ADEVARUTUL SLUJITOR AL LUI DUMNEZEU

Dragi prieteni,

Slujitorul are datoria :

- Sa invete
- Sa sfinteasca (prin cuvantul vestit)
- Sa calauzeasca

Slujitorul:
- trebuie sa actionize in Hristos
- sa il reprezinte pe Hristos Capul
- in cadrul Bisericii, Trupul lui Hristos

Nota: nu actioneaza in absenta acestuia, ci in prezenta continua a acestuia prin Duhul

Sfant. Biserica este trupul său viu
și Capul Bisericii este El, prezent și lucrător în ea. Hristos nu este niciodată absent,

A reprezenta: o delegare a unei persoane pentru a fi prezentă în locul alteia,

a vorbi și a acționa în locul ei. Aduce o responsabilitate aceasta Prezenta.
Ce spui in Numele Lui? Caci El este de fata!
(ex. Predica din 1Tim3.15…dar samanta este sfinta din prima clipa, caci nu stii daca
Dumnezeu a trimis viata, de aceea din prima clipa pina in ultima viata este sfinta).

Cea dintâi sarcină aceea de a învăța. Astăzi, în plină urgență educativă,

prin intermediul slujitorului, este deosebit de important A INVATA CUVINTELE
SANATOASE ALE DOMNUL HRISTOS CARE DUC LA EVLAVIE.
Trăim într-o mare confuzie referitor la alegerile fundamentale ale vieții noastre și la
întrebările asupra:
 ce anume este lumea, de unde vine, unde mergem,
 ce trebuie să facem pentru a înfăptui binele, cum trebuie să trăim,
 care sunt valorile cu adevărat pertinente.
În ceea ce privește
toate acestea există multe filozofii contradictorii, care se nasc și dispar, creând o confuzie
referitor la deciziile fundamentale, la cum să trăim, pentru că nu mai știm, în general, de ce
și pentru ce anume suntem făcuți și unde mergem. În acest context se împlinește cuvântul
Domnului, care a avut milă de mulțime pentru că erau ca oile fără păstor (cf. Mc. 6,34).
Domnul a făcut această constatare când a văzut mii de persoane care îl urmau în deșert
pentru că, în diversitatea curentelor din acele timpuri, nu știau care era adevăratul sens al
Scripturii, ce anume spunea Dumnezeu. Domnul, împins de compasiune, a interpretat
cuvântul lui Dumnezeu, El însuși fiind cuvântul lui Dumnezeu, și le-a dat astfel o orientare.
Aceasta este funcția in persona Christi a preotului: a face prezentă, în confuzie și în
dezorientarea vremurilor noastre, lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina care este Hristos
însuși în această lume a noastră. Deci preotul nu învață propriile idei, o filozofie pe care el
însuși a inventat-o, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbește despre sine, nu vorbește
pentru sine, pentru a-și crea eventual admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri
proprii, proprii invenții, ci, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învață în numele lui Hristos
prezent, propune adevărul care este Hristos însuși, cuvântul său, felul său de a trăi și de a
merge înainte. Pentru preot este valabil ceea ce a spus Hristos despre El însuși: „Învățătura
Mea nu este a Mea” (Io. 7,16); Hristos nu se propune deci pe Sine însuși, ci, ca Fiu, este
vocea, cuvântul Tatălui. Și preotul trebuie întotdeauna să spună și să acționeze așa:
„învățătura mea nu este a mea, nu propovăduiesc ideile mele sau ceea ce îmi place, ci sunt
gura și inima lui Hristos și fac prezentă această unică și comună doctrină, care a creat
Biserica universală și care creează viața veșnică”.
Acest fapt, respectiv că preotul nu inventează, nu creează și nu proclamă idei proprii
deoarece doctrina pe care o anunță nu este a sa, ci a lui Hristos, nu înseamnă, pe de altă
parte, că el este neutru, aproape ca un purtător de cuvânt care citește un text pe care
poate nu și-l însușește. Și în acest caz este valabil modelul lui Hristos, care a spus: Eu nu
sunt de la Mine și nu trăiesc pentru Mine, ci vin de la Tatăl și trăiesc pentru Tatăl. De
aceea, în această profundă identificare, doctrina lui Hristos este aceea a Tatălui și El însuși
este una cu Tatăl. Preotul care vestește cuvântul lui Hristos, credința Bisericii și nu propriile
idei, trebuie să spună și el: eu nu trăiesc de la mine și pentru mine, ci trăiesc cu Hristos și
de la Hristos și de aceea ceea ce Hristos a spus devine cuvântul meu chiar dacă nu este al
meu. Viața preotului trebuie să se identifice cu Hristos și, în acest fel, cuvântul care nu este
propriu devine, totuși, un cuvânt în mod profund personal. Sfântul Augustin, pe această
temă, vorbind despre preoți, a spus: „Și noi ce suntem? Miniștri (ai lui Hristos), slujitorii lui;
pentru că ceea ce vă dăm vouă nu este lucrul nostru, ci îl scoatem din cămara sa. Și și noi
trăim din el, pentru că suntem slujitori ca și voi” (Discorso 229/E, 4).
Învățătura pe care preotul este chemat să o ofere, adevărurile de credință, trebuie să fie
interiorizate și trăite într-un intens itinerar spiritual personal, astfel ca preotul să intre cu
adevărat într-o profundă și interioară comuniune cu Hristos însuși. Preotul crede, primește
2/4
și caută să trăiască, înainte de toate ca propriu, ceea ce Domnul a învățat și Biserica a
transmis, în acel parcurs de identificare cu propriul minister despre care Sfântul Ioan Maria
Vianney este un martor exemplar (cf. Scrisoarea de deschidere a Anului Preoției). „Uniți în
aceeași iubire”, afirmă încă o dată Sfântul Augustin, „suntem cu toții ascultători ai celui care
este pentru noi în cer unicul Învățător” (Enarr. in Ps. 131,1.7). Vocea preotului, drept
consecință, nu rareori ar putea părea „vocea unuia care strigă în deșert” (Mc. 1,3), dar
tocmai în aceasta constă forța sa profetică: în a nu fi niciodată omologat, nici omologabil, la
vreo cultură oarecare sau la mentalitatea dominantă, ci în a arăta unica noutate capabilă să
înfăptuiască o autentică și profundă reînnoire a omului, respectiv că Hristos este Cel Viu,
este Dumnezeu cel aproape, Dumnezeul care lucrează în și pentru viața lumii și ne
dăruiește adevărul, felul de a trăi.
În pregătirea atentă a predicării festive, fără a o exclude pe cea ferială, în efortul nostru de
formare catehetică, în școli, în instituțiile academice și, în mod special, prin intermediul
acelei cărți scrise care este însăși viața sa, preotul este întotdeauna „docent”, învață. Dar
nu cu prezumția celui care impune propriile adevăruri, ci dimpotrivă cu smerita și bucuroasa
certitudine a celui care a întâlnit Adevărul, a fost cuprins și transformat, și de aceea nu
poate să nu îl vestească. Preoția, într-adevăr, nimeni nu poate să și-o aleagă de la sine
putere, nu este un mod de a ajunge la o siguranță în viață, pentru a câștiga o poziție
socială: nimeni nu poate să și-o dea singur, nici nu poate să o caute de la sine. Preoția
este răspunsul la chemarea Domnului, la voința Sa, pentru a deveni vestitori nu ai unui
adevăr personal, ci al adevărului Său.
Iubiți confrați preoți, poporul creștin cere să asculte din învățăturile noastre doctrina
eclezială genuină, prin intermediul căreia să poată să reînnoiască întâlnirea cu Hristos care
dăruiește bucuria, pacea, mântuirea. Sfânta Scriptură, scrierile Părinților și ale Doctorilor
Bisericii, Catechismul Bisericii Catolice constituie, în acest sens, puncte de referință
obligatorii în exercitarea munus docendi, atât de esențial pentru convertire, pentru drumul
de credință și pentru mântuirea oamenilor. „Hirotonirea preoțească înseamnă: a fi
scufundați […] în Adevăr” (Predica la Liturghia Crismei, 9 aprilie 2009), acel Adevăr care
nu este pur și simplu un concept sau o adunare de idei de transmis și asimilat, ci care este
Persoana lui Hristos, cu care, pentru care și în care să trăim și astfel, în mod necesar, se
naște și actualitatea și înțelegerea vestirii. Numai această conștientizare a Adevărului făcut
Persoană în Întruparea Fiului justifică mandatul misionar: „Mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16,15). Numai dacă Adevărul este destinat
tuturor făpturilor, nu este o impunere a ceva, ci o deschidere a inimii către acel pentru care
a fost creat.
Iubiți frați și surori, Domnul a încredințat preoților o mare sarcină: aceea de a fi vestitorii
Cuvântului Său, ai Adevărului care mântuiește; a fi vocea Sa în lume pentru a duce ceea
ce este de folos adevăratului bine al sufletelor și autenticului drum de credință (cf. 1Cor.
6,12). Sfântul Ioan Maria Vianney să fie exemplu pentru toți preoții. A fost un om de o mare
înțelepciune și de o eroică forță în a rezista presiunilor culturale și sociale ale timpului său
pentru a conduce sufletele la Dumnezeu: simplitatea, fidelitatea și promptitudinea erau
caracteristicile esențiale ale predicării, transparenței credinței și sfințeniei sale. Poporul
3/4
creștin era edificat și, așa cum se întâmplă pentru marii maeștri din orice timp, recunoștea
în el lumina Adevărului. Recunoștea, în definitiv, ceea ce ar trebui să se recunoască
întotdeauna într-un preot: vocea Bunului Păstor.