz,
caracterizate de şeful Misiunii Militare Franceze astfel: „subordonaţii şi colaboratorii mei au
o pildă în atitudinea şi bravura ofiţerilor şi soldaţilor români, care atrag în acest moment
admiraţia tuturor armatelor aliate şi cărora chiar duşmanii le aduc omagiul lor”.
Iată ce mai spunea cu demnitate şi cu fermitate neclintită generalul Prezan: „toţi care
trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile
noastre şi ordinea publică”. Dar ignorarea acestor prevederi de către noii comandanți,
comisari ai armatei ruse bolşevizate, au pus Armata Română într-o situație paradoxală, poate
unică în analele războaielor, aceea că: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic
pentru stat şi pentru Armata Română.
În acest răstimp, Rusia se cufundase în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu
mai putea opri acest fenomen. Lenin preluase puterea la Petrograd, prin lovitură de stat, şi
îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia.
Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce incitau la nesupunere şi la părăsirea
frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis
ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze
populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul
României, aproximativ un milion de soldaţi. Situația devenise nefirească, comandamentele
ruseşti încercau să se pună sub protecţia trupelor române, bolșevismul neavând succes printre
români, în ciuda eforturilor insistente ale ruşilor. Din imperiul ţarist de odinioară, Rusia
devenise pe rând, mai întâi democratică, apoi bolşevică, însă cu aceleași apucături
imperialiste. Deşi Lenin promitea păstrarea dreptului popoarelor din cadrul imperiului de a-şi
decide singure soarta, realitatea demonstra altceva. Se făceau încercări susținute pentru

Muzeograf, Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, Iași.
40
menţinerea subjugării acestora, prin forţă, prin intervenția armată, dacă nu se alăturau
bolșevicilor, sistem care, după calculele sale, ar fi urmat să cuprindă întreg pământul, tendință
pe care o resimțim și azi, ca o moștenire testamentară de la Petru cel Mare. Exemplul elocvent
este cazul Basarabiei, care lupta pentru separarea de fostul imperiu și unirea cu România.
Bolşevicii, însă, nu aveau de gând să lase din mână bogata provincie anexată în anul 1812.
Intenţiile lor se îndreptau chiar şi asupra României, pe care nădăjduiau să o transforme în
republică sovietică. În acest context, Franța își delega un general cu anume misiuni militare de
monitorizare a situației din zonă, generalul Henri Berthelot, care, odată instalat în România, a
făcut o vizită și la Botoşani.
Generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), în calitatea sa de şef al Misiunii
Militare Franceze în România, în intervalul octombrie 1916-mai 1918, apoi octombrie 1918-
mai 1919, a participat la refacerea armatei române retrase în Moldova, în toamna anului 1916,
şi la elaborarea planurilor de operaţii din vara anului 1917. Acesta ţinea un Jurnal cu însemnări
zilnice, care dezvăluie minuţios date despre starea Armatei Române şi despre misiunile ei.
Memoriile generalului Berthelot au fost tipărite în 1987, din iniţiativa istoricului
american Glenne Torrey, un bun şi profund cunoscător al istoriei românilor, îndeosebi a celei
legate de participarea României la Primul Război Mondial. În scopul tipăririi volumului,
Generalul Henri Berthelot şi România, prof. Torrey din Kansas a cercetat arhivele şi
bibliotecile din S.U.A., Franţa şi România.
Notaţiile zilnice ale generalului Berthelot surprind momente şi despre replierea
Armatei Române spre Moldova, stabilirea frontului pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani,
greutăţile imense prin care a trecut poporul şi armata, pentru a-şi redobândi unitatea naţională.
În reorganizarea Armatei Române, după marile încercări din vara anului 1916, generalul
Berthelot a ajuns în misiunile sale şi la Botoşani. Jurnalul său, redactat destul de arid, dar
exact, în stilul rapoartelor militare, oferă amănunte de luat în seamă despre viaţa militară şi
politică a acelor momente.
Iată un fragment preluat din acele însemnări cu referire la activităţile sale şi ale
ofiţerilor superiori români în zona din care provine corespondenţa despre care vorbim în
acestă lucrare, Botoşani:
4 aprilie 1917
Plec la Botoşani prin Târgu Frumos şi Hârlău. Sosesc după-amiază, fiind primit de
şeful de Stat Major al Corpului 3 Armată, colonelul Cerbulescu. După-amiază, vizitez şcoala
de mitraliori, cea de grenadieri şi cea de aviaţie, unde se execută un exerciţiu de observare şi
reglare.
Instrucţia pare să se desfăşoare în condiţii excelente.
6 aprilie 1917
Plecarea din Dorohoi spre Vlădeni, unde ajungem pe la ora 17. Îi găsesc acolo pe
comandantul Corpului de Armată, generalul Iancovescu, şi pe comandantul Divizei 14
Infanterie, colonelul Bunescu; şedinţa de lucru cu comandanţii de unităţi, vizite la şcolile
divizionare pentru gradaţi, grenadieri şi mitraliori, aplicaţia Regimentului 55 înspre Focşani.
De acolo, prin Botoşani, ne îndreptăm spre Truşeşti, unde se află generalul Razu, comandant
al Divizei 5 Infanterie. El îmi prezintă şcolile divizionare şi un exerciţiu cu grenade de luptă,
matur, chibzuit, pentru a da infanteriştilor încredere în acest mijloc. Vizitez apoi poligonul de
brigadă, unde se instrueşte Regimentul 7 şi asist la Dorneşti la aplicaţia Regimentului 32.

41
7 aprilie 1917
Plecarea spre Burdujeni unde ajungem la ora 17. Generalul Sinescu, inspector al
Cavaleriei şi generalul Greceanu, comandant al Diviziei 2 Cavalerie, îmi prezintă comandaţii
de brigadă şi de regiment care îmi împărtăşesc nevoile şi dorinţele lor. Întoarcerea la
Botoşani, la ora 19.
8 aprilie 1917
La ora 8, mă duc la gară să-i întâmpin pe rege şi pe prinţul (Carol n.a.) care vin să
inspecteze şcolile însoţiţi de ministerul de Război (reprezentat de Vintilă Brătianu). Le fac
cunoscute observaţiile mele. Apoi vizitez Divizia 13 al cărui comandant, generalul Popescu,
mă aşteaptă la Frumuşica. Îmi prezintă mai întâi poligonul de instrucţie al diviziei şi apoi
centrul de instrucţie divizionar: gradaţi, mitraliori, grenadieri. Nu am decât cuvinte de laudă.
Găsim în aceste însemnări şi date despre Regimentul 37 Botoşani, regiment cu

misiune în campania paşnică întreprinsă de români peste Dunăre, în Bulgaria, în Al Doilea
Război Balcanic (1913), încheiat cu pacea de la Bucureşti. Printre ofiţeri se află şi colonelul
Grigore Bunescu, cel amintit în jurnalul lui Berthelot, care, în anul 1917, era comandantul
Diviziei 14 Infanterie, regiment din care făcea parte şi expeditorul cărţilor noastre poştale. A
fost perioada în care românii erau ameninţaţi cu unele dintre cele mai aspre măsuri şi care, în
etapa ce a urmat, au devenit mai urâte şi mai umilitoare. Au fost folosite ultimatumuri în mai
multe situaţii, dar şi măsuri represive, însă, în cele din urmă, ruşii au recurs chiar la
confiscarea tezaurului trimis în Rusia de către autorităţile române, nerecuperat integral nici
astăzi.
Ulterior, luptele cu bolşevicii au continuat cu şi mai multă aversiune. O nouă zonă de
luptă pentru trupele române a fost Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate care
încercau constant să înăbuşe orice încercare de redefinire naţională, devenită manifestă odată
cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În fața acestui pericol serios, basarabenii
şi-au îndreptat privirile spre România şi, din nou, Armata Română a avut misiunea să sprijine
Basarabia, la fel cum a apărat ulterior întreg sud-estul Europei de acest pericol bolşevic.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, a avut loc o ședință de guvern, care a decis
inițierea unui atac asupra taberei de la Socola, devenită focar bolşevic, ce ameninţa serios
România. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe Dealul Aroneanu, lângă Iași, ţintind sub
teroare capitala României neocupate, dar românii, vizionari, aduseseră trupe suplimentare în
capitala vremelnică. În dimineața zilei de 22 decembrie 1917, soldaţii români au atacat tabăra
bolșevică la baionetă. După o luptă scurtă, aceștia au fost dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi
expediaţi sub pază dincolo de Prut. A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii
bolşevizaţi. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odesa, pentru a-i întări pe cei de la
Socola şi pentru a contribui la bolşevizarea României, au sosit în Gara Socola. Spre marea lor
uimire, ruşii au fost întâmpinați de trupe române, cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei.
Li s-a cerut capitularea, iar aceştia, înspăimântaţi și nesiguri pe forțele proprii, s-au predat. Au
fost dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul Major al generalului Prezan luaseră măsuri de apărare şi
în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe frontul românesc au fost
poziţionate trupe române. Teritoriul a fost împărţit în opt regiuni, în care acționau
comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi
Bârlad), întărite prin trupe de jandarmi și unităţi militare, care urmăreau eficient bandele de
ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinuturile noastre. Cele mai puțin numeroase au fost neutralizate cu
uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii fiind dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. A
fost perioada în care au acţionat aceste Armate de Operațiuni.
42
Aşadar, în conformitate cu Ordinul nr. 37 din 16 august 1916, care constituie actul de
naştere al Armatei 1 de Operaţii: cu începere din ziua de 18 (optisprezece) August a.c. (1916
- n.n.) toate trupele şi serviciile prevăzute prin lucrările Ipotezei Z, vor trece sub ordinele
superioare ale Comandamentului Armatei I-a operaţiuni, al cărui cartier general se va afla
instalat în Localul Şcoalei de Artilerie, Geniu şi Marină, Calea Griviţei, Bucureşti. Pe
parcursul iernii şi primăverii anului 1917, a fost desăvârşită reorganizarea Armatei Române,
potrivit învăţămintelor şi cerinţelor rezultate din experienţa războiului. În luna iunie 1917,
forţele române din Moldova, reorganizate în spatele frontului, au fost constituite într-o armată
- Armata 1 - şi introduse în eşalonul întâi, pe Siretul inferior, în sectorul Nămoloasa, din
Poarta Focşanilor, între Armatele a 4-a şi a 6-a ruse.
Revenind la scrisorile în discuţie şi referitor la această Armată de operaţiuni, după cum
ne indică ştampila rotundă de pe cărţile poştale despre care vorbim, pe timp de război, elevii
şcolilor de ofiţeri, care, până la avansarea în gradul de sublocotenent, aveau grade de elev-
sergent, elev-sergent-major, elev-plutonier, erau trimişi şi ei pe front, chiar dacă nu aveau
studiile încheiate şi nu puteau fi avansaţi încă în grad de ofiţer. De pe front sau din
garnizoanele de pace scriau, precum toţi ceilalţi ostaşi, cărţi poştale sau scrisori, care, din
motive de păstrare a secretului militar, erau supuse controlului cenzurii militare.
În cazul celor patru scrisori, ştim că au aparţinut unui elev-plutonier din Regimentul
37 infanterie "Alexandru cel Bun", care avea garnizoana de reşedinţă în Botoşani. Mai aflăm,
nu din textul propriu-zis, ci din înscrisul de pe ştampilă şi din înscrisul în creion adăugat, că
scrisorile au fost scrise în timp de război, posibil în perioada celui de al Doilea Război
Balcanic (1913), sau, cel mai sigur în perioada Primului Război Mondial (1917), că provin
dintr-un alt loc decât Botoşani, atâta timp cât autorul punea mereu întrebarea ce se mai
petrece în urbea sa natală. Având gradul de elev-plutonier, autorul se afla, fie în poziţia de
stagiar (practicant) în unitate, neavând terminată o școala de ofiţeri activi sau de rezervă, fie
putem presupune faptul că a fost trimis la o unitate operativă înainte de terminarea şcolii.
Acest sistem era practicat la nevoie, datorită necesităţilor de completare a unităţilor militare
cu comandanţi.
Cărțile poștale au ștampila cenzurii militare, o practică strategică pe timp de război sau
stare de asediu; nu sunt cărți poștale tipizate, oferite militarilor în timpul mobilizării de război,
însă conțin caracteristicile acestui tip de corespondența. Ştampila indică, de asemenea, faptul
că autorul făcea parte dintr-o unitate operativă, dintre cele care ar fi putut participa direct la
luptă. Precizăm detaliul că unităţile militare aveau atunci şi o parte sedentară, care, în mod
normal, rămânea în garnizoana de reşedinţă, unde erau pregătite noile contingente de luptători
sau care îndeplineau misiuni pe un perimetru local. Regimul militarilor din armata de
operaţiuni era mai restrictiv din toate punctele de vedere, comparativ cu al celor din aşa-
numita parte sedentară. Cert este că, pe timp de război, elevii şcolilor de ofiţeri, care până la
avansarea în gradul de sublocotenent aveau grade de elev-sergent, elev-sergent-major, elev-
plutonier, erau trimişi şi ei pe front, chiar dacă nu aveau studiile încheiate şi încă nu puteau fi
avansaţi ofiţeri.
Vorbind mai departe de cele patru cărţi poştale ar mai trebui precizat faptul că sunt
confecţionate artizanal, având ca suport, în loc de hârtie, coaja de mesteacăn, prelucrată
manual şi pe care liniile de delimitare a textului şi rubricile pe care le găsim pe orice carte
poştală sunt marcate în creion, nu pretipărite. Aceste cărţi poştale artizanale provin din zona
Botoşani, zonă neocupată de armatele germano-austriece după intrarea României în război.
După cum ştim, Armata I Română (în componenţa ei de dinainte de reorganizarea din
Moldova) a reuşit să oprească forţele puterilor centrale la Mărăşti, prin ruperea frontului, şi
apoi să-i învingă la Mărăşeşti, astfel încât Moldova să rămână în afara frontului prin aşa-
numita strategie de apărare în triunghi. Dacă trupele Puterilor Centrale ar fi reuşit să străpungă
atunci liniile armatei noastre, România ar fi dispărut ca stat. Au fost unele dintre cele mai
43
importante bătălii din istoria poporului român, iar fără jertfa zecilor de mii de soldaţi, care au
căzut pentru ţara lor, nu am fi putut vorbi ulterior despre România Mare.
Scrisorile care fac obiectul de referință al acestui articol sugerează o atmosferă de calm
şi ne familiarizează, în același timp, cu restricțiile la care erau supuși cei din serviciul militar
sau, în cazul nostru, din școlile militare în vreme de război. Textele sunt astfel concepute încât
să nu îngăduie deducerea unor amănunte legate de loc, dată, nume, însă atrag atenția
cititorului prin afectivitatea și grija pentru cei rămași acasă, prin dorința de a nu se rupe de
ceea ce conferă expeditorului stabilitate: familia.
Textele sunt semnate de aceeași persoană – Emil Popescu – și sunt adresate fie mamei,
fie surorii Elenuța şi fratelui Toader. Pe fața alocată destinatarului distingem două ștampile,
cu cerneala sau tușul foarte decolorate: cea rotundă, a Armatei de Operațiuni, care conține
stema României și date despre regiment, în cazul de față „Alexandru cel Bun”, Compania
10, iar pe chenarul circular exterior Armata de operațiuni, Libera expediție (în partea de
jos); în colţul drept, sus, al cărţii poştale, există o ștampila dreptunghiulară cu înscrisul:
Cenzurat, cu majuscule, ca și restul textului - Cenzura Militară a județului Botoșani. Pe
verso, scoarța de mesteacăn este mai deschisă ca nuanță, aici se află textul expeditorului, scris
de mână cu cerneală roșie sau neagră, adresat unuia dintre membrii familiei. Există adesea și
fragmente de text adăugate în creion, care păstrează grafia expeditorului. Presupunem că
aceste însemnări au fost adăugate ulterior de către elevul riguros, după momentul revenirii în
familie, pentru a conserva și completa informațiile legate de școala militară și atmosfera
creată acolo. În una dintre scrisori, care prezintă însemnări în creion, descoperim anul 1917,
datare pe care o atribuim întregii colecții de CP adresate familiei Popescu (Doamnei Sofia
Popescu/Școala de băieți nr. 2 /La Botoșani; presupunem astfel că părinții erau profesori,
cărora li se oferise o locuință în cadrul școlii, practică întâlnită adesea la începutul secolului al
XX-lea, pentru a consolida sistemul educațional cu cadre specializate), precum și informații
privind statutul elevului care făcea parte din Regimentul 10, pluton 1, Regimentul 37
Infanterie.
Pe o altă carte poştală, adresată mamei, cu înscrisul de mână, în creion, găsim în afară
de numele și adresa destinatarului următoarele însemnări: „Carte poștală militară”, iar
dedesubt, cu majuscule: „Pe această parte se scrie numai adresa”, iar pe latura stângă
numele: Emil Popescu, gradul elev-plutonier/unitatea si subunitatea: Comp. 10, plut. 1/ reg.
37 inf. (desigur, date adăugate ulterior); pe verso, textul adresat mamei, iar pe latura de sus,
adăugat în creion negru: „Nu se scrie nimic privitor la armată./Nu se pun data și locul”,
mai apare, de asemenea, desenat în creion un timbru poștal – colț, sus, dreapta.
Referitor la conţinutul textelor, subliniem faptul că sunt purtătoare doar de informaţii
afective şi marchează legăturile private dintre membrii aceleiaşi familii, ajutându-ne să aflăm
amănunte despre preocupările elevului militar Emil Popescu, care, cu siguranţă, în parte erau
şi preocupările celorlalţi şcolari militari. Legătura cu familia era foarte solidă, frecvența
scrisorilor adresate celor de acasă era zilnică. Elevul Emil Popescu se adresa tuturor
membrilor familiei (din text aflăm că familia Popescu avea șase copii), în scrisori separate,
considerând probabil că ar fi nedrept să uite pe vreunul dintre ei. În cele adresate mamei,
mărturisește că una dintre preocupările constate este de a scrie zilnic acasă şi de a se interesa
astfel, nu doar de starea familiei, ci de întreaga societate din Botoşani: „...Ce mai noutăţi prin
Botoşani..." sau o roagă pe sora sa Elenuţa, probabil mai harnică la scris, să le îndemne şi pe
celelalte două surori, Anicuţa şi Coca, să-i scrie, nu doar pentru a face mai confortabilă moral
viața sa departe de casă, ci pentru a-şi domoli dorul de cei dragi. Remarcăm faptul că toţi
aceşti tineri aveau cultul familiei, erau foarte legaţi unii de alţii şi încercau prin acest mijloc
de comunicare, aceste scurte epistole, care la prima vedere par de circumstanță, să-şi
suplinească absența din mijlocul familiei și să-şi consolideze legăturile cu membrii ei. Aceste
documente de tip carte poștală, marchează și confirmă, așadar, regulile stricte impuse în
44
cadrul armatei, în cazul nostru, Armata de Operațiuni, din perioada de sfârșit a Primului
Război Mondial, refăcând într-o oarecare măsură atmosfera (prin inexistența informațiilor
legate strict de loc și prin sărăcia informațiilor legate de modul în care își petrec timpul elevii
în cadrul școlii) din mediul unei școli militare românești, precum și relațiile de familie, într-o
asemenea perioadă nesigură, fără însă a pomeni nimic despre război. Documentele sunt
autentice prin semnătura olografă și prin prezența ștampilelor oficiale, prin ceea ce comunică
conținutul textelor-manuscris, dar îndeosebi pentru suportul lor neobișnuit, inedit, coaja de
mesteacăn prelucrată manual, suport de scris original și, cu siguranță, unicat, nemaiîntâlnit în
alte circumstanțe, și despre care expeditorul spune următoarele, într-unul dintre cele două
texte adresate mamei, scris cu cerneală roșie și toc cu peniță: „...În timpul liber mai fac cărți
poștale de felul acesta, mai citesc cîte ceva din regulamente etc. Ce zici, nu-i așa că-i drăguță
cartea asta poștală, cînd voi veni acasă am să aduc mai multe ca să le am ca amintire...". Tot
după spusele elevului Emil, suportul de scris prezintă unele inconveniente prin faptul că
estompează culoarea cernelii, neconferindu-i stabilitate cromatică, iar uscarea scoarței de
copac determină răsucirea și ruperea ei în tentativa de a o aduce la forma inițială.
Referitor la conținutul textelor și la limba română utilizată este surprinzător pentru
acea perioadă (când 80% din populația României o formau țăranii, iar 60% erau neștiutori de
carte) faptul că, expeditorul, deși foarte tânăr, deținea un vocabular bogat, limba era deosebit
de corectă și știa să o mânuiască limpede, exprimarea era dezinvoltă și decentă, ortografia
corectă (cu elementele specifice stadiului de evoluție lingvistică a momentului), la care se
adăuga, de asemenea, bunul simț al tânărului care nu-și uită îndatoririle și nici buna conduită
dobândite în familie sau/și în școală. Toate aceste aspecte ne determină să-l privim cu
simpatie și ne ajută să reconstruim imaginar sau virtual portretul moral al tânărului elev
anonim. Fără îndoială constatările de mai sus confirmă seriozitatea, severitatea, rigoarea,
calități pe care le atribuim în aceiași măsură tânărului nostru, dar și sistemului de învățământ
românesc de la început secolului al XX-lea.
Bibliografie
1. Enciclopedia Universală Britanica, vol. 13, R-S, Bucureşti, Editura Litera, 2010.
2. Giurcă, Ion, 1917, Reorganizarea Armatei Române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
București, 1999.
3. Torrey, Glenne, Generalul Henri Berthelot şi România”, București, 1987.
4. Ungureanu, Paul, Generalul Henri Berthelot şi Botoşanii, 17 ian. 2011.
CENSORED LETTERS
The present work refers to several letters, censored mail during World War I. We are talking
about four postal records, made artisanal, having a standard birch bark and dividing lines of text,
headings are marked in pencil, pre-printed from Botoşani unoccupied area by German-Austrian
armies. As we know the 1 Romanian army was able to stop the forces of the Central Powers at Mărăşti
by breaking the front and then to defeat them at Mărăşeşti thus Moldova remains unoccupied through
so-called defense strategy in the triangle. The letters suggest such an atmosphere of calm while the
country was at war, and familiarizes us with the restrictions to which they were subjected those in
military service. The texts are so designed as to allow us to deduce the details that we might inquire
about place, date, name, are therefore of a shrouded mystery, but we enhance the affectivity and care
for those remaining at home.

45
46
47
LOCALITATEA HOREZU DIN JUDEŢUL VÂLCEA,
ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI GERMANO-AUSTRO-UNGARE
(1916-1918)
Constantin MĂNESCU-HUREZI
Keywords: Horezu, war, destruction, churches, Germany.
O mare jertfă de sânge şi de vieţi omeneşti pentru apărarea judeţului Vâlcea a adus-o
Regimentul 44 Infanterie, care, în perioada 14 august-30 decembrie 1916, a participat la
luptele de la Câineni şi din munţii Coţi şi Măgura, până pe apa Topologului.1 Cu toate acestea,
Germania şi Austro-Ungaria şi-au încordat eforturile militare pentru zdrobirea Armatei
Române, transferând pe frontul român centrul de greutate al războiului.
La 12/25 noiembrie 1916, trupele inamice ocupă oraşul Râmnicu Vâlcea. În 14 judeţe
ale Munteniei şi Olteniei, implicit şi în localitatea Horezu, în Dobrogea şi în cele trei judeţe
aflate în imediata apropriere a frontului, s-a instalat Administraţia Militară Germană. „La 21
noiembrie dimineaţa, un escadron de cuirasieri, sub comanda maiorului Borke, intră în
Craiova pe la vest, în timp ce pătrundeau pe la nord avangardele Diviziei a 41-a de
Infanterie. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi, mai curat şi mai mândru,
obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi insulta copitelor cailor năvălitorului.
Catastrofa României începuse”.2
Într-adevăr, urma o perioadă foarte grea, care întrunea eforturile germano-austro-
ungare, bulgare şi turceşti, canalizate spre exploatarea cât mai judicioasă a resurselor
teritoriului României în interesele vremelnicilor învingători. Prin adresa nr. 275 din 22
februarie 1919, Administraţia Plasei Cozia înştiinţa Prefectura Judeţului Vâlcea: „Isprăvile
germano-austro-ungarilor, vandalii secolului al XX-lea, sunt cunoscute omenirii întregi; din
primele zile ale izbucnirii războiului mondial trâmbiţarea lor a înmărmurit lumea „civilizată
de pe suprafaţa globului pământesc”. Administratorul Plasei Cozia numeşte în acest Memoriu
poporul german „fiara care a dezlănţuit cel mai monstruos război în numele Dumnezeirii,
culturii şi civilizaţiunii”.3 Armatele invadatoare străine ocupând judeţul, s-au dedat la
prădăciuni şi jafuri. Ocupanţii au incendiat şi devastat case, au ucis şi au jefuit oameni lipsiţi
de apărare, au siluit femei. Un mare număr de bărbaţi, bănuiţi că au luptat în Armata Română
sau că au sprijinit-o, au fost executaţi pe loc. Râmnicu Vâlcea se numără printre oraşele crunt
jefuite şi devastate.4 Prin instaurarea unui regim despotic, prin rechiziţionarea şi confiscarea

Preot, Parohia Horezu II-Urşani, judeţul Vâlcea.
1
Dumitru Andonie, Regimentul 44 Infanterie, Rezumatul activităţii executate în timpul campaniei de la 14
august la 30 decembrie 1916, în „Studii Vâlcene”, IV, Râmnicu-Vâlcea, 1980, p. 84-88.
2
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 467.
3
S.J.V.A.N., Fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar nr. 25/1917, fila 117.
4
Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii Primului
Război Mondial. Studii şi documente, vol. I: Bălceşti pe Topolog, 1979, p. 20-21.
48
bunurilor aparţinând locuitorilor, exploatarea nemiloasă a muncitorilor, ţăranilor, jefuirea
cruntă a bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor de
materiale şi de materii prime, trupele Puterilor Centrale au dat o grea lovitură economiei.5 Au
pus mâna pe resursele subsolului: sarea de la Ocnele Mari, aurul de la Valea lui Stan, mica
(moscovitul) şi lemnul de la Voineasa, au rechiziţionat staţiunile balneare Călimăneşti,
Govora şi Olăneşti, unde, timp de două sezoane, s-au odihnit şi tratat militarii germani.6
Armatele duşmane de invazie aveau ordine de a jefui totul timp de 24 de ore care, în cele mai
multe cazuri, se prelungeau până la 4 zile, după care a început cea mai rafinată exploatare a
teritoriului ocupat pentru întreţinerea armatei de campanie şi de ocupaţie, dar şi pentru a veni
în ajutor Germaniei înfometate.7
Abuzurile ocupanţilor străini au fost resimţite şi de locuitorii Horezului. Pentru a da
răspuns Ordinului Prefectului Judeţului Vâlcea Nr. 640/1919, Administraţia Plasei Horezu
alcătuia şi înainta la 23 februarie 1919 un Memoriu „relativ la pagubele cauzate de trupele de
ocupaţie germane” în comunele acestei plase. Acest Memoriu, alcătuit din 6 puncte şi mai
multe subpuncte, oglindesc în mod fidel caracterul distructiv al ocupației germano-austro-
ungarilor, cu cele mai urâte aspecte. Pagubele suferite de loucitori din partea inamicului sunt
descrise în continuare.
A. Acte de ofensă şi batjocură

1. Trupele germane, în trecerea lor la invazia din noiembrie 1916, au spart uşile,
ferestrele şi au distrus mobilierul şi arhiva la localurile de primării şi şcoale în comunele:
Foleşti, Horezu, Măldăreşti, Romani, Racoviţa, Slătioara şi Tomşani. Valoarea pagubelor
aduse numai comunei Romani se ridica la 2.300 lei.8 La comunele Slătioara şi Horezu, cu
aceeaşi ocazie, au băgat caii în localul Primăriei comunei Slătioara şi în localurile Şcoalei de
Meserii din Horez, cum şi în localul Judecătoriei de Ocol, unde au făcut cele mai mari
stricăciuni.9
2. În timpul ocupaţiei, trupele germane au confiscat clopotele de la toate bisericile din
comunele plasei. Un alt memoriu al Administraţiei Plasei Horezu arată că „din comuna
Horezu, nemţii au luat 6 clopote de la biserici, în valoare de 15.000 lei”, precum şi „3 clopote
de la bisericile din comuna Romani, în valoare de 3000 de lei”.10
3. Autoritatea ocupantă s-a amestecat în administraţia românească, schimbând primarii
de la comunele plasei, afară de Vaideeni, Slătioara şi Racoviţa, numind alte persoane care, în
majoritate, au fost cele mai rele elemente şi bune arme pentru ei contra intereselor noastre, iar
prin diferite dispoziţiuni au oprit cu desăvârşire libertatea locuitorilor şi satisfacerea
intereselor generale româneşti.11
B. Rechiziţii
1. Cuantumul rechiziţiilor făcute de inamic de la particularii din comunele plasei
Horezu, socotit după preţul de rechiziţiune, se urcă la suma de lei 1.011.115.
2. Hala comunală din comuna Horezu, rechiziţionată în întregime de germani, pentru
lăptărie, timp de 7 luni, în anul 1918, cauzând comunei pagubă de lei 3500, fără nici o plată.
5
Primăria Oraşului Horezu, Fişa monografică a Oraşului Horezu, 2001, p. 14.
6
Corneliu Tamaş ş.a., op. cit., p. 22.
7
Corneliu Tamaş, Din istoria arhivelor vâlcene (1916-1918), în „Studii Vâlcene”, V, Râmnicu-Vâlcea, 1982, p. 89.
8
9
Ibidem, f. 156.
10
Ibidem, f. 157.
11
Ibidem, f. 156.
49
3. S-au luat, fără a se da bon sau alt act şi fără plată, materiale ca: obiecte de aramă,
lemne pentru foc, vehicule, harnaşamente, obiecte de îmbrăcăminte şi de casă, cereale, vite
etc., cu violenţă de către organele germane de ocupaţie, în valoare totală ca 1.008.752 lei
socotit după preţul din momentul ridicării.
4. Ca producte (produse), cereale şi alimente, s-au ridicat din comune, prin rechiziţie
individuală şi luare în masă, impuse colectiv tuturor locuitorilor, fructe: mere, pere şi prune,
fasole, alimente de hrană ca: unt, untură, brânză, ouă şi lapte în valoare totală ca de 725.914
lei, socotite după preţurile plătite de ei.12
5. Ridicarea a 8 vagoane producte aflate depozitate la hala centrală a comunei Horezu,
strânse pentru Armata Română, în valoare de 48.600 lei.13
C. Distrugerea unor acte şi documente de stat

Concomitent cu evacuarea în Moldova a unei părţi a populaţiei din judeţul Vâlcea, în
lunile octombrie şi noiembrie 1916, autorităţile româneşti au luat o serie de măsuri menite să
salveze o seamă de bunuri materiale din faţa cotropitorilor. Trebuie menţionat că s-au trimis
obiecte de valoare şi documente de stat în Moldova. Într-o adresă din 8 iunie 1918, se arată că
„registrele şi actele prefecturii pe anul 1916, precum şi alte numeroase şi importante dosare,
fiind transferate din cauza ocupaţiei judeţului şi a reşedinţei acestuia, au fost duse spre a fi
puse la adăpost în oraşul Bârlad, la prefectura respectivă”.14
Însă, în cea mai mare parte aceste acte de stare civilă, condici de contabilitate sau acte
de proprietate de la primăriile comunale au fost distruse, aşa cum se arată în adresa nr. 250 din
18 septembrie 1917, prin care Primăria Comunei Racoviţa, aflată în apropierea localităţii
Horezu, răspundea Prefectului Judeţului Vâlcea: „Conform ordinului Domnului administrator
al plăşii Horezu cu nr. 228/917, am respectul a comunica faptul că, compturile de venituri şi
cheltuieli (bugetele comunei) pe anii 1911/1912 şi 1914/1915 lipsesc, din cauză că parte din
arhivă s-a stricat când au trecut prin această comună trupele imperiale germane şi din cauză
că registrele de ieşire lipsesc, pe 1915/1916 s-a înaintat Dv., cu raportul nostru Nr. 358 din
26 iunie 1915”.15
D. Distrugeri de bunuri, furturi şi jafuri

1. La comuna Horezu: la Hala comunală s-au distrus uşi, ferestre, gheretele de
alimente şi s-a surpat o parte din zidărie de către trupele germane, valoare de restaurare 5000
lei. La localul Şcoalei de Meserii din Horez, distrugeri de sobe, uşi, ferestre, duşumele şi
deteriorare de pereţi, valoarea de restaurare lei 6000. La localul noului spital din Horez:
distrugere de geamuri, furtul cheilor de la uşi şi a broaştelor, cum şi a rubinetelor de la
instalaţiile de apă şi băi, valoarea de restaurare lei 3000. La localul ocupat de Judecătoria
Ocolului Rural Horez, proprietatea comunei Horezu, distrugerea geamurilor şi broaştelor de la
uşi, valoarea de restaurare lei 1000. Distrugerea arhivei Judecătoriei de Ocol şi a actelor de
valoare, evaluate la 50.000 lei.16
2. Furturi, jafuri, luări pe faţă
La Comuna Horezu, lemnăria de la stat cantonul Treapturile, în valoare de lei 100.000,
furtul aparatului telefonic de la centrală şi sârma telegrafică şi telefonică de pe teritoriul
comunei, în valoare de lei 2000. Mobilier, material şi scule de la Şcoala de Meserii Horezu, în
valoare de lei 30.000.
12
Ibidem, fila 156, 156 verso.
13
Ibidem, fila 101 verso.
14
Corneliu Tamaş, Din istoria arhivelor vâlcene (1916-1918), p. 89.
15
16
S.J.V.A.N., Fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar nr. 98/1919, fila 156 verso şi 157.
50
3. Din casele de fier ale autorităţilor nu s-au luat sume de bani. S-au spart însă casele
de bani de la Banca Populară Racoviceanca din Comuna Racoviţa şi cele de la Percepţiile
Comunelor Horezu şi Tomşani, la care au cauzat stricăciuni de 2500 lei.
E. Crime, violuri, silnicii
S-au ucis săteni fără vreo vină serioasă, fără să fie judecaţi sau condamnaţi; s-au
arestat, bătut şi schingiuit, locuitori pentru a-i determina să declare ultimele alimente scăpate
de lăcomia duşmanului, pentru neîndeplinire de corvezi, care le sleiau forţele şi pentru
executarea cărora nu exisa nici o formă, nu se admitea nici o scuză. Brutalitatea soldaţilor
germani este demonstrată şi de cazul femeii Maria I. Georgescu din comuna Romani, care a
fost bătută grav, această bătaie cauzându-i moartea, pentru că s-a opus să dea un porc de
rechiziţie, fiindu-i necesar pentru hrana copiilor săi.17 Tot din comuna Romani, 3 locuitori au
fost arestaţi câte 15 zile la Arestul Preventiv Râmnicu Vâlcea, pentru neexecutare de ordin şi
alte 2 persoane, câte un an, pentru că au purtat arme.
F. Amenzi
Locuitorilor din comunele Plăşii Horezu li s-au aplicat, de către autorităţile germane,
amenzi în sumă de 85.430 lei, pentru neexecutare de rechiziţii şi corvezi şi pentru
neprezentare la controlul lunar.18
În încheierea acestui Memoriu, Administratorul Plasei Horezu arăta: „Faptele arătate
s-au săvârşit de către trupele germane în luna noiembrie 1916 prin vădită ostilitate, care
aveau aptitudini cu totul abuzive atât în timpul invaziei, cât şi în timpul ocupaţiunei şi
retragerei lor”.
La acestea se adaugă multe alte rechiziţii şi distrugeri de bunuri materiale, precum şi
supunerea la înfometare a populaţiei civile din judeţ. Ţinându-se cont de caracteristica
agriculturii judeţului, aceea a existenţei preponderente a pomiculturii şi viticulturii, se trece la
uscarea fructelor, prepararea gemurilor şi marmeladelor în instalaţii pe care germanii îi
forţează pe locuitori să le construiască şi să le utilizeze.19 Sunt date ordine pentru colectarea
chiar şi a castanelor, ghindei, jirului şi urzicilor, fiind obligatorie predarea lor către
Comandurile de Etapă.
În primăvara anului 1918, populaţia Horezului cunoştea o adevărată criză de alimente
din cauza abuzurilor armatei germane de ocupaţie.20 Oamenii nu mai aveau alimente pentru
supraviețuire. Era interzisă tăierea curcanilor, gâştelor, raţelor sau găinilor pentru nevoile
casnice, ca şi vinderea lor în oraş. Pâinea se raţionalizase pe cartele la Râmnicu Vâlcea, încă
din iulie 1917, iar gazul, sarea şi chibriturile lipseau în aşezările din Vâlcea, încă din
decembrie 1916.21 Este cunoscută adresa Primăriei Comunei Horezu nr. 191 din 21 aprilie
1918, trimisă Prefecturii judeţului Vâlcea, prin care arăta: „Din luna ianuarie a.c. populaţia
orăşenească a acestei comune este cu totul lipsită de pâine, pentru motivul că onor
comandatura nu ne mai dă făină de grâu ca până la acea dată, întrucât această comună este
rurală, iar nu urbană. Eu cred, domnule prefect, că se face o mare greşeală din momentul ce
nu se ţine socoteală faptul că deşi această comună este rurală, însă în populaţia ei se găsesc
110-125 familii din 358, pur orăşeneşti, care îndură cele mai mari neajunsuri (în special
copii) din cauza lipsei totale a pâinii, lucru de altfel foarte explicabil, când obişnuinţa a fost
17
Corneliu Tamaş ş.a., Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial, p. 420.
18
S.J.V.A.N., Fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar nr. 98/1919, fila 157 verso.
19
Sergiu Purece, Lupta maselor populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano-austro-ungare, în
„Studii Vâlcene”, IV, 1980, p. 63-64.
20
Valentin Ciocan, Vetuţa Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 55.
21
Sergiu Purece, op. cit., nota 14, p. 64.
51
aşa”22. Toate acestea au dus la o involuţie economică a judeţului, indicatorii economici
arătând că fusese dat cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani înapoi.23
Judeţul nostru şi localitatea Horezu au avut de suferit inclusiv pe plan cultural şi
religios. Odată cu ocuparea Râmnicului, la 12 noiembrie 1916, de către trupele invadatoare
germane, au fost distruse cele peste 1000 de volume aflate în biblioteca secţiei Ligii Culturale
din acest oraş.24 Bisericile au fost jefuite de bunuri specifice – icoane, cărţi, obiecte de cult,
iar locaşurile de cult şi clădirile lor anexe au fost folosite ca magazii, grajduri sau bucătării de
campanie. Într-un tablou general, întocmit de Prefectura judeţului Vâlcea, în aprilie 1919,
cuprinzând daunele cauzate de trupele germano-austro-ungare, prin distrugere vădită,
ostilitate, rea întreţinere şi abuzivă întrebuinţare, Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice
arăta că mănăstirilor, bisericilor şi schiturilor din Vâlcea li s-au cauzat pagube în valoare de
55.395 lei, iar pagubele cauzate locaşurilor de cult prin furturi, jafuri şi luări pe faţă a
avutului, se ridicau la valoarea de 667.615 lei.25
Mănăstirea Hurezu, aflată pe teritoriul localităţii noastre, a cunoscut atunci perioada
cea mai grea din istoria sa, după cum arăta maica Epifania Teodorescu, stareţă între anii 1915-
1922, deoarece „primul război mondial, retragerea armatei române şi ocupaţia austro-
germană-maghiară au impus o exploatare nemiloasă a celor ce au încăput pe mâna lor”.26 În
acelaşi timp, mănăstirea avea de suferit şi de pe urma armatei ruseşti, aşa cum arată Procesul-
verbal nr. 7 din 21 octombrie 1916: „Subsemnatul delegat al Marelui Cartier General al
Armatei, în puterea înaltului ordin nr. 30, din 11 octombrie 1916, prin care sunt însărcinat a
ridica tezaurele mănăstirilor, m-am transportat în acest scop la Sfânta Mănăstire Horezu,
judeţul Vâlcea, unde P.C. Maica Epifania Teodorescu, Superioara Mănăstirii, asistată de
preotul Matei Aureliu, preotul Sfintei Mănăstiri, ne-a predat din visteria Mănăstirii
următoarele odoare şi odăjdii: un sfânt potir aurit brâncovenesc, 7 candele argint aurit, una
cădelniţă…”27. Au fost ridicate în total 31 de obiecte de cult şi 11 talere de zinc, care au luat
drumul Moscovei şi nu s-au mai întors niciodată…28
Era firesc ca jaful, teroarea, samavolniciile de tot felul, aroganţa ocupanţilor, politica
de germanizare şi de ponegrire a tot ceea ce era tradiţie patriotică la români, să stârnească
revolta şi ura profundă a poporului român, care a dus doar lupte de apărare. Asemenea tuturor
românilor, locuitorii judeţului Vâlcea, ca şi ai Horezului, s-au împotrivit jugului străin,
opunând armelor o voinţă de neînfrânt, spiritul de sacrificiu şi, mai ales, dragostea de cămin,
de familie şi de glia strămoşească. Rezistenţa populară a luat un adevărat caracter de masă
după marile victorii militare obţinute de Armata Română, în vara anului 1917, îmbrăcând
aspecte multiple, ca: refuzul de a executa muncile şi corvezile cerute, eschivarea de la
rechiziţii, nerespectarea şi încălcarea ordonanţelor, sabotarea transporturilor şi distrugerea
mijloacelor de telecomunicaţii.29 Este cunoscut în Oltenia cazul învăţătorului gorjan Victor
Popescu, ofiţer în rezervă, care a luptat cu îndârjire împotriva cotropitorilor germani. El a
format şi a condus un grup de luptători, care a acţionat în zona judeţelor Gorj şi Mehedinţi,
22
Corneliu Tamaş ş.a., Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial, doc. nr. 197, p. 284-285.
23
Ibidem, p. 23.
24
Veronica Tamaş, Contribuţia „Ligii Culturale”din Râmnicu-Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale a
poporului român (1891-1918), în „Studii Vâlcene”, I, Râmnicu Vâlcii, 1971, p. 37.
25
Corneliu Tamaş ş.a., Judeţul Vâlcea în anii primului război mondial, doc. nr. 290, p. 423 şi 425.
26
Gherasim Cristea, Mănăstirea Hurezu, candela nestinsă a ortodoxiei româneşti, Editura Conphyis, Râmnicu
Vâlcea, 2003, p. 110.
27
Ibidem, p. 150-151.
28
Pentru detalii vezi și Viorica Moisuc, Românii și politica externă rusească. Un secol din istoria Tezaurului
românesc „păstrat” la Moscova (Studiu și documente), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2013.
29
Gh. Simeanu, Documente referitoare la rezistenţa maselor populare vâlcene împotriva ocupaţiei germane
(1917-1918), în „Studii Vâlcene”, IV, Râmnicul Vâlcii, 1974, p. 137-143.
52
dar şi în părţile Vâlcii, poate şi în zona Horezului. Într-o înflăcărată proclamaţie, redactată de
Statul Major al acestui grup de luptători partizani, se arăta, între altele: „Fraţilor români!
Soldaţilor! Trăim timpuri grele şi vom trăi şi mai rău dacă nu ne vom uni. Deşteptaţi-vă şi
înviaţi odată, cum a înviat şi codrul. Arătaţi fiecare din voi că mai aveţi sânge românesc în
vinele voastre. Puneţi mâna pe coasă, topor, sapă şi pari, cântaţi „veşnica pomenire”
duşmanului care ne batjocoreşte femeile şi fetele noastre, ne ia hrana şi laptele de la gura
copiilor”.30
Deşi ocupaseră două treimi din teritoriul României, Puterile Centrale nu şi-au atins
obiectivul urmărit. Statul român continua să existe şi să se apere în dreptatea cauzei sale,
pentru care intrase în război la 14/27 august 1916. Eroismul şi vitejia soldaţilor români, înaltul
lor patriotism au înscris în Primul Război Mondial nepieritoare pagini de glorie în cartea de
aur a istoriei noastre31. Ei au luptat până la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, când Germania a
capitulat şi a fost obligată să-şi retragă armata din România. Prin lupta şi sacrificiul ei,
România, care se găsea în tabăra învingătorilor, oferea lumii exemplul unui stat mic, cu un
popor viteaz, care, printr-o extraordinară încordare de forţe şi un înalt spirit de sacrificiu, a
putut să ţină piept unora dintre cele mai mari puteri imperialiste: Germania şi Austro-Ungaria.
Pierderile României erau imense: la o populaţie de 7.400.000 de locuitori, dintre care
2.200.000 bărbaţi, a pierdut peste 800.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi pe front şi în
spatele frontului). Între aceştia, se numără şi sergenţii Mihail Popescu şi Simion Popescu,
caporalii Ion Anca şi Gh. M. Chişavu, precum şi cei 146 de soldaţi din localitatea Horezu32, al
căror sânge s-a vărsat pentru România Mare.
Suferinţele românilor din perioada războiului au fost răsplătite din plin odată cu
înfăptuirea idealului unităţii naţionale depline, la 1 Decembrie 1918. Să nu uităm faptul că la
temelia statului naţional unitar român a stat anunţarea, de către regele Ferdinand I, a reformei
agrare şi a celei electorale, la 23 martie/5 aprilie 1917, iar la menţinerea moralului armatei şi
la fortificarea conştiinţei naţionale s-au aflat cuvântările tipărite şi difuzate pe front prin ziarul
„Neamul Românesc” de către marele nostru istoric Nicolae Iorga, supranumit „apostolul
neamului”.
Făurirea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, cu
România, a avut un puternic ecou şi în Horezu, unde s-a cinstit prin săvârşirea unui Te Deum,
locuitorii de aici dovedind faptul că ecoul Unirii de la 1859 vibra încă în conştiinţa lor şi că
legăturile lor cu românii de dincolo de munţi fuseseră dintotdeauna şi mereu vii.
LA VILLE DE HOREZU DANS LE COMTÉ DE VÂLCEA, PENDANT

L’OCCUPATION ALLEMANDE-AUSTRO- HONGROISE (1916-1918)
La ville de Horezu dans le comté de Vâlcea a souffert pendant l’occupation allemande-austro-

hongroise des années 1916-1918. Les armées allemandes ont dévasté des églises, ont racheté des biens
d’hommes, ils ont détruit des documents d’état et actes particuliers, ils ont commis des crimes, vols et
violence a travers les lieux où ils sont passés. La résistance populaire avait dans ces lieux un véritable
caractère de masse.
30
Nicolae Andrei, Participarea cadrelor didactice din Oltenia la Primul Război Mondial (1916-1918), în
„Arhivele Olteniei”, Serie nouă, nr. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 130.
31
Corneliu Tamaş, Ioan Lăcustă, Pasiunea lui Ion Bulacu, un ţăran ca toţi ţăranii, în „Magazin istoric”,
Bucureşti, an. XII, nr. 9 (138), septembrie 1978, p. 14.
32
Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii Primului
Război Mondial, vol. II: Eroii, Bălceşti pe Topolog, 1979, p. 82-84.
53
EROI AI AERULUI. MĂRTURII MUZEALE
Teodora-Camelia CRISTOFOR*
Keywords: heroes, air, museum, evidences, wars.
Patrimoniul muzeal, păstrător de mărturii materiale şi spirituale inestimabile pentru

ştiinţă, tehnică şi memorialistică, dezvăluie în permanenţă informaţii noi cu privire la
colecţiile pe care le deţine. Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi deţine o
colecţie tematică de aviaţie, constituită din documente, fotografii, cărţi şi obiecte, mărturii
muzeale despre aşi ai aviaţiei româneşti şi ai industriei aeronautice. Bazele acestei colecţiei au
fost puse în 1959, când, în patrimoniul Muzeului, este transferat de la o unitate militară din
Caransebeş un avion motoreactor, tip IAK 14, construit în URSS, în 1949-1950, un model de
avion utilizat de către Forţele Aeriene din România pentru şcoala de pilotaj.
În perioada 1963-1973, sunt transferate de la Institutul Politehnic din Iaşi 3 motoare de
avion, construite la IAR Braşov (IAR-14KIVC32 1000A, IAR-14KIVC32-licenţă Gnome-
Rhône-Mistral, IAR-K7-variantă modificată a motorului Gnome-Rhône K7 Titan Major). În
anii 1980, sunt achiziţionate de la inginerul Ion Dumbravă obiecte, documente şi fotografii, ce
fac referire la o serie de personalităţi din aviaţia românească şi din istoria şcolii de zbor fără
motor de la Iaşi. Ulterior, alte donaţii şi achiziţii, reprezentând mărturii documentare ale
aviaţiei româneşti şi ale industriei aeronautice, contribuie la
evoluția colecției.
Dezvoltarea industriei aeronautice din România
începe în noiembrie 1919, la Bucureşti, prin crearea primei
fabrici de profil, care şi-a desfăşurat activitatea până în
19391 cu activităţi specifice industriei de reparaţii,
proiectare, cercetare şi fabricare. În 1922, la Întreprinderea
„Astra” Arad se construiau motoare de avion sub licenţă,
ulterior devenind Fabrica de avioane „Astra” care a produs,
între anii 1923-1925, 3 modele de avion prototip. Societatea
pentru Exploatări Tehnice (SET)2 Bucureşti este înfiinţată în
1923, la iniţiativa inginerului Grigore Zamfirescu3, care
iniţial executa reparaţii şi modificări la avioane, ulterior,
începând cu 1927, trecând şi la fabricarea acestora. Aici au
fost produse 11 tipuri de avioane de concepţie românească şi
3 tipuri de avioane sub licenţă.
Inginer Mihail M. Popescu
(fotografie din patrimoniul
MST „Ştefan Procopiu” Iaşi)
* Muzeograf, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” Iaşi, expert bunuri patrimoniu tehnic.
1
În luna iunie, intră în componenţa Arsenalului stabilimentelor aeronauticii şi marinei.
2
Din 1931, denumirea fabricii devine Fabrica de avioane SET inginer „Grigore Zamfirescu”.
3
Grigore Zamfirescu (1896-1943), pionier al aviaţiei româneşti, inginer şi antreprenor.
54
Fabrica își încetează producţia în 1946. Mihail Popescu4 a fost unul dintre inginerii
inventatori ai fabricii, care, prin munca sa, a contribuit la dezvoltarea industriei aeronautice
timp de 15 ani (1930-1945). M. Popescu pune la punct fabricaţia avionului de recunoaştere şi
observaţie SET-7K5, dotat cu instalaţii de tir prin elice, turelă, mitralieră fotografică, radio,
lansator.
Avionul de recunoaştere şi
observaţie SET-7K,
biplan cu două locuri.
Caracteristici: L: 7,150 m;
motor tip IAR 7K în licenţă
Gnome-Rhône; 420 CP;
viteză maximă: 255 km/h;
viteză minimă: 92 km/h; ani
de fabricaţie:1934-1938;
nr. exemplare fabricate: 60.
Inginer Mihail M. Popescu

alături de un grup de aviatori
şi ingineri de la Fabrica SET
(fotografie din patrimoniul MST
„Ştefan Procopiu” Iaşi).
Avioane de concepţie românească

SET 4, produse la fabrica SET
Bucureşti, 1931
„Ştefan Procopiu” Iaşi).
4
Născut la 15 iunie 1904, la Bucureşti, şi decedat în martie 1959.
5
Ing. Ion N. Iacovachi, Figuri de inventatori români. Inventatorul român inginer Mihail Popescu, facsimil, inv.
nr. 7026, MST „Ştefan Procopiu” Iaşi.
55
Un moment important în dezvoltarea aeronauticii vine în iunie 1925, când Regele
Ferdinand promulgă Legea privitoare la intreprinderile industriale în legătură cu apărarea
naţională6 care, la art.1, pct. b, prevedea înfiinţarea Industriei Aeronautice Române pentru
„fabricarea avioanelor”.
Celebra Intreprindere Aeronautică Română (IAR) de la Braşov, o
societate pe acţiuni, a fost fondată la 1 noiembrie 19257 pentru construcţia
şi întreţinerea aeronavelor.
La data intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial (22
iunie 1941), în calitate de membru aliat al Germaniei împotriva URSS,
forţele aeriene române aveau în serviciu peste 25008 de avioane (tip
bombardiere, vânătoare, observaţie-recunoaştere, legătură şi şcoală) de
producţie autohtonă şi străină, importate din Franţa, Marea Britanie, Italia, Polonia şi
Germania. Dintre cele mai bune aparate aflate în dotare amintim: IAR 80, Henschel HS-129,
Messerschmidt 109, Junkers 87. Aviaţia Militară Română luptă pe Frontul Estic până la 23
august 1944, după care se reorganizează în Corpul Aerian Român, cu contribuţii majore la
eliberarea nord-vestului ţării, Ungariei şi Cehoslovaciei. În cei patru ani de război9, Aviaţia
Română pierde 2000 de aviatori, mecanici, observatori şi militari din trupe auxiliare, alături
de numeroase aparate de zbor. În cele 4200 de misiuni de luptă, Aviaţia Română obţine peste
2000 de victorii, printre aşii aerului numărându-se numeroşi piloţi, care au avut contribuţii
majore în conflictele aeriene desfăşurate în această parte a lumii.
Dan Valentin Vizanty a fost unul dintre cei mai buni piloţi români din perioada celui
de-Al Doilea Război Mondial. Născut la Botoşani, în 1910, într-o familie boierească cu
rădăcini greceşti, Dan Vizanty urmează timp de doi ani studiile Conservatorului din Iaşi,
secţia Teatru, după care se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni,
fiind un merituos absolvent al promoţiei din 1931. După parcurgerea gradelor militare, la
declanşarea războiului, căpitanul aviator Dan Vizanty devine comandantul Escadrilei 43
Vânătoare care a acţionat pe Frontul de Est, de recucerire a Basarabiei, câştigându-şi
renumele de „Lupul Carpaţilor”, în urma numeroaselor sale misiuni desfăşurate în confrun-
tarea cu sovieticii. În 1943, este numit comandantului Grupului 6 Vânătoare, cu baza la
Popeşti-Leordeni și primește misiunea de apărare a Bucureştiului şi a zonei petroliere Ploieşti-
Câmpina împotriva atacurilor aviaţiei americane. Dotarea grupului era cu avioanele româneşti
IAR 80 şi IAR 81, dintre cele mai performante la vremea respectivă. Aşa cum se ştie, avionul
de vânătoare şi bombardament IAR 80, cu variantele sale 80A, 80B şi 80C, a fost unul dintre
cele mai bune aparate de vânătoare din lume, făcând faţă oricărui alt tip de avion inamic.
Bombardierele americane ale Armatei 15 Aeriene a SUA au întreprins 41 de zboruri
de atac, în perioada 4 aprilie-18 august 1944, asupra României, vizată fiind, în special, zona
rafinăriilor din Ploieşti şi oraşele Bucureşti, Braşov10, Turnu-Severin, Giurgiu. Bombardierele
americane aveau baza militară în sudul Italiei, la Foggia11, iar după atacurile întreprinse
asupra României, mergeau în Ucraina, pentru alimentare şi reîncărcare cu armament. În
dimineaţa zilei de 10 iunie 1944, în apropierea bazei Aerodromului militar de la Popeşti-
Leordeni are loc una dintre cele mai importante confruntări aeriene ale celui de-Al Doilea
Război Mondial, din partea de sud-est a Europei, ţinta fiind însăşi baza care trebuia să fie
6
http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Aeronautica_rom%C3%A2neasc%C4%83
7
http://www.aviatori.ro/articole_details.php?id=29
8
„Pionniers”. Revue Aéronautique trimestrielle des Vieilles Tiges, nr.7 4, 10.10.1982, Paris, p. 16.
9
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/10-aspecte-de-stiut-despre-aviatia-militara-romana-in-al-doilea-
razboi-mondial
10
În raidul american din 5 aprilie 1944, obiectivul principal al atacului a fost Uzina IAR din Braşov.
11
Ruta lor includea traversarea Adriaticii şi a Iugoslaviei, apoi urmăreau cursul Dunării până la Olteniţa.
56
distrusă. Atacul american cu cele 100 de avioane se dorea a fi un element surpriză, dată fiind
ora 8 a dimineţii, oră la care nu se mai realizaseră alte raiduri. Postul de Comandă al
Comandamentului Aviaţiei din Balcani12 interceptează pe radare mişcarea aviaţiei americane
şi dă alarma. Tactica de atac a formaţiunii americane a fost surprinzătoare, cu zbor la joasă
înălţime, la doar 200 m altitudine. Cu toate acestea, unitatea comandată de maior Vizanty
intervine imediat, toate cele 38 de avione româneşti aflate pe aerodrom decolează, urcă la
1500 m altitudine, situându-se cu mult deasupra celor aparţinând grupului de avioane de
vânătoare americane. Avioanele româneşti atacă în forţă, producând pagube însemnate
aviaţiei inamice. Doar 12 minute durează bătălia aeriană dintre avioanele de vânătoare
româneşti IAR 80 şi IAR 81 cu cele americane, de tip Lightning P-38 (cu dublu fuselaj), în
urma căreia piloţii români distrug 24 de aparate de zbor. Cu toate acestea, partea română
pierde 3 piloţi, iar mai multe aparate de zbor suferă diverse avarii. Dan Vizanty scapă cu
viaţă, dar cu pagube mari ale avionului său IAR 80 cu nr. 344, care era tipul său preferat de
avion. Pentru această victorie, Dan Vizanty este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a
III-a. Înfrângerea suferită de aviaţia americană este relatată şi în presa SUA, fiind menţionată
tactica aviaţiei române. După 23 august 1944, Grupurile de Vânătoare 1 şi 6 sunt reunite sub
comanda sa și, în calitate de comandant, a condus şi executat numeroase alte misiuni în
Campania de Vest până în august 1945. Datorită experienţei sale şi victoriilor obţinute a fost
considerat ca fiind unul dintre cei mai buni piloţi români ai celui de-Al Doilea Război
Mondial, primind 10 distincţii militare.
Avioane de vânătoare IAR 8013
Motor IAR K 14-1000A cu 14 cilindri în dublă stea, aflat

în patrimoniul Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan
Procopiu”. Caracteristicile avionul IAR-80:
viteza maximă - 550 km/h la 4000 m (locul 4 în lume la
vremea respectivă); lungime - 8,90 m; anvergura aripilor -
10,50 m; înălţime - 3,60 m; suprafaţa aripii -15,97 m;
motor în stea dublă cu 14 cilindri – IAR K 14-1000A;
putere - 1025 CP; înălţime maximă 10 500 m; raza de
acţiune - 940 km; greutate gol 1780 kg; greutate zbor -
2685 kg; schelet metalic şi aripi din duraluminiu;
timp de urcare la 5000 m - 6 minute;
produs în perioada 1939-1943.
12
Situat la 10 km nord de Bucureşti, postul de comandă avea numele de cod „Tigrul” şi era comandat de
colonelul german Eduard Neumann.
13
„Pionniers”. Revue Aéronautique trimestrielle des Vieilles Tiges, nr. 74, 10.10.1982, Paris, p. 15.
57
Inițial, avionul IAR 80 a fost dotat cu patru mitraliere uşoare de 7,5 mm, apoi este
echipat cu două mitraliere uşoare, alimentate cu benzi de 450 de cartuşe, şi două mitraliere de
calibru 13,2 mm ce utilizau benzi cu 280 de cartuşe. A treia versiune constă în dotarea cu
mitraliere de 13,2 mm şi două lansatoare de obuze (cu o încărcătură de 75 de bucăţi); spre
sfârşitul războiului, avionul este dotat cu patru mitraliere de calibru 13,2 mm. Avionul a
beneficiat de o serie de variante îmbunătăţite, cum ar fi IAR 80A, care era era dotat cu șase
arme de fabricaţie germană, mult mai puternice decât cele iniţiale, de producţie belgiană,
parbriz din sticlă blindată şi scaun blindat pentru pilot.
Comandor Dan Vizanty (stânga)

şi colegul său, pilot cmd. Dumitraşcu,
Aerodromul Popeşti-Leordeni, 1944
„Ştefan Procopiu” Iaşi,
donaţie Sebastian Vizanty)
Piloţii Grupului 6 Vânătoare în faţa

avioanelor IAR 80C, Popeşti-Leordeni,
1944 (fotografie din patrimoniul
MST „Ştefan Procopiu” Iaşi,
donaţie Sebastian Vizanty).
Comandor Dan Vizanty, Popeşti-Leordeni,

1944 (fotografie din patrimoniul
MST „Ştefan Procopiu” Iaşi,
donaţie Sebastian Vizanty).
58
Avionul IAR 81 de concepţie românească
(fotografie din patrimoniul MST „Ştefan
Procopiu” Iaşi, donaţie Sebastian Vizanty).
Aviatorii Grupului 6 Vânătoare în faţa hangarelor de la Popeşti-Leordeni, 1944

(fotografie din patrimoniul MST „Ştefan Procopiu” Iaşi,
donaţie Sebastian Vizanty, 1993)
La 22 august 1947, asul aerului este trecut în rezervă. Drept recunoştinţă pentru
victoriile şi meritele sale din timpul războiului, comandorul Dan Vizanty, cel care a băgat
spaimă în aviaţia rusă şi americană, este acuzat de regimul comunist în 1961 de „uneltire
contra ordinii sociale” şi condamnat la 5 ani de puşcărie. În urma graţierii, din 1963, este
eliberat. Ani de zile lucrează ca muncitor necalificat. Aflat în vizită oficială în România, în
luna mai a anului 1968, Charles de Gaulle întreabă de Dan Vizanty. Acesta este luat de pe
şantier şi prezentat preşedintelui Franţei. În urma mai multor încercări eşuate, venite din
partea a Asociaţiei Internaţionale „Les Vieilles Tiges”14 din Franţa, în 1977, Chaques Chirac,
primarul Parisului la vremea respectivă, şi „Les Vieilles Tiges” îl invită pe Dan Vizanty
pentru a li se alătura într-o misiune. Pleacă din ţară la vârsta de 67 de ani.
La 22 octombrie 1976, Dan Vizanty este înştiinţat oficial de către Comitetul de
Direcţie al Asociaţiei franceze a Pionierilor Aviaţiei din Paris că a fost ales membru al
acesteia, fiind invitat să participe la întânirile săptămânale, care se desfăşoară în fiecare zi de
marţi. Moare la Paris, la 12 noiembrie 1992.
A fi pilot de vânătoare, pentru Dan Vizanty şi pentru ceilalţi eroi ai aerului, însemna a
fi combativ, tenace, bine pregătit şi experimentat, energic, patriot, cu spirit de observaţie şi,
nu în ultimul rând, curajos până la sacrificiul suprem. Actele lor de eroism şi patriotism rămân
pentru posteritate mărturia unui corp de ofițeri de elită, însufleţiţi cu dragoste, credinţă,
respect şi sacrificiu suprem faţă de patrie.
14
Asociaţia amicală a pionierilor aviaţiei, fondată la Paris, la 20 noiembrie 1920.
59
Copie după actul oficial prin care Dan Vizanty este înştiinţat că este admis membru în
Asociaţia „Les Vieilles Tiges”, 22 octombrie 1976
(document din patrimoniul MST „Ştefan Procopiu” Iaşi).
60
Copie după traducerea în limba română a actului oficial prin care
Dan Vizanty este înştiinţat că este admis membru în Asociaţia
„Les Vieilles Tiges”, 22 octombrie 1976
61
Carnetul de membru al Asociaţiei „Les Vieilles Tiges”
Bibliografie
1. Deleanu, Adrian, Dotarea aeronauticii române în perioada interbelică, în „Analele Banatului”,

Serie nouă, Cluj-Napoca, 2010, p.251-25.
2. Gheorghiu, C. Constantin, Motoare de avion, Editura Tehnică, 1988.
3. „Pionniers”. Revue Aéronautique trimestrielle des Vieilles Tiges, nr. 74, 10.10.1982, Paris.
4. Stătescu, Tiberiu, Amintiri despre aviaţie şi aviatori, Editura Host Models, Braşov, 2012.
5. Arhiva Muzeului MST „Ştefan Procopiu” Iaşi.
LES HÉROS DE L’AIR – DES TÉMOIGNAGES MUSEAUX
Le musée de la science et de la technique „Ştefan Procopiu” de Iaşi détient une collection

thématique d'aviation formée de documents, photos, livres et d'objets concernant une série de
personnalités, des pionniers de l'aviation roumaine et de l'industrie aéronautique.
Une série de documents qui font référence au commandeur Dan Valentin Vizanty, l'une des
meilleurs pilotes de la deuxième Guerre Mondiale. En 1943, il est nommé commandant du Groupe 6
Chasse, dont la base était à Popeşti-Leordeni, qui avait la mission de défendre Bucarest et la zone
pétrolière Ploieşti-Câmpina contre les attaques de l'aviation américaine. L'une des plus importantes
confrontations aériennes de la deuxième Guerre Mondiale, du Sud-est de l'Europe, a eu lieu le matin
de 10 Juin 1944, proche de l'aérodrome militaire de Popeşti-Leordeni. L'escadrille roumaine sous la
commande de Dan Valentin Vizanty a attaqué en force, en provoquant des dommages significatives
pour l'aviation américaine. Le 22 août 1947, Vizanty a été libéré. En 1961, le régime communiste le
condamne à 5 années de prison pour ''des intrigues contre l'ordre social''. Il est libéré suite à l'amnistie
de 1963. Suite à de nombreuses démarches de l'Etat français adressées aux autorités roumaines, en
1976, Vizanty part en France. Il ne revient jamais en Roumanie et il s'éteint le 12 novembre 1992 à
Paris.
62
ARTIŞTI PLASTICI - REPORTERI DE RĂZBOI
Nicoleta ARNĂUTU
Keywords: fine artists, war, reporter, Ion Theodorescu-Sion, Stavru Tarasov, Ion Dimitriu-
Bârlad.
Simplificând, poate nepermis de mult, procesul îndelungat în care s-a constituit ceea
ce definim ca reprezentând fondul cu valoare patrimonială a umanităţii, plecând de la apariţia
omului şi până astăzi, ştim cu certitudine că primele instrumente create de om, care l-au ajutat
să lase informaţii despre existenţa sa, au fost unealta din piatră şi culoarea, cu ajutorul cărora
ne-a lăsat o valoroasă moştenire: pictura rupestră.
Din această perspectivă, descoperirea scrisului, tipărirea şi multiplicarea au reprezentat
alte mari reuşite ale creaţiei umane, între care incunabulele, atâtea câte au supravieţuit
timpului, reprezintă o altă valoare de excepţie din patrimoniul cultural al umanităţii.
Cum la nivelul gândirii planetare, omul nu încetează să caute şi să facă descoperiri
epocale, acum un secol şi ceva a reuşit să inventeze aparatul de fotografiat şi cel de filmat.
Din acest moment, noua descoperire, devenită repede o industrie aducătoare de mulţi bani,
începe lupta susţinută, soldată cu ceea ce i-a conferit un loc distinct, cunoscut cu numele de
cea de-a şaptea artă.
Invenţia de dată recentă, cumulând doar câteva decenii, când mărturiile, indiferent de
natura lor, timp şi spaţiu, pot să circule printr-o simplă apăsare pe o tastă a unei maşinării,
reprezintă o revoluţionară descoperire ce demonstrează, încă o dată, dorinţa ancestrală a
omului de a cunoaşte şi comunica. În faţa unor asemenea descoperiri recente, unii dintre noi
au o mare dilemă: s-a ajuns oare la un capăt sau timpul ne rezervă şi alte surprize? Va fi oare
posibil ca omul să poată comunica şi prin puterea gândului? În paralel, de timpuriu, a apărut şi
interesul de a aduna mărturiile create de om, mai ales pe cele realizate înainte de revoluţia
industrială, care aduce o altă mare descoperire: producerea în serie a bunurilor.
Astăzi, multe dintre instrumentele şi mărturiile lăsate de om în evoluţia sa sunt
tezaurizate în ceea ce numim patrimoniul cultural al umanităţii, regăsibil în muzee, biblioteci
şi arhive, cu caracter public şi gestionate de stat sau alte instituţii şi colecţii private.
După opinia noastră, muzeul se situează pe primul loc sub aspectul capacităţii de a
gestiona acest tezaur, loc conferit de faptul că este o instituţie specializată, compusă din varii
domenii şi care şi-a câştigat nu numai dreptul de a păstra, dar în egală măsură şi dreptul şi
menirea de a valorifica pentru marele public această moştenire, ca să ne limităm la doar două
dintre funcţiile specifice ale acestui tip de instituţie.
În spaţiul românesc, cu toate că muzeul, spre deosebire de alte meridiane, numără
aproape două secole de existenţă, astăzi putem vorbi de o adevărată reţea muzeală naţională
cu o ascensiune sub aspectul înfiinţării acestui tip de instituţie, ce se plasează calendaristic
începând cu jumătatea secolului trecut. În cadrul acestei evoluţii, muzeul bârlădean, în existenţa sa
centenară, a ajuns să fie deţinătorul unui important patrimoniu cultural, cu o structură bine

Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad.
63
definită, clasat pe mai multe domenii ale căror baze au fost puse de ctitori, o elită cu un
orizont cultural bine definit, dublat de o autentică atitudine civică. Astăzi, din nefericire,
o asemenea atitudine, de cele mai multe ori, şi-a pierdut adevărata valoare, lăsând locul
intereselor meschine.
Fără a intra în detalii, până acum aproape patru decenii, în structura patrimoniului
Secţiei de Artă a Muzeului bârlădean se găseau lucrări, indiferent de suport şi tehnică, ce
reprezentau mişcările plastice româneşti din ultima sută de ani. Acestui fond i s-au adăugat
valorile încadrabile în mişcarea artistică europeană şi nu numai, databile din secolul al XVII-
lea până în secolul al XX-lea, bunuri de artă plastică şi decorativă, provenite din donaţiile din
anii ’80, făcute de mari colecţionari, dar mai ales de mari personalităţi: Ion Chiricuţă (1918-
1988) şi Marcel Vainfeld (1917-1990). Ori de câte ori am avut ocazia – şi nu vom obosi să o
facem –, am reiterat că gestul de aleasă generozitate din partea acestor colecţionari îi situează
pe cei doi fii ai locului în rândul puţinilor colecţionari de pe mapamond care, din convingere
şi educaţie, au hotărât să contribuie la îmbogăţirea moştenirii culturale a unui oraş, a unei
avuţii naţionale şi universale. Dorinţa, devenită singura clauză a donaţiilor, ca aceste colecţii
să fie expuse, pentru a da posibilitatea semenilor de a se bucura de rodul pasiunii lor, astăzi
mai mult ca niciodată, multiplică valoarea gestului de a dărui din partea acestor spirite alese,
care au investit decenii la rând multă pasiune şi dăruire, multă ştiinţă şi timp, şi, nu în ultimul
rând, sume consistente.
În scopul demersului pe care ni l-am propus trebuie să mai adăugăm că, în patrimoniul
Secţiei de Artă a Muzeului bârlădean, sub aspect tematic se regăsesc: portretul, peisajul,
natura moartă şi compoziţia, indiferent de cele două componente ale artei: cea plastică şi cea
decorativă. Compoziţiile care abordează fenomenul nedorit de cei mai mulţi dintre oamenii
planetei, şi anume confruntarea militară, sunt, în general, rare în componenţa oricărui
patrimoniu muzeal.
În cadrul acestei tematici, există două grupe distincte: prima, cuprinzând compoziţii
bazate pe informaţii documentare, și a doua, constituită din opere inspirate de prezenţa directă
a autorului la o asemenea confruntare, grupe specifice oricărui domeniu de creaţie. Pe de altă
parte, indiferent de timp şi spaţiu, dincolo de interesele celor care au generat conflictul,
desfăşurarea militară, pierderile umane, materiale şi cele definite „colaterale”, în spatele
frontului, urmate de un final reprezentat de momentul pace, cu tot cortegiul de hotărâri, pot
deveni tot atâtea surse de informaţii pentru creatori. Desigur, o lucrare cu o asemenea temă,
dincolo de valoarea documentară, capătă valoare artistică atunci când elementul real se
transformă într-o nouă realitate, o transfigurare, un postulat ce defineşte în fapt orice creaţie
bazată pe un stil personal, încadrabil în mişcarea artistică a unui timp. Tot atât de interesant
este şi faptul că cei care gestionează vremelnic soarta unor naţiuni, în cadrul unor confruntări
militare, pot deveni comanditari, apelând din varii motive la prezenţa creatorilor pe teatrele de
operaţiuni.
Între aceşti creatori, artistul plastic, cu ajutorul unor instrumente nepretenţioase şi un
suport, şi cu mult talent, reuşeşte să adune o „bibliografie” plastică autentică. Ulterior, multe
dintre schiţele realizate pot rămâne la acest nivel, în timp ce altele sunt transpuse în diferite
tehnici, materiale şi dimensiuni. Dacă ne referim la creaţia plastică românească, artiştii care
au participat, indiferent de statutul lor – militar în termen sau special mobilizat –, au contribuit
prin creaţie la apariţia unei noi tematici în repertoriul plastic naţional.
Nicolae Grigorescu, unanim recunoscut drept cel mai autentic „reporter de război”,
ajuns în această postură la solicitarea inspirată a dr. Carol Davila, prin „bibliografia” adusă de
pe front, prin subiectul abordat, portret de soldat, scenă de luptă sau din spatele frontului, a
îmbogăţit patrimoniul cultural cu opere pline de adevăr, eroism şi jertfă, a românilor simpli,
ţărani deveniţi ostaşi, pe care i-a iubit şi redat în creaţia lui, chiar şi pe timp de pace.
64
Cunoscutul critic de artă G. Oprescu considera că perioada în care artistul a participat
direct la campania militară marchează un moment semnificativ, cu efecte benefice asupra
creaţiei ulterioare, subliniind că „Reacţia vie în faţa motivului, legătura imediată între viziune
şi redarea acesteia prin cele mai nimerite mijloace, între ochiul care vede, inteligenţa care
cumpăneşte şi mâna care execută, îi vor fi de mare ajutor ori de câte ori se va găsi în faţa
unui motiv, de predilecţie în plină natură, şi nu în atelier.”1
În suita artiştilor care au abordat tema războiului, îl regăsim ulterior pe Ion
Theodorescu-Sion (1882-1939), din creaţia căruia, în patrimoniul Muzeului, se găsesc trei
lucrări, însă doar una dintre ele are ca sursă de inspiraţie evenimentele din campania Primului
Război Mondial. În anul 1913, artistul a fost mobilizat pe front, în campania din Bulgaria,
alături de confraţii Iosif Iser (1881-1958) şi Al. Satmari (1871-1933), moment care, dincolo
de îndatoririle militare, le-a prilejuit întâlnirea cu un loc fascinant – Balcic –, devenit tema
abordată de mulţi artişti.
De altfel, Al. Satmari este unanim recunoscut ca fiind „descoperitorul” Balcicului, un
loc unde întâlnirea dintre apa de smarald a mării pune stavilă munţilor miniaturali, un loc
exotic, al cărui farmec este amplificat de prezenţa băştinaşilor care se bucurau de linişte şi
odihnă, fiind indiferenţi în faţa trecerii timpului. Acest colţ i-a atras pe artiştii plastici şi nu
numai pe ei, artiști ale căror creaţii au contribuit, pentru unii dintre ei, la definirea propriei
creaţii, în timp ce abordarea acestui motiv i-a conferit Balcicului un loc distinct în repertoriul
plastic din perioada interbelică2.
Revenind la locotenentul Ion Theodorescu-Sion, după campania din anul 1913, a fost
mobilizat în anul 1916, când a luptat în nordul Dobrogei, Brăila (oraşul său natal), după care,
odată cu retragerea frontului, a ajuns la Iaşi. În acel moment, cei care conduceau destinul
Armatei Române au hotărât să le creeze artiştilor prezenţi pe teatrele de operaţiuni condiţiile
necesare, pentru a consemnarea evenimentelor militare. Demersul armatei, comanditar la acel
moment, se baza pe ideea necesităţii înfiinţării unui muzeu militar, o iniţiativă lăudabilă,
derobată de condiţiile ce le poate stabili un comanditar clasic, i-a adus pe artiştii înarmaţi doar
cu talentul şi instrumentele specifice în faţa unei realităţi care, vremelnic, făcea parte din
existenţa lor şi a ţării.
Lucrarea din creaţia artistului, existentă în Muzeu şi încadrabilă temei războiului,
intitulată Un soldat consemnat3 prezintă un aspect din spatele frontului, având ca subiect
principal ostaşul român, fie el şi consemnat.
Lucrarea se remarcă prin echilibrul compoziţional dat de relaţia dintre peisaj şi
soldatul surprins în picioare, alături de o mitralieră. Peisajul construit din planuri pe
orizontală, urcă pe verticală până în planul de fugă, lăsând să se vadă doar puţin cerul.
Coamele aride, fără vegetaţie, în nuanţe de cenuşiu şi alb cretos, o culoare specifică spaţiului
din Balcic, despre care spunea mai târziu că era foarte greu de adus pe pânză4, ne ajută să
presupunem că reprezintă un colţ din acest spaţiu. În prim planul lucrării a plasat chipul unui
tânăr, un om robust, surprins în ţinuta militară, fără tunică şi cu încălţămintea uzată. Plasarea
modelului lângă o mitralieră, într-o poziţie maiestoasă, aşezat în prim planul din stânga, lasă
impresia că atinge cerul cu cascheta. Desenul ferm, angulos şi contururile aspre, susţinute de
tonalităţi şi acorduri de brun-cărămiziu, gri-verzui, pun în evidenţă valoarea albului nu
1
George Oprescu, Nicolae Grigorescu, maturitatea şi ultimii ani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 14.
2
După ştiinţa noastră, cea mai recentă şi amplă abordare a temei Balcicului a avut loc la Muzeul de Artă din
Constanţa. Autoarea proiectului, Doina Păuleanu, a realizat o expoziţie cu un bogat patrimoniu, provenit din
colecţiile muzeelor şi ale colecţionarilor particulari din întreaga ţară. De asemenea, a realizat un amplu şi
documentat volum, Balcicul în pictura românească, Editura Arc 2000, Bucureşti, 2003.
3
Nicoleta Arnăutu, Secţia de artă la a 90-a aniversare a muzeului bârlădean în „Acta Musei Tutovensis”, nr. I,
Bârlad, 2006, p. 14-15.
4
Doina Păuleanu, op. cit., 2003, p. 66.
65
imaculat al cămăşii, în ţesătura căreia, parcă, s-a imprimat sudoarea acestui tânăr. Despre
circulaţia lucrării, se poate presupune că a figurat în una sau în toate expoziţiile dedicate
războiului, organizate în anii 1917, 1918 şi 1919, la Iaşi şi Bucureşti.
Ion Theodorescu-Sion Un soldat

consemnat, ulei pe carton, 44 x 34 cm,
semnat dreapta, jos, în monogramă cu
alb colorat, nedatat.
Victoria Armatei Române pe

cunoscutul aliniament Mărăşti-
Mărăşeşti-Oituz i-a motivat pe
artiştii militari prezenţi la Iaşi, să
organizeze o expoziţie pe care au
dedicat-o acestui eveniment. Dar
cum de la idee până la
materializarea ei, drumul poate fi
uneori lung şi cu multe neprevăzute,
iniţiativa artiştilor nu a fost
împărtăşită de un confrate: pictorul
Gheorghe Popovici. În calitatea
vremelnică de director al Şcolii de
Belle Arte, el a refuzat iniţial să
pună la dispoziţie spaţiul din incinta
Şcolii, solicitat de artişti, însă, în
urma altor demersuri, au reuşit să
organizeze Expoziţia artiştilor
mobilizaţi, deschisă în anul 1917 şi
reluată în anul următor.
Un an mai târziu, în 1919,
Ion Theodorescu-Sion a deschis o expoziţie personală la Bucureşti, cu aceeaşi tematică: a
războiului. Lucrarea din patrimoniul Muzeului este posibil să fi fost prezentă pe simeze, atât
la Iaşi, cât şi la Bucureşti. Ştim cu certitudine că, în anul 1928, lucrarea ajunge prin donaţie în
patrimoniul pinacotecii de la Casa Naţională „Stroe Belloescu”, unde s-au pus bazele,
începând cu anul 1914, actualei Secţii de Artă. Portretul în discuție a făcut parte din colecţia
Ion Manolescu-Strunga, o cunoscută personalitate, doctor în economie, om politic, fruntaş
liberal şi fost ministru în Ministerul Industriei şi Comerţului, în timpul guvernului Gh.
Tătărăscu. Această donaţie, ca multe altele din patrimoniul Muzeului, din perioada interbelică,
o datorăm unui erudit bârlădean: Nae (Nicolae) Simionescu, avocat de profesie, care, în
calitate de edil al oraşului, şi-a pus semnătura pe documentul datat 13 aprilie 1914,
consfinţind înfiinţarea celei de-a doua instituţii de cultură specializată, după Biblioteca
publică, înfiinţată în anul 1906, Muzeul Judeţului Tutova, aprobat şi confirmat de
Comisiunea Monumentelor Istorice din Bucureşti5. Fostul edil, ajuns în Parlamentul României
în calitate de deputat, a continuat să sprijine instituţiile culturale bârlădene, reuşind să aducă
multe donaţii.
5
Nicoleta Arnăutu, Pinacoteca de la Casa Naţională. Centenar Casa Naţională “Stroe Belloescu”, 1909-2009,
Editura Dacri, Bârlad, 2009.
66
Portretul la care ne referim aici ajuns în patrimoniul pinacotecii și, din momentul donaţiei,
în anul 1928, a figurat pe simeza expoziţiei permanente dedicată publicului bârlădean 6.
Începând cu anul 1948, lucrarea a stat mai mult în depozit, fiind inclusă temporar în
expoziţiile organizate cu prilejul aniversărilor dedicate înfiinţării pinacotecii şi a muzeului.
În cadrul aceleiaşi tematici, în patrimoniul Secţiei mai figurează un portret de soldat,
semnat Stavru Tarasov (1883-1961), o compoziţie din grafica lui Marcel Chirnoagă (1930-
2008) şi o sculptură - Aruncătorul de grenade - semnată Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964).
Stavru Tarasov, după absolvirea Şcolii ieşene de Artă şi după completarea studiilor în marile
centre europene (München, Paris şi Bruxelles), s-a întors în ţară, hotărât să îmbrăţişeze cariera
de profesor, predând la mai multe şcoli. În perioada 1926-1928, îl găsim ca dascăl la
renumitul Liceu bârlădean „Gh. Roşca Codreanu”, unde a obţinut titlul de profesor definitiv7.
Presa locală bârlădeană îi anunţa venirea, prezentându-l ca pe un pictor celebru, cu studii în
ţară şi în Europa. Tânărul pictor s-a încadrat repede în rândul noului colectiv, unde a avut
prilejul să constate felul cum mulţi dintre colegii săi profesori erau antrenaţi în susţinerea
primelor instituţii culturale ale locului: biblioteca şi muzeul. Invitaţia acestor colegi şi
atmosfera culturală găsită aici l-au motivat să accepte organizarea, în cadrul Muzeului, a două
mari expoziţii personale. Numele lui Stavru Tarasov figurează în documentele bârlădene,
unde apare ca fondator şi cotizant în cadrul unei importante societăţi culturale8, alături de şase
lucrări, în ulei, existente în patrimoniul secţiei, a căror provenienţă nu am putut să o stabilim,
ceea ce ne face să presupunem că au fost donate de autor. Cinci dintre lucrări sunt peisaje,
dintre care două redau zona în care a locuit cu prilejul trecerii prin Bârlad.
Cea de-a şasea este un portret –
Sergentul –, ce reprezintă chipul unui
soldat, înscris în cerinţele studiului
după model, într-o pastă distribuită în
straturi groase.
Soldatul, în uniforma specifică
Primului Război, este surprins într-o
poziţie nonşalantă, aşezat la o masă pe
care se află ziarul „Universul” în dublă
postură: de faţă de masă şi de lectură.
Chipul soldatului, cu capul sprijinit pe
un braţ, este plasat într-un spaţiu
neutru, proiectat pe un fundal realizat
într-o pastă ceva mai suculentă.
Pictorul, cunoscător al limbii
ruse, mobilizat ca translator în campania
Primului Război, când a însoţit trupele
ruseşti în misiunea pe care acestea o
aveau în Delta Dunării, a surprins
chipul unui tânăr soldat român, aflat
într-o stare de meditaţie, fără nici o
preocupare specifică războiului,
bucurându-se de timp liber, probabil
6
Conform unui afiş de popularizare a expoziţiei, unde apare şi numele lui Ion Theodorescu-Sion. Nicoleta
Arnăutu, Secţia de artă la a 90-a aniversare a muzeului bârlădean în „Acta Musei Tutovensis”, nr. I, Bârlad,
2006, p. 13.
7
Nicoleta Arnăutu, Stavru Tarasov la Bârlad, 1926-1928, în Miscelaneul Bârladul odinioară şi astăzi, vol. I, 1980.
8
Asociaţia Casa Naţională de Cetire “Stroe Belloescu”, 2 ianuarie 1928, cu personalitate juridică, înfiinţată
pentru a asigura existenţa bibliotecii şi a muzeului.
67
cu prilejul unei permisii sau chiar la finalul războiului.
Stavru Tarasov, Sergentul, ulei pe pânză, 70 x 50 cm, semnat dreapta, jos, cu roşu: Tarasov, nedatat.
Ambele portrete, cel semnat de I. Theodorescu-Sion şi cel semnat de Stavru Tarasov, au în
comun preocuparea de a fixa pe un suport chipurile unor simpli soldaţi, în calitatea lor de
participanţi la prima conflagraţie mondială. Cele două portrete se deosebesc prin faptul că, în
timp ce I. Theodorescu-Sion s-a axat pe studiu de fizionomie şi a realizat firescul atitudinii
unui militar surprins într-un moment de pe front, Stavru Tarasov a fost interesat de chipul şi
preocupările altui tânăr militar, relaxat şi aflat departe de atmosfera zbuciumată şi neprevăzută
a războiului.
Ion Dimitriu-Bârlad, după studiile de artă din Bucureşti şi completarea lor în
străinătate, a revenit în ţară şi a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie. Pregătirea
militară şi participarea pe frontul Primului Război l-au motivat să dedice o bună parte din
creaţia sa eroismului ostaşilor Armatei Române. În rândul faptelor de arme glorioase din
Primul Război, un loc aparte îi este dedicat caporalului Muşat care, după amputarea braţului
stâng, în loc să accepte lăsarea la vatră s-a întors pe front, unde a căzut la datorie în
cunoscutele bătălii de la Oituz. Acestui erou, Ion Dimitriu-Bârlad i-a dedicat o statuie,
cunoscută cu titluri diferite: Caporalul Muşat, Aruncătorul de grenadă, Ultima grenadă sau
Pe aici nu se trece.
Indiferent de titlu,
sculptorul a pornit de la
un fapt real, petrecut pe
front, pe care l-a transpus
într-o creaţie plastică
expresivă, dominată de
raportul dimensional
armonios, echilibrat şi
logic al corpului eroului
fără un braţ, surprins în
poziţia de aruncare a
ultimei grenade.
Ion Dimitriu-Bârlad, Ultima grenadă, bronz turnat, patinat, 45 x 40 x 19 cm, semnat, datat
dreapta, jos: I. Dimitriu-Bârlad, 1919.
Sculptura s-a bucurat de aprecierea unanimă a timpului, ceea ce a condus la

transpunerea în materiale, tehnici şi dimensiuni diferite. La Bârlad, oraşul natal al artistului, la
comanda Garnizoanei locale, în anul 1926, a fost inaugurată o statuie monumentală, plasată în
curtea comanditarului, prezentă şi astăzi pe soclu. Aceeaşi lucrare se află la Buşteni şi Brăila.
În patrimoniul Secţiei de Artă mai figurează două astfel de statui de interior, din bronz
şi gips patinat, care fac parte dintr-un lot constituit din 28 de lucrări, între care figurează şi
busturile părinţilor sculptorului, donate în anul 1956, de Ion Dimitriu-Bârlad. Donaţia
68
autorului semnifică începutul constituirii colecţiei de sculptură contemporană a Secţiei,
îmbogăţită pe parcursul timpului.
Statuia Caporalului Muşat,

aflată în curtea Unităţii Militare de la Bârlad
şi înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice,
cod LMI: VS-IV-m-B-06909.
Câteva decenii mai tărziu, un alt fiu al

locului, sculptorul Marcel Guguianu (1922-2012),
a donat cea mai mare parte a creaţiei sale
Muzeului nostru, conducând la realizarea
muzeului de autor, intrat în circuitul muzeal
naţional din anul 2004, un cadou făcut de artist
cu prilejul aniversării a 90 de ani de existenţă a
Muzeului, donaţie care a contribuit la
îmbogăţirea colecţiei sale de sculptură.
Picturile semnate de Ion Theodorescu-
Sion şi Stavru Tarasov, alături de sculptura din
creaţia lui Ion Dimitriu-Bârlad, sunt opere care,
prin gramatica plastică proprie fiecărui artist,
contribuie la îmbogăţirea repertoriului tematic
generat de drama războiului contemporan, temă
abordată şi de alte genuri de creaţie.
Indiferent de domeniu, cu toţii au adus un omagiu militarilor, jertfei şi eroismului
tuturor celor care au luptat sub steagul statului român.
În finalul intervenţiei noastre, motivaţi de ideea comparaţiei, prezentăm o lucrare din
creaţia artistului Marcel Chirnoagă, cunoscutul matematician de profesie, înzestrat cu un
talent remarcabil, un nume de referinţă din grupul de elită a graficii româneşti, alături de Ion
Istrate şi Vasile Kazar.
Marcel Chirnoagă, Scenă bataistă, gravură (metal pe carton)

32 x 44,5 cm, semnat dreapta, jos: M. Chirnoagă, nedatat; tiraj 3/6.
69
Lucrarea, intitulată Scenă bataistă, ce se încadrează în genul compoziţiei simbolice,
face parte dintr-un număr de 18 gravuri din componenţa donaţiei făcută de colecţionarul Ion
Chiricuţă, în anul 1982. Important de semnalat este că aceste gravuri au contribuit esenţial la
îmbogăţirea numerică şi mai ales din punct de vedere structural a colecţiei de grafică
contemporană a secţiei.
Ulterior, în anul 2000, artistul a acceptat să deschidă o amplă expoziţie la Muzeul
bârlădean, unde, alături de grafică, a expus şi tapiserie. Cu această ocazie a donat un număr de
opt gravuri.
Indiferent de provenienţă şi de momentul intrării în patrimoniu, gravurile semnate de
Marcel Chirnoagă sunt o mărturie a artistului îndrăgostit pătimaş de capodoperele literaturii
universale, pe care imaginaţia matematică dublată de creaţia desăvârşită a artistului le-a
transpus în gravură; teme regăsibile în componenţa unor cicluri binecunoscute, între care
amintim doar Apocalipsa şi Infernul.
Scena bataistă, lucrare alături de care, în patrimoniu, se află şi placa de gravură
achiziţionată de colecţionarul Ion Chiricuţă, singura de acest fel în colecțiile noastre, se
încadrează în acel dramatism accentuat ca manieră de tratare, reprezentând încordarea şi
confruntarea între două forţe – bine şi rău – care, în această compoziţie au luat chipul unor
luptători ecveştri, diferiţi elementele binomului preferat de artist: frumos şi urât.
Aceste lucrări existente în patrimoniul secţiei, dincolo de valoarea artistică, contribuie
alături de alte genuri artistice, la îmbogăţirea memoriei colective naţionale şi universale,
despre Primul Război Mondial, despre un anume participant, ostaşul român, erou sau victimă.
LES ARTISTES PLASTIQUES - REPORTERS DE GUERRE
Notre intervention s’appuie sur l’idée que la première guerre mondiale au delà de toute
confrontation est devenue un événement abordé souvent dans la creation artistique roumaine sous de
différentes forms. Ce sont des abordations dans la même tendance universelle et entamées depuis
longtemps et qui provent ce désir ancestral de l’homme de consigner un événement quelconque à un
certain moment. Tous ces témoignages sont devenus des composants du patrimoine de l’humanité et
qui ont inévitablement enrichi la mémoire collective.
L’existence de tels témoignages dans l’art plastique roumain a mené à l’enrichissement du
repertoire national avec un thème nouveau celui de la guerre. Les artistes qui ont entamé ce thème ont
été soit des jeuns qui faisaient leur service militaire soit des adultes mobilisés par les dirigeants de
l’armé roumaine et qui devaient consigner les événements respectifs; tout cela menant à l’intention
très louable d’ailleurs, de fonder un musé ayant un tel profil.
Dans la structure de la section d’art du musé de la ville de Bârlad il y a trois pieces
appartenant aux artistes Ion Theodorescu Sion, Stavru Tarasov et Ion Dimitriu Bârlad, chose rarement
rencontrée dans le répertoire thématique de l’art plastique roumain.
A remarquer que toutes ces toiles ont un trait commun à savoir que chacun dans sa propre
manière a transfiguré un événement réel dans une autre réalité; un postulat qui définit d’ailleurs toute
création quelle soit atemporale ou d’un certain genre.
Notre démarche est partie du statut de l’artiste: s’il a participe ou non à la guerre, l’analyse
stylistique, sa participation à divers expositions etc. Finalement on a présenté une gravure appartenant
à l’artiste Marcel Chirnoagă, gravure qu’on pourrait encadrer dans le genre de la composition
symbolique, à savoir une scène de bataille à côté de la plaque de gravure; tout les deux appartenant à
la collection Ion Chiricuţă.
Les trois portraits dédiés au soldat roumain en tant que participant à la guerre en qualité de
héros ou victime et surpris à un moment ou il n’y avaient les découvertes techniques d’aujourd’hui;
tout cela este d’une importance inestimable pour ce qu’on définit aujourd’hui “mémoire collective”
rapporté à un événement d’une envergure mondiale.
70
CULISELE RĂZBOIULUI
ÎN OPINIA UNUI PARLAMENTAR TUTOVEAN
(1917-1918)
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU
Keywords: the First World War, senator, prefect, political party, coup d’etat, revolution.
Theodor Emandi, născut la Bârlad, în 1868, era fiul prefectului Gheorghe Emandi şi al
Catincăi Tuduri1, descendenţii unei familii greceşti stabilită în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea2. A urmat cursurile şcolii primare, apoi studiile liceale în cadrul cunoscutului Liceu
„Gh. Roşca Codreanu” (1881-1887) din Bârlad. A continuat cursurile Facultăţii de Drept din
cadrul Universităţii din Iaşi3, finalizate cu teza de licenţă intitulată Divorţul (1892)4.
Tânărul magistrat a intrat în posesia moştenirii boierului bârlădean Iorgu Radu5 care
i-a donat întreaga avere prin testament, la sfârşitul lunii aprilie 18976. În ianuarie 1898 s-a
căsătorit cu Elena Gane (1873-1965), fiica scriitorului ieşean Nicu Gane7, fost preşedinte al
Senatului, şi a Sofiei Stoianovici.
În lunga sa carieră, Theodor Emandi a profesat ca judecător în cadrul Tribunalului din
Iaşi (1894), apoi avocat la Bârlad (1895), unde a fost ales şi decan al Corpului de Avocaţi

Profesor.
1
Adrian Butnaru, Theodor Emandi, diplomat şi om politic (1868-1942), în „Acta Moldaviae Meridionalis”, tom.
XXXII, 2011, p. 240-249; vezi şi Sorin Popescu, Câteva date noi cu privire la familia de boieri moldoveni
Emandi, în „Lohanul”, nr. 21, martie 2012, p. 18-22; Elena Monu, Case şi destine: familia Tuduri din Bârlad, în
„Academia Bârlădeană”, anul XVI, 3 (36), 2009, p. 2-3.
2
Grecul Iamandi apare în calitate de capuchehaie la Hotin şi Bender. la începutul secolului al XVIII-lea. Pe
această linie, două secole mai târziu, vor evolua politicieni remarcabili. precum Ioan Diamandy, prefect de Iaşi şi
Tutova, deputat, senator, şi fii acestuia, Constantin Diamandi, om politic, diplomat (ministru plenipotenţiar al
României la Roma, Petersburg, Paris; înalt comisar al guvernului României în Ungaria; membru în comisia de
redactare la Conferinţa de Pace de la Paris), publicist, şi George Diamandy, politician, dramaturg, editor,
publicist. Theodor Emandi era descendent al marelui postelnic Ioniţă Iamandi (Oltea Răşcanu Gramaticu,
Personalităţi bârlădene. Dicţionar, vol. I: A-J, Editura PIM, Iaşi, 2012, p. 286-289).
3
Nicolae Iorga, colegul de facultate, va scrie mai târziu: "Theodor Emandi, de la Bârlad, care nu se gândea că-l
aşteaptă o carieră diplomatică". Fără a fi într-o relaţie apropiată, Iorga îl cataloga în rândul tinerilor "care
fuseseră prinşi în interesul de castă […]. Ei nu se bucurau, din această cauză, a aderenţei politice, de nicio vază
printre noi" (Nicolae Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, vol. I, Editura Universitas, Chişinău, 1991, p. 179-180).
4
Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobliografii, vol. III, D-F, Editura Sfera, Bârlad, 2002, p. 225.
5
Iorgu Radu, fiul lui Manolache Radu şi al unei Gheuca, familie cu ascendenţă Costăchească, participant la
evenimentele revoluţionare de la 1848, s-a stins la vârsta de 90 de ani, la Bârlad. Legatar universal era numit
Theodor Emandi. Dacă, în primul testament, apărea condiţia de a realiza cu averea sa un azil de infirmi la Bârlad
şi restul să-i rămână soţiei, Ecaterina Radu, al doilea testament lăsa întreaga avere lui Th. Emandi, fără nici o
condiţie („Epoca” din 19 iunie 1897).
6
Ibidem.
7
Gheorghe Ghibănescu, Spiţa familiei Gane, în „Ioan Neculce”, fasc. 3, 1923, p. 151; Dumitru Ivănescu,
Informaţii pentru istoria cercetărilor genealogice româneşti în corespondenţa lui M. Costăchescu, în „Arhiva
genealogică”, I(VI), 1994, nr. 3-4, p. 201; Mihai-Răzvan Ungureanu, Găneştii secolului XIX – câteva desluşiri
biografice, în „Arhiva genealogică”, III (VIII), 1996, nr. 1-2, p. 209; Mihai-Sorin Rădulescu, Elita liberală
românească (1866-1900), Editura ALL, 1998, p. 75 şi 143.
71
(1912)8. A deţinut importante funcţii publice: prefect de Tutova (18999, 1904), primar de
Bârlad (1905-1907, 1909-191010, 1915-1916), senator al Colegiului I de Tutova în
Parlamentul României (1911-191511, 1916-1918), ministru plenipotenţiar al României la
Belgrad (1920-1928) şi Praga (1928-1936)12.
Parlamentarul tutovean Theodor Emandi, lider, iniţial, al Partidului Conservator 13, a
trecut în Partidul Conservator-Democrat14, condus de Take Ionescu. Ca diplomat, Th. Emandi
a urmărit în mod evident integrarea României în concertul puterilor europene, căutând noi
posibilităţi de realizare a acestei misiuni naţionale. Dintre implicaţiile mai importante în
Serbia, amintim pregătirea, în octombrie 1920, a vizitei oficiale a lui Take Ionescu, ministrul
de Externe român, la Belgrad, în vederea întâlnirii cu omologul său, Ante Trumbie, şi cu şeful
guvernului, Milenko Vesnic15, iar la 24 noiembrie 1923, semnarea de către Th. Emandi şi M.
Nincici a Protocolului româno-iugoslav de delimitare a frontierei comune, al cărui art. 1
prevedea că linia de frontieră între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, „va
urma, în general, linia indicată prin Tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, cu modificările
rezultând din schimbul de comune”16.
În calitate de ministru plenipotenţiar la Praga o perioadă mai îndelungată17, Theodor
Emandi a avut posibilitatea să coopereze bine cu Eduard Beneš18, de la calitatea de ministru
de Externe, prim-ministru, până la cea de preşedinte al Republicii Cehoslovace. Discuţiile
erau legate de necesitatea intensificării cooperării în cadrul Micii Înţelegeri şi a altor
organisme internaţionale pentru apărarea statu-quo-ului şi oprirea pericolului revizionist19.
Theodor Emandi a manifestat şi un real talent publicistic. Redactor şi director la ziarul
„Bârladul”20, a colaborat la publicaţiile „Legalitatea”21, „Jurnal de Iaşi”, „Dreptatea”, „Foaia
8
Traian Nicola, op. cit., p. 225.
9
Iacov Antonovici, În slujba bisericii şi a şcoalei. 1880-1923, Huşi, 1926, p. 128.
10
Ca edil al Bârladului, s-a preocupat de introducerea luminii electrice, de asfaltarea Grădinii Publice şi de
iniţierea lucrărilor de aducere a apei potabile în oraş („Moldova”, anul II, nr. 3, din 15 iunie 1932).
11
S-a remarcat în ample intervenţii, în şedinţele Senatului din 25 şi 26 martie 1914, privind revizuirea
Constituţiei care să permită realizarea reformei agrare şi exproprierile pentru utilitate publică (DJVAN,
Consilieratul agricol al judeţului Tutova, dosar 24/1919, filele 16-17).
12
Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 335-336.
13
Proaspătul politician Th. Emandi trimitea o telegramă la Bucureşti, în numele unui grup de conservatori, prin
care reclama nereguli majore în desfăşurarea scrutinului electoral din noiembrie 1895 („Epoca”, nr. din 28
noiembrie 1895). Gheorghe Emandi şi fiul său, Theodor Emandi, sunt menţionaţi ca importanţi reprezentanţi ai
Partidului Conservator în judeţul Tutova (ibidem, nr. din 23 aprilie 1896).
14
Th. Emandi l-a găzduit în casa sa pe Take Ionescu, la 19 octombrie 1902 (Sorin Popescu, Câteva date noi cu
privire la familia de boieri moldoveni Emandi, în „Palatul de Justiţie”, serie nouă, an. XXII, nr. 11/2011, p. 14),
şi în decembrie 1909, cu prilejul unei campanii electorale locale (C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea
pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007, p. 729).
15
Constantin Iordan-Sima, La creation de la Petite Entente dans la conception de la Roumanie: projet et
realization, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. XIV, nr. 4, octombrie-decembrie 1976, p. 675.
16
Pagini din diplomaţia României, vol. III, editat de Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din
România, coordonatori Ion M. Anghel, Lucian Petrescu, Valeriu Tudor, Editura Junimea, Iasi, 2011, p. 168.
17
Nicolae Titulescu i-a prelungit mandatul de ministru plenipotenţiar al României la Praga, în 1932, pe o
perioadă de patru ani.
18
Theodor Emandi va rămâne în relaţii amicale cu Eduard Beneš şi după expirarea mandatului său. Mărturie stă
bogata corespondenţă dintre cei doi (Sorin Popescu, op. cit., p. 14).
19
La 15 aprilie 1936, Theodor Emandi telegrafia în ţară şi comunica aspecte legate de discuţiile avute cu
preşedintele cehoslovac pe tema politicii germane şi situaţia din Austria (Laurenţiu Constantiniu, Alin-Victor
Matei, Documente diplomatice române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, seria a II-a, vol. XVIII,
partea I, 1 ianuarie-30 iunie 1936, doc. 404, p. 564)
20
Redactor, alături de Vasile Simionov, Ştefan Drăgănescu, Grigore Negură, la 24 de numere a ziarului
„Bârladul”(1898-1899). (Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, vol. II,
Editura PIM, Iaşi, 2015, p. 542-543).
21
„Legalitatea” apare între 16 decembrie 1882-1 ianuarie 1884, editat la Bârlad, sub redacţia lui Milone
72
Ligei Culturale”22, „Tribuna Tutovei"23 ş.a. Publică discursuri, constatări, dări de seamă, dar
şi literatură: Divorţul (1892); Administraţia comunei Bârlad pe 1905-1906 şi 1906-1907;
Istoric şi dare de seamă, Tipografia C. D. Lupaşcu, Bârlad, 1907; Discurs rostit la discuţia
mesajului tronului, în şedinţa Senatului din 30 martie 1911, Bârlad, Tipografia C.D. Lupaşcu,
1911; Discurs rostit în şedinţele Senatului din 25 şi 26 martie 1914 cu ocazia propunerii
pentru revizuirea constituţiei, Bucureşti, 1914; Cu cine să mergem. Studiu istoric şi
internaţional pe 1915, Editura C. D. Lupaşcu, Bârlad, 1915; romanul Prin văile Moldovei,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940, ş.a.24.
Hotărârea de elaborare a unor memorii de către Theodor Emandi a fost luată în timpul
refugiului de la Odessa, la sfârşitul lunii iunie 1917. Presiunile şi persecuţiile exercitate asupra
românilor de autorităţile bolşevice l-au determinat pe senatorul Th.Emandi să distrugă orice
manuscris, în iarna anului 1918. Revenit în ţară, la Bârlad şi, mai ales, la conacul din
apropiere, la Iveşti, va rescrie paginile de amintiri, accentuând pe evenimentele politice din
calitatea sa de parlamentar, iunie 1917-martie 1918. Spiritul analitic, cunoştinţele politice,
talentul publicistic se întrevăd şi în aceste note memorialistice, de un real interes pentru
radiografia făcută societăţii româneşti în anii Primului Război Mondial.
Dincolo de subiectivitate în tratarea unor realităţi din ţară, de pe poziţia unui
reprezentant al opoziţiei conservatoare, memoriile lui Theodor Emandi stârnesc interesul
pentru atmosfera descrisă în vechea capitală a Moldovei, Iaşi, devenită pentru doi ani capitala
României independente, haosul şi violenţa în oraşul-port Odessa, speranţe şi decepţii legate de
Bârladul natal şi moşia de la Iveşti25.
A. Deprimare și speranţă
Pe front situaţia era deosebit de gravă, trupele ruseşti, contaminate de propaganda
bolşevică, încep retragerea. La 30 iunie, Ferdinand părăseşte Cartierul Regal de la Iaşi şi
pleacă în zona frontului, pentru a urmări mai îndeaproape operaţiunile militare. Zvonurile
despre demisia guvernului Brătianu, crează o stare de incertitudine printre guvernanţii locali,
vizat fiind direct prefectul de Tutova, Grigore Vasiliu26: „E o deprimare pe cei din Bârlad
cum nu-ţi închipui ”27.
Lugomirescu, în Tipografia G. Catzafany. Reapare între 25 decembrie 1894-22 noiembrie 1895, în Tipografia G.
V. Munteanu şi, mai târziu, ca organ al Partidului Conservator, 1 iunie 1903-30 mai 1904. Redactor, Theodor
Riga, director politic al ziarului Ioan Vârgolici, apoi Theodor Emandi. Colaboratori Th. Emandi, I. G. Diamandi,
George Taşcă, George Oprişan, George Docan (Gr. Creţu, I. Antonovici, Tipografiile, xilografiile, librăriile şi
legătoriile de cărţi din Bârlad, ediţia a 2-a, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910, p. 76; Ion N. Oprea, Mari
personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene.1870-2003, Editura PIM, Iaşi, 2004, p. 90-93;
Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 540 - 541).
22
Publicaţia secţiei Bârlad apare cu nr. 1 din ianuarie 1916, an. IV, ca o continuare a „Buletinului Ligii Culturale
din Bârlad”. Publicaţia a fost realizată în Tipografia Toricelli C. Slobozeanu, strada Ştefan cel Mare, Bârlad. Au
semnat articole: Constantin Th. Moroşanu, Vasile Georgescu-Bârlad, Neculai D. Neştian, George Tutoveanu,
Ştefan Drăgănescu, Theodor Ioan, Lupu Costachi, Theodor Emandi ş.a. (Oltea Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 559).
23
„Tribuna Tutovei” (1918-1928), ziar săptămânal, organul iniţial al Ligii Poporului şi al Partidului Conservator
Democrat, apărea sub conducerea unui comitet, director C. Th. Moroşanu, la Tipografia Haber-Bârlad, strada
Dobranici nr. 13 (astăzi str. Constantin Hamangiu). În articolul inaugural din 1 decembrie 1918, Theodor
Emandi scria: „Ei vor sincer întronarea unei vieţi naţionale, fără dominaţiunea minciunii, decât a adevăratei
opiniuni publice liber consultată”. Pe frontispiciul ziarului apăreau cuvintele cu caracter propagandistic: „Muncă,
Cinste, Legalitate”. În urma marilor transformări politico-ideologice, ziarul şi-a schimbat ideologia, devenind
organul oficial al Partidului Naţional din judeţul Tutova, pentru ca, în 1926, să se definitiveze ca ziar al
Partidului Naţional Ţărănesc (ibidem, p. 690-691).
24
Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi bârlădene. Dicţionar, p. 335-336.
25
B.C.S., fond d. XCVIII, dosar 64, f.1-69; Cezar Mâţă, Parlamentarul Theodor Emandi despre anii 1917-1919.
Memorii inedite, în Gheorghe Buzatu, Horia Dumitrescu (coord.), Marea Unire a tuturor românilor din 1918,
Editura PALLAS, Focşani, 2008, p. 144-238.
26
Cu o carieră prestigioasă s-a afirmat Grigore D. Vasiliu, jurist, prefect de Tutova, senator, vicepreşedinte al
73
Ofensiva lui L. G. Kornilov fusese oprită la 6 iulie 1917, inamicul trecând la
contraofensivă, ceea ce a provocat o retragere în dezordine a trupelor ruse spre est. La 12
iulie, a fost ocupat oraşul Tarnopol, austriecii intrând în Galiţia şi Bucovina. Se preconiza o
puternică ofensivă a Puterilor Centrale la frontiera Moldovei, în colaborare cu Grupul de
Armate din sud comandat de generalul August von Mackensen. Puterile Centrale
preconizaseră trei operaţiuni în conexiune, pentru a ataca în zonele Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
cu intenţia de a scoate România din război. Concomitent, din partea română, s-a plănuit un
atac violent în direcţia Mărăşti de către generalul Al. Averescu28.
Panica şi deruta populaţiei au crescut ca urmare a veştilor contradictorii de pe front,
cum relatează autorul acestor memorii. La 17 iulie „Ne vin veşti că în Bucovina ruşii
dezertează, iar nemţii atacă şi îi bat. Se zice că se apropie de Cernăuţi”. La 18 şi 19 iulie,
„Veştile unui dezastru complet prin invazia nemţilor prin Dorohoi ne umplu de groază.
Hotărât că suntem prinşi ca în cleşte. Cea mai neagră mizerie, în ţară duşmanul, iar în Rusia
singura ţară de refugiu, anarhie şi debandadă”29. După ce s-a aflat că „Ruşii ar fi oprit
ofensiva nemţească şi ar fi rupt frontul german la Donaburg”30, două zile mai târziu, pe 22
iulie, a circulat ştirea „că s-a luat Cernăuţii şi că armata rusă a fugit întreagă” […], „că se
evacuează Dorohoiul şi Botoşanii”31. În capitala rezistenţei româneşti, Iaşi, „groaza şi panica
generală e acolo”, peste tot domneşte „o deprimare şi o descurajare excepţională unită cu
fuga celor din Dorohoi şi Botoşani”32.
În aceste condiţii, a apărut posibilitatea retragerii unor membrii ai guvernului şi
Parlamentului dincolo de Prut, pe teritoriul Rusiei, la Odessa şi Kerson. Hotărârea a fost greu
de luat pentru parlamentarul Theodor Emandi din cauza sentimentelor ce l-au reţinut faţă de
familie, prieteni, locuinţă, moşie, acareturi, locurile de baştină. „15 iulie. Gândul că s-ar
putea să părăsesc ţara şi familia mă roade şi mă doare. Să pleci în timpurile astea fără prea
multă speranţă e greu, e foarte greu. Mărturisesc că mă costă adânc părăsirea familiei şi a
amicilor, a ţării şi a oraşului în care m-am născut şi am trăit, a casei mele în care am
copilărit, a mobilelor mele care parcă erau bunii mei prieteni de zile rele şi de zile bune. N-aş
spune tot adevărul dacă n-aş mărturisi cât mi se rupe inima de toată gospodăria mea de la
ţară, oile, boii, vacile, caii mei etc., dar mai cu seamă de Dik şi Aurică aceste 2 din urmă
animale sunt ca şi copii noştri, Dik este ca şi umbra mea, oriunde mă duc se ţine de mine, iar
când mă aşez pe pat se tologeşte la picioarele mele”33.
Situaţia panicată de pe front l-a determinat, în cele din urmă, pe Theodor Emandi să
părăsească Bârladul şi, împreună cu soţia, să plece cu trenul la Iaşi, pe 25 iulie. Aici,
parlamentarilor li s-a comunicat decizia de a se refugia dincolo de Prut: „Asist la o întrunire
parlamentară. Brătianu pare nevoit a se explica. Pentru prima oară îl aprob, demonstrează
necesitatea continuării războiului nostru şi a părăsirii de către parlamentari a teritoriului de
Senatului, preşedintele organizaţiei P. N. L., judeţ Tutova (vezi Discursul rostit de Nae Simionescu la
înmormântarea lui Grigore D. Vasiliu, în ziarul „Viitorul”, nr. 4, Bârlad, 9 septembrie 1925; Iacov Antonovici,
Documente bârlădene, vol.V, p. 212-216; Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, ediţia a III-a, vol. I,
Editura PIM, Iaşi, 2015, p. 442-443).
27
C. Mâţă, op. cit., p. 164.
28
Generalul Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România, solicita regelui să ia
comanda generalului Alexandru Averescu. La îndemnul lui Ion I. C. Brătianu, Ferdinand a refuzat o astfel de
măsură extremă, generalul bucurându-se de o largă popularitate printre soldaţi (România în primul război mondial,
Bucureşti, 1979, p. 277-305; Nicolae Popescu, Misiunea Militară Franceză condusă de generalul H. M.
Berthelot în Primul Război Mondial, în „Foaia naţională. Revistă de luptă culturală şi spirituală”, 20 iunie 2014).
29
30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 168.
32
Ibidem, p. 167.
33
Ibidem, p. 166-167.
74
acum nesigur. Parlamentarii încă sunt zgomotoşi, pare că s-au deşteptat şi ei, dar e prea
târziu”34.
Plecarea din Iaşi, câteva zile mai târziu, a devenit un nou moment de despărţire
dureroasă, pentru că, acum, plana sentimentul de a nu te mai putea întoarce în ţara ta. „De la
fereastra vagonului privesc în urmă Iaşul, oraşul copilăriei mele, panorama aceea superbă
pe care cine ştie dacă ochii mei vor mai vedea-o, tabere de soldaţi, copaci seculari tăiaţi, cai
slobozi, şosele începute, materiale de tot felul împrăştiate în toate părţile, totul te face să
resimţi adânc situaţia războiului şi să te cuprindă o dureroasă deznădejde şi un fior de cea
mai sinceră emoţie la gândul amar că poate ţara asta să nu ne mai aparţină”. Şi retoric se
întreabă cu emoţie în suflet: „Îmi voi mai găsi ţara liberă ? Ne vom mai întoarce ? Vom mai
revedea casa, grădina, mama, frate, soră, şi acea bucată de pământ mai frumoasă şi mai
dulce decât orice pe lume, cum era România ? Vântul îmi răcoreşte faţa, nu mai pot suporta
durerea despărţirii privind la colţişorul care abia se mai zăreşte. Mă aşez la locul meu,
zdrobit de toată durerea momentului. Îmi întorc cu toată durerea gândul şi inima către bunul
Dumnezeu şi zic ca şi Mântuitorul Doamne, Doamne facă-se voia ta ?!
Privind trenurile nesfârşite încărcate cu armata rusă spre frontul român, Emandi
concluzionează cu amărăciune în glas: „Rusia a hotărât a face totul spre a ne salva. Numai
dacă soldaţii ar lupta ?!”35
Condiţiile transportului în trenul spre Odessa s-au dovedit deosebit de precare:
„Vagonul de clasa a 2-a în care suntem e plin de ploşniţe. Trecem o noapte chinuită, noaptea
pe la ora 2 ajungem la Odessa. Prin intervenţia unui servitor de la Consulaţie/Consulat
(atâta ne-a ieşit în cale, deşi eram câţiva deputaţi) ni se permite să stăm în vagon până
dimineaţa. Deşi eram asiguraţi la Iaşi că ni se va facilita călătoria şi instalarea, totuşi suntem
ameninţaţi să rămânem pe stradă”36. Cu multe intervenţii şi şpagă (10 ruble portarului) găsise
un loc provizoriu în Hotel „Passage” „o odaie proastă, zgomot şi plictis”, unde staţionase
puţin „deoarece la hotel era foarte scump (cinci zile 70 ruble)”, după care închiriase două
odăi „de la D-na Novicof”37. Numărul deosebit de mare al refugiaţilor români crea impresia
„că parcă eşti în ţară”38.
În această atmosferă tensionată, veştile de pe frontul românesc, din prima jumătate a
lunii august 1917, le-a mai ridicat moralul şi speranţa refugiaţilor români la Odessa. Din
însemnările lui Th. Emandi răzbate respectul pentru Armata română, care s-a luptat vitejeşte
pe câmpia Mărăşeştilor, respingând un adversar de temut, condus de feldmareşalul August
von Mackensen: „Bătălia mare care ţine de patru zile la Focşani pare că se termină în
favoarea noastră. În bieţii românii noştri frontul ţării de fapt admiraţia lumii întregi. Şi
ruşii se bat bine acolo […] Aflăm veşti bune; flăcăii noştri resping nu numai pe bulgari,
austrieci şi turci, dar chiar şi diviziile proaspete bavareze aruncate de Makensen care
comandă bătălia. Se pare că şi-au pus în gând să cucerească cu orice preţ Bucovina”39.
„Aflăm că la Mărăşeşti am avut succes. Şi că Averescu40 ar fi spus că ofensiva germană se
34
Ibidem, p. 170.
35
Ibidem, p. 170-171.
36
Ibidem, p. 171-172.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 173.
39
Ibidem, p. 170.
40
Alexandru Averescu (1859-1938), general de armată, apoi mareşal, om politic, membru de onoare al
Academiei Române (1923), a condus Armata a II-a Română în marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în
Războiul de Întregire a Neamului. După război şi-a întemeiat propriul partid, Liga Poporului (1918), transformat
în Partidul Poporului (1923). După scurta guvernare din ianuarie-martie 1918, menită să demareze tratativele
preliminarii a păcii cu Puterile Centrale, gen. Averescu a mai guvernat în două rânduri, în numele Partidului
Poporului, bucurându-se de sprijinul liberalilor (11 aprilie 1920-11 decembrie 1921, 20 martie 1926-aprilie
1927) (vezi Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război: 1916-1918 (războiul nostru), Editura Militară,
75
poate considera sfârşită. Viaţa ni se scurge în emoţiile comunicatelor şi gândul că Rusia nu
va pieri şi nu se va dezonora […]. Frontul pare iarăşi consolidat. Ofensiva puternică care
se declanşează pe frontul italian şi francez silesc pe nemţi să ne lase în pace. Toată lumea e
unanimă a recunoaşte că biata noastră armată a spălat ruşinea din trecut şi după lupte
strălucite ce a dus s-a încărcat iarăşi de gloria ei străbună. Franţa cu Berthelot trebuie să
fie mândră de opera ei”41.
B. Anarhie rusească şi brambureală românească

Evenimentele petrecute pe parcursul anului 1917, în Rusia, au avut consecinţe
catastrofale, ce au bulversat nu numai situaţia internă, dar şi relaţiile militare şi diplomatice
internaţionale. În februarie 1917, printr-o acţiune bine concertată la Petrograd, ţarul Nicolae al
II-lea a fost detronat şi puterea a fost preluată de un guvern provizoriu în frunte cu socialistul
Aleksandr F. Kerenski. Înfrângerile suferite pe parcursul celor trei ani de război, alături de
Puterile Antantei, extinderea dezertărilor soldaţilor din linia frontului, creşterea cheltuielilor
militare, înrăutăţirea situaţiei materiale a populaţiei, decalajele puternice pe plan economic,
social, etnic, religios, cultural, sporirea agitaţiei propagandistice bolşevice şi, nu în ultimul
rând, ajutoarele financiare substanţiale primite din exterior (de la germani, transferate prin
băncile suedeze, dar şi de la bancherii americani, aduse de Lev Troţki şi Alexandra
Kollontai42) au constituit factori care au permis, în toamna anului 1917, lovitura de stat, aşa-
zisa „Marea Revoluţie din Octombrie” (25 octombrie/7 noiembrie), prin care întreaga putere a
fost preluată de gruparea bolşevică în frunte cu Vladimir Ilici Lenin.
Decretul asupra Păcii, adoptat de Congresul al II-lea al Sovietelor, a deschis calea
încheierii armistiţiului de către Rusia bolşevică cu Puterile Centrale, la sfârşitul lunii
noiembrie 1917, şi începerea tratativelor pentru semnarea unei păci separate, fapt care se va
finaliza cu Tratatul de Pace între Rusia şi Germania la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918).
În această conjunctură internaţională, România nu a putut beneficia de binemeritatele
victorii militare de Mărăşti-Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917. Pentru a evita un atac
concertat din partea numeroaselor trupe germano-austro-ungare-bulgaro-turce, care periclitau
însăşi fiinţa naţională, guvernul român a fost nevoit să încheie Armistiţiul de la Focşani (26
noiembrie/9 decembrie 1917) cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După semnarea Păcii de la
Brest-Litovsk, România a fost forţată să negocieze, la Focşani, un protocol de prelungire a
armistiţiului până la încheierea Tratatului de Pace româno-german de la Bucureşti (24
aprilie/7 mai 1918).
Proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918) a
contribuit decisiv la ruperea relaţiilor diplomatice între Rusia bolşevică şi Regatul României.
Situaţia s-a înrăutăţit după semnarea Actului de Unire al Basarabiei cu România, adoptat de
Sfatul Ţării de la Chişinău, în 27 martie/9 aprilie 1918.
Puterea bolşevică de la Petrograd, care urmărea mondializarea revoluţiei ei,
„culpabiliza România şi conducătorii săi că au acţionat hotărât împotriva bolşevizării
trupelor ruseşti, aflate pe teritoriul nostru, dezarmându-le şi expediindu-le peste frontieră”43.
Bucureşti, 1992; Mircea Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru Averescu, mareşal al României, Tipografia
ziarului „Universul”, 1938; Marin Nedelea, op. cit., p. 36-45).
41
42
Alexandra Kollontai (1872-1952), om politic, diplomat, activistă comunistă rusă şi reprezentantă de seamă a
mişcării comuniste. A fost prima femeie membru al unui guvern european (ministrul Sănătăţii), în 1923 a deţinut
postul de ambasador în Norvegia, urmat de cel din Mexic (1926-1927) şi cel din Suedia (1930-1945). A
reprezentat statul sovietic în negocierile avute, în perioada noiembrie 1943-iunie 1944, cu ambasadorul român în
Suedia, Frederic Nanu, pentru stabilirea condiţiilor de ieşire a României din Axă.
43
Cezar Mâţă, op. cit., p. 145.
76
Interesante sunt observaţiile făcute de senatorul de Tutova, Theodor Emandi, asupra
realităţilor ruseşti după răsturnarea ţarismului (februarie 1917) şi instituirea guvernului
provizoriu Lwow-Kerenski.
Cartea lui Charles Rivet, Le dernier Romanov, i-a oferit posibilitatea de a înţelege
unele din cauzele interne care au contribuit la înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea: „Bigotismul
ţarului şi a anturajului care a dus la întronarea lui Rasputin44 care îşi bătea joc pentru
plăcerile lui sexuale şi de împărăteasă şi de toată aristocraţia rusă din apropierea tronului şi
care a adus fatal eliminarea tuturor oamenilor de valoare… Nici o orientare şi nici un
principiu, schimbările de miniştri se făceau după dictatura lui Rasputin, debandadă şi
anarhie în toate”45.
Conservatorul politician nu a ezitat să facă o comparaţie între lipsa de preocupare a
ţarului Nicolae al II-lea şi situaţia internă a Rusiei, care, în cele din urmă, „l-a răsturnat”, şi
atitudinea regelui Ferdinand I al României în timpul crizei politice din iunie 1917: „Mă
impresionează faptul (referindu-se la cartea lui Rivet, n.n.) că găsesc o mare asemănare între
hotărârile ultimului Romanov şi ale lui Ferdinand al nostru. Când spun asta mă gândesc la
purtarea lui faţă de criza izbucnită în iunie trecut când în toiul războiului şi când ţara mea
era pe trei sferturi cotropită, a ţinut guvernul necompletat 3 săptămâni. În chestii de
moralitate dacă ceea ce se şopteşte ar fi pe sfert adevărat, n-ar fi departe de imoralitatea de
la Curtea ţaristă”46.
Emandi critica sever lipsa unor măsuri concrete din partea guvernului Kerenski47
pentru stoparea anarhiei, care atinsese proporţii nemaiîntâlnite. Speranţele în rezoluţiile
Congresului Sovietelor de la Moscova, întrunit în august 1917, care să dea „o orientare şi o
călăuză pentru viitor, care să termine haosul în care teoriile socialiste aplicate tale quale, au
adus Rusia […]”48, s-au dovedit nerealiste. Decepţionat, Theodor Emandi nota, la 17 august
1917: „Pare că Congresul de la Moscova, de la care se aştepta aşa de mult, pare că s-a
închis numai cu […] discursuri. Bănuiesc că a fost convocat ca Kerenski să-şi întărească
guvernul. Hotărât că nu pot suferi pe acest om. Îl consider tot aşa de vinovat ca şi ţarismul. A
dat ţara pe mâna demagogilor inculţi care au aruncat-o în cea mai destrăbălată anarhie”49.
Concluzia înaintată de senatorul român era un regim autoritar: „Eu nu văd scăparea decât
într-un om cu mâna de fier. Se va ivi ?!" 50
La sfârşitul lunii august 1917, Theodor Emandi a revenit în ţară cu familia, pentru o
scurtă perioadă. Întâlnirea la Iaşi, pe 27 august 1917, cu şeful formaţiunii din care făcea parte,
i-a accentuat impresiile despre derapajul politic al lui Take Ionescu: „Păstrez aceeaşi
impresie: merge către stânga, crezând că a trecut vremea ideilor moderate. Nu vrea să ştie ce
se petrece în ţară” […].51 În schimb, lui Nicolae Titulescu, care îl vedea „prima oară de când
e ministru”, i-a făcut „o impresie excelentă”. Şi a adăugat: „Cred că va fi un om, dacă însă va
şti să se înconjure bine”52.
Două zile mai târziu, Emandi nu s-a ferit să formuleze opinia şi a celorlalţi membri
conservatori-democraţi care se considerau trădaţi de concesiile făcute de liderul lor faţă de
44
Grigori Efimovici Rasputin (1869-1916), mistic rus, care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar
al dinastiei Romanov (ţarul Nicolae al II-lea, asupra ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei).
Personaj controversat, el a jucat un rol minor, dar spectaculos în prăbuşirea dinastiei Romanov.
45
Ibidem, p. 174.
46
Ibidem.
47
Socialistul Alexander Fyodorovich Kerensky (1881-1970), ministrul de Război şi şeful guvernului provizoriu
rus după prăbuşirea ţarismului, precedat de prinţul Gheorghi Evghenievici Lvov.
48
49
Ibidem, p. 175.
50
Ibidem.
51
Ibidem, p. 177.
52
Ibidem. Nicolae Titulescu va juca un rol important în viitoarea carieră diplomatică a lui Theodor Emandi.
77
membrii liberali ai guvernului Ion I. C. Brătianu şi faţă de rege: „Printre toţi amicii lui Take
circulă o mare descurajare şi un curent ostil lui. Toţi cred că Take a aruncat peste bord ideile
conservatoare, că s-a pus la dispoziţia Regelui şi a lui Brătianu în vederea participării la
Congresul păcii (neglijând cu totul şi partid, şi situaţia internă a ţării). Ceea ce ţara nu va
putea ierta niciodată lui Take este că a acoperit cu autoritatea şi cu prestigiul lui toate
mişeliile prin care Brătienii cu porcul lor au reuşit să omoare prin boli şi prin trădare cea
mai mare parte din populaţia ţării”53. În aceste condiţii, intransigentul Th. Emandi nu s-a dat
înlături de la formularea ideii radicale privind necesitatea unei lovituri de stat pentru
înlăturarea Brătienilor şi chiar a regelui Ferdinand, şi întărirea responsabilităţii Parlamentului:
„Am toată convingerea că imediat după război poate chiar înainte (Doamne fereşte înainte !)
se va produce o formidabilă revoluţie care va spulbera pe Brătieni cu Regele Ferdinand.
Cred iarăşi că va fi singura salvare a ţării. Datoria noastră de oameni publici este să
canalizăm răscoala, nu s-o oprim, fiindcă nu te opui imposibilităţilor. Prima datorie în acest
sens este stabilirea răspunderilor. Aşa va fi, va trebui să fie crezut viitorului parlament”54.
Însemnările sale alternează între comentariile virulente politice la adresa guvernului,
Parlamentului şi regelui, cu cele legate de ţinutul natal, Bârladul şi conacul său de la Iveşti-
Tutova. Staţionarea la Bârlad i-a lasat impresii amare senatorului Emandi deoarece „casa şi
ograda murdare şi triste parcă nu mai sunt ale noastre”, oraşul murdar, dezolant. „Cu drept
cuvânt pot confirma că de când e Bârladul n-a fost atâta murdărie şi nepăsare”55. Situaţia i-
a oferit un nou prilej de a arunca vina asupra administraţiei locale, respectiv a prefectului
liberal Grigore Vasiliu, arătându-se indignat „ca guvernul să tolereze în acest post un
asemenea om vicios şi decăzut”56.
Şi la conacul de la Iveşti constată dezordine, furturi, catalogând măsurile contradictorii
luate de guvernul liberal: „Munca a mers în lipsa mea, greu şi încet, dar a mers. Paza şi
ordinea e dezastruoasă, mi s-au furat 8 boi şi 5 cai; bandele încearcă în şir să fur […].
Guvernul te opreşte să-ţi vinzi vitele şi nu ia nici o măsură de paza lor”57….
Senatorul de Tutova critică deschis guvernul şi, în special, Ministerul de Interne,58
pentru înrăutăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei, răspândirea bolilor, mortalitatea ridicată,
lipsa măsurilor adecvate: „Iaşul chiar se găseşte într-o murdărie îngrozitoare, o mare parte
din răspândirea bolilor care într-adevăr împuţinează populaţia ţării, o are guvernul şi special
Ministerul de Interne care cu Constantinescu în frunte merită pedeapsa unui criminal. Cei din
guvern trăiesc într-o realitate care te îngrozeşte, habar nu au de bolile ce bântuie şi de
întinderea lor, nu-şi dau seama de starea de lipsa în care se zbate populaţia şi nu iau nici o
măsură de îndreptare”59.
Revenirea la Odessa, după o absenţă de 17 zile, l-a pus în contact cu ceilalţi
parlamentari români refugiaţi aici. Ştirile alarmante, care circulau despre o nouă ofensivă
germană şi temerea invadării Moldovei, a determinat guvernul Brătianu să înainteze
posibilitatea neconvocării Parlamentului în sesiunea de iarnă şi „împrăştierea deputaţilor prin
diverse misii în toată lumea”60. Take Ionescu, venit la Odessa, nefiind la curent cu discuţiile
grupului de parlamentari conservatori „ne arăta toate înlesnirile ce ni se fac ca să trecem în
Florenţa”61. La cele două întruniri, parlamentarii de la Odessa şi-au exprimat dezacordul faţă
53
Ibidem, p. 179.
54
Ibidem, p. 179-180.
55
Ibidem.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Alexandru Constantinescu, supranumit „Porcul” (1859-1926), om politic liberal, ministrul Agriculturii şi
Domeniilor (1914-1916) şi ministru de Interne (1916-1918).
59
60
Ibidem.
61
Ibidem. Take Ionescu şi Mihai Pherekyde au plecat în concediu la Odessa, la mijlocul lunii septembrie 1917 (I.
78
de propunerile guvernului, cerând să se respecte termenul legal constituţional de întrunire a
Parlamentului „acolo unde va fi şi guvernul”.
La întrevederea din 23 septembrie, grupul de parlamentari (Pascal Toncescu, Lambru,
Ion C. Grădişteanu, Constantin Argetoianu62, Cantili, Năuţescu, Theodor Emandi) şi-a luat
angajamentul de a „nu primi nici o misiune şi nici o însărcinare de la guvern. Discutăm şi
suntem de acord asupra stabilirii răspunderilor şi acum mai apropiat a întrunirii
parlamentului decidem a face o cerere preşedinţilor Corpurilor legiuitoare”63.
Veştile din ţară devin tot mai alarmante: „Tifosul, gălbinarea şi dezinteria fac ravagii.
Iar lipsa devine îngrozitoare. Nici o ceapă nu găseşti […], iar pâine de aici nu o poţi
cumpăra cu ce se mănâncă în biata noastră ţară. Dureros! Dureros!”64. Situaţia era tot atât
de critică şi din informaţiile primite de la conacul din Iveşti, ca urmare a foametei, bolilor,
abuzurilor, rechiziţiilor forţate: „Toate merg rău, iar foametea şi bolile se ţin lanţ. Mi-a luat
la Iveşti şi partea de sămânţă de grâu. S-au stabilit la Iveşti 900 cai şi 600 oameni din
Regimentul 9 Roşiori. Sărmana populaţie ?!”65.
La întâlnirea cu ministrul Franţei din România, Saint-Aulaire66, la 30 septembrie 1917,
la Odessa, grupul de parlamentari români au readus în discuţie şi problema aprovizionării
ţării. Prilejul nu a fost pierdut de Emandi de a eticheta comportamentul frivol al unor membri
ai guvernului aflaţi în Odessa: „În acelaşi timp, Ferechide îşi petrece viaţa în automobilul
ţării cu metresa, iar Take Ionescu merge la teatru şi mănâncă la hotel London în compania
metresei sale. Ce putregai şi în pătura care a condus România ?!”67.
Faţă de aceste dure realităţi, grupul „autenticilor” parlamentari conservatori a hotărât
să iasă de sub tutela lui Take Ionescu şi să facă opoziţie guvernului liberal Ion I. C. Brătianu,
considerat „nenorocirea ţării”. Protestul, elaborat de Theodor Emandi, urma să fie înmânat
regelui cu ocazia deschiderii Camerelor Parlamentului, la 15 decembrie 1917.
Din notele senatorului se desprinde interesul manifestat pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de trai a răniţilor români din cele trei spitale din Odessa, aflate sub administrare
rusă. În această acţiune au fost implicaţi unii membri ai Cercului parlamentarilor (general Ion
Crăiniceanu, dr. Bănescu, Vălsănescu), cât şi Comitetul Doamnelor de sub prezidenţia D-nei
Argetoianu (Elena Emandi, D-na Nicu Ghica-Comăneşti), Oromolu, Georgescu Niculescu-
Dorobanţu. Theodor Emandi relata o situaţie deosebit de gravă la care a fost martoră soţia sa,
Elena Emandi68. Când dr. Andronescu de la Spitalul Bursei a spus răniţilor că Regele a hotărât
să-i decoreze, a primit răspunsul dur: „Nu ne trebuie decoraţii, daţi-ne pâine”69. Intervenţiile
făcute de Comitetul Doamnelor pe lângă parlamentari s-au soldat cu 1200 de ruble, folosite
pentru hrana răniţilor.
Cercul Parlamentar a trimis două telegrame informând pe rege şi pe primul-ministru
Brătianu de situaţia precară a răniţilor. Rezultatul a fost negativ. „D. Doctor lt. col.
Constantinescu a anchetat (trimis sau nu ?) şi a constatat contrar afirmaţiilor noastre că
răniţii sunt perfect hrăniţi”70.
Comparând situaţia din Odessa, la mijlocul lunii octombrie 1917, unde „se înmulţesc
furturile şi atacurile”, cu cea din Moldova, ajunge la trista concluzie: „În ţară e şi mai rău cu
Gh. Duca, op. cit., vol. II, p. 223-228).

62
63
Ibidem.
64
Ibidem, p. 181-182.
65
Ibidem, p. 182.
66
Saint-Aulaire, Un grand latin: Jean Brătiano, în „La Revue Hebdomadaire”, XXXVII, tome VIII, aôut, 1928.
67
68
Ibidem; vezi şi Elena Th. Emandi, Din ani de durere. Pagini trăite, Bârlad, 1919, p. 78-80.
69
Ibidem.
70
Ibidem, p. 186.
79
bolile şi cu lipsa”71. Criticând dur guvernarea brătienistă, Emandi nu pierde din vedere să
victimizeze pe conservatorii din opoziţie: „Când toate secăturile şi toate haimanalele liberale
se tolănesc în funcţii, însărcinări şi comisii importante, bieţii noi conservatorii cu servicii
multe şi lungi aduse ţării, suntem aruncaţi ca netrebnici şi în timpurile acestea nu putem servi
ţării ?! Mult, foarte mult mă costă aceasta !?”72.
Emandi se arată îngrijorat de anarhia ce cuprinsese întreaga societate rusă, inclusiv
oraşul Odessa, unde se aflau în refugiu mulţi cetăţeni şi autorităţi române, de ameninţările
flotei germane în zona Golfului Finic, de exodul românilor care „pleacă pe un cap în Franţa”73.
Lenin era etichetat drept „spion”, Kerenski „un demagog ordinar şi un om cu totul
josnic”. Soluţia posibilă, întrevăzută de parlamentarul român, pentru stoparea anarhiei, era
instituirea unui guvern militar cu Miliukov şi Kornilov74. „La 25 octombrie, Maximaliştii cu
spionul Lenin provoacă răscoală în Petrograd, Moscova şi alte centre. Vine vestea reuşitei
lor complete şi gazetele dau lista guvernului format în frunte cu Lenin. Deodată însă se
vesteşte că Sadnicov e prim-ministru, că Kornilov şi Alekseiev intră în minister. E mare
desnădejde. Auzim însă că Kerenski a intrat în Petrograd cu armată şi că tot el ar fi având
situaţia. Sigur şansă nu se ştie că e vărsare de sânge mare atât în Petrograd, cât şi în
Moscova. Eu nu pot avea nici o încredere în Kerenski, e un demagog ordinar şi un om cu
totul josnic. În cazul în care Rusia va scăpa de el, scapă de influenţa nenorocită a
demagogiei. Trebuie cât de curând un guvern tare, care nu l-ar putea da decât cadeţii ca
Miliukov şi Kornilov”75.
Înrăutăţirea situaţiei de la o zi la alta l-a determinat pe autorul memoriilor să constate:
„Ne găsim în cea mai destrăbălată anarhie”76.
Sfidând parcă realităţile din Rusia, grupul de parlamentari români părăsește Odessa, la
10 noiembrie 1917, în direcţia Iaşi, încredinţaţi că sesiunea forului legislativ se va desfăşura
conform uzuanţelor, la mijlocul lunii decembrie. Contactul cu capitala Moldovei îl întristează:
„Bătrâna capitală a Moldovei şi acum a ţării plină de praf şi murdării, garduri stricate,
ziduri neîngrijite îţi dă un aspect sinistru cu gărzile de patrule ce întâlneşti”77.
Petiţia parlamentarilor conservatori-democraţi, elaborată la Odessa şi semnată de 20
persoane, în frunte cu Theodor Emandi, privind convocarea corpurilor legiuitoare la 15
decembrie, a fost înmânată regelui Ferdinand, „apoi se împrăştie în public, unde face o mare
senzaţie”78. Grupul de parlamentari conservatori-democraţi au hotărât o întrunire pe 16
noiembrie, unde au fost invitaţi miniştrii conservatori, pentru a li se cere „funcţionarea
parlamentului” şi, în caz contrar, somarea să iasă din guvernul lui Brătianu. La întrunire, au
participat 11 parlamentari (Cănănău, Dobrescu, Constantin Argetoianu79, Ghica-Dumbrăveni,
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 188.
73
Ibidem, p. 182.
74
Laur Gheorghievici Kornilov, general de armată rus (1870-1918). A fost ataşat militar în China (1907-1911);
la începutul războiului mondial a comandat o divizie de infanterie, dar a fost capturat de austrieci, în 1915; a
evadat în iulie 1915; a primit comanda Districtului Militar Petrograd; în 1917, în iulie, devine comandant suprem
al forţelor armate ale guvernului provizoriu. Cunoscut datorită aşa-numitei Afaceri Kornilov, o tentativă eşuată
de lovitură de stat, îndreptată împotriva guvernului provizoriu al lui Kerenski. Arestat la domiciliu, după
preluarea puterii de bolşevici, evadează şi ajunge în regiunea Don, unde l-a ajutat pe generalul Alexeev în
formarea unităţilor contrarevoluţionare Armata Voluntarilor. A fost ucis în timpul luptelor cu Armata Roşie, în
aprilie 1918. Contemporanii l-au descris ca o persoană „ cu o inimă de leu şi un creier de oaie”.
75
Ibidem, p. 188.
76
Ibidem, p. 189.
77
Ibidem, p. 190.
78
Ibidem.
79
Vezi Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, partea a IV-a,
ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, 1991.
80
Toncescu, Ion C. Grădişteanu, Theodor Emandi) şi miniştrii Mihai Cantacuzino80, Dumitru
Greceanu, Nicolae Titulescu, Barbu Delavrancea. Cu această ocazie, Theodor Emandi a
solicitat miniştrilor conservatori „să se asigure că Brătianu îşi va aduce majoritatea la 15
decembrie; iar dacă parlamentul nu va putea să-şi ţină şedinţa, noi le vom retrage concursul
nostru şi ei vor rămâne alături de porcu ca persoane, fără a mai reprezenta pe noi,
reprezentanţi ai partidului conservator”81.
Toate suferinţele populaţiei civile erau puse pe seama „ticăloşiei unui guvern păcătos”
şi a lui Take Ionescu care „n-a avut curajul să pună piciorul în prag”. Referirile se făceau la
criza guvernamentală din iunie 1917, când Partidul Conservator-Democrat a ajuns la
guvernare cu Partidul Naţional Liberal, Take Ionescu obţinând funcţia de vicepremier. Opinia
că un guvern „curat” al conservatorilor-democraţi ar fi gestionat mai bine ţara, pe vremuri
tulburi de război, are mai mult un caracter retoric: „Ce-ar fi fost să fi avut un guvern curat?!
Cu bogăţia ce-am avut, ţara noastră aproape n-ar fi suferit de pe urma războiului?!”82
Realităţile erau mult mai dure şi mai contradictorii într-o ţară în care domnea
incertitudinea, dezordinea, foametea, furtişagurile. Emandi nu se sfieşte să amintească astfel
de situaţii, motiv de a lovi, încă o dată, în administraţia locală liberală, considerată coruptă şi
destrăbălată: “Aflu că 2 americani dintr-o misiune au fost găzduiţi la prefectul Grigore
Vasiliu, în timpul nopţii li s-a furat însăşi din casa prefectului hainele şi banii?! Asta e încă o
dovadă de destrăbălare a administraţiei noastre”83.
Debandada, lipsa de disciplină, nerespectarea regulamentelor militare îşi fac tot mai
mult loc şi în rândurile armatei. “Armata îşi face de cap. Din sate aflăm că diferite grade
inferioare trimişi de cei superiori ridică de la bieţii locuitori tot ce-a mai rămas: păpuşoi,
fasole, porci, etc. etc. Sub pretext de rechiziţii, în faţa autorităţilor civile şi poliţieneşti care
nu mai au nici o putere ”84.
Informaţiile privind încheierea armistiţiului dintre Rusia şi Germania, cât şi
consecinţele avute asupra României, îi oferă un nou prilej de a-şi arăta dezacordul faţă de
guvernarea lui Ion I. C. Brătianu: "Aflăm că Germania a primit armistiţiul propus de Lenin şi
că ni se impune şi nouă să-l încheiem. Regele s-a retras din comanda supremă şi a
încredinţat-o lui Prezan; toţi ne aşteptam ca acelaşi lucru să-l facă şi guvernul. Este ultima
infamie care ar face-o guvernul lui Brătianu, ca el care a început războiul să semneze
armistiţiul forţat. Totuşi s-a hotărât şi a rămas" 85.
80
Mihai Cantacuzino era fiul lui Grigore Cantacuzino supranumit Nababul, considerat cel mai bogat om al
vremii sale. Soţia sa, Maria „Maruka” Cantacuzino, era o bună prietenă a reginei Maria. În 1937, se va recăsători
cu George Enescu.
81
Ibidem, p. 191.
82
Ibidem, p. 192.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem, p. 193. După convorbiri cu reprezentanţii aliaţilor la Iaşi, Ion I. C. Brătianu a reuşit să-i convingă că
nu există alternativă la începerea tratativelor cu Puterile Centrale în scopul încheierii armistiţiului. El le cerea
semnarea, în numele guvernelor lor, a unui document prin care să exprime acordul privind încheierea unui
armistiţiu de către România cu Puterile Centrale, recunoscându-se, totodată, împlinirea datoriilor ei faţă de
Aliaţi, care nu mai erau îndreptăţiţi să-i pretindă, momentan, vreun sacrificiu militar. Cu acest document, el
convoacă Consiliul de Miniştri, în 21 noiembrie/4 decembrie 1917, unde au fost invitaţi generalii Constantin
Prezan, Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu. Miniştrii au acceptat propunerea lui Ion I. C. Brătianu de a
trimite delegaţii pentru încheierea unui armistiţiu cu Puterile Centrale. Take Ionescu, sprijinit de generalul Henri
Berthelot, cerea continuarea războiului, ceea ce devenise un lucru imposibil. Saint-Aulaire, ministrul Franţei la
Iaşi, a susţinut punctul de vedere al primului-ministru Brătianu privind încheierea armistiţiului. La 24 noiembrie
/7 decembrie 1917, delegaţiile română şi rusă s-au întâlnit cu cea germană la Focşani, la două zile după semnarea
Armistiţiului ruso-german de la Brest-Litovsk. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917, s-a semnat Armistiţiul de la
Focşani (I. Gh. Duca, op. cit., vol. III, p. 13-18).
81
Deschiderea sesiunii Camerelor reunite ale Parlamentului, în 15 decembrie 1917, nu a
fost lipsită de incidente: "Regele Ferdinand deschide Parlamentul cu un fast demn de zilele
fericite […]. Când Regele cere Parlamentului concurs pentru guvern, izbucneşte un puternic
« Jos guvernul ! ». Parlamentarii repetă încă o dată « Jos guvernul ! », când Brătianu declară
sesiunea deschisă"86.
Dezbaterea în plenul Parlamentului a avut drept punct central semnarea unei păci
separate de către guvernul Brătianu. În opoziţie cu unii parlamentari conservatori, precum Ion
C. Grădişteanu şi Constantin Argetoianu, care solicitau continuarea războiului până la nimicirea
completă, Emandi consideră că această soluţie nu este viabilă : „mi se pare o nebunie” când
„nu mai avem nici arme, nici muniţii, hrana ne lipseşte complet. Consiliul de Miniştri a
hotărât rechiziţionarea tuturor seminţelor de orz, ovăz şi orzoaică, lumea moare literalmente
de foame şi nu avem nicio putinţă a comunica cu aliaţii noştri ca să fim ajutaţi”87.
La întrunirea Camerei din 16 decembrie, primul-ministru Ion I. C. Brătianu invită
majorităţile parlamentare să hotărască amânarea dezbaterilor până la 15 ianuarie. Emandi,
care nu participase la întrunire, s-a arătat intrigat de cererea lui Brătianu, considerând că „îi
pofteşte ca împreună să calce Constituţia care prevede lămurit că nu se poate amâna a 2-a
oară peste o lună fără ca majorităţile să hotărască, ori pe majorităţi guvernul le-a oprit prin
telegramele preşedinţilor” […]. Deşi şedinţa s-a amânat pe 18 decembrie, Theodor Emandi
constata că „toate dorinţele sunt de a amâna pe la 15 ianuarie şi stau la îndoială cum să facă
porcăria”88.
Situaţia deosebit de gravă militară în care se afla România impunea găsirea imediată a
unei soluţii. Emandi aminteşte de cele trei direcţii supuse atenţiei şi în grupul conservator:
„una să trecem cu armată cu tot în Ucraina, alta ca să facem din 3 judeţe un triunghi şi să ne
apărăm până la cea din urmă, alta e să facem pace”89.
Parlamentarul conservator-democrat considera că, în situaţia în care regele şi Brătianu
nu vor să plece „cum s-ar cădea”, „o pace făcută de acelaşi guvern care a declarat război ar
fi o adevărată infamie”. Indiferent de moralitatea cauzei susţinute, Emandi credea că
„Brătianu va trage pe sfoară pe toată lumea şi va face pace separată […]”. În acest context,
„Toţi liberalii vorbesc de pace şi de hotărârea lor de a sta în ţară”90.
Hotărârea pe care guvernanţii români trebuiau să o adopte era deosebit de grea
„Consiliile la Palat se ţin lanţ, nimeni nu ştie ce va ieşi”. Emandi a formulat două concluzii
evidente: „1) că suntem extrem de epuizaţi şi nu mai putem continua un masacru devenit
inutil; 2) nu se poate ca România oficială să încheie pace sau dacă încheie trebuie neapărat
să aibă consimţământul aliaţilor căci alfel pierdem dreptul de a pretinde executarea
Convenţiei încheiate”91. Punctul de vedere emis de Theodor Emandi demonstrează o gândire
mai lucidă asupra implicaţiilor internaţionale. Din păcate, nu s-a putut realiza. Contextul
internaţional, pacea separată, negociată la Brest-Litovsk între Rusia bolşevică şi Germania, au
târât România spre acelaşi traseu ruşinos şi păgubos, încălcând alianţele antantiste. La
sfârşitul lunii ianuarie 1918, generalul August von Mackensen a invitat pe generalul
Constantin Prezan să trimită delegaţi la Focşani, în vederea redefinirii situaţiei create, pentru
care armistiţiul se dovedea insuficient. Odiseea armistiţiului şi a îndelungatelor tratative de
pace separată cu Puterile Centrale constituie o pagină tensionată în istoria diplomaţiei
româneşti cu consecinţe nefaste.
86
87
Ibidem.
88
Ibidem, p. 198-199.
89
Ibidem.
90
Ibidem, p. 199.
91
Ibidem, p. 200.
82
C. Captivitatea parlamentarilor români la Odessa
Dorinţa unor parlamentari de a pleca la Odessa, în condiţiile anarhiei provocate de
„revoluţia” bolşevică, a stârnit îngrijorarea unor personalităţi politice, precum Nicolae Iorga,
I. Gh. Duca92 şi alţii.
Trecând peste avertismentele enunţate de autorităţi, câţiva parlamentari s-au reîntors la
Odessa, în Ajunul Crăciunului. Astfel, a început cel de-al treilea episod al şederii la Odessa
(24 decembrie 1917-3 martie 1918), ce se va dovedi cel mai şocant şi mai primejdios pentru
propria lor existenţă.
Comparativ cu situaţia de la începutul lunii noiembrie, care părea „mai stabilă”, acum
atmosfera din oraş era deosebit de tensionată din cauza numeroaselor împuşcături soldate cu
victime colaterale, jafuri şi arestări fortuite din partea noilor autorităţi bolşevice: „Focuri de
puşcă toată noaptea, scandale la tot pasul. Auzim şi omoruri zilnice. Prădăciunile se fac
chiar pe străzi. Toţi cei cuminţi se închid în case cum se înserează. Scumpetea s-a mai urcat.
Hotărât viaţa devine insuportabilă”93. Emandi menționează o victimă în prima zi de Crăciun:
„La 25 decembrie am privit înmormântarea nenorocitei doamne care a fost împuşcată în
dreptul magazinului de bijuterii de pe Deribaşca uliţa, în momentul în care tovarăşii prădau
magazinul şi ea trecea pe trotuar”94.
Prezenţa la liturghia Sărbătorilor de Crăciun, în cadrul Catedralei Sobor din Odessa, îi
sugerează memorialistului român interesante reflecţii asupra spiritualităţii ruse, a politicii
bigote şi dominatoare a regimului ţarist, a perspectivelor confuze de la acea dată, datorate
„revoluţiei” şi anarhiei. “Stau şi privesc acest curios popor ! Cu câtă pietate, cu ce suflet
înălţat şi cu câtă credinţă sfântă se apropie omul de acest sfânt simbol ! Şi trec necontenit
femei, bătrâni, copii, tineri, mulţi, militari şi mai mulţi… Pe când afară viscoleşte anarhia,
mai zilele trecute o bombă a ucis o biată femeie lângă biserica Sobor, oamenii aceştia cu
inima smerită nu mai au loc în biserică şi fără nicio făţărnicie, cu toată credinţa fiinţei lor
îndreaptă rugile fierbinţi către acela care poate e singura alinare a sufletelor noastre […]”95.
Theodor Emandi recunoaşte că nu cunoaşte „imensitatea sufletului rusesc”. Şi, în continuare
sugerează: „E şi greu de cunoscut. Oameni care au stat ani şi ani şi care totuşi nu-i pot străbate
nici sufletul şi nu ajung nici să priceapă şi nici să înţeleagă acest mistic popor. Se pare că
marea mulţime nu ştie şi nici nu vrea să înţeleagă ce se petrece în jurul ei […]”96.
Senatorul Emandi încerca să explice cauzele care au creat această paradoxală situaţie:
„Sunt secole de când poporul acesta trăieşte sub despotismul poliţiei nedrepte şi răpitoare a
regimului care nu era măcar o tiranie reglementată, ci un bun plac întemeiat pe linguşirea
celor mari care şi ea era întreţinută de acel spionaj infernal care nu dădea răgaz să
vorbească liber cineva nici chiar în propria familie în care adesea se găseau delatori şi
vânduţi”97. În continuare, Theodor Emandi căuta să explice resorturile care au generat
„revoluţia” din februarie/martie 1917, în timp de război, şi consecinţele nefaste ale
„revoluţiei” bolşevice din octombrie 1917, care a zvârlit ţara într-un adevărat haos : „Dacă
revoluţia rusă s-ar fi înfăptuit ca toate revoluţiile lumii, de convinşi şi pe baze adevărate de
libertate şi dreptate şi tot de la martie până acum poporul rus n-ar fi putut înţelege
schimbarea în cazul în care schimbarea ar fi fost. Dar biata populaţie n-a văzut nicio
92
Ion Gh. Duca (1879-1933), om politic liberal, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în cele două guverne
Brătianu (1914 -1918) (I. Gh. Duca, Politica noastră externă, Editura „Flacăra”, Bucureşti, 1913; idem, Amintiri
politice, Jon Dumitru Verlag, München, 1981; Gheorghe Selten, Viaţa şi opera lui I. Gh. Duca, Editura Cultura
poporului, Bucureşti, 1935; Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti,
1994; Marin Nedelea, op. cit., p. 111-120).
93
C. Mâţă, op. cit., p. 200-201.
94
Ibidem, p. 146.
95
Ibidem, p. 203.
96
Ibidem.
97
Ibidem.
83
schimbare: aceleaşi procedee, aceeaşi tiranie, aceeaşi cruzime ba poate mai multă vărsare de
sânge. Pe lângă toate acestea a resimţit o schimbare care în loc de a-l redeştepta şi a-l pune
în stare a-şi da seama de ce se petrece în juru-i interesându-se de viaţa publică, l-a pironit şi
mai mult în vechea-i stare a terorismului. În adevăr că pe lângă tirania vechiului regim,
poporul rus s-a întâlnit cu acea nesiguranţă anarhică care singură explică nesiguranţa
generală. Cel puţin sub regimul ţarist dacă nu te ocupai de alţii şi-ţi căutai de afacerile tale,
erai perfect sigur pe viaţa ta şi a familiei cât şi orice avere ai avea […]”98. Senatorul român
considera că „răspunderile care probabil vor fi stabilite de viitorul rece şi fără patimi, vor fi
grele desigur pentru toţi cei care au găsit oportună revoluţia în timp de război, oamenii
Dumei şi şefii armatei, care după ce au făcut-o au lăsat-o pe mâna nebunilor au desigur a
răspunde de grave greşeli”99.
Lucid, raţional, Emandi nu trece cu vederea nici responsabilitatea partenerilor externi,
Anglia şi Franţa, „care n-au ştiut ce se întâmplă ca la timp să prevină catastrofa”, „când
aliate fiind şi-ar fi putut exercita în larg drepturile lor ca printr-o intervenţie chiar în ultim
moment să mai poată salva măcar menţinerea unui front care ar fi schimbat desigur în mare
parte soarta războiului”100. În această direcţie, subliniază indiferenţa manifestată de
cancelarul britanic Lloyd George care într-un discurs „înadins nu spune o iotă de Rusia”,
comparativ cu preşedintele S.U.A., Wilson, „care de peste oceanuri vede just şi îndeamnă pe
aliaţi a nu abandona Rusia câlcâiul prusac”. Concluzia lui Emandi era „că nici o diplomaţie
n-a fost bună, urmările războiului au dovedit că chiar a fost proastă de tot. Ce-ar fi fost,
Doamne, şi ce noi orizonturi s-ar fi deschis lumii dacă toate ţările aveau diplomaţi mai buni
şi mai mari ?!”101.
Începutul anului 1918 a adus o intensificare a acţiunilor bandelor bolşevice, care, în
scurt timp, au devenit stăpâne în Odessa. Propaganda defăimătoare în media rusă a luat
proporţii la adresa românilor, emiţându-se ideea că „Consiliul Comisarilor Poporului au
decretat arestarea regelui României şi aducerea lui la Petrograd. Motivele sunt într-un
raport a lui Troţki102 că Divizia 49 n-a avut furaje pentru cai, guvernul român nu ţine seama
de principiul în armatele de pe front şi au arestat pe austriecii care fraternizau cu trupele
bolşevice […]”.103 La această atmosferă a contribuit şi activitatea socialiştilor români,
refugiaţi în Odessa, conduşi de Cristian Racovski104. „Continuu masele acestea de idioţi sunt
zilnic întărtate în contra românilor spunându-li-se cele mai fantastice ştiri. Atelierul lui
Fernie din Galaţi compus din peste 300 de socialişti de-ai lui Racovski, aduşi anume aici de
Banca Românească ca să nu se pericliteze interesele Brătienilor, sunt în fruntea celor ce
manifestă în contra României. Au fost prin spitale şi au ţinut discursuri incendiare răniţilor
noştri, parte din ei iau aprobat strigând trăiască libertatea. Personalul nostru este în
imposibilitatea a se opune, căci sunt ameninţaţi. Ei susţin că ne găsim în stare de război cu
Rusia. Este nebunia anarhiei ?!”105.
Emandi constată o înrăutăţire a relaţiilor cu Rusia, modalitate reflectată şi în
comportamentul abuziv faţă de români, în condiţiile intensificării luptei naţionaliste a
98
Ibidem.
99
Ibidem.
100
Ibidem.
101
Ibidem, p. 203-204.
102
Lev Troţki (1879-1940), intelectual marxist rus, filozof, politician revoluţionar bolşevic, ministrul Afacerilor
Externe (8 noiembrie 1917-9 aprilie 1918), făuritor al Armatei Roşii şi Comisar al Poporului pentru Apărare (13
martie 1918-15 ianuarie 1920). În urma disputelor cu I. V. Stalin, a fost exclus din Partidul Comunist şi deportat
din Uniunea Sovietică. Este făuritorul tezelor comuniste numite troiţkiste.
103
C. Mâţă, op. cit., p. 203-204.
104
Cristian Rakovski, medic bulgar născut în Cadrilater, a fost unul dintre principalii agitatorii socialişti din
România.
105
84
românilor din Basarabia, proclamată Republica Autonomă Moldovenească (15 decembrie
1917)106. „Relaţiile noastre cu ruşii devin grele de tot. Mai mulţi români care veneau din Iaşi
spre Odessa, între care un colonel şi Alexandrescu deputat, au fost opriţi şi arestaţi în
Chişinău. Se zice că se petrec lucruri grave la Chişinău, ba chiar că ar fi fost ocupat de
armate bolşevice venite din ţară, ba că ar fi lupte între ei, ba că ar fi fost lupte cu trupele
noastre la Ungheni şi chiar la Chişinău pentru apărarea depozitelor noastre de muniţii şi
provizii ce aveam acolo”107.
Se operează primele arestări în grupul de refugiaţi români în Odessa, pe 8 ianuarie
1918. „Senatorii Cantili şi Stavri Brătianu, împreună cu comandorul Pantazi şi ofiţerul Roseti
sunt arestaţi. Consulul Greceanu dovedeşte şi cu această ocazie cât este de… prost. Graţie
intervenţiei consulului italian, a doua zi sunt eliberaţi. Amânăm plecarea din pricina
evenimentelor de la Chişinău şi trăim cu grijă mai mult prin case”108.
Dorinţa lui Emandi de a se reîntoarce în ţară, pe „10 ianuarie cu un tren special şi cu
gardă de sârbi”109, nu s-a mai putut realiza datorită precipitării evenimentelor şi a ocupării
Odessei de către trupele bolşevice. Referindu-se la comportamentul evreilor faţă de refugiaţii
români, Emandi nota că „s-au purtat scandalos de prost cu noi”. Trimiterile se fac la grupul
de socialişti în frunte cu Cristian Racovski. „Provocările toate ne vin de la ei şi ei se găsesc în
fruntea mişcărilor în contra noastră şi în contra ţării noastre”110. Aceste situaţii l-au determinat
pe senatorul român să se îndoiască de oportunitatea acordării drepturilor solicitate de minoritatea
evreiască: „Nu hotărât, aceşti oameni nu merită drepturi la noi în ţară, o spun eu care eram
hotărât să le admit. Purtarea lor în războiul acesta a săpat un abis între noi şi ei”111.
Emandi descrie cu emoţie şi temere confruntările militare la Odessa, la care a fost
martor, la mijlocul lunii ianuarie 1918: „De dimineaţă, duminică ni se transmite cuvânt să
stăm cu toţii în casă, că sunt lupte mari pe străzile oraşului. Pe la nouă jumătate-zece încep
lupte, focuri de puşcă, granate şi mitraliere. Focurile sunt în apropierea noastră pe strada
Puşkin, lângă noi, se dau lupte mari, ba chiar pe strada noastră sunt împuşcături. Iar între 2
şi 6 sau 7 un adevărat iad, intervin tunurile şi fac explozii staşnice. Trăim în groaza aceasta
până la 8-9 seara când se mai linişteşte furtuna; cu toate că se spunea că este armistiţiu pe
timpul nopţii, totuşi toată noaptea auzim împuşcături şi mitraliere. Se zice că la gară au fost
lupte mari pentru împiedecarea ucrainienilor de a intra în oraş. A doua zi luni intervin
tunurile grele de pe cuirasatul Sinope care este în port şi care e în mâna bolşevicilor.
Loviturile acestea sunt groaznice, e o plesnitură infernală, se aud vâjiind bombele pe
deasupra casei. Gazeta bolşevică apărută chiar acum spune că vor distruge tot ca să rămână
stăpâni pe oraş. Sâmbătă noaptea spre duminică auzim o lovitură de tun, semnalul că
bolşevicii şi evreii au luat puterea de la ucrainieni. În noaptea aceea ucrainienii au putut
păstra numai gara. De luni s-a început lupta…”112.
Impresionat de evenimentele din dimineaţa zilei de 15 ianuarie, Emandi nota într-un
alt loc: „Pe la ora 9-9.30 se începe canonada mai întâi puşti şi granade, apoi mitralierele şi
apoi tunurile până când pe la ora 2 intră în foc tunurile grele de pe cuirasele din port Almaz,
Sinope şi Ratislav”113. Pe 16 ianuarie, „Bombardamentul continuă toată ziua fără întrerupere
aproape. Bubuitul tunurilor grele este îngrozitor. Se trage din port spre gară şi dinspre gară
106
Preşedintele Republicii Moldoveneşti era, iniţial, Ion Inculeţ, fiind urmat de Constantin Stere (2 aprilie-25
noiembrie 1918).
107
Ibidem, p. 206.
108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem, p. 207-208.
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 208.
113
Ibidem, p. 147.
85
către port. Seara mai ales se văd urmele ghiulelelor care se încrucişează deasupra casei
noastre”114.
Autorul memoriilor aminteşte atmosfera halucinantă ce a urmat: lupte de stradă,
violenţe, brutalităţi, distrugeri, morţi, răniţi, ruine, până la primirea veștii „că s-a terminat
revoluţia”. În noaptea de 17 spre 18 ianuarie 1918, „focurile încep a se rări, totuşi le auzim o
jumătate de noapte. Bolşevicii rămân stăpâni pe oraş115.
Perioada următoare a devenit deosebit de critică pentru refugiaţii români. Theodor
Emandi considera vinovaţi „evreii, dezertorii noştri şi social-democraţii lui Racovski”, care
„aţâţă pe ruşi contra românilor”. Motivaţia nu mai era „ura lor pe persecuţia şi ororile ce
evreii îndură în România”, ci „ticălăşia guvernului nostru, care fără nici o pregătire sau
măcar avertizare, a intrat cu trupele în Basarabia”. Profitând de situaţia creată, „evreii şi
oamenii lui Racovski stârnesc un formidabil curent de ostilitate contra României. Ziarele
înfierează trădarea României susţinând că mişeleşte românii s-au înţeles cu nemţii şi din
aliaţi ce erau cu Rusia, au întors armele contra binefăcătoarei sale”116.
După proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, în ianuarie
1918 , Rusia a rupt relaţiile diplomatice cu România118.
117
Prezenţa englezilor la Gallipoli, „o mare victorie a quadrublei pe frontul italian”, este

pusă în aceeaşi frază cu „căderea lui Brătianu (în fine s-a îndurat bunul Dumnezeu) şi un guvern
Averescu cu dictatura militar”119. Legat de evenimentul intern, senatorul conservator nu-şi
poate abţine remarca: „Am avut întotdeauna credinţa că oamenii aceştia sunt ghinionul blestemat
al ţării noastre şi că în momentul în care se vor duce, ni se va însenina şi viaţa noastră”120.
Revenind la Odessa, memorialistul consemnează atmosfera de panică ce a urmat
preluării puterii de bolşevici: percheziţii în vederea depistării posesorilor de arme, arestări în
masă, din care nu au lipsit şi grupuri de români. Cei 150 de români, arestaţi pe 22 ianuarie
1918, au fost eliberaţi prin intervenţia consulilor străini121. Situaţia se repetă câteva zile mai
114
Ibidem, p. 209.
115
Ibidem, p. 210.
116
Ibidem.
117
Ca urmare a intensificării acţiunilor de jaf şi devastare a trupelor ruse, infestate de propaganda bolşevică, la 6
ianuarie 1918, guvernul basarabean solicită ajutor guvernului român în scopul apărării căilor ferate şi depozitelor
de aprovizionare. Ministrul de Război al României a dat ordin detaşamentelor de români transilvăneni din Kiev
să se oprească la Chişinău, pentru a se pune la dispoziţia Sfatului Ţării. Guvernul sovietic se considera în stare de
război cu România, iar pe moldoveni îi trata ca pe nişte separatişti. La 20 ianuarie 1918, Marele Cartier General
român dă ordin trupelor de operaţiuni pentru a trece Prutul (C. Kiriţescu, op. cit., vol. III, p. 370-375).
118
Guvernul bolşevic arestează pe ministrul României, Constantin Diamandi. Lev Troţki trimite o adevărată
declaraţie de război, menţionând ruperea relaţiilor diplomatice, la 26 ianuarie 1918, confiscarea tezaurului
depozitat la Moscova (I. Gh. Duca, op. cit., vol. III, p. 46-53).
119
Ibidem. În faţa ultimatumului german de a fixa un termen pentru încheierea tratatului de pace, existau
diferenţe esenţiale între gruparea liberală şi cea a conservatorilor-democraţi din guvern. În timp ce Take Ionescu
propune denunţarea armistiţiului de la Focşani, retragerea regelui, a guvernului şi a Parlamentului în Rusia, iar
armata să rămână pentru a rezista Puterilor Centrale, Ion I. C. Brătianu preciza: „Conştiinţa mea nu-mi îngăduie
să dau ordin armatei să se bată, iar noi, regele şi guvernul să fugim”. În cazul rezistenţei, Take Ionescu trebuia să
formeze singur guvernul (C. Kiriţescu, op. cit., vol. III, p. 408-409). În Consiliul de Coroană de la 26 ianuarie/8
februarie 1918, regele declară că nu poate părăsi armata, de aceea va căuta formarea unui guvern în afara
partidelor politice. A doua zi s-a produs demisia guvernului, iar pe 28 ianuarie/10 februarie 1918, generalul Al.
Averesu primeşte sarcina formării unui nou guvern. Guvernul constituit în 29 ianuarie 1918 avea următoarea
componenţă: gen. Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri fără portofoliu şi interim la Afacerile
Externe; gen. Constantin Iancovescu, ministru de Război şi al Materialelor de război; gen. Ion Culger, ministrul
Lucrărilor Publice; Matei Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice; Constantin I. Argetoianu,
ministru de Justiţie; Fotin Enescu, ministru de Finanţe şi ad-interim la Agricultură şi Domenii; Constantin
Sărăţeanu, ministru de Interne; Ion Luca Niculescu, ministrul Industriei şi Comerţului (vezi Mircea Muşat, Ion
Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 354).
120
121
Ibidem, p. 147.
86
târziu, când „se arestează toţi românii de prin toate hotelurile şi de prin case particulare”122.
Uneori erau luaţi chiar de pe stradă, cum a fost cazul deputatului Stănculescu sau a
generalului Dragotescu123.
În vederea plecării în ţară a grupului de refugiaţi români, s-a ajuns la unele
aranjamente între RUMCEROD, pe de o parte, şi Comisia Parlamentară, pe de altă parte, prin
care parlamentarii semnau o declaraţie în care se afirma „că nu avem intenţia să alipim
Basarabia; 2) că am intrat acolo pentru paza depozitelor noastre; 3) că vom respecta
câştigurile revoluţiei, adică pe bolşevici etc.”124.
În timp ce la Iaşi erau trimişi parlamentarii „Grădişteanu, Iunian125, preşedintele
Rumcerodului şi mi se pare un francez”, în lipsa lor, consemnează Theodor Emandi, şi „pe
când noi toţi aşteptam rezultatul tratativelor, în mod tâlhăreşte se începe acea prigonire fără
nume contra noastră”126.
Temerea arestării s-a extins şi asupra autorului acestor memorii, aflat cu familia la
Odessa. „Sâmbătă 3 februarie percheziţie banditească la noi acasă, căutându-mă pentru
arestare”127. Nevoit, ca şi alţi români, să se mute dintr-un loc în altul, să doarmă în condiţii
improprii, deoarece exista „ştirea că în acea noapte (23 februarie 1918, n.n.) se va executa
decretul lui Muraviev, apărut în gazete pentru masacrarea tuturor ofiţerilor, burghezilor şi
cadeţilor”128. Faptul a şi fost demonstrat de cruda realitate: „În noaptea aceea şi a doua zi
marţi dimineaţa se fac din nou arestări şi se urmăresc românii cu furie”129.
Situaţia devenise dramatică, domnea peste tot haosul şi debandada, provocate de
bandele bolşevice ce stăpâneau oraşul. „În timpul acesta de domnie a libertăţii prădăciunile,
jafurile şi omorurile se ţin lanţ. În ziua mare automobile încărcate cu bolşevici înarmaţi se
opreau la magazine sau la case particulare şi încărcau tot ce puteau. Nici o autoritate nu mai
exista, iar Rumcerodul lor era un adevărat caraghioslâc. Lumea se baricada în case cu bare
de fier şi cu scânduri bătute în uşi şi în fereştri. Aşa a debutat în lume domnia
socialismului ?!”130
O altă măsură represivă se referea la ordinul primit ca toţi românii să-şi înscrie
adresele, altfel urmau să fie trimişi la tribunalul revoluţionar. „După lungi consilii – comentează
Emandi – ne-am hotărât să ne declarăm adresa de la sanatoriu […]”131. În scurt timp, nici
această locaţie nu a mai devenit sigură: „18 februarie, când ne aşteptam mai puţin, Belaiev
vine şi ne spune că are informaţii precise că s-au emis de Rumcerod 5 mandate de arestare
pentru 5 români din sanatoriu şi că ne îndeamnă să fugim. Ne propune un automobil cu 4
mateloţi şi cu autorizaţia Rumcerodului care să ne ducă la Chişinău 4 persoane 25000 Ruble.
Chemăm pe Ghica, ne consultăm şi decidem că e prea riscant şi nu primim această
combinaţie […]”132.
Noile arestări în rândul românilor l-au determinat pe Emandi să părăsească sanatoriul.
„Mergem ca fugarii pe lângă ziduri în temerea noastră a nu fi surprinşi”. Şi adaugă
122
Ibidem, p. 149.
123
Ibidem.
124
Ibidem, p. 210.
125
Grigore Iunian (1882-1939), om politic român, a îndeplinit funcţii în diferite partide politice: P.N.L.
(ministru), P.N.Ţ. (vicepreşedinte, 1932), Partidul Radical Ţărănesc, care, în 1933, va fuziona cu Partidul
Ţărănesc Democrat al lui Constantin Stere.
126
127
Ibidem, p. 148.
128
Muraviev era, probabil, şeful organizaţiei bolşevicilor din Odessa (ibidem, p. 149).
129
Ibidem.
130
Ibidem, p. 216.
131
Ibidem.
132
Ibidem, p. 217.
87
dezorientarea în care se aflau: „Drept vorbind nu ştiam încotro să apucăm”133. Cu multă
greutate a găsit un adăpost provizoriu, dar temerea arestării continua să existe.
Armata germană se afla la porţile Odessei, mărind panica şi deruta populaţiei. Spirit
lucid şi analitic, Theodor Emandi conchide: „Adepţii libertăţii văzând că se apropie armate şi
cum nici ei nu prea ştiau cine anume vine contra lor, se năpusteau contra românilor pe care
îi arestau şi îi martirizau neomeneşte.”134
Din presa bolşevică şi pe alte căi, parlamentarii români au aflat, la sfârşitul lunii
februarie 1918, că „guvernul Averescu a admis toate condiţiile Înaltului Colegiu (aşa se
numea autoritatea lui Racovski) şi că pacea făcându-se, românii vor fi eliberaţi”135.
Dar calvarul a continuat. Teama de arestări, incertitudinea pentru propria viaţă şi
avutul agonisit, zvonurile false, manipularea, creau o stare de maximă tensiune în sufletele
populaţiei civile. Fugarii noştri nu îndrăzneau să părăsească adăposturile clandestine. „Am stat
toată ziua ascuns acolo, evitând a trece în odăile noastre de teamă de a nu fi surprinşi acolo
de bandiţi”136. Emandi surprinde momentul retragerii precipitate a trupelor bolşevice din
Odessa: „Camioane încărcate cu bagaje şi cu fel de fel de mărfuri treceau în mare viteză
către port. Acolo era o activitate extraordinară, toate vasele ce se aflau în port, ruse sau
străine, erau ocupate banditeşte de bolşevici şi se găseau sub presiune”137. Emandi cataloga
această acţiune drept jaf la drumul mare: „Bolşevicii laşi şi fricoşi au spălat putina, încărcând
43 vase cu tot ce au putut prăda din oraş.”138
Pe 28 februarie, oraşul a intrat sub autoritate militară germană. Plin de sarcasm,
Theodor Emandi adaugă: „Derâderea soartei ?! Fugeam în pribegie de un an şi jumătate ca
să nu ne prindă nemţii şi aveam o bucurie nebună că sosesc în Odessa. 139
După bucuria de a scăpa de presiunea autorităţilor bolşevice din ultimele săptămâni şi
revenirea oraşului la normalitate, politicianul român discerne obiectiv măsurile noii
administraţii militare germane: „Nemţii aveau mare nevoie de vagoane pentru ca să
transporte ce găseau prin Rusia. Adevărul era că armata de ocupaţie compusă din austrieci
era foarte slabă. Puţini ca număr, prost îmbrăcaţi de-ţi făcea o detestabilă impresie şi prost
conduşi. În loc ca imediat după intrarea lor în oraş să meargă din casă în casă şi să ia
armele tuturor locuitorilor, ei au neglijat aceasta, mulţumindu-se a ordona oprirea focurilor
pe stradă. Au ucis vreo câţiva care trăgeau pe stradă. În virtutea libertăţii, fiecare îşi
permitea să sloboadă arme pe stradă, să tulbure ordinea şi liniştea locuitorilor, ba adesea
să-i şi lovească. Prin ordonanţa nemţească şi prin execuţia ei imediată, starea aceasta a
încetat îndată şi n-am mai auzit focuri prin oraş. Când comandatura a cerut lucrătorilor să le
predea armele, ei au răspuns că nu le dau. De aici adesea conflicte care începeau să ne
neliniştească cu atât mai mult că se zvonea că la Cherson şi Nicolaiev nemţii fuseseră
alungaţi şi bolşevicii reluaseră aceste 2 oraşe”140.
Partea pozitivă, după încheierea păcii separate de la Brest-Litovsk (18 februarie/3
martie 1918) între Rusia bolşevică şi Germania, şi prelungirea armistiţiului de la Focşani cu
România141, a fost permisiunea refugiaţilor români de a se reîntoarce în ţară. Cu un real talent
133
Ibidem.
134
Ibidem, p. 219.
135
Ibidem.
136
Ibidem, p. 221.
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem, p. 222.
140
Ibidem, p. 222-223.
141
În seara zilei de 18 februarie/3 martie 1918, gen. Alexandru Averescu înştiinţează Puterile Centrale despre
acceptarea condiţiilor ca bază a negocierilor de pace. La 20 februarie/5 martie 1918, două delegaţii luau legătura
cu Puterile Centrale: una la Focşani, care a semnat prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului, şi una la Buftea, în
frunte cu Constantin Argetoianu, care a semnat preliminariile de pace. Documentele semnate aveau importanţa
88
descriptiv, Theodor Emandi relata aventura plecării de la Odessa şi revenirea în ţară, pe durata
zilelor de 12-17 martie 1918. Odiseea a început la 12 martie, cu trăsurile (100 ruble trăsura),
timp de câteva ceasuri până la Ovidiopol. Popasul într-un sat de nemţi, la o dugheană, ţinută
de un grec, l-a surprins prin abundenţa mărfurilor, deşi era „în al 4-lea an al războiului”: „ceai,
cafea cu lapte, cârnaţi, jambon, slănină, chiar tărie de tot felul, brânzeturi, pâine şi măsline”.
De la Ovidiopol a urmat trecerea pe bărci mari cu pânze, unde şi-au depozitat şi bagajele „pe
malul lacului ce formează Nistrul la intrarea în Marea Neagră”, la Akerman. Cum specula
era în floare pe timp de război şi plecarea iminentă, au fost nevoiţi să plătească un preţ „acolo
enorm, în loc de 10-15 R/uble/ şi mai puţin pentru o barcă, am plătit-o 75 R/uble/”142.
Interesantă este şi prezentarea oraşului Akerman/Cetatea Albă. Localitatea „care
numără vreo 40.000 locuitori are un aspect oriental; case mici proaste, câteva clădiri mai
răsărite”143. Prezenţa sentinelei române „la picioarele zidurilor Cetăţii Albe unde plăieşii lui
Ştefan cel Mare au dat de atâtea ori piept cu barbarii năvălitori” i-a creat un sentiment de
mare bucurie. În scurtul timp al staţionării în acest oraş „vestit pentru vinuri bune”,
politicianul a constatat că: „Ofiţerii şi soldaţii noştri umplu străzile şi grădinile împreună cu
cei câţiva ofiţeri ruşi care probabil au rămas printre ai noştri de teama evenimentelor din
Rusia”. Din cauza surplusului de trupe, călătorii noştri au avut parte de condiţii proaste de
cazare: „Am stat la un hotel-crâşmă foarte prost; pretutindeni era ocupat”144.
Călătoria a continuat din gara Akerman, în vagoane de marfă, „cu toţii grămadă”,
până la Besarbeţ, unde au schimbat trenul. Unii mergeau către Bender, alţii către Reni-Galaţi.
Prin amabilitatea comandantului gării, „fiul negustorului Găret” din Bârlad, pasagerii noştri
au obţinut un vagon la clasa a III-a unde, după instalare, au luat masa de seară şi s-au culcat.
După câteva ceasuri, în plină noapte friguroasă şi umedă din cauza zăpezii căzute, au ajuns la
Bender. Au urmat alte intervenţii, pentru obţinerea unui vagon la clasa a II-a, unde şi-au
instalat toate bagajele şi, extenuaţi de oboseală şi de plictiseală, au adormit. „Dormim cum
putem şi a 2-a zi pe la 8 ore avem mulţumirea să vedem fâlfâind steagul românesc pe gara
din Chişinău. Seara în sfârşit ajungem în Iaşi, unde abia luăm cunoştinţă completă de
evenimentele ce s-au desfăşurat în lipsa noastră”145.
THE COMMENTS OF A PARLIAMENTARIAN FROM TUTOVA

IN TIMES OF WAR (1916 - 1918)
Theodor Emandi (1868-1942), well known magistrate, politician (mayor of Bârlad, prefect of
Tutova, senator), illustrious diplomat (representing Romania at Belgrade and Prague), proved to be
also an author of memoirs in times of war (1917-1919).
His memoirs were written during his refugee at Odessa (July 1917-March 1918) and present
two capital aspects: the activity of the Parliament and the Liberal Government led by Ion. I. C.
Brătianu, accused of not handling properly the internal and military politics during the Romania’s
involvement in the First World War. He condemns the signing of the Truce at Focşani with The
Central Powers (November/ December 1917) and also the signing of the separate Peace with Germany
by the Conservative Government led by Alexandru Marghiloman.
temporizării încheierii păcii. Guvernul Alexandru Averescu demisionează şi, la 5/18 martie 1918, este numit
guvernul prezidat de filogermanul Alexandru Marghiloman (Ion G. Duca, op. cit., p. 71-74). La 7 martie, noul
prim-ministru remite o notă pentru dizolvarea Parlamentului (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III,
Bucureşti, 1927, p. 395-396).
142
C. Mâţă, op. cit., p. 222-223.
143
Ibidem, p. 224.
144
Ibidem.
145
Ibidem, p. 224-225.
89
On the other hand, Theodor Emandi makes an interesting analysis of the situation in Russia,
following the fallout of the Russian Empire (February 1917) and the victory of the Bolsheviks led by
V. I. Lenin, after the coup d’etat (October 25th /November 7th 1917). Generalized anarchy had taken
over the city of Odessa, where many Romanian citizens and authorities had taken refuge. Among
them, Theodor Emandi.
Beyond normal subjectivity in the description of some Romanian realities, the memoirs of
Theodor Emandi incite to curiosity regarding the atmosphere described in the old capital of Moldavia,
Iaşi; which had become the capital of the Romanian ressistance between 1917-1919, the chaos and
violence in Odessa during the “revolutionary years”, the hopes and deceptions associated with his
native Bârlad and his estate at Iveşti-Tutova.
90
BÂRLADUL ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.
MĂRTURII DOCUMENTARE
Marcel PROCA
Keywords: military base, political influence, The Great Romanian General Quarter, the
French Military Mission, the Great Royal Quarter, military command, overpopulated town,
accommodation, lack of food, various diseases and epidemics, documentary notes.
Participării României la Primul Război Mondial i-a fost consacrat un volum

impresionant de studii istoriografice care au vizat cu precădere prezentarea unor aspecte de
istorie militară, economică, socială, sanitară sau de istoria relaţiilor internaţionale1, avându-se
mai puţin în vedere reconstituirea unor aspecte de istorie cotidiană a războiului şi a societăţii
civile2.
Este indiscutabilă utilitatea parcurgerii unor culegeri de documente3 şi lucrări, precum
cele întocmite de locotenent-colonel Al. Ioaniţiu4, medicul general de divizie dr. I. N.
Antoniu5, general G. A. Dabija6, Constantin Kiriţescu7, Ion Cupşa8, colonel dr. Gheorghe
Romanescu, colonel dr. Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, colonel dr. Victor Atanasiu,
căpitan Vladimir Zodian, Dumitru Preda, Vasile Netea, colonel dr. Vasile Alexandrescu,
colonel dr. Vasile Mocanu, locotenent-colonel Costică Prodan, colonel dr. Gheorghe Tudor,
Anastasie Iordache, Mircea Iosa9, colonel Ion Giurcă10, Petre Otu11, general locotenent (r) dr.

Profesor.
1
Dumitru Preda, România şi Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie 1916-1917,
Institutul European, Iaşi, 1998; Constantin I. Stan, Aliaţi şi adversari. Relaţiile româno–ruse 1916-1920, Editura
Paideea, Bucureşti, 2006; Ion Agrigoroaiei, România în relaţiile internaţionale, 1916-1918, Casa Editorială
Demiurg Plus, Iaşi, 2008.
2
Ion Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918, Editura Anteros, Iaşi, 1998; Marcel Proca, Bârladul şi Marele
Război, Editura Sfera, Bârlad, 2017; N. A. Bogdan, Iaşi. Leagăn al Unirii Neamului Românesc. 1916 - 1918.
Reminiscenţe şi însemnări, ediţe îngrijită de Liviu Papuc şi Olga Iordache, Editura Convorbiri literare-Timpul,
Iaşi, 2018.
3
Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994; Marele
Cartier General al Armatei României. Documente 1916-1920, coordonator: general de corp de armată Dumitru
Cioflină, responsabil de volum lt. col. Eftimie Ardeleanu, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996; Mărăşti,
Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Editura Militară, Bucureşti, 1997.
4
Lt. colonel Alexandru Ioaniţiu, Războiul României (1916-1918), vol. II, Tipografia Geniului, Bucureşti, 1929.
5
Medic general de divizie dr. I. N. Antoniu, Organizarea şi funcţionarea serviciului sanitar militar, Tipografia
Marelui Stat Major, Bucureşti, 1922.
6
General G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. I-IV, Tipografia „Lupta” N.
Stroilă, Bucureşti, 1936.
7
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, ediţie îngrijită de Mircea N. Popa
şi Lucia Popa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
8
Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916, 1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967.
9
Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, ş.a, România în Primul Război Mondial, Editura Militară,
Bucureşti, 1979; Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel
Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. I-II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Istoria
militară a poporului român, vol. V, Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de
stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în anii Primului Război Mondial, coord. acad. Ştefan
91
Traian Dafinescu, colonel Ioan Boaţă12, general-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei
A. Obrogeanu13, Călin Marinescu14, Marin Ghinoiu şi Adrian Stroea15 care ne pot ajuta să
reconstituim aspecte privind organizarea trupelor şi a operaţiunilor militare desfăşurate pe
frontul românesc. Nu mai puţin utilă este memorialistica epocii 16 ce tratează atât elemente
legate de viaţa de pe front, din spatele acestuia cât şi a resorturilor politice17.
Referitor la participarea bârlădenilor la prima conflagraţie mondială, lucrări de
referinţă sunt: contribuţiile semnate de cunoscuta autoare Oltea Răşcanu-Gramaticu18,
istoricul militar C. Chiper19, V. Costan20, Gh. Clapa21, Gh. Georgescu22, Felicia Negre23, E.
Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
România în anii Primului Război Mondial, vol. I-II, Editura Militară, Bucureşti, 1987; Istoria Românilor,
Academia Română, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918). Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, coordonatori ai colectivului de elaborare: acad. Dan Berindei, acad. Gheorghe Platon, prof. univ.
Gheorghe Cliveti, prof. univ. Gheorghe Iacob, Editura Enciclopedică, București, 2015.
10
Col. dr. Ion Giurcă, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1999; Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi
atribuţii funcţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2012; Ion Giurcă, Armata română de la Bucureşti la Mărăşeşti
1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
11
Pete Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008; idem, Mareşalul
Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2016.
12
General locotenent (r) dr. Traian Dafinescu, colonel Ioan Boaţă, Istoria serviciilor logistice ale armatei
române, Editura Militară, Bucureşti, 1990.
13
General-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei A. Obrogeanu, Intendenţa armatei române de-a lungul
timpurilor, Bucureşti, f.e., 1992.
14
Călin Marinescu, Istoricul poştei militare române 1859-2000, Editura Merido, Bucureşti, 2000; idem, Cenzura
poştală militară în România 1914-1940, Editura Merido, Bucureşti, 2004.
15
Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Generalul Constantin Christescu. Seniorul artileriei române moderne, Editura
Militară, Bucureşti, 2016.
16
Iorgu Iordan, Memorii, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976; Constantin Argetoianu, Pentru cei de
mâine: Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a (1916 -1917), ediţie şi indice adnotat de Stelian
Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; General V. Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, ediţie de
Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, Editura Militară, Bucureşti, 1989; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din
război: 1916-1918 (războiul nostru), vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1992; Carol II. Între datorie şi pasiune.
Însemnări zilnice, Vol. I (1904-1939), ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura
Silex, Bucureşti, 1995; Toma Dumitrescu, Războiul naţional (1916), ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi
indice de Petre Otu şi Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999; C. I. Stan,
Generalul Traian Moşoiu, ostaşul şi omul politic (1868-1932), Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 2003;
Elena Negrescu, Jurnal de război. 1916-1918, ediţie de Neculai Moghior, Editura „Detectiv”, Bucureşti, 2006;
Arabela Yarka, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918, Editura Compania, Bucureşti, 2010; Zoe
Cămărăşescu, Amintiri, ediţia a 2-a, Editura Ponte, Constanţa, 2011; Viorel Cosma, Jurnal de război (1916-
1919). CPT. Dr. Constantin Cosma, Editura Magic Print, Oneşti, 2013; Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica
amintirilor. Sub patru regi, ediţia a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2014; Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui
diplomat de altădată în România, 1916-1920. Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de
Mihai Dim. Sturdza, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016; Ioan R. Marinescu,
Irina Nelson, Note de război, Editura Junimea, Iaşi, 2016; Marian Moşneagu (ed.), General Gheorghe Garoescu,
Jurnal de front, vise de iubire 14 august 1916-28 septembrie 1918, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
17
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Editura Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981; idem, Memorii, vol. III,
Războiul (1916-1917), partea I (1916-1917), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
18
Oltea Răşcanu-Gramaticu, Personalităţi bârlădene. Dicţionar, Editura Pim, Iaşi, 2012; Bârladul şi gloria
militară, Editura Pim, Iaşi, 2013, p. 320-351; idem, Bârlădeni în Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-
1918), în „Acta Musei Tutovensis”, tom IX-X, 2014, p. 271-279; idem, Istoria Bârladului, vol. II, Editura Pim,
Iaşi, 2015, p. 182-221; idem, Bârlădeni şi tutoveni în Războiul de Întregire a Neamului (1916-1919), în Război
pentru țară, Editura Pim, Iaşi, 2018, p. 153-158.
19
Constantin Chiper, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001; C. Chiper, Cronica
militară a judeţului Vaslui, Editura PIM, Iaşi, 2012; colonel (rtg.) Constantin Chiper, magistrat pensionar
Nicolae Mihai, maior (rtg.) Mircea Fitcal, Omagiu eroilor judeţului Vaslui, Editura Sfera, Bârlad, 2016.
20
Col. V. Costan, Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss.
92
Nicola24, N. Mastacan25, Nicolae Mitulescu26, M. Iosefina Negrescu-Teianu27, M. Olteanu, C.
Savopol28, R. Ş. Palade29, M. Tacu30, Constantin Ucrain31, etc. Din memorialistica primului
război mondial în care sunt cuprinse referiri şi la situaţia din oraş putem aminti în primul rând
Jurnalul32 şi memoriile33 reginei Maria, lucrarea Memorii şi corespondenţă34 a generalului
Henri Berthelot, memoriile lui A. A. Mossolov35 – ministrul plenipotenţiar al Imperiului
ţarist, ale ofiţerului francez Marcel Fontaine36, ale militarului şi istoricului Radu R. Rosetti37,
ale şefului serviciului P.T.T. al monarhului – Eugeniu Buchman38 şi cele ale omului politic I.
G. Duca39.
În conturarea unei imagini cât mai complete pot fi utile şi amintirile diferitelor
personalităţi ce au locuit, staţionat temporar ori tranzitat Bârladul în perioada amintită,
inserate în diferite lucrări. Putem aminti în acest sens pe cele scrise de: generalul R.
Scărişoreanu40, Pamfil Şeicaru41, Nichifor Crainic42, Vasile Bianu43, J. D. Scale44, Yvonne
21
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, în Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneu (în
continuare, B.O.A.), vol. I, București, 1980, p. 131-138.
22
Gh. Georgescu, Gălăţenii şi bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, Galaţi, 1924.
23
Felicia şi Valentin Negre, Din letopiseţul granitic al Mausoleului de la Mărăşeşti, în B.O.A., vol. III, 1984, p.
196-203.
24
E. Nicola, Un glorios regiment bârlădean: 12 Infanterie „Cantemir”, în B.O.A., p. 208-216.
25
N. Mastacan, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Itinerar epopeic, Contribuţia unor fii ai Bârladului, în B.O.A., p. 177-
184.
26
Nicolae Mitulescu, Ei au luptat pentru patrie. Figuri de veterani bârlădeni, vol. I-II, Editura Sfera, Bârlad, 2002.
27
Negrescu-Teianu, M. Iosefina, Icarii bârlădeni între primul şi al doilea război mondial, în B.O.A., p. 248-253.
28
M. Olteanu, C. Savopol, Şarja morţii. Suprema jertfă a Regimentului 2 Roşiori (Prunaru – 15 noiembrie
1916), în B.O.A, p. 185-191.
29
R. Ş. Palade, Emil Gh. Palade, participant la Primul Război Mondial – corespondenţă de război, în B.O.A., p.
217-222.
30
M. Tacu, Pe aici nu se trece! Moartea eroică a a lt. Corneliu Popeea în bătălia de la Cireşoaia-Oituz, în
B.O.A., p. 204-205.
31
General de brigadă (r), dr., Constantin Ucrain, Bârlad. Personalităţi militare, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 2005.
32
Maria, Regina României, Jurnal de război (1916-1917), vol. I, ediţie îngrijită şi prefaţată de Lucian Boia,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
33
Idem, Povestea vieţii mele, vol. III, Tipo Moldova, Iaşi, 2012.
34
General Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, ediţie de Glenn E. Torrey, traducere de Mona
Iosif, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
35
A. A. Mossolov, Misiunea mea în România. Curtea Imperială a Rusiei şi Curtea Regală a României în timpul
războiului (Memorii). Ediţie pregătită pentru tipar, prefaţată şi adnotată de Marin C. Stănescu, Casa de editură
Silex, Bucureşti, 1997.
36
Marcel Fontaine, Jurnal de front. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918, introducere de Daniel
Cain; traducere din franceză şi postfaţă de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
37
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Maria
Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti, 1997.
38
Eugeniu A. Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României 1898-1940, ediţie de Cristian Scarlat,
Editura Sigma, Bucureşti, 2006.
39
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Editura Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981; idem, Memorii, vol. III,
Războiul (1916-1917), partea I (1916-1917), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
40
General R. Scărişoreanu, Fragmente din războiul 1916-1918. Istorisiri documentare, ediţia a II-a, Tiparul
Cavaleriei, 1934, p. 136-137.
41
Pamfil Şeicaru, Acum 40 de ani. Academia Bârlădeană (1916) (1), în „Academia Bârlădeană”, Anul XXX, 4
(57), Trim. IV, 2014, p. 6-8; vezi şi Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. I, Figuri din lumea literară, ediţie
îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002, p. 527-547.
42
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii (I), Ediţie Nedic Lemnaru, Casa Editorială „Gândirea”,
Bucureşti, 1991.
43
Vasile Bianu, Însemnări din răsboiul României Mari, vol. I: De la mobilizare până la Pacea din Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926.
93
Blondel45, Maria Cantacuzino-Enescu46 şi Matila Ghyka47. Un alt segment îl reprezintă cel al
lucrărilor şi articolelor ce au ca subiect personalităţi politice48, militare49 ori culturale50
(membri ai Academiei Bârlădene ori apropiaţi acesteia) ce s-au aflat în Moldova în perioada
grea a refugiului.
Mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin interesantă este cartea cu caracter memorialistic
Din anii de durere. Pagini trăite51, aparţinând fiicei lui Nicu Gane, Elena Emandi, soţia
fostului primar al Bârladului, Theodor Emandi, ce descrie situaţia din oraşele moldave în
perioada la care ne referim. Şi romanul lui Mihail Sadoveanu Strada Lăpuşneanu surprinde
atmosfera din oraş, în condiţiile în care autorul a fost, el însuşi, detaşat la Marele Cartier
General, în decembrie 1916.
Pentru o scurtă perioadă de timp, noiembrie 1916-martie 1917, oraşul a avut o
importanţă mai mare decât mărimea sa (centru militar şi factor de influenţă politic),
constituind o adevărată capitală militară a României neocupate de inamic. Aici au activat nu
numai Marele Cartier General al Armatei Române, ci şi Marele Cartier Regal (la Zorleni, în
proximitatea Bârladului), Misiunea Militară Franceză, condusă de cunoscutul general Henri
Berthelot,52 precum şi cea rusă53.
44
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, p. 134-135; http://www.
historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haosul-stapanea-tot-frontul-romanesc-primul-razboi.
45
Yvonne Blondel, Jurnal de război. 1916-1917. Frontul de sud al României, Institutul Cultural Român,
Bucureşti, 2005.
46
Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia a 2-a, traducere din
limba franceză de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti, 2005.
47
Matila Ghyka, Curcubeie, prefaţă de Patrick Leigh Fermor, traducere de Georgeta Filitti, Editura Polirom, Iaşi,
2014.
48
Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1991; Hannah
Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României, Editura Lider, Bucureşti, 2003; Lilly Marcou, Carol
al II-lea al României. Regele trădat, prefaţă de Acad. Dan Berindei, traducere şi note de Elena Zamfirescu,
Editura Corint, Bucureşti, 2015; acad. Paul Cernovodeanu, Ferdinand I cel Leal, regele tuturor românilor,
Editura Andreas Print, Bucureşti, 2016; Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016; Ion
Bulei, Regina Maria. Puterea amintirii, Meteor Publishing, Bucureşti, 2016; idem, „Bunul nostru rege:
Ferdinand”, Meteor Publishing, Bucureşti, 2017; Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-
1927), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Paideea, Bucureşti, 2017.
49
Constantin I. Stan, Generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideea, Bucureşti, 2008; Dan Botez,
Constantin Prezan. Mareşalul datoriei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014.
50
Mihail Diaconescu, Gib. I. Mihăescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1973; Mircea Coloşenco, Ion Barbu-Dan
Barbilian. Biografie documentară (1864-1925), Editura Minerva, Bucureşti, 1989; Gheorghe Postelnicu, Viaţa şi
opera lui Vasile Voiculescu, Editura Euro Press, Bucureşti, 2012.
51
Elena Th. Emandi, Din anii de durere. Pagini trăite, Bârlad, 1919.
52
Henri Mathias Berthelot (7 decembrie 1861, Feurs-28 ianuarie 1931, Paris), general francez. A absolvit şcoala
Militară St. Cyr (1883), după care a activat în Algeria. Din 1907, şi-a desfăşurat activitatea în Statul Major
General, subşef al Marelui Stat Major (1913-1914), comandantul trupelor de rezervă din regiunea Sissons (1914-
1915), al Diviziei 53 Infanterie rezervă (1915), al Corpului 32 Armată (1915-1916). Din 22 septembrie 1916, a
fost numit şeful Misiunii Militare Franceze în România, până la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA (5
iulie 1918) şi a fost numit la comanda Armatei 5 (7 octombrie 1918). În România a ajuns la 3/16 octombrie şi a
deţinut şi calitatea de consilier militar al regelui Ferdinand. A fost apreciat de soldații români, care l-au poreclit
cu simpatie „Taica Burtălău”. Pentru detalii privind viaţa şi activitatea sa, se pot consulta: Constantin Kiriţescu,
op. cit., vol. II, p. 20-21; Valeriu Florin Dobrinescu, Misiunea Berthelot în documente militare inedite, în
„Muzeul Naţional”, X, 1998, p. 121-124; Vasile Popa, Misiuni militare străine la Marele Cartier General
român, în revista „Document”, anul VII, nr. 4, 2004; Gheorghe I. Florescu, Generalul Henri M. Berthelot între
Franţa şi România (1916-1918), I, în „Zargidava”. Revistă de istorie, nr. 6/2007, p. 72-97; Constantin I. Stan,
Generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideea, Bucureşti, 2008; Eugenia Crişan, Generalul francez
Berthelot şi România, în „Conferinţele Bibliotecii ASTRA”, Nr. 88/2010; Ion Giurcă, Generalul Henri Berthelot
– 150 de ani de la naştere, în „Gândirea Militară Românească”, Nr. 6/2011, p. 150-157; „Historia special”, an.
VI, nr. 20, septembrie 2017.
53
Condusă de generalul Mihail Aleksandrovici Beliaeff (Beleaev), 1863-1918. Din 28 septembrie 1916 a fost
reprezentant al Înaltului Comandament Rus (Stavka) pe lângă Marele Cartier General român, ca o contrapondere
94
În aceste condiţii, la Bârlad a funcţionat Comandamentul Frontului Român54, regele
având nominal comanda supremă pe frontul românesc, iar generalul rus Vladimir V.
Zaharov,55 îndeplinind funcţia de şef de Stat Major al lui Ferdinand I56 pentru trupele ruseşti.
De asemenea, şi-au desfăşurat activitatea în urbe: comandamentul Armatei I Române57,
cartierul general al Armatei IV ruse58, spitale de campanie59, şcoli militare de specialitate60,
diferite servicii şi organisme, unităţi aflate în refacere, un lagăr de prizonieri61, un aerodrom
militar, depozitele de subzistenţă ale Armatei I Române62 etc.
Tot la Bârlad a funcţionat şi Cartierul General al armatei ruse de pe frontul din
România, după cum nota, nemulţumită, regina Maria în jurnalul său de război: „sunt în
continuare de părere că aşezarea Cartierului General românesc şi a celui rus într-un oraş
deja prea plin nu a făcut decât să ne îngreuneze situaţia” (s. ns.).63
Această situaţie a determinat un grad ridicat de supraaglomerare, pe care îl putem
deduce şi dintr-un inedit raport al maiorului Constantin Petrovicescu64 către comandatul
Marelui Cartier General, datat 9 decembrie 1916, în care se precizează că „din cauza marelui
număr de ofiţeri sosiţi în garnizoană65, precum şi a refugiaţilor din alte părţi, capacitatea de
cantonament a oraşului Bârlad a fost redusă cu totul, aşa că, în prezent, nu se mai poate
pentru generalul Berthelot. În perioada ianuarie-februarie 1917, a fost ultimul ministru de război al Rusiei
imperiale. Executat de bolşevici.
54
Glenn E.Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2014, p. 174.
55
Întâlnim diferite grafii, des utilizată fiind şi cea de Saharov. Vladimir Victorovici Zaharov, general de
cavalerie rus, din 12 octombrie 1916 aflat la conducerea trupelor aliate din Dobrogea (Armata de Dunăre). Din
luna decembrie 1916, a exercitat comanda trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, fiind în această calitate
adjunctul comandantului Frontului româno-rus – regele Ferdinand I. Din mai 1917, adjunct al regelui devine
generalul Dimitrie Grigorovici Şcerbacev, după un scurt interimat al generalului Leciţki.
56
În exercitarea atribuţiilor sale, suveranul era ajutat de un Stat Major rus şi unul român. Pentru realizarea
unităţii de acţiune, problemă esenţială într-un război de coaliţie, planurile de operaţii, organizarea
aprovizionărilor şi a serviciilor erau asigurate de Marele Cartier General rus. Ordinele şi dispoziţiile pe această
direcţie erau transmise Marelui General român, care avea obligaţia să le materializeze, aducând apoi la
cunoştinţă partenerului rus. Din această reglementare reiese subordonarea Marelui Cartier General român faţă de
cel rus şi, implicit, poziţia de inferioritate a regelui Ferdinand, mai ales că şeful de Stat Major al Frontului
Român, care era şeful Marelui Cartier General rus, avea dreptul să dea ordine în numele comandantului suprem.
Petre Otu, 150 de ani de la naşterea mareşalului Constantin Prezan, în revista „Document”, Anul XIV, nr. 1
(51), 2011, p. 14.
57
Comandată de generalul de brigadă Dumitru Stratilescu (13/26 noiembrie 1916-19 decembrie 1916/1 ianuarie
1917).
58
Condusă de generalul Alexandr Franţevici Ragoza. Acest general a fost sursa unor conflicte de comandament
cu Marele Cartier General rusesc. http://www.historia.ro/exclusiv_web/ general/articol/batalia-marasesti-unde-
nu-se-trece
59
La Bârlad şi în împrejurimi au funcţionat, pe toată perioada războiului, numeroase asemenea unităţi: Spitalul
de evacuare nr. 2, Spitalul de evacuare chirurgical nr. 9, Spitalul nr. 112, Spitalul nr. 471, Secţia protezelor
dentare Bârlad, Centrul spitalicesc din barăcile Bârlad (Spitalul de contagioşi nr. 1, o secţie de chirurgie şi triajul
local al Directoratului), Spitalul de campanie francez, Spitalul de convalescenţi – Zorleni (august 1916), Spitalul
nr. 6 şi al doamnei Cantacuzino-Tutova etc.
60
Şcoala de Cavalerie Bârlad. Unitatea trebuia să se mute încă din ianuarie 1917, dar, din cauza nerecepţionării
la timp a corespondenţei, executarea ordinului începe pe abia 17 februarie 1917. Arhivele Militare Române (în
continuare, A.M.R.), fond Marele Cartier General (în continuare, M.C.G.), dosar 759/1917, f. 291-292.
61
A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia Prizonieri, dosar 3/ 1916; SJAN Vaslui, Fond Serviciul sanitar al
oraşului Bârlad (1887-1951), dosar 7/1917. Lagărul de la Bârlad a funcţionat, din 1916, în „depozitele
Regimentului 2 Roşiori”. Dr. Bogdan Negoi, România şi lagărele de prizonieri în Primul Război Mondial,
Editura Tiparg, Craiova, 2011, p. 76-77.
62
A.M.R., Fond M.C.G. , dosar 233/1916, f. 18, 32; Armata I avea Depozite de subzistenţă la Bârlad, cu
sucursale la: Bereşti, Tecuci şi Lascăr-Catargiu. General-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei A.
Obrogeanu, op. cit., p. 139.
63
Maria, Regina României, Jurnal…, vol. I, p. 316.
64
A.M.R., Fond M.C.G., dosar 142/1916, f. 2.
65
Pentru întreaga componenţă a M.C.G. vezi Ibidem, dosar 449/1916, f. 618-625.
95
conta pe nici o locuinţă în care să se poată adăposti vreun ofiţer” şi pentru remedierea
situaţiei se propune să se „amenajeze în spitalul aflat la Şcoala profesională de fete (care ar
trebui evacuat) mai multe camere în care să se poată cartirui ofiţerii ce ar sosi aici înainte” şi
„să se menţină în gara locală (pentru necesităţi de cazare, n. ns.) trenul Marelui Cartier
General”.66
Problema era complicată şi de faptul că multe cadre din structurile militare erau
însoţite de familie, iar în cazul multora poziţia le permitea să emită pretenţii în privinţa
condiţiilor de cazare. Într-o situaţie cu membrii acestei instituţii, realizată în toamna anului
1917, la Iaşi, la un număr de 373 de cadre, cu tot cu membrii misiunilor străine 67, se adăugau
alţi 230 de membri ai familiilor acestora68. Printre personalităţile marcante ale supremei
instituţii de comandă românească, îi regăsim cazaţi, în decembrie 1916, la Bârlad, pe: gen.
Dumitru Iliescu69 la cetăţeanul Th. Ioan70, gen. Constantin Prezan pe Strada Regală (Casa
Palade), gen. Constantin Christescu pe Bulevardul Pallade, col. Paul Angelescu pe Strada M.
Kogălniceanu (la dr. Cerchez), col. Ioan Răşcanu71 pe aceeaşi stradă etc.72
Bârladul, fiind situat la o distanţă mică de Mărăşeşti şi de linia frontului, a trăit din
greu proximitatea războiului. Urbea era înţesată de refugiaţi şi de numeroase efective militare
(româneşti şi ruseşti), cantonate în localitate şi în împrejurimi; iar populaţia era afectată de
necesitatea cazării soldaţilor, rechiziţii, lipsa alimentelor, speculă, frig, foamete şi diferite
boli. La acestea se adăugau suferinţele morale determinate de rănirea ori pierderea celor
apropiaţi în luptă.
Efortul a fost cu atât mai mare cu cât oraşul nu cunoscuse o dezvoltare edilitară
deosebită şi nu dispunea de un fond de locuinţe73 capabil să găzduiască un asemenea surplus
de populaţie. Bârladul nu era deloc pregătit pentru o asemenea situaţie, adăpostirea
instituţiilor şi a zecilor de mii de refugiaţi punând probleme deosebit de dificile. Lipsind
clădirile elegante şi încăpătoare ale Bucureştilor, găsirea spaţiilor dorite pentru comandamente
66
Ibidem, dosar 142/1916.
67
Misiunea Militară engleză avea în componenţa sa 16 grade superioare la care se adăugau 14 grade inferioare
(şoferi şi ordonanţe); cea italiană, 6 ofiţeri, 2 subofiţeri şi 5 soldaţi; rusă 6 ofiţeri şi 15 grade inferioare etc.
Ibidem, dosar 761/1917-1918, f. 114.
68
Ibidem, f. 159-166.
69
Dumitru Iliescu (1864-1940), general de brigadă. Sub-şef (şi conducător efectiv) al Marelui Cartier General
(25 octombrie-5 decembrie 1916). Era unul dintre apropiaţii lui Ionel Brătianu, pe care îl cunoscuse la Paris,
unde fuseseră colegi, între 1884 şi 1886, la Şcoala Politehnică. Ajuns preşedintele Consiliului de Miniştri în
1914, Brătianu l-a numit secretar general al Ministerului de Război, iar în 1916, şef al Marelui Cartier General,
numire serios criticată în epocă. Ionel Brătianu era acuzat că dorise să controleze sfera militară prin numirea unui
apropiat în această funcţie importantă, care nu se afirmase în mod deosebit până atunci. După înlăturarea din
funcţie a fost trimis în Franţa, ca reprezentant pe lângă Marele Cartier General Francez. Pentru mai multe date
despre viaţa şi activitatea sa, vezi Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Şefii Statului Major General
român (1899-2000), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 104-113.
70
Maiorul Toma Dumitrescu, şeful de cabinet al generalului Dumitru Iliescu, comandantul Marelui Cartier
General, notează succinct, la 24 noiembrie/7 decembrie: „Cartierul d-lui general Iliescu la Th. Ioan”. Toma
Dumitrescu, op. cit., p. 166.
71
Ioan Răşcanu (1878-1952), general şi om politic, primar al Bucureştiului. A luptat în Primul Război Mondial,
distingându-se la Mărăşeşti, unde a fost comandant de brigadă. A murit la închisoarea Sighet, în timpul
represiunii comuniste.
72
A.M.R., fond M.C.G., dosar 449/1916, f. 618.
73
Clădirile cu etaj au apărut, în special, la începutul secolului al XX-lea şi, în principal, în zona centrală a
oraşului, fiind net mai reduse numeric în raport cu cele cu un singur etaj. O statistică arată că, dacă în anul 1898,
existau 3926 de case; în anul 1912, erau 4009 clădiri locuite şi 257 nelocuite. Dintr-o altă statistică a clădirilor,
întocmită pe baza recensământului din 1912, rezultă că 1057 erau cu o singură încăpere, 1621 cu două încăperi şi
1057 cu trei. Din aceeaşi statistică rezultă că numărul de clădiri ce compuneau o locuinţă varia în funcţie de
starea socială, 2923 dispuneau de o singură clădire, 801 de două, 184 de trei, iar 101 de 4 sau chiar mai multe.
Mirela Proca, Marcel Proca, Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al
XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2011, p. 111.
96
militare, somităţi militare, politice ori culturale, cantonate, în refugiu sau în trecere, era foarte
grea, trebuind să fie înduplecaţi şi proprietarii clădirilor, unii fiind din protipendada locală.
Era mai uşor pentru cei care aveau cunoştinţe în zonă ori rude.
Astfel, Al. Vlahuţă a găsit la Bârlad ospitalitatea mai întâi la învăţătorul Ioan Balmuş
şi apoi în casa74 lui Eugeniu Bulbuc75, profesorul de educaţie muzicală de la Liceul
„Codreanu”, ce dispunea de o casă cu vie şi se afla aproape de locul unde locuia G.
Tutoveanu. Sufrageria a fost mobilată cu lucrurile aduse de la Dragosloveni şi picturile de
patrimoniu ale poetului.76 De la Dragosloveni plecase în refugiu, la 21 noiembrie 1916,
într-un „car cu boi, acoperit de coviltir şi dus de funie de un băieţaş. Şi aşa, carul înaintând
prin glod, printre convoiurile de băjenari nenorociţi – copii, femei şi moşnegi, istoviţi de
foame, de oboseală şi de groază – a ajuns, însoţit numai de tovarăşa sa devotată, doamna
Vlahuţă, în Focşani, de-acolo în Tecuci şi, în fine, în Bârlad (5 decembrie 1916), oraşul drag
al copilăriei lui, unde a poposit mai multă vreme printre prietenii care l-au îmbrăţişat cu
toată dragostea”.77 Rigurosul C. D. Zeletin menţionează că, sub acelaşi coviltir îşi adăpostise:
„alături de un sac de mălai, o putină de brânză şi douăzeci de covoare vechi româneşti,
comoara, 11 pânze semnate de N. Grigorescu”.78
Oraşul devenise astfel supraaglomerat de populaţia refugiată aici, inundat de o masă
amorfă de uniforme militare româneşti şi ruseşti79, la care mai apoi se vor adăuga şi cele
franceze80. Un oficial militar, în trecere prin oraş, rezuma atmosfera ce domnea atunci: „În
oraş şi pe străzi şi în localurile publice, ziua şi noaptea este o înghesuială de nedescris, în
care nu se văd decât numai uniforme militare române şi ruse […]
Strada principală care vine de la Tecuci şi duce spre Vaslui, în permanent este
străbătută de trupe române în dezordine, în grupe mici de oameni, cai şi trăsuri, ce se retrag
domol spre Vaslui, lipsiţi în bună parte de comanda şi conducerea celor mai mici grade
ofiţereşti […]. Persoane civile cu familiile lor, băjenari din Oltenia şi Muntenia, stau
ghemuiţi prin colţuri de stradă fără adăpost, iar alţii se grămădesc prin localurile publice pe
care nu le părăsesc zile întregi, în aşteptarea unei locuinţe […].
74
Casa familiei Bulbuc, aflată în Bârlad, pe Bulevardul Epureanu nr. 25, a fost declarată monument istoric şi
înscrisă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Vaslui, Cod LMI VS-II-m-B-06730, sub denumirea Casa
Bulbuc, azi Casa Boghiu şi Dumitraşcu. Pe aici au trecut, în calitate de oaspeţi ori invitaţi, numeroase
personalităţi şi oameni de cultură: Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Gheorghe
Ştefănescu, George Enescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Iorga, Victor Ion Popa, cântăreaţa de operă
Elvira Popescu, Clotilda Averescu, Tanţi Cutava, Donar Munteanu, Iosif Iser, George Tutoveanu, D. Munteanu-
Râmnic, Nicolae Crevedia etc. Acolo, în fiecare joi, se ţinea câte o şedinţă a cenaclului literar-cultural al
Academiei Bârlădene, în semn de veneraţie pentru marele poet. În acele zile zbuciumate, casa lui Eugeniu
Bulbuc şi Academia Bârlădeană au reprezentat pentru acesta, o adevărată oază de linişte şi reconfortare morală.
Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. 1, literele A-B,
1999, p. 369.
75
Profesor de muzică la Liceul „Gh. Roşca-Codreanu”, ulterior şi la Liceul de Fete „Iorgu Radu”, fondator
(împreună cu Clotilda Averescu, soţia viitorului mareşal Al. Averescu, cel care comandase, între 1898-1899,
Regimentul 4 Roşiori, aflat pe atunci în garnizoana Bârlad) şi conducător al Societăţii Corale Armonia, dirijor al
corului de la Biserica Domneasca. Ibidem; C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, ed. a 2-a,
Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, p. 541-542.
76
Printre acestea era un portret al tatălui său, Călugărul Nectarie Vlahuţă, pe care îl va dona muzeului din
localitate.
77
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană în focul înfăptuirii idealului de unitate naţională, în B.O.A., p. 423.
78
C. D. Zeletin, V. Voiculescu despre cei dintâi ani ai Academiei Bârlădene, în B.O.A., p. 550.
79
În acest sens este interesant un raport, din 12 decembrie 1916, al mr. Th. Florescu, comandantul Comenduirii
Pieţei Bârlad, către Marele Cartier General al Armatei: „… din cauza aglomeraţiei trupelor imperial ruseşti, atât
a celor care sunt în trecere, cât şi a celor ce staţionează în garnizoana Bârlad, îndeplinirea îndatoririlor
comenduirii pieţei acestei garnizoane a devenit foarte anevoiasă”. (A.M.R., fond M.C.G., dosar 497/1916, f. 28.)
80
Memorialista Elena Emandi menţionează că, în oraş, a fost o sărbătoare sosirea ofiţerilor francezi şi că fiecare
bârlădean „a ţinut să aibă unul în gazdă.” (Elena Th. Emandi, op. cit., p. 70.)
97
Şi pe când această admirabilă trupă suferă fără murmur greutăţile războiului în
localurile publice, înghesuiţi în cea mai scârboasă promiscuitate, se vedeau generali, colonei
şi o puzderie de ofiţeri de toate armele şi de toate gradele, lăsând impresia uitării datoriei ce
li se impunea, de a suporta deopotrivă cu soldatul rigorile situaţiei nenorocite pe care
războiul le crease”.81 La polul opus faţă de această prezentare a realităţii, generalul Henri
Berthelot scrie cumnatei că se află „într-un orăşel din Moldova, care este destul de cochet”.82
Stăm şi ne întrebăm de unde această diferenţă de percepţie. Cel mai probabil, ea provine din
zona cercurilor sociale diferite în care evoluau autorii acestor rânduri.
Locotenent-colonelul Radu R. Rosetti precizează, la rândul său, că „Bârladul era plin
de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a găsi un nou loc la adăpostul
primejdiei de glonţ şi de lipsa de confort a frontului”.83 Printre cei în cauză se numărau
Alexandru Bianu (fiul lui I. Bianu84) şi sublocotenentul Grigore N. Filipescu85 (fiul marelui
dispărut Nicolae Filipescu86) ce comanda aici o secţie de proiectoare.87
O prezentare a situaţiei din acea perioadă avem şi de la căpitanul englez J. D. Scale,
care ne descrie atmosfera ce domnea în cadrul armatei într-o lumină deloc pozitivă: „Oraşele
mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi
machiaţi, care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă
majoritatea absentează de la unităţile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi
soldaţii simpli dacă fac şi ei acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac
nimic. Cred că de curând a fost emis un ordin care cere tuturor soldaţilor şi ofiţerilor români
să se alăture unităţilor lor de îndată, anulând toate permisiile şi cerând tuturor gradelor care
au permisii medicale să se prezinte pentru examinare”88.
Pamfil Şeicaru89, ajuns în retragere cu resturile unităţii sale la Bârlad, face întristat o
trecere în revistă a aspectului actual al oraşului de care îşi aducea aminte cu drag: „Tot
81
General R. Scărişoreanu, op. cit., p. 136-137.
82
General Henri Berthelot, op. cit., p. 120.
83
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 164.
84
Ioan Bianu (1856-1935), filolog, profesor universitar la Bucureşti, editor de texte vechi româneşti, organizator
şi director al Bibliotecii Academiei Române, membru al Academiei Române (1902). Prieten al lui Radu Rosetti
şi, mai apoi, al fiului acestuia.
85
Grigore N. Filipescu (1886-1938), inginer, ziarist şi om politic. Fiul cel mare al omului politic Nicolae
Filipescu, a fost preşedintele Consiliului de Administraţie al Societăţii de Telefoane din România, în anii 1930-
1938, membru al Partidului Conservator până în 1916, al Partidului Conservator Democrat până în 1917, al
Partidului Muncii până în 1918, apoi al Ligii Poporului (Partidul Poporului), condusă de Al. Averescu, până în
1929; în 1929, înfiinţează Liga Vlad Ţepeş, redenumită, în 1932, Partidul Conservator; odată cu moartea sa, în
1938, dispare atât Partidul Conservator, cât şi ziarul „Epoca”, pe care îl patrona. În timpul Primului Război
Mondial, ajuns la Bacău, a jucat rolul de „eminenţă cenuşie” a comandantului Armatei a II-a. Petre Otu,
Mareşalul Alexandru Averescu…, p. 171. Despre el, Radu Rosetti remarca, nu tocmai laudativ, că: „Trimis
ulterior pe front, s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C. R. Sturdza şi spusele altora, comanda o unitate
de curăţitori stradă şi de W. C. Pe cât de curajos a fost tatăl său, pe atât de interesat şi fricos a fost el”. General
Radu R. Rosetti, op. cit., p. 164; Vezi şi Andrei Popescu, Grigore N. Filipescu (1886-1938): Repere biografice,
în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr. 14, 2012.
86
Nicolae Gr. Filipescu (5 decembrie 1862, Bucureşti-30 septembrie 1916, Bucureşti) a fost un publicist, om
politic, conducător al Partidului Conservator. A devenit deputat de Brăila (1885) şi a fondat ziarul „Epoca”, a
fost ales primar al Capitalei (februarie 1893-octombrie 1895) şi al Brăilei (1895-1899). A redevenit deputat
(1899), fiind ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1900-1901) şi ministru de Război (29 decembrie 1910-27
martie 1912). S-a remarcat în mod deosebit prin determinarea cu care a susţinut intrarea României în Primul
Război Mondial alături de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei. În acest scop a creat şi condus Acţiunea
Naţională (1914) şi Federaţia Unionistă; în mai 1915, a scindat Partidul Conservator, creând propriul partid cu
aceeaşi denumire, ca şi cel condus de Al. Marghiloman.
87
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.
88
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, p. 134-135.
89
Pamfil H. Popescu (Şeicaru), avocat, ziarist, publicist; a studiat într-o clasă la fără frecvenţă, la Liceul
„Gheorghe Roşca Codreanu” (1913-1914), tatăl său fiind transferat la Bârlad în interesul serviciului. În timpul
98
farmecul oraşului de provincie, cu străzile tăcute pe care trec în ritm lent oameni care se
cunosc şi îşi dau prietenos bineţe, dispăruse. O îmbulzeală de soldaţi, de ofiţeri, de civili, în
căutare de o locuinţă, de un restaurant, interesându-se de trenurile care plecau spre Iaşi,
agitaţi, vorbind tare, vociferându-şi nemulţumirile, crea o atmosferă de evadare trivială, de
zăpăceală agresivă. Se simţea în toată această generală dezordine ecoul înfrângerii care
frânsese optimismul de la începutul războiului”.90
Un căpitan din Marele Cartier General relatează succint: „Ne fixasem în retragere la
Bârlad. După multă bătaie de cap, mă cartiruisem în sfârşit pe Strada Mare (Regală,91 n.
ns.)”, la „un domn Ionescu plecat la război”.92 Nichifor Crainic, aflat şi el cu unitatea,
Compania a II-a Sanitară, la Simila, în apropierea oraşului, ne înfăţişează şi el atmosfera de
atunci: „La Bârlad, unde s-a stabilit Cartierul General, o mulţime de cunoscuţi refugiaţi. D.
Tomescu, C. S. Făgeţel93 şi încă vreo 30 găzduiesc în casa preotului Toma Chiricuţă94, pe
scânduri unul lângă altul. Aşa e în tot oraşul.”95
Aceştia se puteau considera norocoşi, pentru că în toată Moldova existau şi numeroşi
oameni fără adăpost. Cei mai mulţi dintre aceştia dormeau în zona gărilor, în miile de vagoane
retrase din zona ocupată şi abandonate în triaje, în gări şi pe liniile secundare. „Când
ajungeau sărmanii fugari în Bârlad, ceasuri întregi şedeau înşiraţi pe străzi, căutându-şi
hrană şi adăpost, pe care adesea nu le mai puteau găsi, atât de mare era îngrămădeala în
Primului Război Mondial a participat, ca ofiţer (sublocotenent), la operaţiunile militare ale Armatei a II-a,
condusă de generalul Al. Averescu, Regimentul 17 Mehedinţi. Comandând o companie de mitraliere, s-a
remarcat prin curajul dovedit în luptele de la Cerna-Jiu şi din Vrancea, la Soveja, fiind citat cu Ordin de Zi pe
Armată. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a şi cu ordinul „La Croix de Guerre”. În 1917, la
Bârlad, a început să frecventeze „Academia Bârlădeană”, participând la şedinţele literare la care a avut prilejul să
îi cunoască pe: Al. Vlahuţă, G. Tutoveanu, Vasile Voiculescu, Donar Munteanu, Petre Cancel, George Palady,
Victor Ion Popa etc. Pentru detalii, vezi Traian Nicola, Valori spirituale tutovene..., vol. 6, p. 304-331.
90
Şeicaru, Pamfil, op. cit., în loc. cit.
91
Pentru detalii, vezi şi D. George, Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare a
oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, p. 298-299; Mirela Proca, Marcel Proca, op.
cit., p. 35-36.
92
Radu D. Rosetti, Remember 1916-1919, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1921, p. 91. Radu D. Rosetti
(1874-1964), poet şi epigramist român. Fiul publicistului Dimitrie R. (Max) Rosetti.
93
Constantin Şaban Făgeţel (1884-1947), publicist, critic literar, editor. A condus Institutul de Arte Grafice
„Ramuri”, înfiinţat în anul 1912, la Craiova, şi în această calitate a editat revistele „Ramuri”, „Drum Drept”,
„Tribuna”. Tudor Arghezi a lăsat un portret memorabil mentorului C. Şaban Făgeţel – „Ciudatul om, mărunţel şi
fragil, pe care-l poţi vârî într-un geamantan ca o pijama”, dar cu suflet mare – în ale sale „Amintiri olteneşti”,
din masivul şi festivul volum „OLTENIA” redactat de Editura „Ramuri” în 1943.
http://www.gorjeanul.ro/cultura-2/tudor-arghezi-si-cercul-scriitorilor-olteni-iv#.WTef_TW1vIV
94
Toma P. Chiricuţă (1886, Odaia Bursucani, jud. Tutova, azi com. Griviţa, jud. Vaslui – 1971, Bucureşti),
preot, scriitor, critic literar, editor, om de aleasă cultură. Preot la Biserica Sf. Spiridon din Bârlad (august 1914-
1921), perioadă în care îşi începe activitatea literară, în cadrul cenaclului literar „Academia Bârlădeană”, fiind
unul din iniţiatorii şi fondatorii ei. A luat parte activă, în calitate de confesor/preot militar al Regimentului 52
Infanterie, în Primul Război Mondial. În această calitate, relata, la începutul campaniei din 1916, că nu i s-a dat
nicio posibilitate pentru a-şi îndeplini misiunea sa de preot: „Când am cerut a mărturisi şi spovedi oamenii, mi s-a
spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp
pentru rugăciune şi toate acestea nu ar fi nimic, dacă mi s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi a misiunii de
care mă ocup…”. (Preoţii în lupta pentru Marea Unire, ed. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei
Nicolescu, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 60-61) Tot în Bârlad a funcţionat ca profesor de religie
(1919) la Liceul Codreanu. Părintele Toma Chiricuţă, unul dintre cei mai mari predicatori ai timpului, a fost şi
duhovnicul unor mari personalităti, precum principesa Ileana şi regina Elena a României. Mentor al părintelui
Galeriu. Vezi şi Traian Nicola, Valori spirituale tutovene…, vol. 2, litera C, 2001, p. 136-139; La plecarea pe
front i-a fost încredinţată, la cerere, o icoană reprezentându-l pe Sf. Antimis; aparţinând bisericii Sălceni, parohia
Borodeşti, care se găsea în depozitele Protoieriei Tutova, „spre a servi la sfintele slujbe liturgice pe câmpul de
operaţiuni militare”. SJAN Vaslui, Fondul Episcopiei Huşilor, dosar 25/1916-1924, f. 43.
95
Nichifor Crainic, op. cit., p. 111.
99
oraş, iar caii lor obosiţi, cu promoroaca pe ei ce-i acoperea ca nişte cergi albe, se
cutremurau de frig şi de foame, fără ca nimeni să se gândească la ei.”96
Zeci de istorii asemănătoare pot fi întâlnite în memoriile ce fac referire la această
perioadă. Cazuri particulare, dar care parcă sunt trase la indigo, cu titluri gen Din vremuri/
zile grele97, ele înfăţişează o realitate trăită desprinsă parcă din infernul dantesc. Cu talent, dar
şi cu „durerea” unei persoane ce a fost direct implicată în încercarea de alinare a suferinţelor
refugiaţilor, Elena Emandi consemnează neputinţa acordării unui ajutor real şi consistent.
„Familii întregi cu bărbaţi şi copii au suferit toate chinurile şi toate lipsurile în iarna aceea
grozavă, căci cu toate sforţările noastre, ce puteam face noi cu slabele mijloace de care
dispuneam, în faţa durerii şi mizeriei lor atât de mari”.98
Un alt caz ce o impresionează este cel al unor „tineri studenţi, băieţi distinşi şi de
familie bună”, dar care sufereau de acelaşi flagel al foametei, încât „erau galbeni ca ceara şi
în aşa hal de slăbiciune că se clătinau când umblau, parcă le venea să cadă; …locuiau într-o
cameră mizerabilă din care o gazdă nemiloasă voia să îi alunge şi nu mai găseau nicăieri un
alt adăpost. Zile întregi n-au avut un lemn să se încălzească, nici o bucăţică de pâine să
mănânce…”.99
Treptat, ororile războiului au făcut ca în oraş să apară numeroşi infirmi100 şi orfani de
război.101 Numărul acestora din urmă fiind deosebit de ridicat, însuşi Al. Vlahuţă se implică în
îngrijirea lor, intenţionând ca, după conflagraţie, să ia 100-150 de copii „cu însărcinarea de a
face din ei oameni în cel mai înalt înţeles al cuvântului”.102 Înduioşarea lui Vlahuţă poate fi
lesne de înţeles în condiţiile în care „…mulţi copii şi tineri mai ales, evacuaţi în grabă de
frică să nu fie prinşi de duşman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei cu
hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi. De
multe ori cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea pierdută şi-şi dădeau sufletul
înainte de a li se putea da vreun ajutor”.103
Lipsa unor condiţii adecvate creează sentimente ciudate. Nichifor Crainic avea
sentimentul că el şi colegii lui de la Teologie, „adunaţi” la Simila, „putrezesc de vii” în
situaţia unor mâncăruri de vremuri apocaliptice: „Ne hrănim numai cu mazăre fiartă,
jumătate gândaci. Cum ei sunt mai uşori şi plutesc pe deasupra, îi radem întâi cu palma şi
după aceea înghiţim restul. E bună zeama de gândaci, cu condiţia să nu mai fie altă mâncare
pe masă. Ţăranii la care sântem repartizaţi sunt săraci lipiţi pământului şi răuvoitori.”104
96
Ibidem, p. 80.
97
Vezi şi poezia lui Al. Vlahuţă, Din zile grele, în „Calendarul nostru pe 1918”, Bârlad, p. 35-36; M. Lupescu,
Din vremuri grele, în „Calendarul Tutovei”, Tipografia C. D. Lupaşcu, Bârlad, 1920, p. 61-62; Alexandrina
Fălcoianu, Din zile grele. Un examen de conştiinţă şi un răspuns, Bucureşti, 1937.
98
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 82. Pentru detalii privind activitatea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor
Române din Bârlad este ilustrativ articolul Societatea Ortodoxă din Bârlad. Asistenţa Refugiaţilor şi Ocrotirea
Orfanilor, publicat în ziarul „Mişcarea” din Iaşi, din 11 februarie 1918. Vezi şi Marcel Proca, op. cit., p. 92-94.
99
Ibidem, p. 81-82.
100
Încă din 1915, Primăria Comunei Bârlad înfiinţase un azil pentru infirmi şi neputincioşi, instalat în casele
Comunei din Simila, care acum se va dovedi extrem de util. Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului
Bârlad, 1890, p. 25; Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915, p. 1-10.
101
În aceste condiţii, spre a veni în sprijinul acestor copii, a luat fiinţă, din iniţiativa Societăţii Doamnelor
Bârlădene, un azil de copii orfani şi ca urmare a donaţiei făcute de Elena Pruncu, în 1918 (casa şi mobilierul
aferent din Cotul-Negru). Instituţia se va numi Azilul Elena, Constantin Maior Pruncu. Era condus de o
administratoare şi dispunea de un personal format din o bucătăreasă, doici şi un om de serviciu. Iacov
Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Diverse, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926, p. 145; Alexandru
Căpăţână, Tata vals, în B.O.A., vol. II, p. 831.
102
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană...., p. 423.
103
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 80-81.
104
Crainic, Nichifor, op. cit., p. 119-120.
100
Interesante şi extrem de relevante sunt amintirile scriitorului Gib I. Mihăescu, pe
drumul spre Bârlad. Acesta, la sfârşitul lui noiembrie 1916, împreună cu prietenul şi
concitadinul George Stoian, după tentativa eşuată de a ajunge la Drăgăşani, „uzi, înfometaţi şi
învineţiţi de frig, mai apucă să găsească unul din ultimele trenuri care plecau spre Moldova
[…]. Nemâncaţi, nedormiţi, îngheţaţi, deznădăjduiţi mai ales, cei doi îşi fac drumul mai
departe, când pe jos, când în trenuri, dacă se mai ivea ocazia să sosească vreunul. Nu sunt
singuri. Drumurile spre Moldova, pline de noroaie, sunt înţesate de trupe şi de refugiaţi”.105
Aşa au ajuns cei doi vâlceni la Bârlad, unde era „[…] ceva mai multă ordine.
Autorităţile militare au luat măsura să-i încartiruiască pe refugiaţi. Dar lumea nu mai are,
pur şi simplu, unde să-i adăpostească. Mulţi se tem de noii veniţi. O atmosferă de apăsătoare
primejdie domneşte mai departe peste tot. La Bârlad, Gib şi George Stoian se întâlnesc cu
câţiva refugiaţi din oraşul lor. Maiorul Gh. Petrescu, Dumitriu Ştefan, fostul şef al muzicii
militare din Drăgăşani, şi comerciantul Vidu Nicolaescu […]”. Singurul lucru care îl poate
face pentru ei e să le dea să mănânce pe săturate conserve de la un regiment şi să-i ajute seara
să-şi găsească un loc să se poată întinde pe jos, printre refugiaţii adăpostiţi la cafeneaua din
mijlocul oraşului. Până spre dimineaţă, poliţia şi patrulele militare vor deschide mereu uşile
acelei cafenele, ca să îndese înăuntru, peste ocupanţii mai vechi ai localului, noi şi noi pribegi.
A doua zi, cei doi au ocazia nesperată să se agaţe de un tren care mergea la Iaşi.106
Aspectul urbei a fost descris sugestiv şi de către dr. Vasile Bianu, devenit, datorită
nevoilor frontului, medic militar, având rangul de colonel (r). În drum spre Iaşi, unde era
concentrat, el a făcut un popas la Bârlad (23 decembrie 1916-5 ianuarie 1917), descriind
atmosfera din oraş în lumini destul de sumbre: ,,Oraşul Bârlad ni s-a părut cu o înfăţişare
greu de descris: lume multă de tot felul circula pe străzile-i pline de noroi. Pe lângă orăşeni,
treceau în sus şi în jos soldaţii români şi soldaţii ruşi, între care cazaci călări cu suliţele lor
înfiorătoare, toţi erau trişti, nicăieri nu vedeai feţe vesele şi grăbite aşa cum ar fi trebuit să
fie în preajma Crăciunului”.107
Al. Vlahuţă, aflat în refugiu la Bârlad, ne prezintă aspecte inedite ale vieţii cotidiene.
Indignat, povestea108 şi nota, pentru a-şi descărca amărăciunea, imoralitatea celor din spatele
frontului: „În timp ce soldaţii mureau în tranşee, desfrâul celor din partea sedentară era
nemăsurat”. […] „E atâta jaf în averea publică şi-atâta destrăbălare de parc-ar fi sfârşitul
lumii.”109 […] „Ofiţeri şi marchize, se culcau prin cafenele în aerul acru al încăperilor
închise”, iar la Iaşi „costul circulaţiei automobilelor costă pe zi… 270.000 lei, iar hrana a
300.000 de soldaţi costă tot pe zi 285.000 lei”.110
Nici trupele ruseşti, ca şi cele româneşti, nu se prezentau într-o stare mai bună faţă de
începutul campaniei. Berthelot observă cu mirare trecerea unui regiment prin Bârlad, în
decembrie 1916, „aflat într-o stare jalnică, marş lent şi dezlânat, pe un cântec de jale. Ce
diferenţă faţă de ţinuta trupelor din 1913!”111 „Coloane de ruşi înaintează spre front, domol,
în luptă cu noroiul ce trece de gleznă.”112
105
Mihail Diaconescu, Gib. I. Mihăescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1973, p. 38.
106
Mihail Diaconescu, op. cit., p. 39-40; drd. Iulian Boţoghină, Pe urmele unei erori de arhivare: memoriul
personal al locotenentului rezervist Gib Mihăescu, în revista „Document”, nr. 1 (43), 2009, p. 23.
107
Clapa, Gh., Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, p. 134-135.
108
G. Tutoveanu relatează că şedinţele Academiei Bârlădene, la care participa şi Al. Vlahuţă, erau „ca o
descărcare sufletească unde ne mai învioram”, deşi Al. Vlahuţă nu contenea a-şi clama revolta. Dan
Smântânescu, Academia Bârlădeană..., p. 423-424.
109
Fragment dintr-o scrisoare adresată, la Iaşi, prietenului său din copilărie Paul Bujor, unde transpar revolta şi
amărăciunea pentru aspectele decadente din acest refugiu. Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană.....
110
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană.....
111
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 123.
112
Nichifor Crainic, op. cit., p. 119.
101
O pată de culoare, între aceste relatări, în cenuşiul războiului, sunt însă amintirile lui
Buhman, aflat la Cartierul Regal de la Zorleni, datate 15 ianuarie 1917: „Foarte frig.
Drumurile troienite. Salut cu bucurie ocazia unei maşini care pleacă la Bârlad. Uneori mai
întâlnesc câte un bucureştean.
Când am plecat din Bucureşti am luat o lădiţă de campanie reglementară cu efectele
cele mai indispensabile; loc pentru bagaje mari ni se spusese că nu este. Acuma începuse să
ne lipsească de toate. Cutreieram prăvăliile din Bârlad după fel de fel de lucruri ce ne
lipseau. Într-o zi, intrând în magaziul unui evreu în căutarea de gulere şi batiste, am văzut un
ofiţer rus care cumpăra rafturi întregi de marfă, stofe, mătăsuri, lenjerie, tricotaje, rufărie,
tot ce găsea, fără a face cea mai mică obiecţie asupra preţului.
Negustorul, un tânăr cu ochelari şi bărbiţă roşietică, guraliv nevoie mare şi foarte
convins de propria sa deşteptăciune, îşi freca mâinele grăsuţe cu mare mulţumire şi era
încântat de deverul neaşteptat. Îl vedeam cum aduna în gând beneficiul realizat din buzunarul
naivului care plătea tot ce i se cerea. În modul acesta au fost cumpărate la Bârlad magazine
întregi de galanterie în câteva ceasuri şi plătite pe loc cu bani gheaţă. Surpriza a fost ceva
mai târziu la Iaşi, când tot târgul a fost silit să cumpere această marfă, ce nu se mai găsea, cu
preţuri însutite”.113
Pentru soldaţi şi majoritatea românilor, gerurile extreme din iarna 1916-1917, la care
se adăugau căderile masive de zăpadă, reprezentau o pacoste în plus încât s-a ajuns la situaţia
în care „lipsa de combustibil făcuse din garduri şi copacii grădinii publice un jaf licit”.114
Chiar şi oamenii onorabili furau lemne…, iar doamnele puteau fi „încântate” cu un banal dar,
constând din „bucăţi de lemne”, ne spune Argetoianu în amintirile sale.115 În cazul altor
categorii constituia o posibilitate de a uita de negurile războiului. Berthelot relatează, nu fără
un uşor amuzament, că, în plin război, „…s-au scos săniile şi se fac plimbări în aer liber”.116
Deşi termometrul cobora constant sub -150 C, considera că frigul „poate fi suportat bine cu
căciuli de blană şi şube îmblănite”.117
Străzile, şi aşa cu un paviment deficitar118, au cunoscut o degradare continuă, la care a
contribuit în principal utilizarea excesivă a mijloacelor de transport auto, a tractoarelor şi
tunurilor grele ale armatei române şi ruse, iar Primăria Bârlad nu dispunea de resursele
financiare pentru întreţinerea şi repararea lor. Mai mult, muncitorii specializaţi în lucrări de
pavaje şi asfaltări fuseseră mobilizaţi ori utilizaţi de armata rusă, după cum reiese dintr-un
raport al Serviciului Tehnic al Primăriei, din 29 aprilie 1917: „Din cauza actualului război,
echipe de lucrători lunar nu se pot găsi din cauză că toţi muncitorii cu braţele şi cei care au
puţine cunoştinţe de pavaj sunt angajaţi de serviciul tehnic rus unde le plătesc preţuri foate
mari. Ca exemplu citez că un maestru pavagiu e plătit între 300 şi 375 lei lunar, iar un
lucrător pavagiu e plătit între150 şi 185 lei lunar, plus că li se dă hrană şi zahăr. Propun deci
să binevoiţi a aproba ca puţinele şi strictele reparaţii ce urmează a se face în această
campanie să se continue tot cu metrul pătrat şi sub un riguros control”119. Din aceste motive,
pavimentul stradal prezenta numeroase gropi, iar traficul devenise pe alocuri impracticabil,
după cum constatau specialiştii autorităţilor locale: „strada Regală pe porţiunea de la Cerbul
113
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 186.
114
G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în B.O.A., vol. I, p. 52.
115
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 79.
116
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 144-145.
117
Ibidem.
118
Într-un raport prezentat Consiliului Comunal de primarul George Vidra, în şedinţa de la 23 ianuarie 1908,
acesta arăta că între lucrările întreprinse de Consiliul Comunal, deoarece era neapărat necesar, a fost şi
„pavarea câtorva străzi cu piatră cioplită de Putna, asfaltarea bulevardului Gării cu piatră de granit, facerea şi
şoseluirea a două porţiuni din stradelele Speranţa şi Cerealele”. Expunerea situaţiei Comunei Bârlad, pe anul
1906-1907, Bârlad, 1908, p. 5. Vezi şi Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., p. 33-35.
119
SJAN Vaslui, Fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 4/1917, f. 6.
102
de Aur şi până la cazarma Regimentului „Cantemir” nr. 12, are o urgentă şi absolută
necesitate de reparare a pavajului, circulaţia devenind zilnic cu desăvârşire neaccesibilă.”120
Pavagiul Tănase Gheorghiu prezenta situaţia lucrărilor efectuate până la 6 februarie 1917:
„trotuarele deteriorate de tractoarele armatei, în strada Regală (actuală Republicii, n. ns.),
lângă Coloseu121 şi în faţa proprietăţii spitalului (Atelier Neuhauser). De asemenea, s-a
reparat partea carosabilă în strada Dobranici, în faţa menţionatei proprietăţi, precum şi
pavajul cu bolovani de la capetele Podului Roş (Mahalaua Munteni), strada Petru Rareş.”122
Aceste intervenţii au fost cu totul insuficiente deoarece, la nici peste o lună, 16 martie 1917,
se „treceau în revistă” străzile ce „au absolută necesitate pentru refacere: 1) Strada Mihai, 2)
Maria Gâlcă, 3) Traian, 4) Regală (de la Traian spre Bucureşti), 5) Poşta Veche, 6) Paloda,
7) Sf. Gheorghe, 8) Cerealele (în părţi), 9) Prut, 10) Vărăriei”.123
Clădirile publice erau supraaglomerate, iar uzina electrică a fost suprasolicitată
existând oricând riscul să clacheze. În adresa cu nr. 242 din 15 septembrie 1916, directorul
Uzinei Electrice aducea la cunoştinţă Primăriei Bârlad că se află în „imposibilitatea de a o
întreţine deoarece uzina şi reţeaua se întind pe 76 km şi un număr de 8 angajaţi sunt
mobilizaţi şi solicita suplimentarea personalului cu cel puţin 4 muncitori.”124 Producţia
industrială a fost grevată de lipsa cronică de materii prime, la care se adăugau şi rechiziţiile
strategice de petrol, păcură, parafină (indispensabilă în fabricarea lumânărilor), de sodă, seu,
săpun etc. De mare utilitate s-au dovedit Fabrica de Ulei „Mândra”, morile125 şi atelierele
mecanice (cum era cel al magnatului de mai târziu Nicolae Malaxa) etc.126
Dincolo de rigorile războiului, existau şi alte faţete ale oraşului ce ţineau de viaţa
cotidiană şi chiar mondenă. Pe strada Regală la Bârlad ori Lăpuşneanu la Iaşi, defilau doamne
elegante, îmbrăcate după moda zilei, ruseşte: rochii scurte, creţe pe şolduri, cu blană pe
marginea mânecilor, iar pe cap căciuli căzăceşti.127 Acest spectacol al străzii, cu „trecători
trecând cum se cântă în Carmen”128, este creionat şi de ofiţerul francez Marcel Fontaine:
„doamne elegante ieşite la plimbare, paltoane de iarnă, blănuri, uniforme româneşti cenuşii
sau albastre cu căciuli, mantale cafenii ale ruşilor cu tichii cilindrice sau şepci”129;
„Strălucite echipaje româneşti sau ruseşti”130.
După cum mărturiseşte Berthelot, în corespondenţa adresată cumnatei sale, Louise,
primul contact cu oficialităţile militare ruseşti la Bârlad a fost unul plăcut. Cu ocazia zilei de
Sf. Nicolae, ziua onomastică a împăratului, „s-a ţinut o slujbă la biserica ortodoxă, au avut
loc o paradă şi un dejun de gală. S-au rostit toasturi şi niciodată românii şi ruşii n-au fost
atât de buni prieteni. Şi în special s-a servit un caviar de primă clasă.”131
Din continuarea relatării se pare că se încetăţenise moda acestor cine franco-ruse, ce
eludau neînţelegerile diplomatice privind problemele româneşti. „La rândul meu, i-am invitat
ieri la masă pe generalul Saharov şi pe şeful său de Stat Major, Şişkievici, sub pretextul de a
120
Ibidem, f. 5.
121
„Sub denumirea de Coloseul Manzavinatos se înţelege localul de teatru şi cinematograf cu sală construită în
acelaşi ad-hoc şi grădină amenajată în acelaşi scop.” SJAN Vaslui, fond Tribunalul judeţului Tutova, dosar
1/1918, f. 39.
122
Idem, Fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 4/1917, f. 2.
123
Ibidem, f. 3.
124
SJAN Vaslui, Fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 24/1916, f. 29.
125
Cum era moara mecanică „Thieri”, de pe Strada Dragoş-Vodă. SJAN Vaslui, Fond Primăria oraşului Bârlad,
dosar 1/1896, f. 63.
126
Vezi Marian Rotaru, Nobleţea unei fabrici. Povestea Mândrei, Editura GraphoPress, Tecuci, 2012.
127
Radu Cosmin, Pagini de pribegie. Exodul, 1919, p. 125.
128
Marcel Fontaine, op. cit., p. 288.
129
Ibidem, p. 296.
130
Ibidem, p. 288.
131
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 124.
103
ne lua rămas bun de la generalul Beleaev, al cărui rol este acum încheiat 132. Cina a fost
foarte veselă, iar eu i-am tratat cum am putut mai bine. Acum câteva zile, îi invitasem deja pe
alţi câţiva ofiţeri ruşi, cavaleri ai Ordinului Sfântul Gheorghe…”133
În 1917, Primăria oraşului nu uita să impoziteze: „balurile publice, mascate şi
nemascate, adunările de dans în restaurante, grădini publice, localuri de băuturi spirtoase,
reprezentaţii teatrale, circ, gimnastică, cinematograf, panoramă, diorame, concerte
instrumentale şi vocale şi orice întreprindere unde se cântă”.134
Observăm cum viaţa cotidiană a oraşului este una diferită faţă de cea din decembrie
1916. În 1917 a renăscut speranţa: alimentele au început să vină din Rusia, odată cu mult
aşteptatele arme din Occident pentru armata română. Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, au contribuit şi ele la ridicarea moralului populaţiei. Nici revoluţia rusă, cu toată
îngrijorarea provocată, nu putea umbri sentimentul de bucurie determinat de apropierea păcii.
Acelaşi Marcel Fontaine ne relatează din cotidianul bârlădean de la sfârşitul anului
1917: „19 DECEMBRIE… e sărbătoarea Sfântului Nicolae la ortodocşi, zi nelucrătoare. În
onoarea ei, un popă desigur important în ierarhie, judecând după magnificul potcap de
catifea mov pe care îl poartă, a venit să ţină liturghia în capela spitalului, iar ceremonia era
întregită de cântările corului Liceului de fete135.
Generalul Grigorescu a trecut repede prin saloanele spitalului; ne-a adresat şi nouă
câteva cuvinte amabile. Nu ştiu de ce, am fost consemnaţi în încăperi; prin urmare, nu am
putut asista la decernarea decoraţiilor.
La prânz am primit ca desert prăjitura obişnuită la sărbătorile religioase ortodoxe,
coliva, preparată din boabe de grâu, nuci şi zahăr”136.
Anul 1918 avea să aducă pentru toţi românii un final greu de anticipat, mai ales în
decembrie 1916: înfăptuirea Marii Uniri. Realizarea României Mari a reprezentat şi pentru
bârlădeni un ideal şi un deziderat naţional la care şi-au adus contribuţia şi ei, membri ai unei
comunităţi naţionale marcată de destinul românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de
sacrificiile participării României la Războiul de Întregire.
Prin urmare, Bârladul, deşi nu a avut poziţia de prim rang a Iaşului, merită celebrat
pentru contribuţia la făurirea istoriei naţionale. Fără îndoială că despre Bârlad, ca un oraş ce a
jucat un rol important în timpul refugiului din Războiul Întregirii, ar mai fi multe de scris.
Aici şi-a găsit adăpost temporar regele Ferdinand I Întregitorul, aici au fost dislocate cele mai
importante instituţii de conducere militară, aici a fost parţial reorganizată armata şi tot aici s-au
iniţiat pregătirile pentru marile victorii ale anului 1917. Bârladul are un trecut eroic, trecut de
care trebuie să fie mândru, pe care trebuie să îl respecte şi să îl onoreze cum se cuvine.
BÂRLAD TOWN IN THE WORLD WAR I. DOCUMENTARY EVIDENCES
132
Înlocuirea lui Beleaev s-a produs ca urmare a neîncrederii exprimate de Mossolov şi gen. Zaharov în
capacităţile sale de a-şi îndeplini atribuţiile de oponent al lui Berthelot. Dacă trimisul ţarului l-a evaluat ca fiind
„«un birocrat plin de îngâmfare», comandantul trupelor ruseşti în România a fost mult mai categoric în opiniile
sale considerând că nu este altceva decât înăbuşitorul oricăror iniţiative… şi sufletul tuturor intrigilor care se
puneau la cale”. Aversiunea lui Zaharov faţă de Beleaev era atât de mare încât a declarat că nu îi mai putea
„tolera” prezenţa în anturajul regelui Ferdinand. Mai mult decât atât, s-a declarat dispus să-şi dea demisia din
funcţia sa în cazul în care Beleaev nu era rechemat în Rusia. (A. A. Mossolov, op. cit., p. 63.)
133
Generalul Henri Berthelot, op. cit.
134
SJAN Vaslui, Fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 2/1917.
135
Probabil una din instituţiile particulare de învăţământ – Institutul de domnişoare al Clotildei Dimitriu, Liceul
de Fete „Iorgu Radu” fiind înfiinţat abia în 1921. Pentru detalii, vezi Marcel Proca, File de monografie. Şcoala
Nr. 1“Iorgu Radu”, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
136
Marcel Fontaine, op. cit., p. 301-302.
104
During the retreat and the refuge to Moldavia, numerous people, personalities from politics
and culture and various institutions took shelter in Bârlad, as well as in other Moldavian towns. For a
short period of time (from November 1916 to March 1917) the importance of the town was bigger than
its size – it became a military base and a political factor, regarded as a real military capital of the
unoccupied part of Romania. Here were to be found the headquarters of the Great Romanian General
Quarter and its Russian correspondent for the troops sent to the Romanian front, as well as the Great
Royal Quarter (located in Zorleni, on the private property of King Ferdinand) and the French Military
Mission coordinated by General Henri Bethelot. In the Moldavian town of Bârlad there were also
other important institutions such as The General Quarter of the Fourth Russian Army, The First
Romanian Army Command, hospitals, military schools, various services and institutions.
Thus, Bârlad became a overpopulated town with lots of refugees, important people, Romanian
and Russian soldiers living in the town and its neighborhood, therefore its citizens were deeply
affected by the necessity to find accommodation for all this demographic growth, by the lack of food,
famine, bad weather, various diseases and epidemics and so on.
Although there are numerous documents regarding the contribution of Bârlad's citizens to
World War I, the situation of the town at that time is only depicted in fragmentary notes appearing in a
series of generally autobiographical books.
De la stânga la dreapta: gen. Constantin Prezan, gen. Dumitru Lambru şi col. Luciano Ferigo.
Marele Cartier General, decembrie 1916, Bârlad.
Regele Ferdinand I asistând la o paradă militară în Bârlad, 6/19 decembrie 1916, în Piaţa Domnească.
De la stânga la dreapta: col. Eracle Nicoleanu, gen. Şişkievici, gen. Henri Berthelot, gen. Al. M. Beleaev,
principele Carol, regele Ferdinand I.
105
O MĂRTURIE DOCUMENTARĂ: CORESPONDENŢA DE RĂZBOI.
SCRISORI ȘI CĂRȚI POSTALE
DIN PATRIMONIUL MUZEULUI “VASILE PARVAN”, BÂRLAD
Alina BUTNARU
Keywords: letters, postcards, wars, heroes, Bârlad.
Cele Două Războaie Mondiale, cu urmările lor pe plan politic, economic şi cultural,
dar mai ales jertfele umane şi materiale, rămân în paginile istoriei acestui neam. Mărturiile
documentare despre ororile războaielor refac şirul evenimentelor care s-au derulat atât în
perioada 1914-1919, cât şi în cea cuprinsă între anii 1940-1945. Încă mai sunt scrisori şi
jurnale, scrise de oameni simpli deveniţi eroi ai acestui neam, care abia acum ies la iveală din
fondul documentar deţinut de muzee sau de colecţionari. O parte a participanţilor la marile
evenimente istorice – soldaţi, ţărani, învăţători – au rămas în anonimat, fără să se fi remarcat
pe câmpul de luptă, dar care, de fapt, au dus greul războaielor.
Momentele de grea încercare pentru poporul român, când o treime din teritoriul ţării
noastre fusese cotropit de armatele austro-ungare şi cele germane, nu au pus stavilă dorinţei
de unitate. În timpul Primului Război Mondial, Bârladul a trimis pe câmpul de luptă de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldaţii Regimentelor 2 şi 3 Roşiori, Regimentului 12 Dorobanţi
“Dimitrie Cantemir”, care au luptat alături de caporalul Constantin Muşat, cpt. Grigore Ignat,
cpt. Gheorghe Mastacan, lt.-col. Isac Veinfeld, lt. aviator Gheorghe Negrescu, mr. Vasile
Răşcanu şi mulţi alţii. Au căzut la datorie, apărându-şi patria, absolvenţi, profesori şi
învăţători ai Şcolii Normale de Învăţători “Regele Ferdinand I”.
O imagine a Bârladului în vreme de război, o avem de la medicul Vasile Bianu de la
Spitalul “I. C. Brătianu” din Buzău, care, în drum spre Iaşi, a poposit la Bârlad (23 decembrie
1916-5 ianuarie 1917), lăsând ca mărturie următoarea descriere: „Oraşul Bârlad ni s-a părut
cu o înfăţişare greu de descris; lume multă de tot felul circula pe străzile-i pline de noroi; pe
lângă orăşeni, treceau în sus şi-n jos soldaţii români şi soldaţii ruşi între care cazaci călări
cu suliţele lor înfiorătoare; toţi erau trişti, nicăieri nu vedeai feţe vesele şi grăbite cum ar fi
trebuit să fie în ajunul Crăciunului.”1 Este greu de închipuit că bârlădenii, apăsaţi de lipsurile
materiale şi de bolile generate de război, ar mai fi putut avea puterea să zâmbească măcar.
Existenţa în fondul documentar al Muzeului nostru a câtorva scrisori şi cărţi poştale
din perioadele celor Două Războaie Mondiale, ne-a incitat să le descoperim conţinutul. Ne
vom referi, pentru început, la scrisoarea (nr. inv. 784) emoţionantă a unui profesor secundar,
fost elev al Şcolii Normale de Învăţători “Regele Ferdinand I” - G. V. Botez. În cele cinci
pagini, acesta rememorează chipurile unor profesori, care „s-au dus atunci cînd, cinstindu-le
numele lor, elevii lor li împlineau cuvîntul dîndu-şi măreţ viaţa ca înalt şi sublim sacrificiu
pentru o cauză sfîntă într-o supremă sforţare. S-au dus împreună cu colegii noştri dragi,

Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad.
1
Gheorghe Clapa, Bîrlădenii în războiul pentru Întregirea Neamului, în Bârladul, odinioară şi astăzi, vol. I,
1980, p. 134-135.
106
morţi pentru patrie, urmînd atîtea pilde pe cari de la ei le aflase. S-a dus în scurt timp un şir
de luptători, lăsînd îndureraţi pe colegii de muncă şi ideal şi pe elevii în sufletele cărora ei
încă trăesc şi desigur vor trăi purtînd urmele luminoase ale existenţei lor.” Primul chip care îi
vine în minte este cel al profesorului R. Radoveanu, despre care spune că „ni-a fost părintele
întotdeauna încărcat de grijă pentru buna creştere a fiilor săi. […] Radoveanu nu venise pe
lume, decît să fie profesor; şi a fost un adevărat profesor.” Profesorul ardelean Gavrilă Onişor
devenise prietenul elevilor, fiind un al doilea Ion Creangă ce spunea poveşti copiilor, ticluite
anume pentru ei. Grigore Patriciu2, pentru care catedra era un adevărat altar, i-a părăsit şi el,
lăsându-i „rătăciţi tocmai la mijlocul drumului pînă s’a găsit un nou călăuzitor”. Din „şirul
iubiţilor profesori”, s-au dus „în timpul celor mai mari frămîntări ale neamului” şi profesorul
de muzică Oscar Hinche, care contribuise substanţial la renumele şcolii, Ştefan Drăgănescu,
pentru care dreptatea şi adevărul erau ţelurile vieţii sale, Grigore Constantinescu Râmniceanu,
Emil Ghinescu şi mulţi alţii. Scrisoarea se încheie într-un mod elogios: „Iar adevărata
recunoştinţă faţă de cei ce s-au dus, va fi ca noi, urmaşii să ne străduim a face ca ei să
trăiască în noi şi prin noi.”
Scrisoarea (nr. inv. 337) nedatată a învăţătorului sublt. V. Gr. Vasilache, trimisă
fostului său profesor Paul Constantinescu3, ne introduce în atmosfera de război încă de la
primele rânduri: „Din cauza ocupaţiei şi a grijelor provocate de peripeţiile războiului, n-am
putut să vă scriu până acum.” Ceea ce l-a determinat pe învăţătorul Vasilache să-i scrie
profesorului său a fost faptul că, pe cartea poştală primită de la bătrânul său tată, cu patru
feciori trimişi pe front, era menţionat în încheiere „Te îmbrăţişează fostul tău profesor.” Îi
mărturiseşte „Părintelui sufletesc” (aşa cum îşi numeşte profesorul) că sunt mai bine de două
luni de când luptă şi îndură multe necazuri, şi are multe neajunsuri, însă mai presus de toate
acestea este dragostea de Patrie: „Azi pentru dânsa trăim şi pe orice Român trebue să-l
preocupe numai apărarea ţării. Ne ciocnim în fiecare zi cu dânşii (nepoftiţii) şi-mi fac o
plăcere să-i vezi fugind în urma unui atac al nostru […]. Din luptele ce-am avut am văzut că
Românul e crud cu cei care caută să-i calce ţara. […] Românii ştiu să lupte, ştiu să moară
pentru draga lor ţară şi ştiu să plătească cu vârf şi îndesat neamţului.” Singurul regret pe
care l-ar fi avut, dacă ar fi căzut în luptă, ar fi fost acela că bătrânii săi părinţi ar fi rămas fără
consolare şi sprijin.
Următoarea scrisoare (nr. inv. 844), datată 27 Aprilie 1917, este trimisă din Dorohoi
de către Emil Arteni aceluiaşi profesor, Paul Constantinescu. Parcurgând conţinutul acestei
scrisori, avem informaţia că expeditorul era elev al Şcolii Militare de Infanterie, acest lucru
reieşind foarte clar din următoarea frază: „În timp ce prin câmpii, văile şi râpile, dealurile,
pădurile şi prăpăstiile bătrânei Europe lupta crudă însă purificatoare a celor mai puternice şi
înaintate naţiuni continuă a fi tot mai vastă şi mai aprigă, preschimbând totul prin grozăvia-i
fără pereche, plămădind închegarea unor noi principii şi aşezăminte şi pregătind prin
intensitatea şi mărimea-i uriaşă o nouă viaţă omenirei, noi, câteva mii de tineri setoşi de
viaţă dar şi de gloria nepreţuită de a ne apăra sfânta Patrie până la jertfă, trăim acum viaţa
frumoasă, îmbelşugată şi comodă la şcoală totuşi pentru a ne pregăti şi oţeli pentru aceiaşi
măreaţă luptă a dreptului popoarelor...”. Din finalul acestei scrisori aflăm faptul că
profesorul, aflat la cenzura militară, a citit scrisoarea şi a trimis răspuns elevului şi soldatului
Arteni, urându-i „sănătate, nădejde şi izbândă pentru el şi ţară.” Facem precizarea că la
2
Doctor în pedagogie, profesor, ctitor de şcoală (n. 11 ian. 1867, Galaţi-d. 7 febr. 1912, Bârlad); Nicola, Traian,
Valori spirituale tutovene, vol. 5 (lit. M-P), Editura Sfera, Bârlad, 2003, p. 473-480.
3
Născut în satul Văleni, jud. Brăila, la 30 iunie 1879. A absolvit liceul din Brăila, în anul 1900. După luarea
licenţei în litere, a fost profesor suplinitor la Ploieşti şi Bacău, în perioada 1914-1916. Din anul 1916, a devenit
profesor titular la Râmnicu Sărat şi apoi profesor la Şcoala Normală, Bârlad (din 1917 până în anul 1939, când s-
a pensionat).
107
Dorohoi luase fiinţă un liceu militar, la 20 aprilie 1917, care reunea elevi de la liceele militare
din Craiova, Mănăstirea Dealu şi Iaşi4, ca urmare a faptului că, la 16 noiembrie 1916, se
primise ordin de evacuare a liceelor militare, din cauza ocupării teritoriului de către inamici5.
Convingătoare este şi scrisoarea semnată de colonelul I. Pascu (nr. inv. 1239) adresată
direcţiunii Şcolii Normale de Învăţători din Bârlad. În momentul intrării României în război,
Regimentul 29 Infanterie comandat de lt.-col. Ioan Pascu a participat la acţiunile militare pe
frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 14/27 august 1916-28 octombrie/11
noiembrie 1918. Fostul comandant de Regiment şi Brigadă, pe front, în Transilvania - Carpaţi
şi Oituz - Mărăşti - Mărăşeşti, la Nistru (Tighina) şi la Tisa Szolnok, col. Pascu oferă
amănunte, spunând că „Dela începutul războiului – 16 august 1916 –, numărul ofiţerilor
învăţători combatanţi întrecea jumătatea efectivului, iar în marile lupte dela Mărăşeşti nu
mai aveam luptători pe front decât ofiţeri învăţători şi soldaţi ţărani adevăraţi.” Faptele de
arme ale celor care au făcut parte din Regiment şi Brigadă au fost răsplătite cu Ordinele
„Mihai Viteazul” şi „Steaua României”. Meritul cel mare a revenit, după cum spune col. Pascu,
profesorilor, care „prin munca D-lor, zelul şi dragostea de neam, au dat Ţărei pe învăţătorul
ofiţer care a condus în lupte pe ţăranul pe care dânsu-l crescuse la şcoala din sat.”
Învăţătorul din comuna Cozmeşti, jud. Fălciu, a trimis directorului Şcolii Normale de
Învăţători din Bârlad o scrisoare (nr. inv. 1238), datată 1 iunie 1921, în care îşi exprimă
rugămintea de a i se restitui fotografia fiului său (sublt. în rezervă), mort pentru patrie, în
războiul din 1916-1918. Sterian V. Ioan, alături de alţi tineri luptători la Topraisar
(Constanţa), a fost rănit, însă „[...] nu s-a putut despărţi de camarazii săi deşi prin ord.
Batalionului 4 din Reg.-tul 12 Inf. No. 81”, chiar dacă „putea avea câteva zile libere pentru a
se vindeca şi a veni în sânul familiei sale dorite.” Empatizând cu familia acestui învăţător,
înţelegem durerea din sufletele membrilor familiei la primirea veştii, pe data de 19 Iulie 1917,
afişată în Monitorul Oficial (nr. 92, p. 9): „[...] în ziua de 21 Septembrie 1917 – când trupele
amice au luat ofensiva – sublocotenentul Sterian V. Ioan s-a purtat ca un brav în orice
situaţie de luptă, pentru care, patria l-a decorat cu ordinul Coroana României cu spade, în
gradul de Cavaler.”
Perioada celui de Al Doilea Război Mondial a însemnat pentru bârlădeni participarea
la luptele din cele două Campanii: de Est şi de Vest6, prin implicarea Regimentului 12
Dorobanţi „Dimitrie Cantemir”, Regimentului 23 Artilerie, Regimentul 2 Roşiori. Faptele de
eroism ale ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor din Regimentul 12 Dorobanţi, în luptele duse
pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, au fost răsplătite cu acordarea Ordinului
„Mihai Viteazul”, clasa a II-a şi a III-a, medaliile „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Serviciul
Credincios”7. După cucerirea Odesei (14 august-16 octombrie 1941), a urmat o perioadă de
refacere a unităţilor, până la 30 iulie 1942 pentru Regimentul 2 Roşiori şi până în septembrie
1942 pentru Regimentul 12 Dorobanţi „Dimitrie Cantemir” şi Regimentul 23 Artilerie, când
au fost rechemate pe front.
4
Colonel (r.) Nicolae Dărăbanţ, Învăţământul militar românesc de la Unirea Principatelor şi până în preajma
celui de-al Doilea Război Mondial în Forţele terestre nr. 2 din 2010 (Buletin de teorie militară editat de Statul
Major al Forţelor Terestre) http://www.revista.forter.ro/2010_2_t/05-inv/06.htm
5
George Enache, Povestea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, unde au fost instruiţi şi educaţi Regele
Mihai şi legionarul Corneliu Zelea Codreanu în Adevărul de Târgovişte, 12 iunie 2015.
http://adevarul.ro/locale/targoviste/povestea-liceului-militar-manastirea-dealu-fost-instruiti-educati-regele-mihai-
legionarul-corneliu-zelea-codreanu-1_5579a08acfbe376e352ec238/index.html
6
Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, vol. II, Bârlad, 1998, p. 70-71.
7
Ibidem, p. 75.
108
Scrisoare semnată de colonelul I. Pascu, adresată direcţiunii Şcolii Normale de Învăţători.
(nr. inv. 1239). Datată 12 iunie 1921, Bârlad.
109
Legat de cel de Al Doilea Război Mondial, în patrimoniul muzeului nostru există
aproape două sute de cărţi poştale ale membrilor familiei învăţătorului Strat, care locuiau în
com. Stăuneşti, jud. Tutova. Din toate aceste cărţi poştale, doar cinci fac obiectul interesului
nostru, în sensul că, din conţinutul acestora aflăm lucruri legate de război, celelalte cărţi
poştale având subiecte comune, cu referire la probleme administrative de natură casnică.
Cartea poştală (nr. inv. 2610) datată 13 octombrie 1940 a fost trimisă de învăţătorul
sg. Nicolae Strat soţiei sale, Victoria, din lagărul de la Bolgrad. Din cele scrise, răzbate
autoritatea pe care bărbatul, fiind cap de familie, o manifesta faţă de soţie şi copii. Foarte
vehement, îi interzicea soţiei să-i dea bani părintelui, întrucât el (Nicolae Strat) este
răspunzător de ceea ce trebuie făcut la şcoală: „Nu dai nimic părintelui căci el nu are nici o
răspundere, eu sunt răspunzător de toate. Dacă ţara m-a chemat aici, eu trebuie să-mi fac
datoria aci, şi apoi să mi-o fac acolo. Nu dai la nimeni nimic. Spune să vină cine are nevoie
de mine să facă războiul cu mine şi-apoi să facem la şcoală ce trebuie, căci nouă ne spun toţi
că interesele patriei premiază şi apoi celelalte.” Iar în finalul misivei, simte nevoia de a mai
preciza încă o dată să nu dea nimănui nimic.
A doua carte poştală (nr. inv. 2617), din acest set, datată 22 septembrie 1941, a fost
trimisă de acelaşi învăţător, Nicolae Strat, care, în acel moment, nu știa când vor părăsi oraşul
(Bârlad). Deşi își dădea seama cât de greu le era celor de acasă, fără el, îi îndemna să se
descurce cum vor putea, întrucât „Ţara pentru noi este mai presus de toate. Avem datoria s-o
apărăm, să murim pentru ea.”
Carte poştală trimisă de învăţătorul Nicolae Strat soţiei sale,

Victoria Strat. (nr. inv. 2617). Datată 22 septembrie 1941.
În următoarea carte poştală (nr. inv. 2616), ajunsă la Bârlad pe data de 17 octombrie
1941 şi al cărei semnatar este tot Nicolae Strat, grijile pentru cei de acasă şi pentru gospodărie
continuă să se manifeste prin indicaţii date soţiei: să mai aducă încă doi steri de lemne „să ai
acolo, că nu ştie eu când mai vin şi să ai şi tu ce-ţi trebuie să nu duci lipsă”, să termine cu
„sorica” (floarea soarelui, n.a.) şi cu via, să-şi cumpere îmbrăcăminte pentru că vine frigul şi
să aibă grijă să-i dea băiatului lor tot ce are nevoie pentru şcoală.
Cea de-a patra carte poştală (nr. inv. 2730) conţine informaţii despre refugirea celor
din zona Moldovei în sudul ţării. Nu putem desluşi prea bine anul când a fost trimisă, întrucât
ambele ştampile ale poştei sunt ilizibile. Avem, însă, certitudinea că această carte poştală a
fost trimisă de Benone Strat, aflat în Craiova, tatălui său – sg. Nicolae Strat, cantonat în
localitatea Hanu Conachi, jud. Tecuci, la depozitul de muniţii. Primele rânduri ale
documentului relevă faptul că Benone împreună cu mama sa se aflau în drum spre Oraviţa,
locul indicat pentru refugiere. Erau plecaţi de acasă de pe data de 9 aprilie, fără nici un ban de
110
la Inspectorat, doar cu 700 de lei pe care au reuşit să-i strângă şi cu 500 de lei împrumutaţi,
pentru a avea de mâncare. Benone încheie scrisoarea spunându-i tatălui său să vină la Oraviţa,
iar dacă are posibilitatea, să treacă pe acasă, pentru a vedea ce este pe acolo.
Ultima carte poştală din acest set (nr. inv. 2671), datată 17 iulie 1944 şi trimisă de
Tuchy Caracaş din Vlaşca (Giurgiu) lui Benone Strat, ne-a reținut atenţia prin informația că
oraşul Bârlad fusese bombardat de ruşi, care mai adăugaseră „câteva ruine celor vechi, de la
cutremur.” Celelalte detalii conţinute de mica scrisoare sunt banale: dacă mai sunt colegi sau
prieteni de-ai lor în Bârlad sau cum merge cu învăţatul pentru examenul de capacitate.
Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial a fost instituită cenzura (14/27
august 1916), care urmărea publicaţiile din ţară şi corespondenţii de război străini, precum şi
corespondenţa trimisă de pe front de militari. De fapt, aşa cum reiese din cele afirmate,
această cenzură avea două componente: una civilă şi una militară. Cea din urmă acţiona diferit
în timp de război, având scopuri precise: secretele militare nu trebuiau divulgate.
Toate cele cinci cărţi poştale, la care ne-am referit mai sus, au trecut pe la birourile
cenzurii militare din Ismail, Craiova, Giurgiu, fiindu-le aplicată ştampila cenzurii militare:
cărţile poştale cu nr. inv. 2610 şi nr. inv. 2616 poartă ştampila dreptunghiulară cu înscrisul
„CENZURAT ISMAIL”; nr. inv. 2730 - „CENZURAT CRAIOVA 42”; nr. inv. 2671 -
„CENZURAT GIURGIU 46” şi nr. inv. 2617 doar „CENZURAT”.
Cu greşeli gramaticale sau nu, cu forme de exprimare uneori stângace, dar sincere,
rândurile celor plecaţi pe front din scrisorile şi cărţile poştale reflectă trăirile pline de
devotament faţă de ţară, dar şi de îngrijorare pentru cei rămaşi acasă. Aceste misive – unele
dintre ele fiind adresate unor personalităţi ale locului, cum era prof. Paul Constantinescu,
altele amintind de alţi profesori renumiţi ai oraşului – constituie mărturii documentare pentru
reconstituirea evenimentelor istorice ale oraşului Bârlad.
A DOCUMENTARY EVIDENCE: THE WAR CORRESPONDENCE.

LETTERS AND POSTCARDS FROM THE PATRIMONY
OF THE „VASILE PÂRVAN” MUSEUM
The documentary evidence about the horrors of wars restore the sequence of events which
have happened between 1914 - 1919 but also between 1940 - 1945. One can still whitness letters and
journals written by simple people who can be considered today heroes of the nation. Such letters and
journals just came out from collections of documents belonging to museums or to private collectors.
Some categories of the direct participants at these major historical events - soldiers, peasants, teachers
- remained anonymous, without having a voice but carrying the directly the burden of the battlefield.
During the First World War, our town, Bârlad, sent the soldiers of the 2th and the 3rd Roşiori
Regiments, the foot soldiers of the 12th „Dimitrie Cantemir” Regiment on the battlefields of Mărăşti,
Mărăşeşti and Oituz. These soldiers fought beside the corporal Constantin Muşat, the captain
Gheorghe Mastacan, the lieutenant colonel IsacVainfeld, the aviator lieutenant Gheorghe Negrescu,
the major Vasile Răşcanu and many others. Teachers of the “King Ferdinand the Ist” School and
school graduates have fallen on duty.
We have been enticed by some letters and postcards from the mentioned periods existent in
our museum collection of documents. These letters and postcards are signed by theachers from our
town that directly took part to the battles: G. V. Botez, V. Gr. Vasilache, Sterian V. Ioan, Nicolae
Strat, colonel I. Pascu.
With or without grammar mistakes, sometimes with clumsy forms of expression but of a
moving sincerity, the lines of the correspondence mirror the devotion to the country but also the
carefor the dear ones left at home. These letters, some of them addressed to local personalities (Paul
Constantinescu or other wellknown teachers of Bârlad), are a vivid documentary proof for rebuilding
historical events of our town.
111
MISCELAUNEU
MUZEUL VASILE PÂRVAN – CENTENAR

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE
Nicoleta ARNĂUTU
Alina BUTNARU
„Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieţii,

se pleacă cu reculegere spre pământul
unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei,
oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi.”
(VASILE PÂRVAN)
Keywords: Vasile Pârvan Museum, centenary, monographic, contributions, personalities.
În istoria omenirii, indiferent de timp şi spaţiu, au existat oameni bogaţi şi cei mai
mulţi, săraci. Unii dintre cei bogaţi au investit în bunuri culturale valoroase, devenind
colecţionari particulari, care îşi expuneau comorile în spaţiii special amenajate, la care aveau
acces şi se bucurau deţinătorii acestor valori şi apropiaţii lor.
Muzeul ca instituţie specializată, apare din Evul Mediu, în anul 1471, când colecţiile
particulare din Roma au contribuit la constituirea Museo Capitalino1. Câteva secole mai
târziu, în 1753, în Anglia, pentru prima dată, apare un muzeu de stat, cu caracter public –
British Museum – cu un patrimoniu constituit din colecţiile private de istorie naturală ale lui
Hans Sloane2. În anul 1793, după revoluţia burgheză din Franţa, apare primul muzeu de stat –
Palatul Louvre, numit Musée de la République3, constituit în urma naţionalizării unor colecţii
particulare ce au aparţinut unui regim abolit. În mişcarea muzeală europeană din secolul al
XVIII-lea se înscrie şi colecţia baronului Samuel von Brukenthal (1721-1803), care, din anul
1790 era accesibilă şi publicului, devenind Muzeul Brukenthal începând cu anul 1817.
Muzeul era constituit din donaţia colecţiilor baronului: gravuri, minerale, numismatică,
pinacotecă şi bibliotecă4. În secolul următor, transformările prin care a trecut societatea
umană au generat apariţia unor idei noi cu privire la rolul şi importanţa muzeului ca instituţie
specializată, investită cu rolul important în descoperirea a tot ceea ce înseamnă trecut
tezaurizat în bunurile create de om.
Conceptul investirii bunului cultural creat de om, cu valoare de purtător de informaţie,
a contribuit în plan european la ideea necesităţii înfiinţării unor muzee, ca instituţii publice.
Comparativ cu reţeaua muzeală europeană, în plan naţional, ideea muzeului public, indiferent


1
http://www.infotour.ro/ghid-turistic/muzee-si-galerii-de-arta/muzeul-capitoliu-din-roma-3617.
2
Irina şi Duţu, Aurelia Oberlander-Târnoveanu, Muzee şi colecţii din România, online, CIMEC – Institutul de
Memorie Culturală, Bucureşti, 1982, p. 10.
3
Radu Florescu, Bazele muzeologiei, Bucureşti, 1982, p. 10.
4
Irina Oberlander-Târnoveanu, op. cit., 2009, p. 6.
113
de rang, prinde contur abia în secolul al XIX-lea. Acum, în prima jumătate a secolului, în
Muntenia, domnitorul Alexandru Ghica pune bazele Muzeului de Istorie Naturală şi
Antichităţi din Bucureşti, urmat de Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi, constituite conform
modelului european, pe baza colecţiilor particulare, donate de mari personalităţi ale vremii:
banul Mihalache Ghica, generalul Nicolae Mavros, mitropolitul Veniamin Costachi,
domnitorul Mihail Sturdza, Iacob Cihac, aga Alecu Balş, Gheorghe Asachi şi alţi intelectuali
ai timpului. Reformele din timpul domnitorului Al. I. Cuza au deschis o nouă etapă, bazată pe
introducerea unui cadru legislativ în domeniul evoluţiei reţelei muzeale naţionale. În secolul
imediat următor, distingem perioada din prima jumătate când, cu contribuţii mai mici din
partea statului, dar mai ales cu sprijinul şi implicarea elitelor româneşti, apar în cadrul unor
comunităţi, muzee ca instituţii specializate.
După anul 1950, conform politicii culturale a noului regim, sunt înfiinţate muzee,
biblioteci, teatre şi cămine culturale, a căror dinamică a fost dictată de nevoia unei doctrine
interesată a se legitima în plan cultural după politica agresivă de anihilare a personalităţilor
autentice sau a unor instituţii private, ca în cazul teatrului.
Realităţile istorice care au condus la înfiinţarea Muzeului bârlădean

În prima perioadă a secolului al XX-lea, moment când România nu era stat naţional iar
în marile cancelarii europene se pregătea ceea ce a marcat istoria umanităţii cu prima
conflagraţie, elitele româneşti, evaluând momentul istoric dar, mai ales ceea ce însemnau
victimele colaterale ale unui război, şi-au intensificat implicarea într-o amplă campanie de
trezire a interesului naţional, de educaţie a poporului, majoritar analfabet, prin cultură. Între
militanţii ideii educaţiei prin cultură îl amintim doar pe savantul Nicolae Iorga care, în
periplul său prin ţară, începând de la marile oraşe până la sate, a militat pentru necesitatea
implicării voluntare a membrilor unei comunităţi în înfiinţarea de asociaţii, fundaţii, ligi,
muzee, biblioteci, forme de organizare instituţionalizate, private, capabile să contribuie la
„iluminarea prin cultură”.
În demersul greu şi dificil al înaintaşilor noştri, de a face educaţie prin cultură, un rol
tot atât de eficient a venit din partea şcolii. Dezvoltarea instituţiei şcolare de la începutul
secolului trecut a contribuit activ la apariţia în cadrul societăţii româneşti a unor categorii de
profesori cu studii academice făcute în ţară sau străinătate, care şi-au depăşit cu mult
obligaţiile de la catedră, implicându-se voluntar în educaţia culturală din cadrul comunităţii în
care trăiau.
Deloc de neglijat este şi aspectul legat de prosperitatea economică a unei comunităţi,
care poate genera şi influenţa calitatea actului de cultură. Din această perspectivă, Bârladul,
situat pe una dintre cele mai vechi artere comerciale, care lega Europa Centrală de Bazinul
Mării Negre, devenise oraş în secolul al XIX-lea, având o viaţă economică susţinută de
activitatea comercială, mica industrie profilată pe confecţii, morărit şi panificaţie, alături de
alte ateliere meşteşugăreşti, asigurând cele necesare traiului unei comunităţi ai cărei membri
se situau la momentul înfiinţării muzeului, între 24.000-25.0005. Asemenea oricărei
comunităţi, de pe mapamond, dincolo de tot ceea ce ţine de nevoile cotidiene existenţei, omul
mai are nevoie şi de altceva care să-l aducă în postura de „consumator” cu dreptul de a opta în
faţa unor oferte existente la un moment dat. Pentru marea majoritate a bârlădenilor,
spectacolele prilejuite de sărbătorile religioase şi iarmaroacele anuale, la începutul secolului
trecut, reprezentau o ofertă importantă de care se bucurau deopotrivă cu toţii, indiferent de
gradul de pregătire. Alţii puteau opta pentru spectacolul de artă cultă6 oferit de trupele de
5
Judeţele şi oraşele României în cifre şi date, vol. II A, Oraşele României, Bucureşti, 1995, p. 251.
6
Vasile Mălinescu, Teodor Pracsiu, Contribuţii la istoricul Teatrului “Victor Ion Popa” înainte de a deveni
instituţie de stat în Proscena. Studiu monografic, Editura Sfera, Bârlad, 2005, p. 26-28.
114
teatru particulare, aflate în trecere prin oraş. Faptul că unele trupe organizau constant stagiuni
complete, desfăşurate la Teatrul Carol, imobil distrus în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, ne îndreptăţeşte să apreciem că existau mulţi amatori ai acestui gen. Presa timpului
şi documentele7 existente în arhiva muzeului semnalează prezenţa în cadrul comunităţii a
spectacolelor de muzică cultă. Acestea erau susţinute de formaţii constituite în cadru
organizat8 şi în componenţa cărora figurau bârlădeni, care dincolo de profesia de bază, erau
instrumentişti virtuozi, împătimiţi de muzică cultă. Adeseori, la aceste concerte erau invitaţi
muzicieni celebri de la Iaşi şi Bucureşti, şi la care aveau acces o mică parte a intelectualilor.
De asemenea, spectacolul de muzică, poezie şi teatru, organizat în şcoală şi în afara ei, era o
prezenţă în rândul comunităţii, cu o adresabilitate mai mare. Acestor oferte li se adaugă cele
venite din partea unor societăţi9 înfiinţate încă din secolul al XIX-lea, prin intermediul cărora
intelectualii încercau să familiarizeze publicul cu alte oferte decât cele tradiţionale.
Toate aceste oferte, regăsibile în viaţa comunităţii, documentează existenţa vieţii
spirituale bârlădene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o construcţie a cărei evoluţie
era condiţionată de muţi factori, între care cel uman nu poate fi eludat. Un rol important pe
drumul realizării unei astfel de construcţii culturale, care şi-a adus contribuţia la definirea
identităţii acestui loc, l-au avut unii intelectuali, mulţi dintre aceştia cu activităţi susţinute în
cadrul unor societăţi culturale. Ancoraţi în mişcarea ideilor în plan european şi naţional, şi în
egală măsură buni cunoscători ai realităţilor existente în cadrul comunităţii bârlădene, s-au
implicat voluntar într-un proiect îndrăzneţ de înfiinţare a primelor instituţii specializate, cu rol
important în educaţia prin cultură, oferte noi, capabile să contribuie la statornicirea unor noi
opţiuni şi deprinderi. Unul dintre iniţiatorii unui astfel de proiect a fost poetul şi profesorul
George Tutoveanu (1872-1957), care a adus mai întâi în spaţiul public, prin intermediul
articolelor publicate în presa locală10, ideea de bibliotecă publică, dar mai ales necesitatea
înfiinţării primei biblioteci publice bârlădene.
Sprijinit de un grup de tineri entuziaşti, studenţi, în anul 190611, s-a înfiinţat
Comitetul de iniţiativă ce avea ca principal scop înfiinţarea unei biblioteci publice.
Obiectivul Comitetului a prins contur chiar din acest moment, când membrii semnatari ai
documentului au făcut donaţii de carte şi l-au împuternicit pe poetul George Tutoveanu să
gestioneze toate donaţiile ce vor veni. De asemenea, toţi membrii Comitetului puteau face
demersuri pentru a aduna cât mai multă carte, fonduri băneşti şi nu în ultimul rând, atragerea
în cadrul acestui proiect a unor personalităţi şi instituţii locale sau din ţară. În scurt timp,
numărul cărţilor a crescut, astfel încât gestionarul – poetul George Tutoveanu – şi-a
transformat propriul domiciliu în sediul primei bilbioteci publice a oraşului. Creşterea
numărului de volume, exclusiv prin donaţii, şi activitatea bibliotecii, bine primită de
comunitate, i-au motivat pe iniţiatori să treacă la un alt nivel, cel de a găsi un sediu; de fapt,
cel de-al doilea element esenţial din triada ce defineşte o instituţie culturală cu adresabilitate
publică: patrimoniu, sediu şi specialişti.
Demersul iniţiatorilor a ajuns în atenţia unui reputat profesor de la Colegiul „Gh.
Roşca Codreanu”, Stroe Belloescu, un apropiat al savantului N. Iorga, iniţiator şi membru al
7
Invitaţie program - pianistul G. Bercoff (11 febr. 1905), document aflat în patrimoniul Muzeului “Vasile
Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 7700; Invitaţie-program concert dat de Romulus Miller (29 febr. 1909), document
aflat în patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 7701; Program Societatea Culturală Stroe
Belloescu (23 martie 1930), document aflat în patrimoniul Muzeului “Vasile Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 7702.
8
Statutele Societăţii Filarmonica din Bârlad, tipărit la tipografia G. Caţafany, 1898; document aflat în
patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 7787.
9
Societatea pentru Învăţătura Poporului Român, Filiala Bârlad (1867), Liga pentru Unitatea Culturală a
Românilor, Filiala Bârlad (1890), Societatea “Avântul”, Societatea literar-ştiinţifică “Stroe Belloescu”,
Societatea “Matematica Bârlădeană” etc.
10
George Tutoveanu, Biblioteca publică din Bârlad în ziarul Paloda, nr. 48, 28 Noiembrie 1906, p.1.
11
Nicoleta Arnăutu, „Acta Moldaviae Meridionalis”, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui, 1993-1998, p. 245.
115
unor societăţi culturale şi reviste şcolare, dar şi susţinător financiar al elevilor săraci, un
autentic mecena cultural. La acest succint portret, un model autentic al unui timp, trebuie să
adăugăm încrederea pe care acest mare dascăl o avea în educaţie. Din fonduri proprii, fără a fi
un om bogat, a ridicat în comuna Griviţa din apropierea oraşului, o şcoală, o biserică şi un
monument (marmură şi bronz) dedicat unui important fiu al locului, domnitorul Al.I. Cuza.
Profesorul Stroe Belloescu (n. 20 martie 1838, Câmpina - d. 20 octombrie 1912, Bârlad),
intelectualul cu atitudine civică, care înţelegea rolul şi importanţa instituţiilor de cultură,
considerând că acestea erau o necesitate a acelui timp, dar mai ales pentru timpul ce urma să
vină, s-a hotărât să-şi investească banii în construirea unei clădiri, care să capete destinaţie
culturală. Acesta a fost momentul (1906-1907) care a marcat punctul de plecare din existenţa
primelor instituţii de cultură specializate, dedicate bârlădenilor, majoritar neştiutori de carte.
La început de drum (1906 – 1909)

Motivaţia, hotărârea şi perseverenţa profesorului Stroe Belloescu de a oferi
comunităţii o clădire cu destinaţie exclusiv culturală stau la baza unui drum care se anunţa
anevoios, necesitând multă ştiinţă, răbdare, timp şi, nu în ultimul rând, resurse financiare,
până a ajunge la statutul de instituţie specializată, cu un loc în preferinţele publicului, dar mai
ales cu rol important în planul educaţiei prin cultură.
Un partener preţios în demersul cultural al profesorului Belloescu a fost Primăria
oraşului care, imediat după ce şi consiliul local a luat la cunoştinţă de acest proiect, a hotărât
să investească în achiziţionarea unui teren pe care urma să se ridice noua construcţie. Şi, cum
de fiecare dată, indiferent de naţie şi timp, orice investiţie care priveşte o comunitate, naşte
păreri pro şi contra, a fost nevoie de o perioadă de armonizare a opiniilor şi, mai ales alegerea
locului cel mai potrivit de pe harta oraşului, necesar pentru o asemenea clădire. După aproape
doi ani, s-a reuşit achiziţionarea unui teren central, situat pe artera principală, care a fost pus
la dispoziţia lui Stroe Belloescu, imediat ce Primăria a devenit proprietar, iar Stroe Belloescu
a devenit, exclusiv, finanţatorul construcţiei. Între 1908-1909 s-a ridicat imobilul, parter şi cu o
anexă, impunător ca arhitectură ce conservă, aşa cum se poate vedea astăzi, tradiţii româneşti.
116
La finalizarea construcţiei, filantropul Stroe Belloescu a redactat un document, datat
28 noiembrie 190912, act prin care dona Primăriei Bârlad imobilul pe care l-a numit Casa
Naţională.
Din conţinutul documentului reiese limpede încrederea pe care donatorul o avea în

astfel de „aşezăminte publice”, deoarece scria că „după ele se pot judeca gradul de
dezvoltare ale unei ţări, ele sunt monumente care spun tuturor cultul ce o naţiune are
pentru instituţiile ei fundamentale”. Donatorul, intelectualul, format la importante şcoli
europene, încrezător în rolul valorilor culturale, consemna în continuare: „clădirea numită
Casa Naţională ... o dăruiesc acestei comune în condiţiile următoare. Acest aşezământ nu
va putea servi decât numai ca bibliotecă publică, pinacotecă şi muzeu.”
După definitivarea donaţiei, în plan local şi naţional conform timpului, prima instituţie
care s-a mutat în noul sediu a fost biblioteca, cu un patrimoniu gestionat până la predare de
iniţiatorul ideii, George Tutoveanu.
12
Document original cu nr. inv. 15615, aflat în copie în expoziţia permanentă Muzeul „Vasile Pârvan, un secol
de existenţă”; Nicoleta Arnăutu, op. cit., 1993-1998, Vaslui, p. 246.
117
„Casa Naţională”, 1909-1914
La Bârlad sau în alt colţ al ţării şi chiar al lumii, instituţia cu rol important în actul de
cultură oferit marelui public, necesită resurse financiare importante, condiţionate de
înţelegerea şi priorităţile factorului decizional socio-politic şi, pe acelaşi palier de
profesionalism celor care gestionează vremelnic asemenea instituţii.
Funcţionarea „Casei Naţionale”, o instituţie de cultură publică, era asigurată de
proprietarul clădirii – Primăria – în timp ce activitatea propriu-zisă a bibliotecii şi a celorlalte
societăţi culturale erau asigurate prin voluntariatul din partea unor oameni temeinic cultivaţi şi
cu o mare investiţie de respect din partea comunităţii.
Pentru început, purtătorii mandatului încrederii colective au organizat cartea, provenită
exclusiv din donaţii, pe principii biblioteconomice, oferind cartea, pentru început, doar pentru
lectura la sediu, care se desfăşura în cel mai generos spaţiu numit „Sala Mare”.
De asemenea, tot acestor elite, adevăraţi pionieri în organizarea activităţilor de la
„Casa Naţională”, le datorăm înfiinţarea muzeului şi a pinacotecii, aşa cum şi-a dorit ctitorul
Stroe Belloescu. Specialiştii, cu contribuţii care însumează decenii sau doar câţiva ani, au
făcut ca muzeul să străbată, cu realizări şi eşecuri, cei o sută de ani de existenţă.
În reţeaua culturală naţională, muzeul bârlădean se particularizează prin aceea că
reprezintă o instituţie publică specializată, înfiinţată din iniţiativă privată, a cărui existenţă în
primele decenii a fost asigurată de elitele locale, un voluntariat în cadrul căruia se regăseşte şi
un parteneriat din partea statului.
Această primă perioadă, încadrată de noi între anii 1914-1948, cea mai săracă sub
aspectul mărturiilor documentare, la rândul ei o împărţim în două etape: 1914-1928 şi 1928-
1948, urmate de cea care se încadrează între 1950 până la sărbătorirea centenarului (2014), de
când muzeul este proprietatea statului.
Indiferent de etapele din existenţa muzeului, consideraţiile noastre se bazează pe
studiul şi analiza elementelor ce definesc o asemenea instituţie: formarea patrimoniului,
dinamica, cercetarea, valorificarea ştiinţifică şi cea pentru public, protecţia şi conservarea
acestuia, sediu, şi nu în ultimul rând, specialiştii şi personalul auxiliar.
Prima filă din letopiseţul centenar al Muzeului (1914-1918)

La cinci ani de la intrarea centrului cultural „Casa Naţională” pe piaţa ofertelor
culturale, cu o primă instituţie publică – biblioteca, un grup de intelectuali, întruniţi la data de
10 aprilie 1914, au hotărât înfiinţarea muzeului, aşa cum rezultă din documentul aflat în
arhiva muzeului13.
În acest „certificat de naştere” se consemnează:
„Subsemnaţii, văzând trebuinţa ce se simte în oraşul Bârlad de un Muzău istoric,
care să fie pus la dispoziţiunea publicului, în temeiul Legii pentru conservarea şi
restaurarea Monumentelor Istorice şi a Instituţiilor onor Comisiunii a acestor monumente,
ne-am constituit în Comitet cu scopul de a înfiinţa şi noi un Muzău al judeţului Tutova.
Muzăul acesta se va aşeza în Casa Naţională, ce este clădită de mult respectatul
filantrop Stroe Belloescu, şi în el se vor aduna documente, felurite obiecte vechi şi de artă,
şi în genere tot ce interesează trecutul nostru istoric.
Pentru înfiinţarea şi continua dezvoltare a acestui Muzău, pe lângă că vom face un
apel către conorăşenii şi conjudeţenii noştri, vom solicita şi sprijinul necesar de la Onor
Comisiune a Monumentelor Istorice , de la Onor Primăria oraşului Bârlad, de la Onor
Prefectura de Tutova, cum şi de pe unde se va mai găsi de cuviinţă.
Document original cu nr. inv. 561, expus în copie în expoziţiile permanente „Bârladul cultural” şi „Muzeul
13
Vasile Pârvan – un secol de existenţă”.

118
119
Actul de constituire al Muzeului „Vasile Pârvan”, datat 10 aprilie 1914.
Totodată, în vederea bunului mers al lucrurilor acestui Comitet, am ales dintre noi
ca preşedinte pe d-l Gh. Constantinescu – Râmniceanu, ca vice-preşesinte pe d-l colonel D.
Petrescu-Tocineanu, ca casier pe d-l I. Em. Pallady, ca secretar pe d-l Gh. Alexandrescu, şi
ca conservator al Muzăului pe Părintele I. Antonovici, care este şi membru corespondent al
Comisiunii Monumentelor Istorice pentru judeţul Tutova.”
Documentul, scris de mână, poartă semnătura celor cinci membri ai comitetului, având
în lateral şi semnătura N. Simionescu, primarul de atunci al oraşului. În ceea ce îl priveşte pe
primarul N. Simionescu, a cărui semnătură se regăseşte pe acest document, apreciem că nu a
reprezentat doar un simplu interes pentru cultură dictat de o conjunctură a unei funcţii
politice, aşa cum vedem în zilele noastre, ci o atitudine a omului care înţelegea şi iubea
cultura. Aprecierea noastră este confirmată de rolul pe care l-a avut în creşterea patrimoniului,
atunci când a devenit parlamentar de Tutova. Printre puţinele documente care au străbătut
timpul se află un registru14, un inventar al lucrărilor de artă, între anii 1926-1939. La rubrica
privind provenienţa este specificat „prin contribuţia dlui N. Simionescu”. Recent, profilul
cultural al deputatului N. Simionescu ne-a fost confirmat de Petre Comarnescu, din a cărui
Jurnal, publicat în anul 2003, aflăm că în 12 februarie 1932, în timp ce conferenţia pe tema
„Americanism şi europenism în cultură”, în sala din cadrul Fundaţiei Carol I, avea ca
auditoriu, printre alţii, pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco şi Constantin Noica.
Alături de aceşti tineri, care formau o generaţie de tineri ultradotaţi, dintre care şi autorul
jurnalului făcea parte, întâlnim şi numele N. Simionescu. Faptul că P. Comarnescu
menţionează în jurnal, alături de numele şi funcţia acestuia de deputat, originar din Bârlad, ne
îndreptăţeşte să credem că N. Simionescu nu era pentru pentru prima dată în acest loc şi,
posibil, să se fi cunoscut cu P. Comarnescu, care conferenţia adeseori în acest spaţiu.
Revenind la ceilalţi semnatari ai documentului de înfiinţare a muzeului, aceştia erau
intelectuali proveniţi din rândul profesorilor de la Colegiul „Codreanu”, unde şi preotul I.
Antonovici era profesor, alături de un reprezentant al moşierilor - G.Em. Pallady - din familia
celebrului pictor care deţinea moşii în jurul oraşului, şi un colonel.
Acest prim document olograf din existenţa muzeului a fost redactat cu certitudine de
preotul I. Antonovici - membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice din
Bucureşti -, cel care a avut iniţiativa înfiinţării muzeului, a cărui caligrafie o regăsim într-o
adnotare în colţul din dreapta, sus, unde ne-a lăsat informaţia că va înainta Comisiunii o copie
a acestui document, sub care semnează şi pune data de 10 aprilie 1914.
Custodele muzeului a primit la scurt timp de la Comisiunea Monumentelor Istorice
adresa nr. 291 din 12 mai 191415, prin care se menţiona că se aproba „cu satisfacţie ştirea
prin care-i anunţată înfiinţarea muzeului istoric din Bârlad şi constituirea unui comitet de
patronagiu pe seama acestei noi instituţii de cultură.”
Înfiinţarea şi recunoaşterea oficială a înfiinţării muzeului bârlădean, aşezarea acestuia
în rândul instituţiilor specializate în bunul cultural, le datorăm acestor intelectuali cu studii în
cu totul alte domenii, dar care iubeau cultura, determinându-i în atitudinea de implicare
voluntară într-un moment când reţeaua muzeală naţională era la început de drum.
În condiţiile în care ctitorii dispuneau de un sediu şi bune intenţii, Comitetul şi-a fixat
cu prioritate formarea colecţiilor muzeului, într-un moment când marile puteri ale lumii au
declanşat Primul Război Mondial. În acest moment deloc optimist, aşa cum este stipulat şi în
14
Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
15
Vasile Palade, Muzeul din Bârlad la a 60-a aniversare, p. 1, manuscris ce se află în Arhiva Muzeului „Vasile
Pârvan”, Bârlad; Nicoleta Arnăutu, Valori de patrimoniu cultural naţional din colecţiile muzeului V. Pârvan,
1989, p. 248-249; Ioan Opriş, Un secol de muzeografie la Bârlad, Acta Musei Tutovensis, nr. IX-X, 2014, p. 19.
120
actul de înfiinţare al muzeului, s-au adresat comunităţii, redactând un document pe care l-au
intitulat „CĂTRE OAMENII DE BINE DIN TÂRGUL BÂRLAD ŞI JUD. TUTOVA” 16.
Datat 29 iunie 1914, documentul se prezintă sub forma unei foi volante, cu un text
tipărit, uşor de răspândit, prin intermediul căruia membrii comitetului aduceau în atenţia
comunităţii înfiinţarea unei noi instituţii – un muzeu –, insistând pe ideea necesităţii unirii
tuturor eforturilor în vederea formării colecţiilor muzeale prin donaţii. Într-un paragraf
special, autorii au înscris primele donaţii venite din partea a două bănci, Moldova de Jos şi T.
Protopopescu, care au cumpărat primul tablou în ulei, în timp ce Primăria Bârlad a
cumpărat două lucrări, pe care le-au donat muzeului. Apelând şi la generozitatea altor
16
Document original cu nr. inv. 557, aflat în copie în expoziţia permanentă „Muzeul Vasile Pârvan – un secol de
existenţă”.
121
bârlădeni, şi nu numai, documentul furniza şi informaţia cu privire la alte categorii de bunuri
care ar trebui să ajungă în muzeu, cum erau cele „care mărturisesc despre trecutul nostru...
sunt documente pe pergament sau pe hârtie cât de vechi... a căror studiere poate contribui
cu lumini de mare preţ la cunoaşterea trecutului. Nu rareori s-a întâmplat plugarilor şi
gospodarilor să găsească cu prilejul săpăturilor pentru case sau beciuri, ori cu prilejul
aratului lucruri vechi ca: topoare de piatră, unelte de cremene, idoli făcuţi din lut sau
metal, arme de fier, monede vechi, care toate, dacă-s aduse, prin ajutorul muzeului, la
cunoaşterea oamenilor învăţaţi pot şi ele în mare măsură să lumineze trecutul mai
îndepărtat al pământului acestuia.”17 În esenţă, documentul ne furnizează ideea că
semnatarii îşi doreau să constituie un patrimoniu cu caracter mixt, a cărui debut era marcat de
cele trei lucrări de artă.
Implicarea unei comunităţi în realizarea unui obiectiv cultural a fost o practică, ce din
nefericire, a dispărut sau când a reapărut a eşuat lamentabil. Cel mai recent exemplu este
tentativa de achiziţionare a unei opere brâncuşiene, un proiect lăudabil, care ar fi contribuit la
îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc cu o capodoperă, dar care nu s-a putut realiza din
cauza superficialităţii iniţiatorilor, credem noi.
Revenind în anul 1914, putem afirma că în această perioadă s-au pus bazele colecţiilor
de arheologie, alături de cele de artă, domenii care definesc structura patrimoniului, aşa cum a
fost gândit de ctitori. Documentul, în fapt, este un studiu semnat de V. C. Nicolau şi
folcloristul Tudor Pamfile, fondatorul revistei bârlădene „Miron Costin”, unde este publicat
acest studiu. Cei doi autori, cunoscuţi intelectuali activi în viaţa culturală a momentului, au
hotărât să tipărească studiul şi sub forma unei broşuri, pentru a fi mai uşor de răspândit.
Dintr-un exemplar aflat în arhiva muzeului,18 broşura scoasă în tipografia C. D.
Lupaşcu, cunoscută cu o activitate intensă şi timpurie, care a contribuit la dezvoltarea bogatei
prese bârlădene,19 aflăm câteva informaţii importante.
Studiul intitulat Aşezarea preistorică de la
Strâmba, com. Puieşti, jud. Tutova reprezintă
rezultatul unor cercetări în teren, ocazie cu care
piesele descoperite, descrise, desenate, reproduse
foto şi clasate, reprezintă, credem, primele artefacte
preistorice şi feudale din inventarul muzeului, după
cele de artă.
Lipsa inventarelor sistematice privind
patrimoniul constituit în perioada 1914-1950, ne
determină să apreciem că piesele descoperite la
Strâmba, existente astăzi în muzeu, reprezintă
primele bunuri din componenţa colecţiilor de
arheologie. Tot atât de important este şi faptul că în
acelaşi an putem plasa şi debutul activităţii de
cercetare arhelogică a siturilor din jurul Bârladului
şi a fostului jud. Tutova, activităţi care se vor
multiplica în timp, contribuind la îmbogăţirea
substanţială a patrimoniului Secţiei de Istorie-
Arhelogie.
Cu toate că nu deţinem informaţii
documentare, apreciem că cercetarea în teren a
17
Idem.
18
Tudor Pamfile, Însemnare cu privire la aşezarea preistorică Strâmba, 1924, Document original cu nr. inv.
216, expus în original în expoziţia permanentă “Muzeul Vasile Pârvan – un secol de existenţă”.
19
Oltea Gramaticu Răşcanu, Istoria Bârladului, vol. I, 1998, p. 364-378.
122
celor doi intelectuali putea fi rodul unei semnalări venite din zonă, de la cei care luaseră la
cunoştinţă de importanţa unor astfel de descoperiri, din acea chemare răspândită începând cu
luna iunie 1914. În egală măsură, nu putem exclude posibilitatea ca această cercetare să fi
făcut parte din planul ctitorilor, de a înscrie în existenţa muzeului activitatea de cercetare a
siturilor.
Din acelaşi document, de pe prima pagină a broşurii, aflăm că aceasta „Se vinde în
folosul Muzeului regional de istorie şi etnografie a judeţului Tutova”, informaţie ce ne ajută
să deducem că pe lângă donaţii, încercau să constituie şi fondurile necesare existenţei tinerei
instituţii. În ceea ce priveşte titulatura muzeului, diferită de cea stipulată în actul de constituire
– Muzeul Judeţului Tutova –, nume sub care a fost luat în evidenţa Comisiei Monumentelor
Bucureşti, demonstrează că cei doi profesori au mai adăugat un nou domeniu la structura
muzeului, cel de etnografie, idee care, probabil, i-a aparţinut cunoscutului folclorist Tudor
Pamfile.
Sub aspectul atitudinii ctitorilor muzeului faţă de vestigiile trecutului, remarcăm la
acest început de drum pe conservatorul muzeului – I. Antonovici – care a manifestat o grijă
deosebită pentru salvarea şi protecţia monumentelor din zonă, Cetatea de pământ de la Bârlad
şi Mănăstirea de la Floreşti20.
Dacă pentru patrimoniul de arheologie, bunurile descoperite în situl de la Strâmba, în
anul 1914, le putem încadra în categoria primelor bunuri din cadrul colecţiilor, nu acelaşi
lucru putem face cu patrimoniul pinacotecii, întrucât din documentul amintit aflăm că este
vorba de trei lucrări, dintre care una era o pictură. Orice încercare de a le identifica a rămas
fără rezultat; cu siguranţă acestea se regăsesc în lotul de lucrări a căror provenienţă nu am
putut să o stabilim.
Din categoria documentelor care s-au păstrat face parte un Raport21 olograf, redactat şi
semnat de I. Antonovici, adresat Comisiunii Monumentelor Istorice, nedatat, încadrabil,
probabil, între anii 1915-1916. Custodele muzeului informa că în patrimoniu se aflau 39 de
piese, însumând topoare din piatră, săgeţi şi monede, informaţie care ne ajută să stabilim că în
structura patrimoniului îşi face debutul, pe lângă arheologie şi artă, şi domeniul numismatică.
Din acest moment, domeniul a crescut substanţial, întrucât astăzi numără peste 10.000
de bunuri, majoritatea clasate în categoria Tezaur/Fond, din patrimoniul cultural naţional.22
Tot în acest timp îşi face debutul şi biblioteca de specialitate, aşa cum aflăm din
acelaşi document, în care se consemnează într-un alt paragraf, că au fost primite numerele din
1912 şi 1913 ale Buletinului Comisiei, donaţie care „mărea la 83 numărul titlurile
bibliotecii, majoritatea din domeniul istoriei.” Faptul că în acest raport nu sunt menţionate
piesele descoperite la Strâmba (ceramică, idoli şi fragment de zale, şi nici cele trei picturi), ne
determină să apreciem că acest raport al custodelui reprezintă, probabil, îmbogăţirea
patrimoniului pe anul 1915 şi/sau 1916.
Pe baza acestor documente, conchidem că în primii ani de existenţă, muzeul deţinea o
clădire, un patrimoniu cu o structură mixtă şi un grup de intelectuali cu pregătire în domenii
diferite, reprezentându-i pe specialiştii voluntari care se ocupau de soarta tinerei instituţii, în
parteneriat cu primăria, proprietarul clădirii. Faptul că statul nu asigura resursele financiare
20
Nicoleta Arnăutu, op. cit., 1993 – 1998, Vaslui, p. 246; Documente existente în patrimoniul Muzeului “Vasile
Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 558 şi 560; Cetatea de pământ, ridicată de domnitorul Ştefan cel Mare după bătălia
de la Podul Înalt a fost distrusă după anul 1960, cu prilejul modernizării din zonă. Din acest sit provine singura
bombardă ştefaniană, aflată temporar în inventarul muzeului. În prezent, se află în patrimoniul Muzeului
Naţional de Istorie Bucureşti, abuziv însuşită, conform directivelor special aplicate cu prilejul organizării
muzeului în sediul fostei poşte bucureştene.
21
Document existent în Arhiva Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad.
22
www.cimec.ro. Rapoartele de expertiză au fost realizate prin voluntariatul muzeografei Eugenia Popuşoi
(1936-2017).
123
necesare, i-a determinat pe toţi cei care şi-au asumat, voluntar, să conducă destinele celor
două instituţii – biblioteca şi muzeul – până în anii ’50, să întreprindă tot felul de demersuri.
Constant, făceau cunoscut în plan local şi naţional, tuturor forurilor statului, instituţii private,
personalităţi culturale şi politice, prin adrese,23 ceea ce reuşiseră să realizeze, dar mai ales ce
îşi propuneau pe viitor, solicitând sprijin, indiferent de natura acestuia; demersuri care se
finalizau uneori cu rezultate încurajatoare.
Cum bine se ştie, valoarea oricărui patrimoniu cultural, indiferent de domeniu, capătă
o altă valenţă atunci când trece de la faza de tezaurizare la cea de valorificare, în primul rând
pentru marele public.
La întrebarea dacă bunurile adunate în primii ani de existenţă au fost expuse pentru
public, în cadrul unor expoziţii, este greu să ne pronunţăm. Cu toate acestea, oferta, care
consta în genul unor expoziţii dedicate publicului, a existat în cadrul comunităţii cu mult
înainte de înfiinţarea muzeului, aşa cum aflăm dintr-un document datat 1908.24 Documentul,
constând într-o notă contabilă, cuantifică cheltuielile făcute cu prilejul organizării expoziţiei
pictorului Dimitrie Hârlescu (1872-1923). Artistul a poposit în Bârlad, între anii 1907-1910,
fiind profesor la Colegiul „Gh. Roşca Codreanu”. La acest început de secol, în oraşul în care
ajunsese, elitele organizau întâlniri private în cadrul cărora se dezbăteau teme culturale, se
prezentau creaţiile proprii şi se făceau audiţii muzicale, realităţi care l-au motivat pe artist, ca
periodic, să investească timp, petrecut agreabil, în anturajul celor care împărtăşeau aceleaşi
idealuri.
Intelectualul D. Hârlescu s-a integrat uşor în această atmosferă culturală a elitelor
locului, legând o prietenie deosebită cu dr. Isac Vainfeld (1877-1947),25 în casa căruia
participa cu regularitate la toate întâlnirile unde se asculta muzică cultă şi de unde nu lipseau
dezbaterile pe teme de artă, literatură şi filosofie, aşa cum ne-a declarat fiul gazdei, dr. Marcel
Vainfeld (1917-1990). Tatăl şi fiul sunt două nume cu rezonanţă în rândul colecţionarilor
români, care s-au dedicat exclusiv artei orientale şi extrem orientale, colecţii care au fost
donate muzeului bârlădean.
Colecţionarul Marcel Vainfeld, cu o educaţie culturală de tip enciclopedic, aşa cum
descoperim la marii oameni ai perioadei interbelice, îşi amintea că Dimitrie Hârlescu, cât a
stat la Bârlad, era preocupat de caricatură, creaţii pe care le expunea în Librăria Furmuzache.
Se pare că la acea dată, librăriile bârlădene ofereau principalele simeze unde talentele locului
sau cei în trecere prin Bârlad îşi expuneau lucrările. În sprijinul acestei idei vin şi scrierile lui
N. Tonitza26, care scot la iveală impresiile legate de un portret, aflat în copie, expus la
Librăria Fraţilor Petroff, situată pe aceeaşi stradă pe care locuia familia viitorului artist.
Această stradă, din zona centrală a oraşului, era animată de prezenţa sediilor celor mai
importante tipografii, înfiinţate încă din secolul al XIX, şi în cadrul cărora funcţionau şi
redacţiile unora dintre publicaţiile locului.
Atmosfera culturală descoperită de D. Hârlescu şi prieteniile cu elitele, credem că l-au
motivat să organizeze o expoziţie personală despre care ştim că s-a desfăşurat spre sfârşitul
lunii mai a anului 1908, aşa cum reiese din documentul amintit; document în care erau trecute
în detaliu cheltuielile făcute cu prilejul organizării evenimentului, fără nici o referire, însă, la
spaţiul de expunere.
23
24
Document original, aflat în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, la nr. inv. 15616.
25
Un intelectual pasionat de cultură, care a publicat studii şi creaţii literare proprii, în presa bârlădeană, sub
pseudonimul Palodă; un virtuoz violinist, concertând alături de alţi pasionaţi ai muzicii culte, în cadru organizat.
26
B. Brezianu, N. Tonitza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 10-11.
124
O mărturie concretă a preocupărilor artistului din perioada lui bârlădeană, ce
reprezintă penultima etapă din scurta existenţă27 a acestui pictor aproape uitat, o regăsim într-
un portret pictat în anul 1909, pe care l-a dăruit prietenului său Isac Vainfeld, aşa cum reiese
din dedicaţia aflată în stânga, jos, a pânzei. După aproape două decenii, în anul 1931,28
colecţionarul Isac Vainfeld s-a hotărât să se despartă de acest portret, donându-l muzeului, cu
convingerea că valoarea creaţiei acestui pictor nu poate fi valorificată decât într-un muzeu.
Această lucrare, un portret din arta românească peste care a trecut mai bine de un secol, are o
dublă semnificaţie: în primul rând, pentru că, la această dată, artistul era preocupat de acest
gen, abordând imaginea monumentală cu semnificaţii ample în planul expresiei psihologice;
în plan secund, dar tot atât de important este faptul că artistul şi-a ales ca model o colegă, o
personalitate a locului – Nathalie Drouhet – care, împreună cu soţul ei predau la acelaşi liceu
bârlădean cu pictorul.
Chiar dacă nu am putut identifica cu exactitate locul unde ar fi putut fi expusă creaţia
pictorului D. Hârlescu, prezenţa artistului şi implicarea lui în activităţile culturale ale locului,
ne îngăduie să apreciem că înainte de înfiinţarea muzeului a existat preocuparea pentru acest
gen de expoziţii apărute mai întâi ca o nevoie venită din partea unor organizatori, pentru ca
mai apoi muzeul să le poată oferi marelui public.
După momentul înfiinţării muzeului, în timp ce ţara se îndrepta cu paşi repezi spre
implicarea în Primul Război, mişcarea culturală bârlădeană s-a amplificat, culminând cu
înfiinţarea unor noi societăţi, ce aveau obiective precise sub aspect cultural şi educaţional.
Amintim doar societatea culturală „Academia Bârlădeană”, înfiinţată în data de 1 mai 1915,
din iniţiativa poetului George Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile şi preotul filosof Toma
Chiricuţă. Funcţionând în acelaşi sediu al „Casei Naţionale”, alături de muzeu, bibliotecă şi
alte societăţi, nou înfiinţata „Academie Bârlădeană” a devenit un partener important, prin
acţiunile organizate la sediu, dar şi la sate. În anul 1917, „Academia Bârlădeană” a organizat
o şezătoare, unde oaspete special a fost scriitorul Alexandru Vlahuţă (preşedintele de onoare
al societăţii), refugiat la acea dată în Bârlad. Cu această ocazie, scriitorul, după ce a văzut
eforturile făcute pentru constituirea colecţiilor muzeului, s-a hotărât să doneze pentru
pinacotecă o lucrare din creaţia lui Nicolae Grigorescu. În actul de donaţie, datat 12
decembrie 1917,29 se menţionează că lucrarea - portretul tatălui său, Nectarie Vlahuţă, la
venerabila vârstă de 100 de ani, pictat de N. Grigorescu – deşi reprezenta „o icoană sfântă a
sufletului meu”, a donat-o muzeului. Gestul de a se despărţi de o lucrare cu dublă semnificaţie
(de preţuire, pentru cel portretizat şi pentru autorul lucrării de care îl lega o frumoasă
prietenie), ne îndreptăţeşte să credem că donatorul a apreciat eforturile făcute de gazdele sale
şi în semn de apreciere a hotărât să contribuie la îmbogăţirea colecţiilor pinacotecii.
Atmosfera generată de declanşarea Primului Război şi situaţia produsă de intrarea
României în război au fost resimţite de artizanii vieţii culturale bârlădene, tot mai mult
împovăraţi de lipsa unor resurse sigure de finanţare şi în egală măsură, de responsabilităţile ce
le reveneau sub aspectul gestionării şi asigurării protecţiei bunurilor strânse la „Casa
Naţională”. Deşi nu avem nici o sursă documentară, situaţia de război cu tot cortegiul de
probleme, cu siguranţă i-a motivat pe cei implicaţi să se îngrijească de bunurile existente. De
asemenea, este greu să ne pronunţăm dacă la acest moment a existat şi o expoziţie dedicată
publicului. Războiul şi perioada imediat următoare au creat disfuncţionalităţi în viaţa
27
În toamna anului 1910, D. Hârlescu părăseşte Bârladul, stabilindu-se la Tecuci, unde, în anul 1923, în urma
actului asumat al sinuciderii, părăseşte această lume.
28
Act de donaţie aflat în patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 15.613.
29
Scrisoare de donaţie, Al. Vlahuţă către Primăria Bârlad, document original existent în patrimoniul Muzeului
„V. Pârvan”, Bârlad, la nr. inv. D/3358.

125
pinacotecii şi a muzeului, aşa cum s-a întâmplat în toată societatea umană antrenată, cu voie
sau fără, în jocul şi interesele marilor puteri ale lumii.
Anul 1918 a încheiat o etapă importantă din existenţa muzeului bârlădean, marcând un
alt moment în care destinul muzeului a stat sub semnul unor noi timpuri generate de
încheierea războiului. Cu toate că nu putem stabili momentul când biblioteca şi muzeul şi-au
reluat activitatea, selectând înformaţiile din presa locală, constatăm că în anul 1924 30, cele
două instituţii erau în circuitul public, întrucât la „Casa Naţională” „se organizau periodic
expoziţii de artă, unde artiştii plastici localnici sau în trecere prin Bârlad puteau lua
contact cu publicul... fie şezători literare organizate de Academia Bârlădeană, fie concerte
susţinute de Societatea Filarmonică”.
Schimbările de mentalitate produse de Marea Unire şi Primul Război Mondial vor
căpăta o altă dimensiune în perioada interbelică, dominată de voinţa de înnoire a tot ceea ce
era legat de neamul românesc. Din această perspectivă, renaşterea culturală a produs mari
transformări. Este unanim recunoscut că, niciodată într-un interval de doar două decenii nu a
existat o elită reprezentată de mari personalităţi ale căror creaţii au propulsat cultura română
pe podiumul valorilor mondiale, loc râvnit de orice cultură naţională. În această epocă a
prefacerilor, dorinţa de „iluminare a maselor” prin intermediul şcolii, atitudine apărută în
secolul al XIX-lea, cunoaşte o altă etapă de dezvoltare a instituţiei şcolare, susţinută de stat, la
care se adaugă iniţiativa privată şi voluntariatul. În Bârlad, în această perioadă, existau şase
instituţii de învăţământ preşcolar, opt şcoli primare de băieţi şi de fete, patru şcoli
profesionale şi cinci licee de fete şi băieţi, o cuantificare31 din componenţa căreia nu putem
omite numărul profesorilor, dascăli atenţi şi interesaţi de nevoile comunităţii din care şi ei
făceau parte.
O consecinţă directă a dezvoltării şcolii şi a creşterii numărului profesorilor în
structura comunităţii o regăsim în viaţa culturală a oraşului, care cunoaşte o semnificativă
perioadă de înflorire. Propagarea ideilor prin intermediul presei, bogată numeric şi diversă ca
abordare32, tipografiile, societăţile cultural-ştiinţifice, cercurile şi cenaclurile care, dincolo de
activitatea fiecăreia, au devenit rampe de lansare pentru tinerele talente, reprezintă un alt
aspect important din viaţa culturală a locului, din perioada post conflagraţie. Tabloul ar fi
incomplet dacă nu am reveni să subliniem că înfiinţarea bibliotecii publice şi a muzeului,
primele instituţii de cultură specializate, au contribuit, alături de şcoală, la educaţia a ceea ce
definim ca fiind marele public.
Documentele puţine şi lacunare, databile în perioada interbelică, ne aduc informaţii
referitoare la ceea ce a însemnat atitudinea unei noi generaţii la momentul când a preluat
moştenirea culturală a locului. Cele mai multe informaţii sunt cu privire la forma de
reorganizare instituţională, urmate pe o scară descrescătoare, de cele ce ţin de dinamica
creşterii patrimoniului, expoziţii permanente şi temporare. Toate aceste aspecte ce definesc
existenţa unui muzeu, le vom aborda în continuare, cronologic, în încercarea noastră de a
creiona o perioadă din continuitatea muzeului bârlădean centenar.
Din cel mai timpuriu document, datat 26 noiembrie 1925,33 aflăm că în cancelaria
Liceului „Codreanu” a avut loc o întrunire în cadrul căreia a fost ales un nou director al
muzeului, în persoana profesorului Cezar Ursu, viitorul profesor universitar. Noul director,
asemenea înaintaşilor săi, dar şi a următorilor manageri, până astăzi, s-a confruntat cu lipsa
resurselor aşa cum o devedesc demersurile adunate în ani, unele existente, astăzi, în arhiva
muzeului. La scurt timp după preluarea funcţiei, profesorul Cezar Ursu devine coleg de
30
N. N. Vasiliu, Ţara de Jos, I, Bârlad, 1924, p. 189.
31
Istoria Bârladului, vol. II, Bârlad, 1998, p. 84. Ediţie îngrijită şi coordonată de prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu.
32
Idem, p. 96 și 108.
33
Proces verbal, 26 noiembrie 1925. Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
126
cancelarie cu Stavru Tarasov, care între 1926 - 192834 a predat la Liceul „Codreanu” -
perioadă în care a obţinut şi titlul de profesor definitiv -, după care s-a stabilit la Constanţa. În
timpul trecerii sale prin Bârlad35, artistul s-a implicat în viaţa culturală a locului, organizând la
sediul muzeului două expoziţii personale. Credem că această implicare s-a datorat ofertei din
partea directorului Cezar Ursu şi, în egală măsură, evaluării corecte a artistului cu privire la ce
a găsit aici sub aspectul vieţii culturale.
Înaintea organizării expoziţiilor, în presa timpului36 apar ample informaţii legate mai
ales de personalitatea artistului, succesele obţinute în urma unui recent periplu european,
informaţii care ne îndreptăţesc să apreciem că acestea au fost aduse în atenţia presei locale de
directorul Cezar Ursu. La scurt timp după ce s-a stabilit la Bârlad, profesorul codrenist,
pictorul Stavru Tarasov a deschis prima expoziţie personală la „Casa Naţională”, în perioada
octombrie – noiembrie 192637. Expoziţia a fost bine primită de presă şi de public, motiv
pentru care, credem, în anul următor a organizat la Iaşi o altă expoziţie, urmată de cea de la
Bârlad (a doua), între 16 iunie – 15 iulie 192738.
Prezenţa şi implicarea pictorului în viaţa culturală a oraşului se regăsesc în patrimoniul
secţiei de artă, unde artistul figurează cu mai multe lucrări, între care şi două peisaje inspirate
de o zonă a oraşului numită „Cerbul de Aur”, unde a locuit. Pe de altă parte, în urma studiului
nostru, am descoperit existenţa altor lucrări aflate în posesie privată, prezenţe care ne ajută să
apreciem rolul muzeului în propagarea valorilor plastice. De asemenea, putem conchide că
acesta este momentul de debut al muzeului, în postura de instituţie interesată în a aduce în
atenţia publicului creaţia plastică a momentului, dar şi un loc de unde doritorii îşi puteau
achiziţiona o lucrare de artă. Fenomen care s-a multiplicat pe parcursul celor 100 de ani de
existenţă.
Dincolo de aceste realizări din perioada directoratului lui Cezar Ursu, voluntariatul ca
principală atitudine în susţinerea muzeului, a pinacotecii şi a bibliotecii, nu mai răspundea
nevoilor momentului sau mai bine spus, nu mai putea acoperi toate nevoile din existenţa
acestor instituţii cu caracter public şi cu un obiectiv atât de important: bunul cultural. Această
situaţie a condus la iniţiativa înfiinţării unei asociaţii non profit, ale cărei baze au fost puse în
2 ianuarie 192839. Societatea nou înfiinţată s-a numit Asociaţia Casa Naţională de Cetire
”Stroe Belloescu”, care în 17 februarie 1928 a căpătat personalitate juridică40. Faptul că
proprietarul clădirii „Casei Naţionale”, şi anume Primăria Bârlad, a hotărât să treacă imobilul
şi alte bunuri în proprietatea noii asociaţii, reprezintă o dovadă a crizei prin care treceau
instituţiile din acest sediu şi în egală măsură, atitudinea unei instituţii a statului în găsirea unor
soluţii necesare pentru supravieţuirea primului centru cultural al oraşului.
În actul constitutiv şi în statutul acestei asociaţii se preciza: „scopul este de a dezvolta
şi favoriza gustul cititului, al frumosului şi al utilului, printre cetăţenii bârlădeni, înlesnind
şi accesul elevilor”41. În grupul membrilor fondatori, îl întâlnim, printre alţii, pe pictorul
Stravru Tarasov care, în dubla sa calitate de fondator şi membru42, a cotizat cu bani dar şi cu
34
Fondul Liceului “Codreanu”. D.J.A.N. Vaslui, D7/1926, f. 26; D6/1928, f. 14-15.
35
Nicoleta Arnăutu, Stavru Tarasov la Bârlad (1926 -1928) în Miscelaneul Bârladul, odinioară şi astăzi,
Bucureşti, 1980, vol. I, p. 288, 298.
36
Paul Constantinescu-Iaşi, Graiul nostru, Bârlad, II, 11-12, 1926, p. 195.
37
Ibidem.
38
Graiul Nostru, Bârlad, III, nr. 5-6, 1927, p. 86.
39
Act de constituire a Societăţii Casa naţională de Citire din Bârlad, 2 ian. 1928, document aflat în patrimoniul
Muzeului “V. Pârvan”, cu nr. inv. 18402.
40
Adresa nr. 13624 a Ministerului Instrucţiunii, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, document aflat în Arhiva
Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
41
Statutul Societăţii Casa Naţională de Citire, document aflat în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad, cu
nr. inv. 18403.
42
127
lucrări de artă. În fondul primar al pinacotecii figurează un număr de şase lucrări pe care,
probabil, le-a donat şi care se regăsec astăzi în patrimoniul muzeului.
În noua formă de organizare, conform statutului asociaţiei, Consiliul de conducere
răspundea şi gestiona toate bunurile muzeului, pinacotecii şi bibliotecii. Toate activităţile fiind
hotărâte numai de Adunarea generală. Dintre articolele statutului remarcăm prevederile art.
4643, în formularea căruia se stipula că 90% din bugetul anual trebuia să fie folosit pentru
„cumpărarea de cărţi, tablouri, obiecte de muzeu şi mobilier” şi doar 10% putea fi
capitalizat, prevederi expres stipulate, care ne ajută să înţelegem că toate eforturile aveau la
bază ideea necesităţii îmbogăţirii şi expunerii patrimoniului. Printre primele măsuri ale
conducerii societăţii, propuse spre aprobarea Adunării generale, se număra desemnarea
membrilor de onoare. În şedinţa din 9 iunie 192844, au fost propuşi şi declaraţi primii membri
de onoare artiştii plastici N. Tonitza, I. Dimitriu-Bârlad şi P. Bulgăraş. Din dosarul de
corespondenţă reiese că a doua zi a fost expediată, prin poştă, titularilor, înştiinţarea că sunt
membri de onoare. Credem că sunt şi ultimii, întrucât nu mai avem documente cu privire la
alte nominalizări. De asemenea, nominalizarea acestor artişti plastici originari din Bârlad, ca
membri de onoare, semnifică faptul că încă din perioada de debut, conceptul pe baza căruia s-
a constituit patrimoniul avea ca obiectiv personalităţile locului alături de cele naţionale. Un
concept preluat de viitoarele generaţii, pe baza căruia s-a adunat un patrimoniu ce a condus,
începând cu anii ’60, la înfiinţarea unei noi secţii, cum a fost cea a Personalităţilor
bârlădene.
Spre sfârşitul aceluiaşi an, aflăm dintr-un alt document45 că muzeul avea un nou
conservator - Constantin T. Moroşanu – profesor codrenist, specialitatea fizică şi chimie. Cu
ocazia investirii sale, conservatorul a primit „inventarele muzeului, şnuruite şi sigilate de
către Episcopul I. Antonovici.”46 Conţinutul acestui document ne conduce la câteva ipoteze
şi tot atâtea întrebări. Ştim că I. Antonovici, primul custode al muzeului ales în 1914, a fost
numit Episcop de Huşi în anul 1924. În perioada de mai bine de patru ani, aceste documente
sigilate şi şnuruite de fostul conservator au existat la sediul „Casei Naţionale” sau la Huşi (?).
În caz afirmativ, în ambele variante, probabil, au existat şi alte documente care s-au pierdut,
situaţie care justifică faptul că privinţa multor bunuri aflate astăzi în patrimoniul muzeului, nu
s-a putut preciza provenineţa şi momentul când au ajuns în muzeu. Pe de altă parte, prezenţa
unor documente volante, care cu certitudine au făcut parte din acel dosar şnuruit, scrise de
mână de către I. Antonovici, şi existente în muzeu, ne ajută să înţelegem dimensiunea şi
implicaţiile pagubelor generate de acei care, după 1944, au dispus distrugerea cărţilor şi a
altor documente existente la sediul „Casei Naţionale”.
C. D. Zeletin, cunoscută personalitate de formaţie enciclopedică, medic, profesor
universitar şi, nu în ultimul rând, creatorul de cultură, ne-a povestit despre această cumplită
perioadă. Încă de pe atunci, elevul împătimit de cunoaştere prin lectură, îşi petrecea timpul
liber la sediul „Casei Naţionale”. Directorul D. Tarază, intuind din atitudinea tânărului
caracterul şi mai ales perseverenţa de a cunoaşte, i-a rezervat elevului codrenist un loc special
în sala de lectură a bibliotecii, astfel situat, încât, ani în şir când îşi ridica privirea din carte,
putea „lectura” opera grigoresciană: portretul lui Nectarie Vlahuţă şi actul de donaţie al
scriitorului, aflate în faţa sa. Astăzi, la decenii distanţă, intelectualul de elită îşi aminteşte cu
plăcere acele momente, redând întocmai textul integral al documentului, ca de altfel şi
descrierea portretului. Adeseori, C. D. Zeletin rememorează oripilat momentele când a fost
fără să vrea martorul neputincios din preajma celor care făceau „selecţia” cărţilor şi
documentelor, temporar depozitate într-un spaţiu de unde erau încărcate în camioane ce luau
43
Idem.
44
Idem.
45
Idem.
46
Idem.
128
drumul distrugerii acestor valoroase creaţii, devenite victimele colaterale ale unui război ce a
generat un nou regim politic. Printre documentele salvate se numără registrul, datat 1926 -
192947, cu înregistrarea exclusivă a lucrărilor de artă. Nominalizarea autorului, titlul lucrării şi
provenienţa din acest registru au fost de un real ajutor în stabilirea dinamicii patrimoniului
pinacotecii din această perioadă. După cum am mai relatat, menţionarea frecventă la rubrica
provenienţă a acestui inventar, a numelui N. Simionescu (primarul care şi-a pus, în anul 1914,
semnătura pe actul de înfiinţare a muzeului), confirmă atitudinea unui politician bârlădean
care, atunci când a ajuns parlamentar nu a uitat să contribuie la îmbogăţirea pinacotecii;
atitudine ce lipseşte parlamentarilor contemporani. Aceştia, în marea lor majoritate, o dată
stabiliţi în scaunul legislativ naţional, uită cu desăvârşire de promisiunile făcute. Din acest
registru inventar aflăm că multe lucrări intrate în colecţia pinacotecii proveneau din donaţii şi
transfer de la Ministerul Cultelor şi Artelor. Faptul că pe prima copertă a dosarului este
menţionat Inventarul Pinacotecii, ne îndreptăţeşte să credem că au mai existat şi alte dosare
cu inventarul celorlalte colecţii: de istorie, arheologie, numismatică şi etnografie, ale căror
baze au fost puse, conform documentelor deja prezentate, încă din primii ani dar care, din
nefericire, probabil, au fost distruse sau sustrase.
Sub aspectul patrimoniului, tot atât de importantă este informaţia legată de momentul
în care aceste bunuri au intrat în circuitul public. Lipsa documentelor cu o datare certă, ne-a
determinat să formulăm cu certitudine că deschiderea expoziţiilor a fost una dintre cele mai
importante realizări hotărâtă de Adunarea generală a Asociaţiei sub patronajul căreia,
începând cu anul 1928, se aflau pinacoteca, muzeul şi biblioteca. Aprecierea noastră are la
bază şi informaţiile dintr-o importantă lucrare, semnată de profesorul Gheorghe Vrabie48, care
după o documentată radiografie a societăţii bârlădene, scria „Deschiderea muzeului este una
din cele mai mari realizări din partea societăţii.”49 Momentul inaugural este posibil să se fi
desfăşurat într-o după-amiază, într-una din zilele din prima jumătate a lunii octombrie 1928,
dacă luăm în consideraţie un referat întocmit de casierul societăţii, datat 16 octombrie 192850,
prin care solicita conducerii asociaţiei „aprobarea cheltuielilor făcute cu ocazia aranjării
Bibliotecii şi a Muzeului cum şi a curăţeniei locului.” În ceea ce priveşte tematica şi
bunurile prezente în expoziţiile permanente, credem că picturile intrate până la această dată,
cu siguranţă au fost expuse. Probabil, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu bunurile din celelalte
colecţii, dacă luăm în consideraţie prevederile stipulate în statutul asociaţiei, unde se menţiona
în mod expres achiziţionarea de mobilier51, necesar pentru celelalte bunuri.
În stabilirea profilului tematic al expoziţiei de artă, de un real ajutor ne-a fost un alt
document: un afiş52, tipărit prin grija Asociaţiei. Din conţinutul acestuia, aflăm că bârlădenii
erau invitaţi să viziteze „Sala de artă a Casei Naţionale Stroe Belloescu.” Tablouri ale
marilor maeştri: Grigorescu, Loghi, Bulgăraş, Theodorescu-Sion, Petraşcu, Tonitza,
Stoica, Băncilă, Tarasov, Hârlescu, Severin, Skeletty etc. Amatorii erau înştiinţaţi că
expoziţia era „deschisă zilnic, inclusiv sâmbăta şi duminica.” Existenţa acestui document
confirmă că organizatorii nu au omis mijloacele de popularizare ale pinacotecii. În aria
aceloraşi preocupări se înscriu şi invitaţiile tipărite, cu un conţinut standard şi cu un spaţiu
pentru o serie de amănunte legate de eveniment, respectiv data şi ora. Pe de altă parte,
invitaţiile ne ajută să înţelegem că organizatorii făceau din inaugurarea fiecărei acţiuni de la
Casa Naţională, un eveniment, un moment distinct, special şi, probabil, cu un protocol.
47
Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad, expus în copie în expoziţia permanentă
„Muzeul Vasile Pârvan - un secol de existenţă”.
48
Gh. Vrabie, Bârladul cultural, Bârlad, 1937.
49
Idem, p. 125 - 126.
50
51
Statutul Societăţii Casa Naţională de Citire, nr. inv. 18403, art. 46.
52
Document aflat în patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 15570.
129
Coroborând momentul deschiderii expoziţiei permanente a pinacotecii, probabil în
anul 1928, cu artiştii înscrişi în textul afişului şi cu datele din registrul inventar, putem emite
câteva păreri. Afişele de popularizare erau tipărite atunci când în fondul pinacotecii intrau
alte lucrări pe care le şi expuneau. Din această perspectivă, nominalizarea pictorului D.
Hârlescu, prezent în fondul primar al pinacotecii cu o singură lucrare, donată de dr. Isac
Vainfeld, în anul 1931, datează acest document ulterior acestui an. Pe de altă parte,
organizatorii acestor evenimente, cu studii în cu totul alte domenii decât specialiştii
muzeografi în accepţiunea de astăzi, au imprimat o anumită dinamică a expoziţiei
permanente, îmbogăţită de la o etapă la alta cu lucrări intrate în patrimoniu. Această idee este
susţinută şi de faptul că marea majoritate a lucrărilor proveneau din donaţii, fapt care i-a
determinat pe organizatori să adopte, în semn de preţuire, atitudinea de bun simţ de a le
expune pentru a fi văzute de toată lumea. În condiţiile în care Asociaţiunea trebuia să asigure
toate fondurile necesare, această atitudine avea şi valoarea unui obiectiv din strategia de
atragere a cât mai mulţi donatori.
În perioada interbelică, la sediul „Casei Naţionale”, Asociaţiunea - în paralel cu
expoziţiile permanente - a organizat şi expoziţii temporare de artă, într-un spaţiu special
destinat unor astfel de acţiuni unde, pe lângă nume cunoscute în arta acelui timp, astăzi
consacrate, expuneau şi talentele tinere. Unii dintre aceştia, proaspăt absolvenţi ai
învăţământului superior de artă, foşti elevi ai Liceului „Codreanu”, renumit pentru pictorii
care au trecut prin Bârlad, ocupând catedra de desen, au ales muzeul drept locul unde au dorit
să-şi confrunte creaţia cu publicul. Printre aceştia îi amintim pe Wolfinger Siegfried, Ionescu
Cristea şi Vasile Avram, care în 26 septembrie 1930, solicitau direcţiunii Asociaţiei aprobarea
130
pentru a organiza o expoziţie colectivă de artă „în sala mică a Casei Naţionale”, pe perioada
5 - 20 octombrie 1930.53
Existenţa în fondul Secţiei de artă a unor lucrări semnate de aceşti artişti, confirmă
faptul că expoziţia a avut loc, prilej pentru Asociaţie, fie de a achiziţiona, fie de a primi
donaţii din partea expozanţilor. De asemenea, din acelaşi document aflăm că pentru
expoziţiile temporare exista, în cadrul Casei Naţionale, un alt spaţiu numit sala mică, destinat
acestui gen, alături de expoziţia permanentă.
De remarcat că, după confruntarea cu publicul bârlădean, tânărul W. Siegfried (n.
1909, Bârlad - d. 1982, Neuilly) a deschis câteva expoziţii personale la Viena (1933), Paris
(1934) şi Bucureşti (1936).54
În această perioadă, muzeul bârlădean era cunoscut pe plan naţional ca instituţie de
cultură bine definită, fapt consemnat de o adresă55 emisă în 1931 de Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, ce poartă semnătura cunoscutului istoric şi arhelog Radu Vulpe, prin care muzeul era
solicitat să completeze un chestionar standard, necesar în redactarea Repertoriului muzeelor
din România. Din amintita adresă, ne-a reţinut atenţia titulatura sub care era cunoscut muzeul,
în plan naţional, în anul 1931: Muzeul „Stroe Belloescu”, Bârlad. Sub aspectul denumirii
muzeului, în documentele cercetate de noi, databile 1914 - 1957, constatăm mai multe
denumiri. În Actul constitutiv apare „Muzeul Judeţului Tutova”, în acelaşi an; „Muzeul
Regional de Istorie şi Etnografie Bârlad”, în broşura unde au fost publicate descoperirile de la
Strâmba56 şi „Muzeul Mixt Bârlad”, în 1948-195757. Din 1957 şi până astăzi, la iniţiativa
muzeografilor, când „rebotezarea” oraşelor, străzilor etc. cu numele unor politicieni sovietici
era o modă impusă a unui timp, muzeul a primit numele savantului român Vasile Pârvan58.
Revenind la perioada interbelică, conducerea Asociaţiei a respectat prevederea
statutului de a facilita accesul elevilor la actul de cultură. Relaţiile stabilite între şcoală şi
centrul cultural păstorit de Asociaţie, credem că au fost constante. Aducem în atenţie unul
dintre puţinele documente existente, datat 193859, o cerere din partea Şcolii Normale de băieţi
„Principele Ferdinand I”, prin care direcţiunea şcolii solicita un împrumut de lucrări de artă şi
alte bunuri de muzeu, pentru a organiza o expoziţie în incinta şcolii. Cererea, ce poartă
aprobarea conducerii Asociaţiei, conduce la ideea că această expoziţie a avut loc la sediul
acestei şcoli.
Despre existenţa pinacotecii şi a muzeului, din perspectiva cronologică a perioadei
interbelice, aflăm - dintr-un ultim document, datat 194060 - despre ravagiile produse de
seismul din acelaşi an. Cuprinsul acestui document, emis de conducerea Asociaţiei şi adresat
Primăriei, ne ajută să înţelegem că imobilul a fost substanţial avariat, că unele bunuri au fost
distruse, menţionate fiind doar unele statui, fără a fi nominalizate, probabil pentru faptul că
erau din ghips. De asemenea, se solicita evacuarea clădirii şi depozitarea bunurilor în clădirea
Primăriei.
Pentru perioada ce a urmat, dominată de tot ceea ce a însemnat declanşarea celui de-al
Doilea Război Mondial, momentele depozitării bunurilor, felul cum s-a făcut aceasta, locul
exact al depozitării, existenţa Asociaţiei şi începerea unei noi activităţi sunt tot atâtea
necunoscute nerezolvate de noi, deocamdată.
53
Document original nr. 13550, datat 26 septembrie 1930, aflat în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, la nr. inv.
15569.
54
Ionel Jianu, Les artistes roumains en Occident, Paris, 1986, p. 161.
55
Adresa nr. 6273 din 16.09.1931, document existent în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 584.
56
Idem nota 18.
57
Decret 176/2.08.1948, publicat în M. O., CXVI, 177/1948.
58
Decizia 609/25.12.1957 emisă de Regiunea Iaşi.
59
60
Adresa nr. 32/ 13.10.1940. Document existent în Arhiva Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad.
131
În perioada imediat următoare încheierii războiului, specială şi confuză, moştenirea
culturală a oraşului a fost preluată de un grup de iniţiativă care, spre sfârşitul anului 1944 61, a
hotărât înfiinţarea unui comitet ce îşi propunea reintegrarea pinacotecii, muzeului şi
bibliotecii în viaţa comunităţii. Din acest grup făceau parte I. Bantas - primarul oraşului, A.
Răşcanu - directorul Liceului industrial, N. Simionescu - avocat, I. Vainfeld - medic şi G.
Nedelea - bibliotecar. De remarcat că, în componenţa acestui grup doar primarul era
reprezentantul politic al noului regim. Toţi ceilalţi erau intelectuali de marcă, cunoscători a tot
ce s-a întâmplat în viaţa culturală a oraşului. Remarcăm prezenţa avocatului N. Simionescu,
fost primar liberal, în timpul căruia s-a înfiinţat muzeul, având o contribuţie importantă, aşa
cum am mai precizat, la îmbogăţirea pinacotecii prin donaţii şi transferuri. Isac Vainfeld,
medic şi intelectual rasat, traducător, autor al scrierilor ce le publica sub pseudonimul Paloda,
şi, nu în ultimul rând, cel care a făcut donaţii muzeului, gest multiplicat peste ani de fiul său,
Marcel Vainfeld, care a donat muzeului, în anul 1982, o importantă colecţie asupra căreia
vom reveni. O altă mare personalitate a locului - George Nedelea - un erudit, cu vechime şi
experienţă în activităţile de la „Casa Naţională”, cel care a pus bazele organizării cărţii pe
principiile biblioteconomiei, practic primul bibliotecar.
Pentru perioada cuprinsă între momentul constituirii acestui comitet şi până în anul
1948, lipsa documentelor ne determină să facem doar câteva presupuneri. Prezenţa primarului, ca
membru al acestui comitet, ne conduce la ideea că rolul fostei Asociaţii, înfiinţată în 1928, a
încetat, în timp ce instituţiile de la „Casa Naţională” au trecut în subordinea Primăriei, până la
acest moment proprietarul de drept, încă din anul 1909, al clădirii. Probabil, au existat
inventare de predare şi preluare, pe care, însă, nu le-am descoperit încă.
Având în vedere prezenţa celorlalţi membri, cu implicaţii substanţiale în existenţa
celor trei instituţii - pinacoteca, muzeul şi biblioteca - cu siguranţă au preluat toate bunurile,
pe care le-au organizat apoi la sediul „Casei Naţionale”, refăcut după distrugerile suferite în
urma seismului din anul 1940.
După o perioadă de aproximativ patru decenii (1914 - 1948), muzeul bârlădean a intrat
într-o nouă etapă din existenţa sa centenară, dominată pe parcursul următoarelor cinci decenii
de un regim politic impus la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, de interesele şi
înţelegerile dintre Marile Puteri, unor comunităţi dintr-o mare parte a continentului european.
Binecunoscuta sintagmă „Cortina de fier” a definit, pentru milioane de europeni, închiderea
accesului la evoluţia liberă, democratică, conducând după abominabilul holocaust la un nou
experiment din istoria omenirii, cu consecinţe şi particularităţi pe care, astăzi, le putem
evalua.
Cu toată lipsa documentelor de arhivă, perioada imediat următoare încheierii
războiului a adus o nouă generaţie de bârlădeni care şi-au asumat preluarea şi gestionarea
moştenirii culturale create până la această dată. În semn de preţuire pentru ctitorii muzeului şi
pentru generaţia care a reuşit să-l înscrie în viaţa culturală a urbei, cei care s-au ocupat de
muzeu, începând cu anul 1914, au contribuit, chiar şi în lipsa unor norme clare muzeografice,
la menţinerea unităţii şi structurii acestei instituţii pe care se va construi muzeul modern.
Instituţional, începând cu anul 194862, muzeul a fost declarat instituţie de stat, cu
numele de Muzeul Mixt Bârlad, aflat în directa subordonare a Sfatului popular. Doi ani mai
târziu, când muzeul îşi desfăşura acrtivitatea în acelaşi sediu de la „Casa Naţională”,
ordonatorul de credite a stabilit prima schemă a personalului de muzeu, compusă din două
posturi: un director şi un îngrijitor. Primul director care a deschis suita managerilor muzeului
bârlădean, proprietate a statului, a fost Dumitru Tarază (1896 - 1967), născut cu zece ani mai
61
62
Nicoleta Arnăutu, Muzeul Vasile Pârvan (istoric) în „Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. XV-XX, Vaslui,
1993-1998, p. 253.
132
târziu, după venirea pe lume a unui alt mare artist: Nicolae Tonitza. Asemenea lui Tonitza,
familia Tarază făcea parte din rândul meşteşugarilor talentaţi, cojocari, ale căror produse
frumos croite şi decorate erau căutate de o parte din cei bine situaţi material şi dornici de a fi
în pas cu moda timpului. Similitudinile cu concitadinul său, Tonitza, continuau cu hotărârea
tânărului Tarază care, la nici 20 de ani, a plecat să studieze la Paris, ca mulţi alţi români
talentaţi. Despre această perioadă, până la revenirea în ţară, nepotul sculptorului, pictorul
Corneliu Vasilescu, ne-a furnizat câteva dintre etapele devenirii artistului. Ajuns la Paris, fără
bani dar cu curaj, multe privaţiuni şi cu ceva noroc, reuşeşte să devină un modest
întreprinzător, deschizând la Paris un restaurant, care îl va ajuta să-şi asigure traiul. Harnicul
proprietar, care făcea de toate în afacerea sa, fără a investi în alte ajutoare, nu a uitat scopul
pentru care se afla în capitala europeană a artelor, reuşind să absolve cursurile şcolii
particulare de artă „Academia Julien”. Talentul nativ şi acumularea din peregrinările prin
lume l-au motivat, atunci când a revenit în oraşul natal, să opteze pentru meseria de dascăl.
Profesorul de la Şcoala de arte şi meserii a reuşit să descopere şi să cizeleze talentul multor
tineri răspândiţi în ţară, între care şi sculptorul de mai târziu Marcel Guguianu (1922 -
2012)63. Se pare că profesia de dascăl l-a solicitat foarte mult, încât opera sculptorului a trecut
în plan secund, cunoscându-se foarte puţine lucrări din acea perioadă.
Lampadar. Lucrare premiată cu Diploma de Aur,

la Expoziţia Internaţională a Şcolilor de Arte şi Meserii, Paris, 26 februarie 1937.
Lucrarea a fost proiectată şi executată de Dimitrie Tarază (sculptor) (rândul trei, partea stângă, primul
din stânga), de Nicolae Paşaniuc (tâmplar)
şi de Marcel Guguianu (rândul trei, partea dreaptă, primul din stânga),
Vasile Puţanu, Mihai Movilă, Ioan Bleoju, Constantin Coşeru, Anton Brehoi,
Traian Huţanu, Vasile Iacob.
Arnăutu, Nicoleta, Donaţia Marcel Guguianu - o moştenire culturală pentru bârlădeni (I) în Pagini medicale,
63
nr. XIII, Bârlad, 2010, p. 19.

133
Despre creaţia sculptorului, nepotul său ne-a relatat că la Expoziţia internaţională a
şcolilor de artă şi meserii, organizată la Paris, în anul 1937, a participat cu o lucrare - un
lampadar sculptat în lemn de nuc, care a primit marele premiu. Din aceeaşi sursă, am înţeles
că această piesă a fost donată Bisericii Ortodoxe Române de la Paris, acolo unde peste ani,
sculptorul Ion Vlad a donat un bust Eminescu, executat în bronz. Înainte ca lucrarea să plece
la Paris, sculptorul, alături de tâmplarul şi elevii care au contribuit la realizarea acestui obiect,
s-au fotografiat (mărturie existentă în muzeu). Între elevi se afla şi Marcel Guguianu.
Aflat nu departe de Bârlad, Liceul „Marcel Guguianu” din Zorleni, o şcoală tehnică
unde a predat şi D. Tarază, deţine câteva piese: un birou şi o impunătoare bibliotecă, în lemn
sculptat.
Revenind la prima schemă de personal, finanţată de stat, alături de directorul D.
Tarază a fost Niculina Drosu, îngrijitor, o femeie gospodină, neştiutoare de carte, cu un umor
sănătos, care a stat în muzeu decenii bune, făcând parte din grupul puţinilor salariaţi cu
activitate continuă până la momentul pensionării. Cei doi salariaţi, timp de patru ani, au fost
singurii care s-au ocupat de soarta muzeului. Principala grijă a directorului a fost să rezolve
problema spaţiului, deoarece cel deţinut la sediul „Casei Naţionale”, alături de bibliotecă, nu
mai răspundea necesităţilor celor două instituţii.
La acest moment, când s-a hotărât soarta muzeului, nimeni nu s-a gândit la oportunitatea
de a construi un sediu nou, care ar fi însemnat investiţii pentru un imobil gândit încă de pe
planşeta arhitecţilor să corespundă funcţionării unei astfel de instituţii cu necesităţi specifice.
Atitudinea adoptată de oficialităţi, perpetuată de-a lungul deceniilor, a fost aceea de a găsi alte
imobile, soluţie care, din acest moment, a avut consecinţe nefaste în evoluţia muzeului,
perioade pe care le vom prezenta cronologic, deoarece fac parte integrantă din existenţa
muzeului. Cum bine se ştie, sediul reprezintă un element indispensabil alături de patrimoniu şi
personal, componente ce definesc, în principal, instituţia de cultură numită muzeu.
Demersurile directorului Dumitru Tarază, pentru obţinerea unui nou spaţiu, aveau la
bază, ca argument principal, faptul că patrimoniul muzeului se îmbogăţise substanţial,
nemaiputând fi gestionat în spaţiul pe care îl deţineau. În colecţiile muzeului, în acest timp
(1951-1953), au intrat mai multe colecţii între care cea a preotului Vasile C. Ursăcescu, o altă
colecţie de minerale, roci şi fosile; un valoros fond de faună şi floră, la care s-a adăugat un
important număr de bunuri din domeniul arheologiei. Toate aceste bunuri, din punct de vedere
valoric şi numeric, au reprezentat prima mare schimbare a structurii patrimoniului, când noile
domenii au condus la îmbogăţirea caracterului mixt, aşa cum a fost gândit de ctitori. Acest
fenomen din structura patrimoniului, întăreşte ideea cu privire la atitudinea civică a ctitorilor
care au înfiinţat un muzeu mixt, gândit ca o necesitate a acelui timp (1914), dar şi pentru
timpul care urma să vină.
Stabilirea felului cum aceste fonduri, atât de diferite sub aspectul domeniilor, au intrat
în patrimoniul muzeului, a reprezentat, din cauza lipsei documentelor, o problemă care i-a
preocupat pe mai mulţi muzeografi. Dintre aceste fonduri, cu siguranţă putem stabili că
scriitorul Virgil Caraivan (1879-1966) a donat în anul 195164 o colecţie de bunuri de
arheologie, donaţie ce reprezintă, alături de celelalte deja existente, baza pe care s-a constituit
patrimoniul Secţiei de istorie-arheologie. În ceea ce priveşte colecţia preotului V. Ursăcescu şi
cea a Filialei de vânătoare Bârlad, nu am descoperit niciun document care să stabilească exact
modul cum au fost dobândite, motiv pentru care, de-a lungul timpului, am acreditat ideea că
acestea provin din donaţii65. Această atribuire a fost falsă, aşa cum am putut descoperi după
anul 1990.
64
Act de donaţie, 6 mai 1951, document existent în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad, cu nr. inv. 582.
65
Arnăutu, Nicoleta, op. cit., 1993-1998, II, p. 254.
134
Întrucât colecţia preotului V. Ursăcescu a avut un final pe care nu îl merita, ne-am
propus să venim cu o serie de detalii, bazate pe noile informaţii despre preotul stavrofor V.
Ursăcescu, autorul colecţiei şi valorilor pe care le-a adunat în decenii bune.
Preotul stavrofor Vasile Ursăcescu a fost autorul unui impresionant muzeu privat din
mediul rural, construit între 1904-1949, în satul Curteni, comuna Olteneşti, Vaslui, muzeu cu
valori culturale care a devenit victima noului regim. Ne facem o datorie de onoare în a
prezenta un scurt istoric din existenţa acestui preţios muzeu din ale cărui colecţii, unele bunuri
au ajuns în muzeul bârlădean, în perioada directoratului lui D. Tarază. Mai mult, suntem
motivaţi de ideea de a scoate de sub anonimatul uitării un model de intelectual care a
contribuit la „iluminarea” ţăranului român prin intermediul bunului cultural, dar şi la
îmbogăţirea patrimoniului cultural, într-un moment când se făceau primii paşi în domeniul
conservării şi protecţiei bunului cultural. Pe de altă parte, dorim să transmitem generaţiilor
prezente şi viitoare, născute într-o nouă etapă democratică a României, ce a însemnat
instaurarea regimului comunist pentru elita intelectuală, decimată sistematic de noii veniţi.
În reconstituirea etapelor din existenţa acestui muzeu privat din mediul rural românesc
de acum mai bine de un secol, un real ajutor am primit din partea ing. George A. Ursăcescu,
nepotul ctitorului muzeului, care ne-a oferit cu generozitate informaţii şi publicaţii (un
articol66 şi o broşură67).
După absolvirea Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi, preotul stavrofor Vasile
C. Ursăcescu (1884-1949) a fost o perioadă preot paroh în Dobrogea, după care s-a stabilit în
satul Curteni, pe atunci în judeţul Fălciu, astăzi făcând parte din comuna Olteneşti, Vaslui.
Pasiunea pentru antichităţi, datează încă din perioada petrecută la Tulcea, stimulată, probabil,
şi de Vasile Pârvan, tânărul savant care la începutul secolului trecut a pus bazele cercetării
arheologice româneşti. Revenit în Moldova, cu o colecţie compusă, printre altele, din obiecte
de cultură greco-romană68 şi cu dorinţa de a continua să adune valori ale acestui neam, această
pasiune constantă a culminat cu înfiinţarea unui important muzeu particular din mediul rural,
la Curteni, acolo unde slujea. Însă, pasiunea tânărului intelectual nu s-a bazat pe principiul
egoist, specific de regulă în activitatea de tezaurizare a unor valori culturale, ci s-a încadrat în
acele preocupări menite să contribuie la salvarea şi conservarea fiecărui bun adus în muzeu.
Dacă acestor îndeletniciri le adăugăm preocuparea pentru cercetarea şi răspândirea acestor
mărturii în publicaţiile acelui timp alături de îndemnul pornit din pledoariile sale, ca astfel de
muzee să fie înfiinţate şi în alte localităţi rurale, pe lângă cele de la oraşe, avem, astfel,
dimensiunea personalităţii culturale a autorului muzeului de la Curteni 69, unic în această zonă
moldavă, după cunoaşterea noastră.
Despre acest muzeu, înfiinţat în anul 190470, cu zece ani înaintea celui bârlădean, un
cunoscut martor al timpului - Ion Andrieşescu - aprecia în anul 1916: „Muzeul părintelui
Ursăcescu întrece cu mult cadrul unei colecţii intuitive săteşti şi e cel dintâi de acest gen în
toată ţara.”71 Determinarea, pasiunea şi munca consecventă a preotului colecţionar s-au
materializat în muzeul care, conform mărturiilor sale, era organizat pe şase secţii:
bisericească, bibliografică, paleografică, etnografică, arheologică şi numismatică,
databile din preistorie şi până în secolul al XIX-lea inclusiv, fiecare bun fiind
inventariat, clasificat şi catalogat.72 Conform declaraţiilor nepotului colecţionarului, toate
66
George A. Ursăcescu, Muzeul de la Curteni, 1904 - 1951, în revista „Prutul”, IV, 2(33), 2004.
67
Preot Vasile C. Ursăcescu, Liturghier slavon şi Psaltire slavonă, în Conferinţele Academiei Române, Editura
Academiei Române, 2006.
68
Preot Vasile C. Ursăcescu, op. cit., 2006, p. 23.
69
Idem, p. 23.
70
George A. Ursăcescu, op. cit., 2004, p. 1.
71
Preot Vasile C. Ursăcescu, op. cit., 2006, p. 23.
72
George A. Ursăcescu, 2004, p. 6.
135
aceste bunuri erau expuse într-un imobil compus din şapte încăperi, casă primită în dar de la
tatăl său, preot econom stavrofor Costache V. Ursăcescu.
După urcarea la Ceruri a preotului colecţionar (1949), comorile acestui muzeu,
asemenea multor valori culturale umane şi nu numai, au devenit victimele colaterale ale celui
de-al Doilea Război Mondial, încheiat prin înţelegerea dintre Marile Puteri care au hotărât ca
o parte a Europei să intre sub administrarea comunistă. A urmat o adevărată odisee, aşa cum
îşi amintea nepotul colecţionarului, cu mai multe etape soldate cu consecinţe nefaste. Mai
întâi, câţiva localnici - exponenţi ai noului regim - au luat măsura sechestrării şi sigilării
întregului muzeu. Această iniţiativă a venit, se pare, la sugestia acad. P. Constantinescu Iaşi,
care cunoştea deopotrivă muzeul şi colecţionarul, valori pe care dorea să le aducă în muzeul
bârlădean, aşa cum ne-a declarat ing. George A. Ursăcescu.
În anul 1950, N. Leonte şi învăţătorul Câtea, reprezentanţi din partea Secţiilor de artă
şi cultură ale regiunilor Bârlad şi Huşi, în prezenţa a doi martori, s-au prezentat la Curteni, au
rupt sigiliile, au intrat în muzeu, probabil, pentru a evalua bunurile pe care urmau să le preia.
Aflând de această barbarie, fiul colecţionarului a făcut o ofertă de donaţie către Patriarhia
Ortodoxă, acceptată de Patriarhul Iustinian, care şi-a desemnat reprezentanţii pentru
negociere. Aceştia s-au deplasat la Curteni, unde în prezenţa donatorului au început munca de
inventariere şi împachetare a fiecărui bun. La scurt timp, reprezentanţii Bârladului, sub
pretextul că muzeul a fost trecut în proprietatea statului, au întrerupt inventarierea, au sigilat
clădirea şi au revenit în următoarele zile cu camioane în care au încărcat tot ce au găsit.
Acestea sunt informaţii relatate de membrii familiei. Tot din aceeaşi sursă am aflat că după ce
bunurile au plecat spre Bârlad, alte persoane au intrat în proprietate, strângând ce le-a scăpat
celor dintâi; bunuri care au fost arse în mijlocul curţii. Bunurile aduse de la Curteni au fost
depozitate la „Casa Naţională”, predate apoi muzeului condus de D. Tarază, care, credem că a
preluat numeric nişte saci (fără nici un inventar), documente a căror lipsă a creat mari
probleme tuturor muzeografilor, până la cei de astăzi, în identificarea componenţei colecţiei.
Asemenea colecţiei preotului V. Ursăcescu, nici despre fondul Filialei de vânătoare
Bârlad nu avem niciun document care să ateste cu certitudine componenţa, numărul exact de
bunuri şi nici cum au intrat acestea în patrimoniul muzeului. Lipsa acestora a condus la ideea,
care s-a perpetuat şi în acest caz, că ar fi vorba de o donaţie73. Sigura informaţie despre
provenienţa acestui fond, am găsit-o într-un document74 din conţinutul căruia aflăm că intrase
prin transfer. Înformaţia, care nu precizează dacă transferul era temporar sau definitiv, ne
conduce la ipoteza conform căreia Filiala, ca formă de organizare privată, a fost obligată ca
până la intrarea în legalitate, conform unor noi reglementări impuse de noul regim, să le
transfere unei instituţii a statului (în cazul nostru muzeului), dar cu caracter temporar.
Faptul că muzeul de la „Casa Naţională” se mutase în sediul Filialei (un imobil situat
pe artera principală a oraşului), ne îngăduie să presupunem că Filiala a fost desfiinţată, în timp
ce bunurile şi sediul acesteia au intrat în posesia muzeului, un caz cu o rezolvare specifică
noului regim bazat, probabil, pe dispoziţii verbale pentru care nimeni nu devenea răspunzător
din cauza lipsei unui document scris. Sau, dispoziţiile legale ale timpului cu privire la acest
domeniu pe care nu le-am cercetat, impunea asemenea reglementări.
Cu toată incertitudinea în ceea ce priveşte felul cum fondul Filialei de vânătoare, intrat
în patrimoniul muzeului, constând prioritar din naturalizări zoo, cu certitudine a contribuit la
definirea unui nou domeniu, prin intermediul căruia s-a înfiinţat cea de-a treia secţie: Ştiinţele
Naturii.
Fără intenţia de a intra în detaliile cu privire la structura acestui fond, semnalăm doar
un exemplar de mistreţ naturalizat, vânat în iarna anului 1915 în pădurea din zona Epureni, la
73
Nicoleta Arnăutu, op. cit., 1993-1998, II, p. 254.
74
136
scurt timp după înfiinţarea muzeului, de către Horaţiu Eremia75. Exemplarul care şi-a
sărbătorit primul centenar, fusese declarat trofeul anului 1916, astăzi fiind prezent în expoziţia
permanentă a secţiei, a cărei existenţă a fost dominată de multe obstacole, pe care le vom
aminti în desfăşurarea cronologică. De fapt, baza patrimoniului acestei secţii a fost pusă cu
mult timp înainte. Existenţa muzeului în cadrul comunităţii, a contribuit prin grija celor care
au răspuns de soarta acestei instituţii la apariţia unei atitudini noi din partea localnicilor care,
atunci când descopereau ceva în pământ, aduceau în muzeu, aşa cum încă din anul 191476,
ctitorii le cereau concitadinilor şi locuitorilor judeţului Tutova. Aşa se explică faptul că în
componenţa colecţiei de osteologie fosilă, primele resturi provenind din descoperiri
întâmplătoare au fost aduse în muzeu. Din nefericire nu există o evidenţă concretă despre cel
care le-a descoperit, şi le-a predat, şi nici informaţii despre situl unde au fost găsite. Din
aceeaşi perioadă datează o donaţie (roci şi minerale) din partea profesorului Maxim Iancu77,
care a pus bazele unei noi colecţii în structura patrimoniului secţiei.
Un domeniu a cărui bază a fost pusă încă din primii ani din existenţa muzeului78, cel
de numismatică, a cunoscut o substanţială îmbogăţire în perioada directoratului lui Dumitru
Tarază. Asemenea celorlalte bunuri intrate în patrimoniu, în perioada anilor 1950-1954, nici
despre colecţia numismatică nu putem preciza cum şi în ce condiţii s-a îmbogăţit, întrucât
lipsesc informaţiile certe de arhivă. Prezenţa unui raport79 semnat de Gheorghe Bujoreanu,
director al muzeului doar câteva luni (din august până în noiembrie) din anul 1957, ne ajută să
facem câteva consideraţii. Aflăm astfel, că în anul 1951 Şcoala industrială de fete din Bârlad,
a donat un fond de 698 de monede, între care câteva bizantine şi greceşti, monede adunate
prin grija profesorului I. Antonovici80. În acelaşi an, Şcoala Pedagogică a donat un fond de
medalii. În anii următori (1954 - 1955), conform aceluiaşi raport, în colecţia de numismatică a
intrat un lot format din „monede diferite”, alături de altul donat, care provenea din colecţia
profesorului pensionar Calmuschi, cărora li s-a adaugat un tezaur de monede romane
republicane, adus la muzeu prin grija lui Vasile Palade (şeful secţiei culturale a oraşului la
acea dată, viitorul director al muzeului), care ne-a furnizat ulterior informaţia că miliţia,
neavând atribuţii în gestionarea acestor bunuri, le predase muzeului. Autorul raportului
înşiruie şi un număr de opt tezaure monetare, precizând doar numărul, materialul şi locul unde
au fost descoperite; toate provenind din situri din jurul oraşului, inclusiv cele găsite în Bârlad,
cu ocazia unor săpături. În contextul acestui document, apare şi informaţia privind existenţa a
„22 de obiecte de podoabă din argint şi bronz […] şi 23 paftale din acelaşi
material.”Această formulare, în care nu se precizează de unde provin, ca în cazul monedelor,
ne îngăduie să presupunem că acestea făceau parte din colecţia preotului V. Ursăcescu. Deşi
lacunar, acest raport ne ajută să afirmăm că în timpul directoratului lui Dumitru Tarază a
existat o evidenţă cu privire la inventarul şi provenienţa bunurilor deţinute şi intrate periodic
în patrimoniu, documente care, ulterior, nu se regăsesc în arhivă. Faptul că în acest raport nu
figurează decât bunuri din metale preţioase, ne îndreptăţeşte să credem că a existat o
dispoziţie cu privire la regimul acestora, posesorii - fie ei chiar şi instituţii ale statului - fiind
obligaţi să le predea muzeului sub titulatura mascată a donaţiei.
75
Laurenţiu Ursachi, Cristina Carata, Valorificarea patrimoniului. Secţia de Ştiinţele Naturii în „Acta Musei
Tutovensis”, vol. I, Bârlad, 2006, p. 40.
76
77
Laurenţiu Ursachi, Cristina Carata, Scurt istoric privind Secţia de Ştiinţele naturii din cadrul Muzeului „Vasile
Pârvan” în „Acta Musei Tutovensis”, vol. I, Bârlad, 2006, p. 39.
78
79
Raport datat 1957. Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
80
137
Semnificativ este faptul că măsurile regimului privind tot ceea ce însemna aur, argint,
platină etc., indiferent de obiect, au căpătat caracter de lege restrictivă şi abuzivă, aspect
asupra căruia vom reveni, respectând cronologia faptelor.
De asemenea, ne place să credem că cele două instituţii şcolare, amitite în document,
graţie unor cadre didactice, şi-au constituit - după modelul muzeului - propriile colţuri
muzeale cu scop didactic, unde, alături de monede şi medalii, mai deţineau, probabil, şi alte
bunuri. De altfel, în prima jumătate a secolului trecut, între muzeu şi şcolile bârlădene au
existat relaţii de colaborare, soldate cu expoziţii realizate pentru elevi, aşa cum o dovedesc
unele documente81.
Creşterea patrimoniului l-a adus pe directorul Dumitru Tarază în imposibilitatea de a-l
gestiona, motiv pentru care, într-o primă etapă, avea de rezolvat, prioritar, obţinerea unui nou
sediu; demers soldat în anul 1953 cu dreptul de folosire a clădirii ce aparţinuse Filialei de
vânătoare. Din acest moment, necesitatea asigurării desfăşurării activităţilor într-un spaţiu
adecvat a devenit o adevărată odisee, mergându-se aproape până la desfiinţarea muzeului ca
instituţie de cultură, în anul 1977.
Mutarea în noul sediu însemna în primul rând organizarea unor expoziţii şi
depozitarea bunurilor, două activităţi greu de dus la bun sfârşit, în condiţiile în care directorul
avea în subordine doar un îngrijitor. Probabil, atunci când demersul său pentru mărirea
numărului de salariaţi a eşuat, a solicitat în anul 195482 aprobarea unui „colectiv voluntar”
care să-l ajute cu „îndrumări şi sfaturi cu munca ştiinţifică şi artistică legată de activitatea
muzeului”, cei propuşi fiind profesorii Gâlcă, Moloman, Popescu, Tănase, Timuş,
Zuperman, cunoscuţi ca dascăli cu notorietate, intelectuali formaţi la şcoala interbelică.
Dintr-un alt document83, nedatat, semnat de director şi adresat Secţiunii Artă şi Cultură, D.
Tarază venea cu o solicitare suplimentară, referitoare la specialitatea membrilor din
componenţa colectivului voluntar, propunând să facă parte şi „profesori de geologie şi
biologie”, aceştia putând să se implice în „organizarea la muzeu a secţiunii de geologie”.
Alături de aceştia, ceilalţi erau specialişti în istorie; Gh. Popescu, viitor director al muzeului,
H. Zuperman, literatură şi L. Timuş (desen), specialişti care puteau acoperi cam toate
domeniile regăsibile în structura patrimoniului. Acest colectiv voluntar, despre a cărui
aprobare nu avem informaţii documentare, a contribuit, probabil, la organizarea primelor
expoziţii dedicate publicului.
Cum arăta tematica acestei prime expoziţii permanente este greu să ne pronunţăm.
Credem că expoziţia era un mixtus, în cadrul căruia dioramelor cu fondul naturalizat li s-au
alăturat bunuri din colecţiile de arheologie, istorie, numismatică, artă şi geologie.
Succesorul lui D. Tarază, a cărui mandat încetează în anul 1956, a fost Gheorghe
Bujoreanu care, odată cu funcţia, preia şi cele două mari probleme legate de existenţa
muzeului: spaţiul şi personalul. Primul succes a fost cel legat de un spaţiu nou, aflat în aripa
de nord a imobilului construit la finele secolului al XIX-lea84, un imobil monument de
arhitectură, în stil eclectic, care, după desfiinţarea prefecturilor, imobilul construit special
pentru funcţionarea unei astfel de instituţii a fost repartizat mai multor instituţii ale noului
regim postbelic. Acesta este momentul care deschide o altă etapă din existenţa muzeului,
perioada 1956-1959, când, odată cu spaţiul se îmbogăţeşte schema muzeului, apărând în statul
de funcţii posturi ce definesc specialiştii de muzeu, în accepţiunea acestui domeniu, cu cerinţa
expresă a studiilor superioare. Cronologic, primul director al acestei perioade a fost Gheorghe
81
82
Memoriu din 6 martie 1954, semnat de director şi cu ştampila Comitetutului executiv al Sfatului popular al
Regiunii Bârlad, adresat secţiunii învăţământului oraşului Bârlad. Document existent în Arhiva Muzeului
„Vasile Pârvan”, Bârlad.
83
84
Harta oraşului Bârlad, datată 1891. Document aflat în patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, cu nr. inv. 7937.
138
Bujoreanu (august-noiembrie 1957), urmat de Mişu Davidescu (aprilie-octombrie 1958) şi
Gheorghe Popescu (noiembrie 1958-mai 1959). Între aceştia, Gheorghe Bujoreanu şi Mişu
Davidescu erau proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de istorie din Iaşi.
De la un director şi un îngrijitor, statul de funcţii a muzeului s-a îmbogăţit astfel încât
în anul 195885, existau două posturi de muzeograi, câte unul pentru cele două secţii de istorie-
arheologie şi cea de ştiinţele naturii, două posturi de îndrumători pentru aceleaşi secţii, două
de supraveghetori, unul pentru un secretar dactilograf şi câte unul pentru gestionar şi
îngrijitor. Acestă schemă de personal a fost prima reuşită a managerilor acestei perioade
(1956 - 1959) şi, aşa cum se ştie, un sediu şi un patrimoniu fără specialişti nu este posibil.
Din perspectiva primilor specialişti, constatăm că doar două din cele trei secţii aveau
asigurate câte un muzeograf şi personalul ajutător. Lipsa unui muzeograf pentru secţia de artă
a condus la intrarea acesteia într-un con de umbră, cu consecinţe în ceea ce priveşte evoluţia
imediată a dinamicii patrimoniului dar, şi sub aspectul valorificării, în primul rând, în cadrul
unor expoziţii permanente şi temporare organizate pentru marele public, aşa cum s-a petrecut
în perioada 1914 - 1948.
Îmbogăţirea schemei de personal nu a reprezentat o garanţie că cele trei secţii vor
dispune constant de specialişti bine pregătiţi, cu experienţă în domeniile acestei complexe
instituţii dar mai ales cu studii de muzeograf, conservator şi restaurator. Specialistul de
muzeu, la acest moment, şi mult timp după, era un absolvent al unor facultăţi înrudite; de
regulă istorie, arheologie, naturale, literatură şi artă. În plan naţional, la nivelul studiilor
academice, nu au existat, cu mici excepţii în perioada ultimilor cinci decenii din secolul
trecut, facultăţi care să aibă ca obiectiv de studiu muzeul cu tot ce înseamnă această instituţie.
Mult mai târziu, pe la începutul anilor ’70, carenţele din sistemul academic au fost
suplinite, graţie unui grup de intelectuali activi ai Ministerului Culturii, care a iniţiat un amplu
program de pregătire în plan naţional a specialistului de muzeu. Perfecţionarea periodică,
corespunzătoare perioadei standard a sistemului (cincinal), s-a ridicat la nivelul studiilor
academice, astfel încât de la specialistul debutant până la director, cu toţii am învăţat să
gestionăm, să cercetăm, să valorificăm, să apărăm şi să preţuim bunul cultural. Tot acum se
formulează şi se consolidează funcţiile muzeului şi, mai ales, definirea patrimoniului cultural
naţional, atitudini care au condus implicit la necesitatea legislativă în acest domeniu (Legea
ocrotirii patrimoniului cultural naţional, 63/1974). Dincolo de aceste aspecte, orice schemă de
personal, indiferent de instituţie, poate suferi pe parcursul existenţei sale multe fluctuaţii, toate
determinate de multiple cauze. De la prima schemă a muzeului (1958) până astăzi, fluctuaţiile
au fost o prezenţă în existenţa fiecărei secţii, mergând de la prezenţa constantă, temporară
până la lipsa, pe perioade lungi, însumând decenii, a câte unui specialist cu studii superioare.
Prima şi cea mai importantă cauză care a stat la baza fluctuaţiei personalului în muzeul
bârlădean a fost salarizarea (aflată mult sub nivelul celorlalte profesii), condiţiile de muncă,
dezinteresul unor specialişti faţă de un anume domeniu, acceptat temporar până la găsirea
unui alt post, şi multe altele. Regimul comunist, în momentul trecerii muzeului în proprietatea
statutlui (1948), a clasificat instituţia pe ultima categorie a sistemului - a 4-a -, categorie pe
baza căreia se stabilea şi salarizarea. Lupta pentru schimbarea şi dobândirea unei alte
categorii, a devenit o problemă pentru care s-au consumat efort, timp, strategii, frustrări etc.,
pe care le vom detalia.
Revenind la momentul obţinerii spaţiului din clădirea fostei prefecturi, cu siguranţă,
după refuncţionalizările care se impuneau, cei prezenţi în muzeu au acordat o atenţie
prioritară expoziţiei permanente, urmată de împărţirea spaţiilor necesare depozitării bunurilor,
precum şi a spaţiilor pentru celelalte activităţi, repartiţii care au dovedit că spaţiul primit era
85

139
insuficient. Acest aspect a constituit un obiectiv aflat pe lista priorităţilor celor investiţi cu
gestionarea acestei instituţii de cultură. Noul spaţiu repartizat şi patrimoniul de la acea dată le-
a dat posibilitatea puţinilor muzeografi ai timpului să treacă la etapa organizării expoziţiilor
permanente, ale căror tematici, din nefericire, nu s-au păstrat în arhivă. Pe baza altor mărturii
documentare, ştim că tematicile celor trei secţii au fost întocmite şi înaintate Secţiunii de
cultură a Sfatului Popular al Regiunii Iaşi. În adresa acestui for, datată 6 mai 1956 86, se
menţionează că tematicile au fost aprobate fără nici o altă observaţie. Alături de tematici au
fost înaintate, probabil, şi proiectele pentru mobilierul expoziţional dacă ţinem cont că în
documentul amintit se face recomandarea ca mobilierul să fie executat pe plan local.
De asemenea, existenţa altor documente ne îngăduie să constatăm că pentru
organizarea expoziţiilor în noul sediu primit şi redeschiderea muzeului, probabil, la solicitarea
autorilor tematicilor, în perioada 1954-195687 au fost obţinute fonduri pentru achiziţii.
Analizând aceste achiziţii, putem conchide că de o atenţie specială s-au bucurat secţiile de
ştiinţele naturii şi artă. În ceea ce priveşte secţia de istorie-arheologie, aşa cum am prezentat
anterior, patrimoniul s-a îmbogăţit prin donaţii, transferuri şi descoperiri întâmplătoare. Pentru
Secţia de Ştiinţele naturii au fost achiziţionate în două etape, de la Gospodăria de vânătoare şi
pescuit sportiv din Bucureşti, un număr de 124 de păsări şi 153 de mamifere naturalizate.
Dintre acestea, o parte a intrat în expoziţia permanentă, iar o alta a fost folosită ca material
didactic în cadrul acţiunilor organizate în colaborare cu şcolile88. Acestora li s-au alăturat cele
achiziţionate în plan local, de la Sanepid, un număr de 12 preparate umede cu paraziţi de la
om şi animale, şi alte 20 de mostre de esenţe de lemn specifice zonei, de la Ocolul silvic 89.
Pentru floră, specialiştii muzeului s-au deplasat în pădurile de la Ghidigeni, Bârnova,
Gârbovăţ şi Miroslava, de unde au recoltat 50 de plante specifice acestor zone. Acestea au fost
determinate de către specialiştii laboratorului de botanică a Universităţii din Iaşi. Numai după
verificarea autenticităţii acestora au fost introduse în patrimoniul secţiei90.
În ce priveşte patrimoniul Secţiei de artă, care însuma 63 de tablouri91, în anul 1953 s-
a adăugat donaţia profesorului bucureştean (bârlădean la origine) Remus Caracaş92. Între cele
şase lucrări remarcăm un peisaj din creaţia pictorului Ştefan Dimitrescu, clasat astăzi în
categoria Tezaur, şi o lucrare donată de artistul Corneliu Vasilescu. În perioada 1954 - 195993,
pentru Secţia de artă a fost achiziţionat un număr de 17 piese de artă populară, moment care
marchează, din punct de vedere structural, existenţa concretă a domeniului etnografie, care se
adaugă genului de artă cultă, dând secţiei numele de artă şi etnografie.
Un document datat 195694 (o scrisoare adresată sculptorului I. Dimitriu-Bârlad, de
către muzeograful D. Tarază) ne ajută să înţelegem pe ce criterii se baza dinamica creşterii
patrimoniului secţiei şi felul cum se făceau achiziţiile. Prin această scrisoare, semnatarul se
adresa cu rugămintea ca artistul să doneze una sau mai multe lucrări, precizând că muzeul îşi
propune „să adune şi să conserve creaţiile artistice ale marilor artişti”. Dintr-un alt alineat
aflăm că muzeul, la această dată, beneficia şi de fonduri pentru achiziţii.
Demersul muzeografului D. Tarază este încă o dovadă că specialiştii acestui timp au
continuat să construiască patrimoniul pe principiul preluat de la înaintaşi: de a aduce bunuri
ce defineau valorile emanate din zona locului, alături de cele naţionale.
86
87
Idem.
88
Idem.
89
90
Idem.
91
Idem.
92
Donaţie făcută pe data de 21 martie 1953. Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
93
94
Idem.
140
Într-un alt document olograf95, nesemnat şi nedatat, probabil o ciornă, se precizează că
I. Dimitriu-Bârlad a donat un număr de 14 lucrări evaluate la 100.000 lei. Numărul lucrărilor
donate este eronat scris în document, cifra corectă fiind de 28 de sculpturi din ghips şi bronz,
aşa cum figurează într-o listă anexă la scrisoarea de mulţumire adresată sculptorului96.
Dincolo de mulţumirile pentru generosul act al donaţiei, aflăm că în muzeu achiziţiile se
făceau de Colectivul ştiinţific al muzeului, ale căror decizii erau parafate de Secţiunea
culturală a Sfatului popular al oraşului Bârlad.
Spre sfârşitul anului 195697, Secţia de cultură a achiziţionat la preţul de 11.000 lei un
bust care îl reprezenta pe N. Tonitza, lucrare a sculptorului V. Florea, fără a-i consulta pe
specialiştii muzeului. Directorul Gh. Popescu, în cuprinsul unei adrese98 datată 1957, preciza
că muzeul nu şi-a dat acordul pentru această achiziţie deoarece aveau altă ofertă din partea
sculptorului Marcel Guguianu, la un preţ mult mai mic. Documentul se încheie cu rugămintea
sematarului ca pe viitor „piesele muzeistice cu care urmează să fie înzestrat muzeul, să nu
mai fie achiziţionate prin persoane străine de muzeu şi fără aprobarea Comisiei de
evaluare de pe lână muzeu.”
Demersul directorului Gh. Popescu era motivat şi de faptul că portretul lui Tonitza,
deşi plătit, nu ajunsese la Bârlad. Se pare că în urma discuţiilor delegatului muzeului (doamna
Nechiforescu), artistul ar fi motivat faptul că nu reuşise să-l patineze. Presiunile muzeului s-au
soldat cu intrarea lucrării în patrimoniu, rămânând la faza de ghips nepatinat, cum este şi
astăzi, patinat doar de timp.
Faptul că Secţiunea de cultură îşi făcuse un obicei în a achiziţiona lucrări pentru
muzeu, fără a-i consulta pe specialişti, l-a determinat de directorul Gh. Popescu să se adreseze
forurilor naţionale99, documente în care menţionează că fuseseră achiziţionate, fără a fi
întrebaţi, 3 lucrări semnate de Timuş Leonida şi 4 busturi, pentru cele din urmă nefiind precizate
autorul şi materialul. Probabil, în categoria sculpturilor contestate se înscriu busturile ce-i
reprezintă pe unii dintre politicienii marcanţi ai momentului, lucrări în ghips, nesemnate,
nedatate, aflate în patrimoniu. Indignarea şi demersul directorului sunt absolut legitime, dacă
ţinem cont că picturile şi sculpturile prezente astăzi în evidenţa secţiei, se încadrează în
curentul proletcultist, de a căror „valoare a timpului” specialiştii muzeului nu erau interesaţi.
Din acelaşi document aflăm că din Comisia de achiziţii a muzeului făcea parte
muzeograful titular al Secţiei de istorie-arheologie, care răspundea şi de Secţia de artă,
confirmându-se că această secţie nu avea post în schema de personal a muzeului. Mai făceau
parte, alături de director, un inspector din partea Sfatului popular şi profesori codrenişti.
Documentele prezentate ne ajută să stabilim atmosfera din muzeu, în perioada 1950 -
1956, când o altă generaţie, în componenţa căreia, pentru prima dată apare specialistul cu
studii superioare, cei care vor proiecta traiectoria acestei instituţii de cultură în următoarele
decenii.
Muzeul îşi redeschide porţile pentru vizitatori, probabil, într-un moment al anului
1957. De la această dată, muzeul reintră în reţeaua naţională cu numele pe care-l poartă şi
astăzi: Muzeul „Vasile Pârvan”100. Aprobarea denumirii muzeului, obţinută într-o perioadă
95
Adresă către Comitetul executiv al Sfatului Popular al oraşului Bârlad. Document existent în Arhiva Muzeului
„Vasile Pârvan”, Bârlad.
96
Documentul cu nr. 1115 din august 1957, semnat de directorul Gh. Bujoreanu. Document existent în Arhiva
Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
97
Documentul cu numărul 15090 din mai 1957, adresat secţiei de Învăţământ şi Cultură a Sfatului Popular
Bârlad. Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
98
Idem.
99
Adresa 158/284410 din 2 noiembrie 1957 către Ministerul Învăţământului şi Culturii. Direcţia arte plastice,
Bucureşti. Document existent în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.
100
Decizia 609/25.12.1957 emisă de Sfatul popular al Regiunii Iaşi.
141
când la modă erau numele ruseşti sau ale comuniştilor locali, reprezintă o victorie a
muzeografilor care au făcut această propunere, onorată cu succes de generaţiile ulterioare.
Lipsa tematicilor din arhiva muzeului, care ne-ar fi ajutat în evaluarea cu privire la
felul cum au fost gândite şi realizate expoziţiile permanente, o vom suplini cu informaţiile
oferite de Eugenia Popuşoi (1936 - 2017), muzeograf care şi-a început cariera la finele anului
1959. Circuitul expoziţional debuta cu spaţiul generos al Secţiei de istorie - arheologie, a cărui
expoziţie avea la bază, în prima parte, teoriile impuse de regimul timpului: cea a evoluţiei
darwiniste, alături de conceptele istorice emise de Mihail Roller, documentată cu texte,
planşe, reproduceri în ghips etc. În vitrine sau expuse liber, erau aduse bunuri culturale care se
refereau la evoluţie, pornind de la culturile paleolitice, urmate de cele neolitice, apoi epoca
metalelor, alături de cele din prefeudal şi feudal. Spaţiul continua cu expoziţia secţiei de
ştiinţele naturii,organizată pe principiul reconstituirii unor biotopuri, cu flora şi fauna
existente în patrimoniu, şi îmbogăţită substanţial prin achiziţii şi colectări din teren.
Prezenţa în rândul colectivului a conservatorului D. Tarază, a făcut posibil ca
sculpturile din tema evoluţionismului, ca şi multe alte elemente de faună şi floră din
componenţa unor biotopuri din expoziţiile Secţiilor de istorie şi ştiinţele naturii, să fie
realizate chiar de sculptor. Mai puţin favorizată sub aspectul spaţiului a fost Secţia de artă, de
care se ocupa muzeograful de la istorie; un spaţiu mic, prost luminat şi stingher în topografia
locului. Ţinând cont de faptul că la această dată încă mai era în muzeu sculptorul Dimitrie
Tarază, credem că la baza selecţiei lucrărilor a stat criteriul valorilor conscrate, astfel încât
picturi semnate de N. Grigorescu, N. Tonitza, Şt. Dimitrescu, D. Hârlescu, O. Băncilă, S. Tarasov
şi alţii şi-au găsit locul pe simeză, dând strălucire spaţiului modest care i-a revenit secţiei.
De altfel, opinia noastră este susţinută de un unic document - o fotografie ce reprezintă
un grup compus din câţiva membri ai colectivului, între care se află sculptorul D. Tarază
surprins în Secţia de artă.
Despre detaliile cu privire la felul cum a fost organizată redeschiderea muzeului, nu

putem decât să presupunem că muzeografii au reuşit să facă un eveniment la care, pe lângă
oficialităţi, important a fost publicul; mai ales cei care formau segmentul publicului fidel, care
a optat şi a avut acces, încă din anul 1914, la ofertele acestei instituţii de cultură.
Credem, de asemenea, că în componenţa publicului prezent la deschidere, un loc
aparte le-a revenit şcolarilor, atenţie acordată cu prioritate de muzeografi, care aveau şi o
142
pregătire pedagogică. La baza acestei atitudini stătea convingerea că în procesul educaţiei pe
lângă şcoală, familie etc., orice altă instituţie de cultură era o sursă inepuizabilă la care puteau
reveni ori de câte ori aveau nevoie în procesul cunoaşterii. În egală măsură, atenţia
muzeografilor acordată tinerilor, avea la bază înţelegerea fenomenului că aceştia reprezentau
viitorul vizitator de muzeu. Acesta este momentul (anii ’50-’60) când, fără existenţa unor
norme clare de pedagogie muzeală, muzeografii au început să le înscrie constant în activitatea
lor, cunoscând un drum ascendent. Pregătirea pedagogică, practica şi pasiunea acestei
generaţii de muzeografi pionieri au condus în anii ’70 la statuarea acestor preocupări la nivel
de principiu alături de cercetare, conservare etc., toate definind ceea ce înseamnă instituţia
muzeală modernă.
Dintr-un raport semnat de directorul Gh. Bujoreanu101, aflăm că în perioada 1950 -
1957 specialiştii muzeului statuează activitatea de cercetare în teren, concretizată în primă
fază în perieghezele din zona oraşului. Cu această ocazie au reuşit să identifice 50 de aşezări
aparţinând mai multor culturi, fără a preciza punctele identificate şi nici piesele recoltate care,
cu siguranţă, au ajuns în muzeu; informaţie preluată şi continuată de către cei care vor
îmbrăţişa profesia de arheolog. Raportul aduce informaţii mult mai concrete despre cercetarea
în teren a specialiştilor de la Secţia de ştiinţele naturii, care au descoperit în punctul Ţepu
(Tecuci) o mandibulă de Elephans primigenius. În punctul Gârbovăţ (Vaslui) au descoperit un
corn de Alees Polmatus (cervicorn din Cuaternar), adus apoi în muzeu. De asemenea, au fost
recoltate de la Roşieşti (Vaslui) două epifize femurale de mamut, iar din zona de nord a
Bârladului dentiţie de mamut. Toate acestea au contribuit la constituirea colecţiei de fosile,
unele dintre ele fiind clasate, astăzi, în patrimoniul cultural naţional.
Înscrierea muzeului în circuitul expoziţional naţional nu a însemnat şi rezolvarea altor
activităţi specifice. Astfel, dintr-un referat102 semnat de directorul Gh. Popescu, aflăm că la
distanţă de doi ani de la deschiderea muzeului nu se găsise un spaţiu necesar activităţilor de
restaurare şi conservare. Semnatarul referatului preciza că bunurile aduse în muzeu trebuiau
restaurate, întrucât multe dintre acestea erau exponate valoroase care urmau să-şi găsească
locul în expoziţia permanentă. O primă informaţie ce se desprinde din acest document, datat
29 ianuarie 1959, este cea legată de anul 1957, dată care confirmă ipoteza noastră cu privire la
reintrarea muzeului în circuitul naţional. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte expoziţiile
permanente, muzeografii erau adepţii îmbogăţirii acestora în funcţie de artefactele noi,
descoperite în timpul cercetărilor de teren. În acelaşi document, directorul mai preciza că
activităţile de restaurare şi conservare se desfăşurau într-o singură încăpere care servea ca
birou, atelier şi laborator şi unde mai erau „îngrămădite opere de artă, vase de ceramică
restaurate, obiecte de etnografie etc.” Aceste amănunte conduc la concluzia că la acea dată
(1959), spaţiile pentru depozitul Secţiei de artă şi a laboratorului de restaurare a ceramicii nu
au fost rezolvate. Cu toată lipsa spaţiului necesar Secţiei de artă, muzeografii erau preocupaţi
să îmbogăţească patrimoniul acesteia care, spre deosebire de celelalte domenii, necesita
fonduri mari pentru achiziţii. Insuccesul în obţinerea acestor fonduri i-a determinat pe
specialiştii muzeului să obţină lucrări prin transfer. Astfel, în urma demersurilor făcute la
sfârşitul anului 1958103 au reuşit să obţină aprobările pentru transferul unui important număr
de picturi de la Muzeul de Artă din Iaşi. În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm câteva
detalii privind acest transfer, deoarece este important şi semnificativ sub aspectul
componenţei, dar şi numeric. Din cercetările noastre am aflat că acest lot, transferat în anul
1959, a fost gândit de istoricul de artă, muzeograf Virginia Vasiliu care, după cunoaşterea
prealabilă a patrimoniului de artă bârlădean, s-a hotărât să-l completeze, în mod fericit, cu
101
102
103
Decizia nr. 394/1958 a Sfatului Popular al Regiunii Iaşi; Proces verbal din 29.01.1959 de preluare a lucrărilor.
143
câteva segmente semnificative din evoluţia artei româneşti. Un prim segment constituit din
câteva portrete anonime, încadrabile la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sunt o prezenţă
semnificativă sub aspectul laicizării portretului românesc. Urmărind, aşa cum şi-a propus,
firul evoluţiei picturii naţionale, alătură lucrările unor artişti străini - Niccolo Livaditti şi
Giovanni Schiavoni -, autori care, din varii motive, au ajuns prin Ţările Române aducând cu
ei stilul european din arta primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Un loc semnificativ din evoluţia artei, l-a rezervat primilor tineri formaţi mai întâi la
„Clasul de zugrăvitură” ieşeană, înfiinţat de Gh. Asachi, între care Gheorghe Lemeni şi Gh.
Panaiteanu - Bardasare. Cum ştim deja, celui din urmă revenindu-i marele merit în înfiinţarea
Pinacotecii şi Academiei de artă ieşeană. Între pictorii cu merite didactice se numără şi C. D.
Stahi, prezent cu un număr impresionant de lucrări cu o tematică bogată, de la natură moartă
la portret compoziţional, alături de un portret semnat Gh. Popovici. De altfel, cu un număr
mai mare de lucrări, figurează şi Octav Băncilă, cu o tematică variată, privind viaţa ţăranului
român, natură moartă sau talentaţii ţigani cobzari. Deşi cu parcimonie, din componenţa
lotului nu lipseşte un alt mare reprezentant - Nicolae Grigorescu - unanim recunoscut ca
întemeietor al stilului naţional, prezent cu o compoziţie: Ţărăncuţă în peisaj. Lucrarea se
adaugă portretului donat de Al. Vlahuţă, în anul 1917, mărind astfel numărul la două opere
grigoresciene, singurele existente până astăzi în patrimoniul secţiei.
Bustul politicianului liberal G. D. Palade (1936). Statuia compozitorului George Enescu

amplasată în Grădina publică din Bârlad.
Firul evoluţiei, gândit de muzeograful V. Vasiliu, se opreşte la câteva lucrări din

creaţia pictorilor M. Cămăruţ, C. Agafiţei, A. Podoleanu şi D. Hatmanu, o nouă generaţie de
artişti ale căror lucrări au pus bazele pe care se va construi fondul de artă contemporană a
muzeului bârlădean. Trebuie precizat că în definitivarea acestui transfer, sculptorul Marcel
144
Guguianu a avut o contribuţie importantă. Artistul, după ce a părăsit Bârladul în anul 1955, s-
a stabilit la Iaşi unde timp de un deceniu, în calitate de consilier pe probleme de artă şi
restaurare a monumentelor istorice, având atribuţii şi competenţe în toată Moldova, s-a
implicat în susţinerea muzeului şi a oraşului, atitudine constantă de-a lungul existenţei sale, pe
care urmează să o evocăm. La acel moment (1958 - 1959), consilierul Marcel Guguianu a
contribuit la îmbogăţirea monumentelor de for public. Astfel, din anul 1959, pe una dintre
aleile principale ale celui mai mare parc situat în partea de nord a oraşului există o sculptură
monumentală, în bronz, semnată Ion Vlad (1920 - 1992), ce-l reprezintă pe marele muzician
George Enescu. Peste ani, în faţa acestei statui, marcat de emoţii, povestea despre preţuirea
faţă de sculptorul Ion Vlad, în atelierul căruia a reuşit să-l descopere pe artistul preocupat de
efigiile proeminente ale culturii româneşti, de care şi el era preocupat, într-un moment când în
sculptură, la fel ca în pictură, portretele care-i înfăţişau pe oamenii politici ai noului regim îşi
găseau un loc în arta românească. Fostul consilier rememora cu plăcere momentul când, aflat
în atelierul bucureştean al artistului Ion Vlad, a descoperit macheta statuii lui Enescu, lucrare
cu care sculptorul a participat la un concurs organizat de UAP Bucureşti, unde a obţinut
premiul doi. La scurt timp, consilierul Marcel Guguianu a făcut toate demersurile pentru ca
acest monument sculptural să fie adus în Bârlad. De asemenea, considera că prin această opţiune,
monumentul putând fi plasat oriunde în Moldova, făcea o reparaţie morală faţă de barbaria
petrecută cu câţiva ani în urmă, când un monument dedicat lui G. D. Palade - personalitate
ilustră din perioada interbelică - fusese înlăturat de pe această alee a parcului, şi distrus.
În opinia noastră, anul 1960 marchează încheierea unei etape care a debutat în anul
1948, o perioadă de tatonări, dar şi cu realizări notabile care au permis înscrierea muzeului pe
o nouă coordonată din existenţa sa centenară: PERIOADA MODERNĂ.
LE MUSÉE VASILE PÂRVAN - CENTENAIRE

CONTRIBUTIONS MONOGRAPHIQUES
L’existence centenaire du musée de la ville de Bârlad représente l’argument principal qui est à
la base de notre démarche; il s’agit d’une institution culturelle spécialisée faisant partie du réseau
museal national qui débute au moment où les grandes puissances éuropéennes étaient engages dans la
première guerre mondial, determine, à notre avis, par l’intérêt ancestral des grandes puissances de
maitriser le monde. Après le moment de l’institution, le muse a réussi à parcourir la période entre les
deux guerres, reconnue comme profondément démocratique, à l’interieur delaquelle l’institution
muséale par comparaison à d’autres états du monde concernant la contribution de l’état et de ses
strategies de developpement, se trovait à ses débuts.
Dans ce context, l’existence du muse et de la bibliotèque comme institutions publiques de
culture est dûe également à l’implication des élites nationals, don’t les actions volontaires ont
également contribute au future épanouissement culturel.
La période qui s’en suit, dominée par la deuxième conflagration du siècle passé mais surtout la
fin de la guerre et l’institution du “rideau de fer” représente à notre avis un nouveau experiment
abominable tout comme le holocaust un autre moment horrible de l’humanité.
Les événements européennes et les conditions socio-politiques roumains du XXième siècle out
mis l’empreinte sur l’existence du muse de la ville de Bârlad; on a établi trois grandes étapes: I. 1914 -
1928; II. 1928 - 1945; III.1950 jusqu’à nos jours.
Pour ce qui est les premières cinq décennies, on s’est heurté au manqué des documents
d’archive, dû à ceux qui ont repris le pouvoir politique après les années 50, lorsque pas mal de
documents appartenant au muse et à la bibliothèque soit ont été détruits ou tout simplement piques,
soit ignores par incompétence. La réalité historique conformément à laquelle le muséeet la
bibliothèque ont eu une destine et un parcours commun nous a mené à les aborder ensemble jusqu’à un
certain moment et ensuite on s’est occupé seulement du musée vers le début des années 50.

145
Dans le premier chapitre on s’est préocupé - en function évidemment des sources
documentaries trouvées - des problems importantes d’une institution d’un tel profil.
On est parti tout d’abord du concept - d’institution publique musée - bibliothèque - ensuite le
role des élites dans l’introduction dans le mental collectif de la nécessité et du rôlr très important des
deux dans la communauté des citoyens de la ville de Bârlad.
On a abordé ensuite les principaux problèmes qui préocupent une telle institution: le siege et
tout concerant le patrimoine, la constitutions des collections leurs structure, la conservation, la
protection et la valorification du patrimoine et évidemment le personnel de spécialité, le gérant du
musée à partir de l’année 1914.
En tant que témoins de la nouvelle evolution de la société roumaine du XXI ième siècle, où la
vogue de la globalization s’est mis à démolir comme un tsunami les vrais models, permettant à
s’installer les fausses valeurs, le kitsch, nous a mené a accorder un attention toute spéciale aux
spécialistes du musée, qui sont restés comme d’entre eux: le poète George Tutoveanu (1872 - 1957)
celui qui a lancé la notion d’institution de culture publique, le professeur Stroe S. Belloescu (1838 -
1912) fondateur d’un établissement qui est devenu par donation le premier centre culturel de la ville en
1909 et ensuite le siege de la bibliothèque, du musée et d’autres socités culturelle. Ajoutons içi le nom
du sculpteur Dumitru Tarază (1896 - 1967) - le premier directeur du musée après 1948.
Incontestablement, notre démarche culturelle doit être déchifrer dans le sens du devoir
d’honeur envers les fondateurs et tout ceux qui ont été lies au sort du musée déjà centenaire.
146
CLĂDIREA VECHE A SPITALULUI “ELENA BELDIMAN” DIN
BÂRLAD, PIERDUTĂ ÎN NEGURA TIMPULUI
Alina BUTNARU
Keywords: hospital, Bârlad, Elena Beldiman, Constantin Codrescu, old building.
După aproape două secole, una dintre cele mai impozante, utilă şi “cea mai veche
instituţie de asistenţă socială şi alinare a suferinţelor celor oropsiţi de soartă”1 din Bârlad, –
Spitalul “Elena Beldiman” –, rămâne doar o amintire pentru cei mai mulţi bârlădeni. A rezistat în
timp doar statuia doctorului Codrescu2, creaţia marelui sculptor interbelic Frederick Storck
(1872-1972), amplasată în faţa Spitalului, devenită mărturie a existenţei instituţiei spitaliceşti.
În condiţiile în care populaţia Bârladului, din primele trei decenii ale secolului al XIX-
lea, se confrunta cu boli extrem de grave (epidemiile de ciumă holeră şi holeră), apărute din
cauza condiţiilor mizere, necesitatea înfiinţării unui spital devenise nu numai evidentă, ci din
ce în ce mai acută. Cei câţiva medici pe care-i avea oraşul – Nicolae Lafari (1815), Huber sau
Uber (1826) şi Nicolae Hristodor (1832)3 – se confruntau cu situaţii dificile: personal sanitar
redus şi condiţii de funcţionare necorespunzătoare.
La 27 octombrie 1838, a luat fiinţă Spitalul “Elena Beldiman”, imediat după ce, la 17
iunie, în acelaşi an, fraţii Greceanu (Iancu şi Neculai), proprietari ai moşiei Simila, aduceau la
cunoştinţă Epitropiei generale Casei Sf. Spiridon din Iaşi că “mătuşa lor, postelniceasa Elena
Beldiman, proprietara moşiei Podeni, le-a lăsat cu limbă de moarte ca din averea ei să se
înfiinţeze un spital cu 10 paturi pe locul unde are casele.”4
Până în anul 1861, Spitalul a funcţionat în aceste case, apoi a fost mutat în nişte
hanuri. În anul 1867, efectuând o inspecţie în spitalele din Moldova, medicul Constantin
Codrescu (1840-1891)5 găseşte Spitalul din Bârlad într-o stare jalnică, fapt ce l-a determinat
să convoace o adunare la care a invitat pe toţi cetăţenii Bârladului. Scopul a fost de a strânge
fondurile necesare înfiinţării epitropiei viitorului spital cu numele de „Spitalul Bârlad şi Elena
Beldiman”, ridicat după planurile arhitectului Orăscu din Bucureşti, pe terenul donat de Casa
Obştei a moştenitorilor Scarlat Sturza. Contribuţii însemnate de bani şi terenuri au fost din
partea multor capete boiereşti6, dar cea mai importantă aparţinea soţilor Constantin şi Aglaia
Corbu, care au donat „3000 fălci de moşie situată pe teritoriul comunelor Ciocani şi Raiu,
jud. Tutova.”7

Muzeograf, Muzeul „V. Pârvan”, Bârlad.
1
Un secol de existenţă a Spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman” în ziarul „Universul”, Anul 55, Nr. 304, Luni 7
Noiembrie 1938, p. 9. Document din patrimoniul Muzeului „V. Pârvan”, Bârlad, înregistrat cu nr. inv. 1019.
2
Ridicată în anul 1903 de Fundaţia Spitalului „Elena Beldiman”.
3
Istoria Bârladului, îngriijit şi coordonat de prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu, vol. I, Bârlad, 1998, p. 190.
4
Loc. cit., p. 9.
5
S-a născut la Bârlad. Studii medicale la Universitatea din Paris. Director al Spitalului, din 1866 până în 1891.
6
Fillipide Epureanu, Neculai Roşca Codreanu, Gâlculeştii, au făcut danii însemnate Spitalului, Ştefănache Gâlcă
şi soţia lui, Maria, au donat peste 300 de fălci de pământ, Gheorghe Ioniţă Gâlcă aproape 200 de fălci, Goiu,
Fulger, Zorilă, Fătu.
7
Loc. cit., p. 9.
147
În seara de 18 ianuarie 1867, când a avut loc şedinţa, orăşenii au constituit un comitet
format din D. D. G. Ganne, G. Diamandi, Părintele Sofronie Vârnav, Nicu Filipidi, Panaite
Neculau, Ivanciu Boiu, Ioan Popescu şi Constantin Codrescu, pentru a fonda un nou spital.
Ultimii doi menţionaţi au fost însărcinaţi cu elaborarea unui proiect de statut pentru fondarea
şi administrarea noului spital8. Semnalând situaţia în care se afla oraşul, cu industria şi
comerţul aflate la pământ, dr. Codrescu sublinia în şedinţa din 20 august 1867, că spitalul nu
poate fi ridicat doar cu ajutorul donaţiilor. În acest sens venise cu propunerea unui alt proiect
– „Unirea tuturor fondurilor şi veniturilor Spitalului - aflate la Casa comunală a oraşului
Bârlad, la Comitetul permanent şi consiliul judeţian al Tutovei, la casa defunctului N. Roşca
Codreanu, la Generala Epitropie a Casei Sf. Spiridon din Iaşi cu acele ale Colegiului
subscriitorilor”9, fiind convins că doar aşa se putea fonda spitalul. După mai multe întruniri
ale comitetului, în şedinţe care au avut loc pe parcursul anilor 1868 10 şi 1869 (menţionate în
Darea de Samă a Comitetului Spitalului însărcinat de obştia orăşenilor cu lucrările fondărei
unui spital în acest oraş), a fost definitivat şi aprobat proiectul de statut al spitalului ca „act
autentic şi un document istoric” semnat în martie 1869 de G. Ganne, P. Neculau, N. Filippidi,
Ivanciu Boiu, I. Popescu, Constantin Codrescu. Forma definitivă a statutului a fost discutată şi
aprobată la 22 decembrie 1869, de către membrii Epitropiei generale a Casei Sf. Spiridon din
Iaşi (dr. B. Lupu, dr. Bendella, director Marinosky, capul serviciului I. C. Victor) şi prin
decret domnesc la 9 mai 1870. Ca membri fondatori ai spitalului sunt menţionaţi în statut:
Colegiul donatorilor înscrişi sau care s-au înscris în registrul donaţiilor cu cifra de minimum o
sută de lei; Consiliul comunal al oraşului Bârlad; Consiliul Judeţean şi Comitetul Permanent
de Tutova; Epitropia Casei defunctului N. Roşca Codreanu şi Epitropia Generală a Casei Sf.
Spiridon din Iaşi.
Pentru buna funcţionare a spitalului nou înfiinţat au fost stabilite două regulamente:
unul pentru alegerea epitropului spitalului de către Colegiul donatorilor (votat de comitet la 11
iunie 1870) şi unul privind serviciile spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman” (votat şi aprobat
de Epitropie în şedinţele din 15 şi 19 mai şi 1 iunie 1894).
În această perioadă în care se puneau bazele spitalului, activitatea medicală a fost
asigurată de medicul Emanoil Costin (menţionat ca fiind primul medic al spitalului, de la 1
februarie 1840 până la 1 decembrie 1840), succedat de Nicolae Lafari (6 decembrie 1840-1
iunie 1847), Lăzescu (1 iunie 1847-31 decembrie 1859), polonezul Moretz Sabner (1 ianuarie
1860-1862), Moeri (1862-1864), Dornescu (1865) şi Constantin Codrescu (1865-1891)11.
Până la începutul secolului al XX-lea, spitalul a funcţionat cu un număr redus de
medici (un medic primar, un medic secundar, un intern şi un subchirurg)12, în condiţiile în
care numărul bolnavilor se mărise. Conform celor declarate de dr. Cerchez, directorul
spitalului, în anul 1896 existau 90 de paturi, dintre care 70 gratuite şi 20 cu plată, faţă de 65
de paturi gratuite şi 10 cu plată, în anul 189213. Odată cu trecerea anilor, spitalul s-a dezvoltat
având secţii de boli interne, chirurgie, boli contagioase, secţii pentru tuberculoşi, laborator de
8
Statutul de Fondaţiune şi Regulamentul de Administraţiune Materială şi Economică a Spitalului “Bârlad şi
Elena Beldiman”, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Constantin D. Lupaşcu, Bârlad, 1912, p. 7. Din patrimoniul
Muzeului “V. Pârvan”, Bârlad, înregistrat cu nr. inv. 1383.
9
Idem, p. 14.
10
În şedinţa din 24 februarie 1868, au fost numiţi membri în comitet Iacob Fătu şi Ioan Coroi, în locul Părintelui
Vârnav (decedat) şi a lui G. Diamandi (demisionat).
11
Istoria Bârladului, îngriijit şi coordonat de prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu, vol. I, Bârlad, 1998, p. 190.
12
Sama Generală a Epitropiei Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman” pe periodul V, de la 1 april 1891 până la 1
april 1896, Tipografia George Caţafani, Bârlad, 1896, p.5. Din patrimoniul Muzeului “V. Pârvan”, Bârlad,
înregistrat cu nr. inv. 1801.
13
Cerchez, medic primar al spitalului, Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman” pe anul 1892, Tipografia
George Caţafany, Bârlad, 1893, p. 6.
148
analize biologice, băi publice, instalaţii de raze Roentgen, uzină electrică, iar din 194814 s-au
adăugat noi secţii: Dermatologie, Obstretică şi Ginecologie (1948), Pediatrie (1949), ORL şi
Oftalmologie (1954), Psihiatrie şi Neurologie (1975).
Clădirea în sine, de la ridicarea ei, a fost renovată pentru prima dată în anul 1911, şi
apoi, în 1937, ca urmare a vizitei - la 10 octombrie 1934 - miniştrilor Victor Slăvescu
(ministru de finanţe), Ion Inculeţ (ministru de interne), Manolescu Strunga (ministrul
industriei şi comerţului), la 24 decembrie 1934 a miniştrilor dr. Costinescu (ministrul sănătăţii
publice) şi la 16 iunie 1936 a dr. C. Angelescu (ministrul educaţiei naţionale)15. În urma
acestor vizite, au fost alocate pentru reparaţii sumele de 560.000 de lei din partea dr. I.
Costinescu (ministrul sănătăţii şi ocrotirilor sociale) şi de 170.000 de lei din partea prof. I.
Nistor (ministrul sănătăţii).
Până în anii 2000 a mai rezistat o dependinţă a spitalului, care a funcţionat în paralel
cu noua clădire a spitalului ridicată în anul 1975. În ultimii ani, pe locul impunătoarei clădiri a
spitalului a fost construit Spitalul municipal de urgenţă „Elena Beldiman”, care funcţionează
şi în prezent.
THE OLD “ELENA BELDIMAN” HOSPITAL BUILDING FROM BÂRLAD

LOST IN THE DARKNESS
After almost two centuries, one of the most stately building from Bârlad - “Elena Beldiman”
Hospital - remains only a memory for the citizens of our town. Only the Codrescu’s statue has resisted
over the years. The statue is located in front of the hospital being a testimony of existence of the
hospital institution. This statue is the creation of the renowned sculptor of German origin Frederick
Storck (1872 – 1972).
The “Elena Beldiman” Hospital was “born” on the 27th of October 1838. Until 1861, the
hospital was housed on the Elena Beldiman’s property and then was moved in some inns.
In 1867 the doctor Constantin Codrescu (1840 – 1891) convoked a meeting with the citizens
of Bârlad. The purpose was to collect the necesary money for the foundation of the hospital
guardianship, initially named „Bârlad and Elena Beldiman”. The hospital was built based onthe plans
of the architect Alexandru Orăscu from Bucharest, on the property donated by Casa Obştei to the
heirs of the governor Scarlat Sturza.
Until the begining of the 20th century, the hospital had just a few doctors. Over the years, the
hospital has developed withdepartments of internal disease, surgery, contagious disease, lung disease,
laboratory of biological analysis, public bathrooms, X-raysmachines and a power station. From 1948
on, new departments have beem added: Dermatology, Obstretics and Gynaecology (1948), Pediatrics
(1949), Ophthalmology (1954), Psychiatry and Neurology (1975).
Just a single structure that was part of this old hospital building resisted until 2000. It worked
along the new building of the hospital raised in 1975. In the last years, on the place of the old building
and of the 1975 building, a new one wasbuilt: the „Elena Beldiman” Emergency Hospital and is still
functions today.
14
Istoria Bârladului, îngrijit şi coordonat de prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu, vol. II, Bârlad, 1998, p. 169.
15
Epitropia Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”, Dare de Seamă pe periodul al XIII cinci annual 1932 – 1936,
Tipografia şi Legătoria de Cărţi Nicolae P. Peiu, Bârlad, 1937. Broşură aflată în patrimoniul Muzeului “V.
Pârvan” din Bârlad, nr. inv. 1302.
149
150
Morga spitalului (1958).
Spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman”, vedere din parc (1958).

151
PUBLICAŢII ALE MUZEULUI „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD
ACTA MUSEI TUTOVENSIS
VOL I: 2006
VOL II: 2007
VOL III: 2008
VOL IV: 2009
VOL V: 2010
VOL VI: 2011
VOL VII: 2012
VOL VIII: 2013
VOL IX-X: 2014
ACTA MUSEI TUTOVENSIS. ISTORIE VECHE ŞI ARHEOLOGIE
VOL. XI: 2015

VOL. XII/1 (IN HONOREM EUGENIA POPUŞOI OCTOGENARII): 2016
VOL. XII/2 (IN HONOREM ION IONIŢĂ OCTOGENARII): 2016
VOL. XIII: 2017
VOL. XIV: 2018
ACTA MUSEI TUTOVENSIS. MEMORIALISTICĂ
VOL I: 2015
VOL II: 2016
VOL III: 2018
ACTA MUSEI TUTOVENSIS. STUDII ŞI CERCETĂRI. ŞTIINŢELE VIEŢII ŞI

ALE PĂMÂNTULUI
VOL. I: 2018
REVISTA PERSEUS
Nr. I - 2012
Nr. II - 2013
Nr. III - 2014
Nr. IV - 2015
Nr. V- 2016
Nr. VI - 2017
Nr. VII - 2018
152
Alte publicaţii:
A. Seria Monografii:
1. Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă sec. III-IV p. Chr.,

2004, Editura ARC 2000, Bucureşti;
2. Eugenia Popuşoi, Trestiana, monografie arheologică, 2005, Editura Sfera, Bârlad.
B. Seria Cataloage:
1. Rădăcini ale civilizaţiei străromâneşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud şi

centrală în sec. III-XI p. Chr., 1995-1996 (Eugenia Popuşoi, redactare-coordonare);
2. Eugenia Popuşoi, Nicoleta Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad, Dumbrava Roşie, sec.
XVI-XVII, 1999, S.C.D.I. Bârlad;
3. Mircea Mamalaucă, 2000 de ani de creştinism, Editura ASA MEDIA GRAFIC, 2000;
4. Expoziţia permanentă de artă românească contemporană din patrimoniul muzeului,
2001, Editura Serigraf Design SRL, Bârlad;
5. Catalog Jubileu expoziţional simpozion, 2000, Editura Tiparul SC. Irimpex SRL,
Bârlad;
6. Nicolae Mitulescu, Monumente laice şi religioase ale Bârladului, 2003, Editura Sfera,
Bârlad;
7. Mircea Mamalaucă, Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş, 2005, Editura
ASA;
8. Mircea Mamalaucă, Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, 2009, Editura Sfera,
Bârlad.
C. Seria Albume:
Valentin Ciucă, Album Mitologii subiective Marcel Guguianu, 2008, Editura Art XXI
SRL, Iaşi.
D. Seria Memoriale:
Romulus Boteanu, Ce nu se poate uita, 2009, Casa Editorială Demiurg (Alina

Butnaru, îngrijitor de ediţie).
René Duda, Gânduri răzleţe, 2010, Editura Opera Magna (Alina Butnaru, îngrijitor de
ediţie).
E. Ghid turistic
Mircea Mamalaucă, Alina Butnaru, Diversificarea ofertei turistice în zona

transfrontalieră Vaslui-Soroca, 2009, Editura SC. Irimpex SRL, Bârlad.
153
Recomandări pentru viitorii autori ai articolelor
Pentru a asigura tipărirea revistei „ACTA MUSEI TUTOVENSIS” într-o

grafică unitară și consecventă, autorii sunt invitați să tehnoredacteze articolele ce
urmează a fi publicate conform următoarelor cerințe:
- corpul articolului: Microsoft Word, formatat A4, margini de 2,5 cm, alineat
standard, font Times New Roman, mărime 12, spaţiere single, justify;
- titlul articolului: majuscule, mărime 14, bold, centrat, distanțat la 1,5 cm;
- autorul articolului: la un rând distanţă sub titlu, prenumele cu litera de început
cu majusculă, restul cu litere mici; numele cu majuscule, urmat de footnote
„*”, ce va conține adresa autorului; pentru mai mulţi autori, nota de subsol „*”
se multiplică;
- Keywords: un rând liber înainte și altul liber după „Key words”, urmat de
maxim cinci termeni reprezentativi pentru conţinutul articolului, mărime 10;
- notele aparatului critic: la subsolul paginii, mărime 10, justify, şi vor conţine:
prenumele și numele autorului, titlul articolului sau al cărţii cu italice, în/in
titlul revistei cu ghilimele (ex. în „Dacia”) sau titlul volumului colectiv în
italice, editorul (ed., coord. etc.), tom., an., nr., pagini, figura sau planşa; în
cadrul unei note bibliografice complexe, fiecare autor și titlu, constituind o
notă în sine, se separă prin ; (N.B.: prenume, nume; invers decât la
bibliografie) (vă rugăm consulați aparatul critic al numerelor anterioare;)
- rezumatul: așezat la sfârșitul articolului, pe maxim o jumătate de pagină,
tradus în limba engleză, titlul cu majuscule, centrat, font 10.
- bibliografia: pe maxim o jumătate de pagină, în ordinea alfabetică, font 10;
pentru cărți: autor (nume, prenume; N.B.: invers decât la note), titlul lucrării
în italice, locul publicării, editura (ex.: Editura Performantica), anul; pentru
periodice: autor (nume, prenume), titlul lucrării în italice, în/in revista (în
„Hierasus”), tom., an., nr., pagini;
- insistăm ca textele figurilor, tabelelor și bibliografia să fie scrise în word, în
afara imaginii, cu caractere drepte, centrate, font 10; prescurtările vor fi: Fig.,
Tab., Pl., Foto. etc.
- revista se adresează specialiștilor și nu include Lista abrevierilor la fiecare
articol, întrucât autorii folosesc prescurtările general recunoscute, după
modelul SCIVA, „Dacia”, „Arheologia Moldovei”.
154

Acta Musei Tutovensis II Memorialistica 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acta Musei Tutovensis II Memorialistica 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

Redactor şef: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU

Traducerile şi corectura în limbile străine:

REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR

Şoseaua Păcurari nr. 68, Bl. 550, Sc. B, Et. 4, Ap. 16

Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă

© Muzeului „Vasile Pârvan”

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

IMAGINEA TRĂITĂ A EROULUI

L’IMAGE VÉCUE DU HÉROS

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Caracterul autobiografic al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Casa Col. Gh. Georgescu, str. V. Cârlova nr. 6,

CAMIL PETRESCU IN TÂRGOVIŞTE, IN 1916.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

* Muzeograf, Muzeul Brăilei „Carol I”.

THE BROTHERS BĂNCILĂ AND THE HOLY WAR.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Mânjeşti, 24. I. 191726

mai multe etape.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Mersul istoriei noastre se caracterizează prioritar printr-o succesiune spectaculoasă –

Fig. 1. Locotenentul Petru Agarici.

II. Campania militară din Transilvania în memoriile lui Petru Agarici

Fig. 2. Militari din Regimentul 12 Infanterie Bârlad în tranşee.

Pe 8-9 septembrie 1916, Batalionul 3 al Regimentului 12 „Cantemir” Bârlad a fost

III. Campaniile militare de la Mărăşti şi Oituz în memoriile lui Petru Agarici

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Keywords: letters, post cards, censored, the first World War.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Găsim în aceste însemnări şi date despre Regimentul 37 Botoşani, regiment cu

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Keywords: Horezu, war, destruction, churches, Germany.

A. Acte de ofensă şi batjocură

C. Distrugerea unor acte şi documente de stat

D. Distrugeri de bunuri, furturi şi jafuri

LA VILLE DE HOREZU DANS LE COMTÉ DE VÂLCEA, PENDANT

La ville de Horezu dans le comté de Vâlcea a souffert pendant l’occupation allemande-austro-

Keywords: heroes, air, museum, evidences, wars.

Patrimoniul muzeal, păstrător de mărturii materiale şi spirituale inestimabile pentru

Inginer Mihail M. Popescu

Avioane de concepţie românească

Avioane de vânătoare IAR 8013

Motor IAR K 14-1000A cu 14 cilindri în dublă stea, aflat

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Comandor Dan Vizanty (stânga)

Piloţii Grupului 6 Vânătoare în faţa

Comandor Dan Vizanty, Popeşti-Leordeni,

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Aviatorii Grupului 6 Vânătoare în faţa hangarelor de la Popeşti-Leordeni, 1944

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

1. Deleanu, Adrian, Dotarea aeronauticii române în perioada interbelică, în „Analele Banatului”,

LES HÉROS DE L’AIR – DES TÉMOIGNAGES MUSEAUX

Le musée de la science et de la technique „Ştefan Procopiu” de Iaşi détient une collection

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.

Ion Theodorescu-Sion Un soldat

Victoria Armatei Române pe

Sculptura s-a bucurat de aprecierea unanimă a timpului, ceea ce a condus la

ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 3, 2018. ISSN: 2457-1717.