Mătrăguna

Prima perioadă a Renașterii a relevat o burghezie interesată mai degrabă de

aspectul estetic și impresionant al artei decât de înțelesurile sale adânci. Din această

cauză teatrul s-a impus rar în peisaj pierzând teren în fața picturii care a devenit o

mare necesitate la această vreme. Majoritatea finanțărilor ajungeau astfel să fie

îndreptate către pictură sau sculptură în timp ce spectacolele de teatru se desfășurau

pe scene ieftine, adesea improvizate, cu un buget limitat.

Tot în această perioadă apare în Italia și Commedia dell”arte. Dintre autorii

renascentiști amintim pe Giovani Rucelai (Oreste, Rosmunda), Gianbattista Giraldi

(Orbecche, Arrenopia) sau Gian Giorgio Trissino (Sofonosiba). Subiectele comediilor

nu se remarcau prin originalitate, însă dialogurile, stilurile de joc și limbajul era unul

efervescent, plin de umor.

Un gen de comedie din epocă era Comedia Pastorală, care cuprindea subiecte

rurale simple și nepretențioase. Autori reprezentativi ai acestui gen au fost Jacopo

Sannazaro și Marco Girolamo Vida.

„Mătrăguna” este o comedie scrisă de filosoful italian Niccolo Macchiavelli

(1469-1527) și publicată în 1524. Cea mai cunoscută lucrare a acestui autor este

„Principele”.

Distribuția acestei piese este relativ mică, fiind formată majoritar din roluri

masculine.

Callimaco – tânăr bogat îndrăgostit de Lucrezia

Siro – servitorul său

Ligurio – pețitor viclean, prieten atât al lui Callimaco cât și al soțului Lucreziei

Messer Nicia Calfucci – soțul încornorat al Lucreziei

Sostrata – Mama Lucreziei

Călugărul Timoteo

O femeie

Lucrezia
Acțiunea debutează cu o convorbire între Siro si Callimaco. Callimaco dorește să îi

mărturisească slugii sale de ce a plecat pe neașteptat din Paris. Callimaco trăise de la

vârsta de 10 ani, când muriseră părinții săi, la Paris și a decis după primii zece ani să

rămână acolo, pentru că patria sa fusese cotropită de către regele Carlo, în timpul

războaielor Italiei. Dispunând să i se vândă toata averea, în afara casei din Florența,

a trăit alți zece ani fericiți, petrecuți între studii, petreceri și administrarea propriei

averi.

Acestea se schimbă când în timpul unei dispute între doi invitați ai săi, unul,

numit Cammillo invocă frumusețea madonnei Lucrezia, soția lui Nicia Calfucci.

Callimaco îi mărturisește servitorului său că Lucrezia este o soție cinstită și

intangibilă, pentru că soțul său îi satisface toate dorințele și nu întreține o viață

socială activă în casa sa. Callimaco se împrietenește cu Ligurio, un obișnuit al casei

lui Messer Nicia, care încearcă să le inducă soților ideea de a merge la băi, în luna

mai. Speranța lui Callimaco este că la băi Lucrezia și-ar putea schimba

comportamentul și că el s-ar putea împrieteni cu cuplul, având să o seducă pe

Lucrezia.

Planul este schimbat când Callimaco află că Lucrezia încearcă să facă un copil,

dar nu reușește de șase ani. Pozând în doctor, îi recoamandă lui Nicia, care îi fusese

prezentat între timp de Ligurio, să îi dea lui Lucrezia să bea o fiertură de mătrăgună,

mințindu-l că acest leac îl va omorî pe primul bărbat care se va culca după aceea cu

Lucrezia (pentru că ar absorbi toată otrava mătrăgunii). Callimaco și Ligurio îl

conving pe Nicia să accepte ca Lucrezia să bea licoarea, urmând să găsească pe

străzile Florenței un sărman care să cadă victimă otravei aferente poțiunii. Intenția

lui Callimaco este ca el însuși să fie "nefericitul". Însă nici messer Nicia Calfucci nu o

poate convinge pe nevastă, așa că cei trei bărbați apelează la confesorul, călugărul

Timoteo și la mama ei, Sostrata. Finalul piesei este senin, rezolvând tensiunile

dramatice acumulate de-a lungul piesei.

 Încă din titlu ne este prezentat elementul renascentist al importanței

vrăjitoriei și medicinii oculte. Calfucci acceptă cu mare ușurință elixirul miraculos

propus de falsul doctor Callimaco, un extract al plantei de mătrăgună care se

presupune că ar fi soluția infertilității soției sale. Incultura burgheziei iese puternic în

evidență prin acest personaj naiv, Calfucci, care este impresionat de falsele

cunoștințe ale falsului doctor (acesta îl păcălește cu câteva proverbe simple latinești).

Un alt aspect renascentist al piesei este includerea elementului bisericesc în

artă. Macchiavelli însă creionează în această piesă un anti-cler. Un preot afemeiat,

corupt, avid de bani. Acesta este dispus să meargă într-atât de departe încât să o

mintă pe tânăra Lucrezia că nu va fi condamnată dacă va comite adulter sau crimă,

manipulând astfel învățăturile bisericești în propriul interes.

Banul și patima bogatului constituie sistemul circulator al organismului

piesei. Atâta timp cât tânărul bogat dorește ceva sau pe cineva, el poate să obțină

dacă investește suficienți bani și dacă manipulează îndeajuns de departe adevărul.

Atât de departe încât Callimaco îl convinge pe preot să se deghizeze și să ia parte

fizic la planul lor.

Însă probabil cel mai frumos și subtil aspect renascentist al acestei montări de

”Mătrăguna” îl constituie scenografia mobilă, aproape fluidă, suprarealistă pe

alocuri (atunci când Ligurio prinde luna în mână), spațiul parcă improvizat și ritmul

accelerat al schimbărilor de decor. Toate acestea, împreună cu intervențiile muzicale

ale tânărului servitor – menestrel Siro, aduc aminte de atmosfera renascentistă.