3.

FLOTAŢIA

3.1. Consideraţii generale

Flotaţia este una dintre cele mai eficiente metode pentru separarea
impurităţilor din apele uzate.
Flotaţia este un proces de separare din amestecuri multifazice, în
urma formării unor agregate: bulă de gaz – particule solide. În procesul de
flotaţie, faza devenită mai uşoară, respectiv agregatele formate, se ridică la
suprafaţă, separându-se din amestec. Flotaţia este utilizată de asemenea,
pentru separarea din apă a unor substanţe insolubile, ca de exemplu:
grăsimile, uleiurile, etc. Prin adăugarea unor reactivi chimici sau floculanţi
se poate mări eficienţa şi randamentul procesului de separare din suspensie a
unor particule coloidale, greu de separat.
Separarea impurităţilor solide şi a grăsimilor, mai uşoare decât apa
prin metoda flotaţiei, se poate realiza prin:

a. flotaţia naturală pentru grăsimi ne emulsionate;

b. flotaţia prin aerare forţată (aeroflotaţia) – pentru grăsimi
emulsionate sau pentru particule solide foarte fine:
– prin barbotare de aer;
– prin depresurizarea (detenta) fluidului suprasaturat cu aer.
c. electroflotaţia.
Înlăturarea grăsimilor din apele uzate este o măsură vitală pentru
tratarea biologică în tancurile de aerare. Prezenţa grăsimilor în tancurile de
aerare, împiedică (frânează) transferul oxigenului din aer în apă, datorită
modificărilor care au loc la interfaţa dintre cele două lichide. În plus,
reciclarea grăsimilor şi uleiurilor extrase din apele uzate prin flotaţie poate
 Flotaţia 69

să fie o operaţie profitabilă ţinând cont de cantităţile mari de ulei deversat în

apele de canalizare.

3.2. Descrierea procesului de separare prin flotaţie

Flotaţia este un proces asigurat de introducerea aerului sub formă de

bule la care aderă particulele solide sau cele aflate în emulsie. Agregatul
format astfel, se ridică la suprafaţa fluidului ca urmare a diferenţei de
densitate (fig. 3.1). Formarea bulelor de aer în masa lichidului asigură
apariţia unei suprafeţe mari de contact între particulele de poluant şi bule.
Procesul se bazează pe capacitatea particulelor dispersate (solide sau
lichide) de a adera la bulele de aer, formând conglomerate care se ridică la
suprafaţă datorită forţelor de ascensiune ale bulelor.

FA
4
Bulă de aer

3 d
FV
2
1 Impurităţi
solide G

a. b.
Fig. 3.1. Reprezentarea principiului flotaţiei. a. prezentare generală;
b. sistemul de flotaţie. 1 – suspensie (emulsie); 2 –agregate bulă - particule;
3 – particule solide de impurităţi; 4 – ansamblu de bule cu particule flotate
Spumarea este un proces de separare la suprafaţă a impurităţilor
prezente în spuma generată prin difuzia aerului în masa de lichid. Prin acest
proces se pot înlătura circa 80% din impurităţile organice (detergenţi,
proteine, grăsimi, aminoacizi) şi o cantitate mai mică de materiale minerale
dispersate (8%).

69
70 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

În cazul proceselor de flotaţie aplicate pentru separarea

(concentrarea) minereurilor este necesară adăugarea unor agenţi de spumare
în scopul reducerii tensiunii superficiale şi facilitării formării unei spume
stabile. Agenţii de spumare sunt substanţe tensioactive, polare sau nepolare,
care reduc tensiunea superficială datorită tendinţei de acumulare la interfaţa
lichid–gaz. Substanţele adăugate sunt adsorbite la suprafaţa bulelor de aer
acoperindu-le cu o peliculă foarte subţire care face bulele flexibile şi stabile.
Condiţiile de bază pentru realizarea separării impurităţilor solide
prin flotaţie sunt: aderenţa particulelor de impurităţi la bula de aer şi
deplasarea ansamblului: bulă – particulă la suprafaţa lichidului.
Fenomenul de aderenţă a particulelor la suprafaţa bulelor se bazează
pe gradul de umectare a particulelor solide. Suprafeţele solide sunt umectate
doar de unele lichide. Umectarea depinde atât de natura particulei solide cât
şi de natura fazei lichide. Gradul de umectare este măsurat prin unghiul de
contact dintre tangenta la planul solid–lichid, lichid–gaz şi interfaţa solid–
gaz, măsurat astfel încât să includă faza lichidă. Valoarea unghiului de
umectare (de racord sau de margine) este hotărât de echilibrul celor trei
tensiuni superficiale ale celor trei interfeţe care se întâlnesc în perimetrul de
umectare: σLS (lichid–solid); σSG (solid–gaz); σLG (lichid–gaz). Prima tinde
să micşoreze suprafaţa de contact dintre lichid şi solid, a doua să o
mărească, pentru a micşora interfaţa solid–gaz, iar a treia tinde să micşoreze
interfaţa lichidului cu gazul.
Pentru stabilirea condiţiilor de realizare a procesului de flotaţie, să
examinăm bulele de gaz fixate pe particulele solide din lichid.
La interfaţa solid/lichid (cazul impurităţilor din apă) se manifestă
interacţiunile moleculare. Forţele de atracţie dintre moleculele lichidului şi
ale impurificantului solid (sau lichid – exemplu ulei) se numesc forţe de
adeziune. Dacă forţele de adeziune sunt mai mari decât forţele de coeziune
dintre moleculele lichidului supus limpezirii, atunci lichidul umectează
(udă) suprafaţa solidă. Particulele sunt liofile (hidrofile în cazul apei). În
schimb, dacă forţele de coeziune sunt mai puternice, particulele sunt liofobe
(hidrofobe în cazul apei), adică nu sunt umectate de către lichid. Măsura

70
 Flotaţia 71

acestor comportări este dată de unghiul de umectare (de contact sau de

margine).
Unghiul de umectare poate fi calculat din condiţia de echilibru la
interfaţă, dată de relaţia Young–Laplace (fig. 3.2):
σ SG = σ SL + σ LG ⋅ cos θ (3.1)

cos θ = (σSG –σSL)/ σ LG (3.2)

σ LG Gaz
σSG θ σSL Lichid

Solid

Fig. 3.2. Acţiunea tensiunilor superficiale la interfaţa: solid – lichid – gaz

Particula solidă are un grad de umectare cu atât mai mare – este

liofilă (hidrofilă în cazul apei) – cu cât unghiul θ este mai mic (0<θ< 90ºC)
şi devine liofobă (hidrofobă în cazul apei) dacă unghiul θ este mai mare
(90<θ<180ºC) (fig. 3.3) şi este îndeplinită prima condiţie de flotaţie,
deoarece particula solidă este mai puţin umectabilă şi nu aderă la apă.

σ LG Gaz σ LG Gaz

σSG θ σSL Lichid σSG θ σSL Lichid

Solid Solid

a. b.
Fig. 3.3. Modul de umectare la interfaţa solid – lichid:
a. suprafaţă hidrofilă 0 < θ < 90º; b. suprafaţă hidrofobă θ > 90º

Se constată din relaţia Young – Laplace că unghiul de contact θ

depinde numai de condiţiile la interfeţe (lichid–gaz, solid–lichid şi solid–

71
72 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

gaz), fiind independent de diametrul bulei de gaz (aer). Mărimea unghiului

de contact creşte cu creşterea tensiunii superficiale la interfaţa lichid (apă) –
bulă (aer), σLG şi/sau cu creşterea celei de la interfaţa solid (particulă)–gaz
(aer) – care presupune o hidrofobie ridicată a suprafeţei particulei solide.
A doua condiţie de flotaţie, prin care particula solidă şi bulele de aer
se ridică şi plutesc la suprafaţă este dată de relaţia dintre forţele care
acţionează asupra agregatului bulă–particulă.
Asupra agregatului bulă–particulă acţionează o forţă ascendentă FA
(ascensională), care determină ridicarea agregatului la suprafaţă, şi forţa
gravitaţională G (fig. 3.1 b). Pentru ca flotaţia să poată avea loc, trebuie să
se îndeplinească următoarea condiţie:
FA > G ( 3.3)

FA = g (ρL – ρG )·VG > g (ρS – ρL)·VS (3.4)

în care: ρL – densitatea lichidului (exemplu apa);
ρS – densitatea particulei solide;
ρG – densitatea gazului din bulă (exemplu aer);
VG – volumul bulei de gaz;
VS – volumul particulei solide.
Dacă înlocuim în expresia 3.4, VS=mS/ρS, rezultă:
mS ρS − ρL
VG= ⋅ ( 3.5)
ρS ρL − ρG
πd 3
VG= (3.6)
6
Se poate calcula astfel diametrul bulei care satisface condiţiile
necesare flotaţiei:
6 m S ρS − ρ L
d= 3 ⋅ ⋅ ( 3.7)
π ρS ρ L − ρG
În sistemele trifazice, energia specifică de aderenţă a particulelor
solide la bula de aer este dată de relaţia:
λ=σLG+ σSL– σSG= σLG(1–cosθ)=2 σLG sin2θ/2 (3.8)

72
 Flotaţia 73

Prin urmare, capacitatea de flotaţie a unui material solid este

determinată de energia de aderenţă şi creşte proporţional cu unghiul de
contact şi cu gradul de hidrofobie. Un unghi de contact θ mai mare este
caracteristic materialelor care nu se umectează şi poate fi obţinut doar prin
contactul cu bule foarte fine, care necesită mai multă energie.
Condiţiile necesare pentru ca agregatul bulă–particulă să se ridice
sau să plutească, este ca forţa ascensională a bulei să fie superioară greutăţii
granulei şi forţei de rezistenţă vâscoasă.
Prin urmare, flotaţia utilizează aptitudinea particulei solide sau
lichide nemiscibile de a se fixa pe bulele gazoase cu formarea de agregate
cu densitate net inferioară în raport cu densitatea lichidului.
Pentru particulele cu densitate mai mare – ca de exemplu
zăcămintele metalice, care se depun rapid, flotaţia se poate aplica doar în
cazul particulelor cu un diametru mai mic de 0,2 mm. În acest caz se
utilizează agenţi de flotaţie pentru obţinerea unor bule purtătoare mari
(aproximativ 2 mm). Din cauza costurilor mari ale agenţilor spumanţi,
procedeul se aplică doar pentru separarea minereurilor de metale valoroase.
În cazul particulelor cu densitate mică, care plutesc sau se depun
foarte încet (particule fibroase, grase sau floculare), flotaţia are loc în
condiţii mai favorabile. În acest caz, forţa gravitaţională este mai mică şi de
aceea necesită bule mai mici. Dacă aceste bule au un unghi de contact mai
mic, forţa lor de aderenţă este mai mare şi de aceea flotaţia poate fi realizată
în condiţii de eficienţă maximă. Particulele floculate se pot separa bine prin
flotaţie deoarece pot să fie uşor capturate de bulele de aer. Substanţele
coloidale pot fi înlăturate prin flotaţia artificială numai după o prealabilă
floculare. Prin flotaţie artificială se pot de asemenea înlătura emulsiile de
grăsimi deoarece acestea aderă la interfaţa gaz–lichid.
O problemă importantă pentru flotaţie este stabilitatea stratului de
spumă. Dacă are o stabilitate mică este necesară îndepărtarea imediată, în
timp ce o stabilitate prea mare implică necesitatea unor tratamente
suplimentare.

73
74 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

3.3. Parametrii procesului de separare prin flotaţie

Particulele cu o densitate mai mică decât a fluidului sunt separate

prin flotaţie în separatoare fără aerare forţata, deoarece plutesc la suprafaţă.
În cazul flotaţiei naturale, parametrii cei mai importanţi sunt:
• diferenţa de densitate dintre cele două faze;
• viteza de ridicare a particulelor;
• temperatura medie;
• vâscozitatea dinamică a amestecului multifazic;
• coeficientul de aderenţă;
• viteza de flotaţie.
Viteza de ridicare a particulelor este determinată de legea lui Stokes,
care este valabilă în cazul numărului Reynolds subunitar:
g ⋅ d2
vg = (ρ s − ρ l ) ( 3.9)
18 ⋅ ηf

în care: d este diametrul particulei solide;

ρs – densitatea materialului particulei;
ρl – densitatea lichidului;
ηf – vâscozitatea fluidului.

La separatoarele prin flotaţie cu aerare, viteza de ridicare a

particulelor de grăsime fixate pe bulele de aer se calculează cu relaţia.
g ⋅ d b2
vo = (ρ f − ρ 0 ) (3.10)
18 ⋅ ηf

unde: db este diametrul bulei de aer;

ρf – densitatea particulelor de grăsime (uleiului);
ρo –densitatea bulei de aer.

Suprafaţa plană a separatorului se exprimă prin:

Qc Q
A= respectiv c , (3.11)
vg vo
unde: Qc este debitul lichidului supus tratamentului de separare.

74
 Flotaţia 75

Gradul de încărcare a suprafeţei bulelor poate fi definit de

coeficientul de aderenţă a particulelor solide, exprimat prin raportul dintre
numărul particulelor aderente şi numărul particulelor care ar acoperi integral
suprafaţa bulei de aer. Se poate calcula cu expresia:

9 3 ΔV ⋅ h ⋅ a
cm = ⋅ (3.12)
4π db

unde: ΔV este fracţia din volumul particulelor flotabile din suspensie;

h – lungimea traiectoriei parcurse de bula încărcată cu particule
(până la suprafaţa băii de flotaţie);
db – diametrul bulei de aer;
a – coeficientul de formă a particulelor aderate.

Valoarea coeficientului de aderenţă variază în limite largi şi creşte cu:

• concentraţia particulelor flotabile;

• hidrofobia particulelor;
• timpul de aşteptare (de şedere) a bulelor în baia de flotaţie –
implicit cu traiectoria particulelor (h).

Condiţiile care asigură probabilitatea maximă de flotaţie pot fi

grupate astfel:

• Probabilitatea realizării impactului (contactului) între bulă şi

particulă este dependentă de caracteristicile de aerare
(concentraţia şi dimensiunea bulelor), de concentraţia şi
dimensiunile particulelor şi de gradul de agitare a suspensiei.
• Probabilitatea realizării adeziunii particulei la bula de gaz
depinde de perioada de inducţie respectiv de gradul de hidrofobie
a particulei, de raportul dintre dimensiunea bulelor şi a
particulelor şi de viteza relativă a acestora.
• Probabilitatea menţinerii adeziunii este dependentă de valoarea
unghiului de umectare, greutatea particulei şi turbulenţa
suspensiei.

75
76 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

Viteza de flotaţie se defineşte prin variaţia în timpul flotării a

concentraţiei impurităţilor:
dm
vf = (3.13)
dt
c
sau: vf = k ⋅ (3.14)
co
co − c
şi m= (3.15)
co

unde: c este concentraţia de impurităţi la un moment dat t;

co – concentraţia iniţială;
k – constanta vitezei de flotaţie;
m – cantitatea de substanţă flotată în timp.

Pe măsura desfăşurării procesului de flotaţie, valoarea concentraţiei

impurităţilor din suspensie scade, iar diferenţa (co–c) – reprezentând
concentraţia de impurităţi deja flotate – creşte şi evident odată cu aceasta
creşte valoarea părţii separate m. În situaţia în care întreaga cantitate de
impurităţi a flotat (cazul teoretic), pentru c=0, m=1.
La momentul t=0 c=co şi m=0.
Se poate scrie astfel:
dc
vf = − (3.16)
c o dt
dc
şi = −kc ( 3.17)
dt
Prin integrare (la k = constant):
c=co·e–kt (3.18)
vf=k·e–kt (3.19)
m=1–e–kt (3.20)
sau
dm
= k (1 − m ) (3.21)
dt

76
 Flotaţia 77

Exprimarea grafică a cantităţii de substanţă flotată în timp (m) şi a

vitezei de flotaţie (vf ) este redată în figura 3.4.

Viteza de flotaţie vf [l/s]

Extracţia [%]

Timpul [sec]

Fig. 3.4. Variaţia în timp a gradului de separare (1) şi a vitezei de flotaţie (2)

Mărimea unghiului format între tangenta într-un anumit punct al

curbei 1 cu orizontala, reprezintă o măsură a vitezei de flotaţie la momentul
t. Viteza de flotaţie şi îndepărtarea de impurităţi realizată în timp permit
alegerea unor criterii de optimizare a procesului de flotaţie, ca de exemplu
productivitatea exprimată prin cantitatea de suspensie epurată în unitatea de
timp sau prin cantitatea de impurităţi separată în unitatea de timp.

3.4. Factori de influenţă specifici flotaţiei

În realitate, procesul flotaţiei este mai complex decât procesul

decantării, prin intervenţia unor factori specifici.
Fenomenul de adeziune a particulelor la bulele de aer în procesul de
flotaţie reprezintă procesul fundamental al separării prin flotaţie.
Probabilitatea realizării acestui proces este dată de produsul a trei factori:
probabilitatea coliziunii sau de întâlnire (contact) bulă–particulă Pc;
probabilitatea realizării adeziunii bulă–particulă Pa şi probabilitatea

77
78 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

menţinerii adeziunii în timpul deplasării agregatului bulă–particulă spre

suprafaţă Pm.
P = Pc · Pa · Pm (3.22)

Probabilitatea de contact (ciocnire) Pc depinde de:

• numărul de bule existente în suspensie;
• suprafaţa bulei (suprafaţa de captare);
• timpul de aşteptare (de staţionare) a bulei în mediul lichid în care
se asigură contactul real: de la momentul întâlnirii până la
formarea interfeţei solid–gaz;
• dimensiunile particulei impurităţii;
• turbulenţa mediului.
Numărul de bule se calculează astfel:
3
⎛ 1 ⎞
N = K n ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (3.23)
⎝ db ⎠
Secţiunea de captare S este:
S=Ks· d b2 (3.24)

Timpul de staţionare T (aşteptare) este proporţional cu inversul

vitezei bulei, (viteza de coliziune) astfel:
2
1 1 ⎛1 ⎞
T= K t ⋅ = Kt ⋅ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (3.25)
vg vg ⎝db ⎠
Astfel, probabilitatea de contact P între bule şi particule se poate
estima prin următorul calcul:
3
⎛ 1 ⎞
P=N·S·T=K ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (3.26)
⎝ db ⎠
unde: Ks, Ks, Kt şi K sunt coeficienţi care se determină experimental.
Studiile recente propun următoarea relaţie pentru exprimarea
probabilităţii de realizare a contactului, în ipoteza simplificatoare, în care
ciocnirea are loc între o singură bulă şi o singură particulă:

78
 Flotaţia 79
2
⎛d ⎞
Pc=A ⎜⎜ p ⎟⎟ (3.27)
⎝ db ⎠

unde: dp este diametrul particulei;

db – diametrul bulei de aer;
A – parametru dependent de cifra Reynolds.

Prin urmare, probabilitatea ciocnirii este maximă în condiţiile în care

particulele sunt mari şi bulele sunt mici.
În realitate însă, deplasarea unei bule de aer este afectată de mişcarea
altor bule din vecinătate, fiind posibile coliziuni între acestea cu schimbarea
şi perturbarea direcţiilor de mişcare.
Calculul probabilităţii flotaţiei, prin luarea în considerare şi a
fenomenului de adeziune este dat de relaţia:

π ⋅ d b2 ⋅ c b ⋅ v r⋅ ⋅ Pc ⋅ Pm
P= 1
(3.28)
⎛ 1 ⎞ t
4 ln⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 1 − m( t ) ⎠

în care: Pm este probabilitatea menţinerii adeziunii;

cb – concentraţia de bule pe unitatea de volum;
m(t) – cantitatea de solid extrasă în timpul t;
vr – viteza relativă de deplasare a agregatului bulă–particulă.

Determinarea limitei maxime a dimensiunilor particulelor ce se pot

menţine aderente depinde de o serie de factori cu influenţe complexe. De
aceea acestea pot fi apreciate în funcţie de condiţiile concrete ale procesului
de flotaţie respectiv.
Aptitudinea bulei de a fixa particulele, depinde de mărimea bulei,
prin urmare de tensiunea superficială unde curbura suprafeţei bulei joacă un
rol important şi de asemenea de hidrofobia suprafeţei particulei. Această
caracteristică poate fi evaluată prin măsurarea unghiului de umectare θ
dintre bulă şi particulă. Pentru ca flotaţia să aibă o eficienţă maximă, este
necesar ca unghiul de umectare să aibă o anumită valoare optimă. În figura

79
80 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

3.5. a, b, c sunt prezentate cele 3 situaţii posibile. În cazul unei umectări

prea bune (unghi de umectare foarte mic) aerul nu aderă la particulă (fig.3.5.
a). La un unghi de umectare potrivit (fig. 3.5. b), bula de aer aderă la
particula pe care o ridică la suprafaţă. Dacă însă unghiul de umectare este
prea mare (fig. 3.5. c), bula este umplută cu particule şi nu mai are forţa
ascensională suficientă pentru ridicarea la suprafaţă.

aer aer aer

θ θ
θ θ

a. [
b. c.
Fig. 3.5. Antrenarea particulelor de impurităţi de către bulele de aer în
procedeul flotaţiei. a. unghi de umectare prea mic; b. unghi de umectare
potrivit; c. unghi de umectare prea mare

Această caracteristică de umectare şi fixare a particulei pe suprafaţa

bulei poate fi îmbunătăţită prin utilizarea agenţilor chimici specifici.
Hidrofobia şi diametrul bulelor influenţează mult probabilitatea de
contact şi randamentul procesului.
Astfel, dimensiunea optimă a bulelor trebuie să fie cuprinsă între
(50–70) μm.
Dacă se aplică formula lui Stokes introducând valoarea acestor
diametre, se obţin pentru viteza limită de flotaţie în apă valori cuprinse între
(5–7) m/h.

3.5. Tehnici de flotaţie la separarea impurităţilor din fluide

3.5.1. Probleme generale

Din punct de vedere tehnic la separarea impurităţilor se recurge la

aerare, care constă în introducerea forţată a aerului sub formă de bule.

80
 Flotaţia 81

Aerarea se poate realiza prin:

• aerarea mecanică;
• aerarea prin barbotarea aerului comprimat;
• aerarea prin aplicarea vidului;
• aerarea prin aplicare presiunii;
• aerarea electrică (electroflotaţia).

Instalaţiile de flotaţie au trei componente principale:

• tancul (camera) de flotaţie;

• echipamentul de colectare şi înlăturare a spumei şi nămolului;
• instalaţia pentru prepararea bulelor de aer. Pentru debite cuprinse
între (5–75) m3/oră se recomandă instalaţiile monobloc.

Flotaţia artificială este de asemenea recomandată pentru

concentrarea nămolurilor, formându-se nămoluri cu (6–9) % mai groase
decât cele obţinute prin procedeele gravitaţionale. Metoda permite reducerea
volumului nămolului cu 80% din valoarea iniţială, reducându-se costurile şi
dimensiunile instalaţiilor de prelucrare ulterioară.
Pentru a defini posibilităţile de aplicare ale flotaţiei se prezintă un
exemplu.
Se consideră o particulă cu diametrul de 0,1 mm şi densitatea 1,05
3
g/cm (relativ uşoară), întâlnită adesea în efluenţii de natură organică.
Decantarea unei asemenea particule s-ar realiza cu o viteză limită de 1 m/h.
Aceeaşi particulă întâlnind şi fixându-se pe o bulă de gaz cu volumul egal
cu al particulei, se va ridica (flota) cu o viteză de 14,5 m/h. Dacă particula
ar avea o densitate de 1,5 g/cm3, aceasta s-ar decanta cu o viteză de 10 m/h,
şi s-ar flota cu viteza de 7,7 m/h.
Rezultă că flotaţia şi decantarea se aplică în domenii adesea diferite.
Flotaţia se aplică la separarea materialelor uşoare, iar decantarea
la separarea materialelor grele.

81
82 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

Instalaţiile de separare prin flotaţie trebuie să îndeplinească anumite

funcţii care asigură desfăşurarea normală şi în condiţii tehnico–funcţionale
impuse a procesului de flotaţie:
• asigurarea unei aeraţii corespunzătoare;
• alimentarea continuă cu suspensia de separat şi evacuarea
uniformă a produselor separate (fluidul epurat şi nămolul
colectat);
• asigurarea unei zone fără agitare sub stratul superior cu nămol
pentru a evita pericolul desprinderii particulelor solide aderate la
suprafaţa bulelor;
• realizarea unei productivităţi cât mai ridicate în condiţiile
consumului cât mai redus de energie;
• exploatarea şi întreţinerea uşoară a utilajului.
Cea mai importată funcţie care asigură şi performanţele tehnologice
ale flotaţiei este procesul de aerare optimă.
Principalele caracteristici ale aeraţiei optime sunt:
• posibilitatea reglării debitului de aer, parametru care influenţează
umectarea interfeţei lichid–gaz şi viteza de flotaţie;
• asigurarea fracţiei dimensionale optime a bulelor, respectiv a
unei game dimensionale limitate;
• asigurarea uniformităţii distribuţiei bulelor de aer în instalaţia de
flotaţie;
• asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea şi menţinerea
adeziunii dintre particulele de impurităţi şi bule.
Principalele modalităţi tehnice de formare a bulelor în instalaţiile de
flotaţie sunt:

• acţiunea mecanică a mediului de flotaţie (maşini de flotaţie cu

rotor);
• insuflarea aerului prin suprafeţe poroase sau perforate (ceramică
poroasă, straturi poroase inoxidabile, cauciuc perforat, ţesături
metalice, site fine, etc.);

82
 Flotaţia 83

• degajarea gazelor din soluţie;

• degajarea gazelor produse prin electroliză (electroflotaţia);
• destinderea lichidului suprasaturat cu gaz.
De regulă, în instalaţiile de flotaţie, formarea bulelor se poate realiza
şi prin combinarea modalităţilor şi tehnicilor enumerate anterior.
Acţiunea mecanică a mediului de flotaţie constă în “atomizarea” în
bule a jetului de aer introdus în tancul de flotaţie, de către curenţii de
suspensie cu impurităţi care are o direcţie de curgere, de regulă,
perpendiculară.
Insuflarea aerului prin straturi poroase (fig. 3.6) conduce la divizarea
jetului de aer în bule ale căror dimensiuni depind de parametrii structurii
poroase (porozitatea, distribuţia dimensiunii porilor), densitatea suspensiei,
tensiunea superficială lichid–gaz, presiunea jetului de aer insuflat.

db

db1 db2 db3

pg

Dp1 Dp2 Dp3

pg1 pg2 pg3
Dp

pg1< pg2< pg3 (presiunea jetului de gaz)

Dp1 < Dp2 < Dp3 (diametrul porilor)
db1< db2 < db2 (diametrul bulelor de aer)

Fig. 3.6. Influenţa presiunii aerului şi a structurii poroase, asupra formării

bulelor de aer

Bula desprinsă din porul structurii poroase creşte în volum până la

egalizarea presiunii interioare cu cea exterioară (a suspensiei), fenomen care
se intensifică în cazul presiunii ridicate de insuflare. De aceea este necesară
o alegere atentă a presiunii de insuflare a aerului, pentru a se obţine bule cu
dimensiuni scontate.

83
84 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

Formarea bulelor în urma degajării aerului se produce la scăderea

presiunii sau /şi creşterea temperaturii suspensiei suprasaturate iniţial în
urma dizolvării prealabile a gazului (aerului).
Distribuţia dimensiunii bulelor de aer trebuie să fie cât mai redusă
pentru a evita coalescenţa lor.

3.5.2. Electroflotaţia

Electroflotaţia este un procedeu de separare prin flotaţie, care aplică

efectul de degajare a oxigenului sub formă de bule în urma electrolizei apei.
Un avantaj important al electroflotaţiei constă în posibilitatea reglării
concentraţiei de bule degajate, prin modificarea intensităţii şi tensiunii
curentului, a pH–ului şi temperaturii mediului de flotaţie.
În principiu bulele de gaz se obţin în urma procesului de electroliză a
părţii fluide din suspensia supusă purificării. Bulele sunt în general formate
din hidrogenul şi oxigenul degajat la electrozi pe baza următoarelor reacţii
chimice:
H2O ½ O2 + 2H+ + 2e–
2H+ + 2e– → H2
În mediu neutru sau alcalin:
2OH– → ½ O2 + H2O + 2e–
2H2O + 2e– → H2 +2OH–

Moleculele de gaz rezultate prin procesul de electroliză se

acumulează pe asperităţile şi microfisurile superficiale ale electrozilor.
Aceste molecule reprezintă germeni gazoşi care cresc prin acumularea altor
molecule, până la formarea bulelor de dimensiuni corespunzătoare
desprinderii şi degajării lor în mediul lichid al suspensiei. Bulele de oxigen
şi de hidrogen prezintă o acţiune selectivă asupra impurităţilor, mecanismul
de adeziune a bulelor la particulele solide din diverse minerale fiind
preferenţial, aspect care constituie un avantaj remarcabil, mai ales în cazul
utilizării electroflotaţiei la procesele de concentrare a minereurilor.

84
 Flotaţia 85

Procesele şi mecanismele care se produc la electroliza apei, permit

aplicarea electroflotaţiei ca operaţie de tratare electrochimică a apelor. Prin
acest procedeu de prelucrare electrochimică, utilizând parametri tehnologici
adecvaţi (intensitate, tensiune, durată de lucru) se pot modifica principalele
proprietăţi ale apei: pH–ul, potenţialul redox, duritatea, cantitatea gazelor
dizolvate, datorită creşterii solubilităţii şi a capacităţii de adsorbţie.
Electroliza apei produce o degajare de oxigen şi hidrogen. Prin
utilizarea unor tensiuni şi intensităţi corespunzătoare şi a unor electrozi
corespunzători, se pot produce bule gazoase cu valori optime ale
diametrului, de (50–70) μm.
Degajarea gazelor are loc pe baza legii lui Faraday:
M⋅I⋅t
m= , [g] (3.29)
n⋅F
unde: m este masa gazului format;
M – masa moleculară a gazului;
I – intensitatea curentului [A];
t – timpul electrolizei [s];
n – valenţa;
F – constanta lui Faraday: F=96.500.

Principiul constructiv al unei instalaţii de electroflotaţie este

prezentat în figura 3.7.
În cuva 1 se află camera de flotaţie 2 şi electrolizorul 3 cu electrozii
4. Bulele de oxigen produse prin procesul de electroliză întâlnesc particulele
de impurităţi din apa brută 5 introdusă în cuvă. Se formează agregatele:
bulă–particulă care se ridică la suprafaţă formând nămolul sau spuma.
Aceste produse ale flotării sunt colectate de instalaţia de transport 6 (bandă
cu racleţi) şi transportate în canalul de evacuare 7. Lichidul limpezit 8 este
preluat din partea inferioară a cuvei prin conducte spre rezervorul 9.
Electrolizorul este alimentat de la apa deja tratată în urma procesului de
flotaţie.

85
86 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

Fig. 3.7. Schema unei celule de electroflotaţie. 1 – cuvă; 2 – camera de

flotaţie; 3 – electrolizor; 4 – electrozi; 5 – apă brută; 6 – transportor cu
racleţi; 7 – evacuare nămol; 8 – lichid limpezit; 9 – rezervor pentru apă
tratată

3.5.3. Aeroflotaţia

Aeroflotaţia utilizează destinderea apei presurizate saturate cu gaz.

Solubilitatea gazelor în apă la temperatură constantă este dată de legea lui
Henry:
C = K·p (3.30)
unde: C este concentraţia gazului dizolvat;
p – presiunea de presurizare;
K – constantă.
Se presupune că o cantitate de apă este saturată cu gaz la presiunea
p. Depresurizarea, respectiv destinderea prin diminuarea presiunii cu Δp, va
produce o degajare gazoasă sub formă de bule de aer, proporţională cu
valoarea acestei căderi de presiune.

86
 Flotaţia 87

Fenomenul destinderii este similar cu acela întâlnit la desfacerea

dopului unei butelii de apă minerală, când se produce o degajare de gaze sub
formă de bule. Procesul de degajare a bulelor este cu atât mai intens cu cât
depresurizarea este mai mare, respectiv cu cât dopul se desface mai mult.
Dacă destinderea este rapidă (diuză, diafragmă, strat poros, etc.) se
obţine o degajare fină de bule de gaz, cu dimensiuni apropiate celor obţinute
prin electroflotaţie.
La temperatura de 200˚C se poate dizolva în apă aproximativ 18 l/m3
de aer. Solubilitatea aerului în apă variază în funcţie de temperatura şi
descreşte cu creşterea acesteia (fig. 3.8).

30

25
Solubilitatea [cm /l]
3

20

15

10

0
0 20 30 40 50 60
o
Temperatura [ C]

Fig. 3.8. Variaţia solubilităţii aerului în apă cu temperatura

Solubilitatea scade cu salinitatea apei. Pe de altă parte, viteza de

dizolvare creşte cu temperatura. Dizolvarea rapidă a aerului în apă, necesită
o agitare puternică care poate fi creată fie mecanic, fie prin mişcarea bulelor.
Dimensiunea bulelor variază cu presiunea de presurizare. Diametrul
mediu al populaţiei de bule emise (degajate) descreşte liniar la creşterea
presiunii de presurizare (fig. 3.9).
Dimensiunea bulelor scade uşor cu limita de saturaţie a aerului (fig.
3.10).

87
88 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

100

Diametrul mediu al bulei d [ m]

80

60

40

20

0
0 1 2 3 4 5 6
Pres iunea p [bari]

Fig. 3.9. Variaţia diametrului mediu al bulelor cu presiunea efectivă de

destindere

70
Diametrul mediu al bulei d [ m]

65

60

55

50
50 70 80 90 100
Procentul de saturatie [% ]

Fig. 3.10. Variaţia diametrului mediu al bulelor de aer în funcţie de

procentul (gradul) de saturaţie

Principiul constructiv şi funcţional al unei instalaţii de flotaţie cu aer

este redat în schema din fig 3.11. Pompa de apă alimentează grupul hidro–
compresor cu apă la presiunea de 8 bari. În interiorul hidrocompresorului se

88
 Flotaţia 89

prepară amestecul de apă cu aer, respectiv are loc presurizarea cu aer

atmosferic până la o saturaţie corespunzătoare.
Procesul de destindere din generatorul de bule se produce fie într-o
vană, fie printr-un orificiu calibrat (diuză, ajutaj) reglabil, care permite
obţinerea bulelor fine şi cu dimensiuni controlabile. Bulele de aer astfel
obţinute ajung în camera de flotaţie la care aderă particulele de impurităţi.
Una dintre problemele care apar la sistemele de flotaţie cu aer
dizolvat este riscul coalescenţei bulelor, din care o parte pot deveni
inutilizabile pentru procesul de flotaţie.
În cazul flotaţiei trebuie precizat că bulele se fixează mai uşor pe
particulele mari decât pe particulele mici. Este imposibil de fixat bulele pe
particulele foarte mici. De aceea sunt situaţii în care este necesară o
floculare prealabilă. Flotaţia nu necesită în general doze mari de floculanţi
ca şi la decantare.

aer

Fig. 3.11. Schema unei instalaţii de aeroflotaţie. 1 – cuvă; 2 – cameră de

flotaţie; 3 – intrare apă brută; 4 – transportor cu racleţi; 5 – nămol;
6 – generator de bule; 7 – pompă de apă; 8 – grup hidrocompresor;
9 – apă epurată

Flocularea cu polielectroliţi se adaptează bine la procesul de flotaţie.

89
90 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

La electroflotaţie, se poate asigura flocularea prin dizolvarea anodică

a unuia dintre electrozi (din aluminiu sau fier):
−
Al ⎯−⎯⎯→ Al3+
3e

−
Fe ⎯−⎯⎯→ Fe2+
2e

Existenţa cationilor (Al3+, Fe2+) are acelaşi efect cu cel obţinut prin
utilizarea floculanţilor minerali.
Flotaţia în vid constă în saturarea apei uzate cu aer şi introducerea
acesteia într-un spaţiu închis cu presiune redusă. La scăderea presiunii, o
parte importantă a aerului dizolvat se degajă în apă sub forma unor bule
fine. Metoda se aplică la tratarea apelor menajere, a apelor provenite de la
abatoare sau de la fabricile de conserve. Metoda descrisă anterior se poate
aplica doar în cazul unor ape cu un conţinut relativ scăzut de impurităţi,
deoarece prin scăderea presiunii se degajă o cantitate limitată de aer.

3.6. Elemente de calcul al instalaţiei de flotaţie

Pentru dimensionarea unei celule de flotaţie trebuie determinaţi doi

parametri:
• debitul specific sau viteza limită v [m/h];
• raportul dintre volumul de aer şi masa solidelor care trebuie
eliminate prin flotaţie:

Volumul de aer
as= [cm3/g] (3.31)
Masa solidelor de flotat

Debitul specific sau viteza limită v, este viteza maximă de trecere

prin celulă la care particulele de flotat cele mai fine sunt antrenate împreună
cu apa epurată. Viteza limită depinde de coeficientul as care creşte cu
cantitatea de aer introdusă în masa suspensiei de flotat (separat). Dacă se
opreşte introducerea aerului, separarea ar continua prin procesul de
decantare şi viteza de flotaţie vf ar fi egală în valoare absolută cu viteza de
decantare vd.

90
 Flotaţia 91

Se poate scrie:
vf = K· a fs − v d (3.32)

Valorile lui K şi f se determină experimental.

5
Viteza de flotare [m/s]

0
0 2 4 6 8 10 12
Coeficientul as

Fig. 3.12. Viteza limită de flotaţie în funcţie de coeficientul as [24]

3.7. Avantajele şi performanţele separării prin flotaţie

Separarea prin flotaţie prezintă următoarele avantaje:

• nu este sensibilă la agenţi toxici;
• este eficientă pentru separarea unor poluaţi specifici: grăsimi,
hidrocarburi, detergenţi;
• asigură dezodorizarea apelor tratate;
• permite concentrarea excelentă a nămolului separat;
• se aplică în condiţii de exploatare uşoară;
• oferă posibilitatea aplicării în diverse domenii: tratarea
efluenţilor industriali, a apelor urbane, tratarea apei potabile;
• nămolul obţinut este mult mai uscat şi mai concentrat în materii
solide decât în cazul decantării statice.

91
92 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

• consumul de energie electrică este relativ scăzut, dar ceva mai

mare decât în cazul separării prin decantare. Dacă concentraţia de materie
solidă flotată este mai mică decât 2 g/l, consumul de energie electrică se
situează între (100–200) Wh/m3. Pentru concentraţii superioare, consumul
se ridică la (50–100) Wh/kg de materie solidă extrasă. La electroflotaţie,
consumul depinde de rezistivitatea lichidului, deci de salinitate, care pentru
aceeaşi intensitate, necesită o tensiune cu atât mai mare cu cât rezistivitatea
este mai mare.
În aeroflotaţie, temperatura influenţează solubilitatea maximă a
aerului, dar în acelaşi timp, cinetica de dizolvare creşte cu temperatura.
Flotaţia permite alături de eliminarea compuşilor insolubili, inclusiv
a particulelor coloidale floculate în prealabil şi eliminarea parţială a
poluanţilor dizolvaţi. Se cunoaşte faptul că anumiţi compuşi dizolvaţi se
concentrează la interfaţa gaz–lichid şi că acest fenomen este legat de
tensiunea superficială. Acest fenomen utilizat la concentrarea prin spumare
permite tratamentul fizico–chimic prin flotaţie cu randamente de eliminare
remarcabile.
Pentru creşterea eficienţei flotaţiei sau pentru separarea unor
impurităţi care în mod normal nu s–ar putea elimina prin flotaţie în mediul
lichid se adaugă reactivi de flotaţie: spumanţi; colectori sau depresanţi.
Spumanţii au rolul de formare şi stabilizare a spumei prin generarea
unei pelicule protectoare la suprafaţa bulei de aer, care împiedică spargerea
bulelor ajunse la suprafaţa apei. Efectul de stabilizare nu trebuie însă să fie
prea puternic deoarece ar face dificilă tratarea ulterioară a spumei în vederea
eliminării impurităţilor. Ca reactivi de spumare se folosesc agenţi
tensioactivi care micşorează tensiunea superficială a apei datorită tendinţei
lor de a se acumula la interfaţa lichid – gaz, de exemplu: acizii naftenici,
uleiul de pin, uleiul de eucalipt, ulei de terebentină, xilidina, terpineolul,
terpina, alcoolul butilic, alcoolul amilic, fenoli sau crezoli. Utilizarea acestor
agenţi de spumare este limitată din motive de ordin economic, având preţ
ridicat.

92
 Flotaţia 93

Colectorii sunt substanţe organice polare–nepolare care acţionează la

suprafaţa mineralelor prin reacţii chimice, de chemosorbţie sau adsorbţie
pentru a mări gradul de hidrofobie a impurităţilor, fiind folosite pentru
corectarea unghiului de umectare. Porţiunea moleculară polară se orientează
către particula de impuritate, în timp ce porţiunea nepolară se orientează
înspre exterior, determinând hidrofobizarea particulelor. În acest scop se
folosesc o serie de clase de colectori:
• uleiuri colectoare minerale, vegetale sau animale: gudronul de
cărbune, uleiul de parafină, uleiul de pin, uleiul de soia etc;
• colectori cu sulf: etilxantaţii alcalini C2H5OCSSM, unde M=Na,
K;
• colectori cu azot: toluidina, CH3C6H4NH2; xilidina
(CH3)2C6H3NH2;
• colectori cu sulf şi azot: tiocarbanilida, (C6H5NH)2CS;
• acizi alifatici superiori şi sărurile lor: acid palmitic,
C15H31COOH, acid stearic, C17H35COOH; acid oleic
CH3– (CH2)7–CH=CH–(CH2)7–COOH
Depresanţii sunt utilizaţi pentru micşorarea unghiului de umectare,
mărind capacitatea de umectare. Ca depresanţi se folosesc: silicatul de
sodiu, sulfitul de sodiu, cianura de sodiu etc.
Activatorii (acid sulfuric, sulfat de cupru) anulează efectul
depresanţilor, redând proprietăţile iniţiale ale suprafeţei.
Alegerea modului în care se realizează flotaţia se face în funcţie de
tipul impurităţilor care trebuie eliminate. În cazul unor impurităţi cu
densitate mare, eliminarea acestora prin flotaţie este posibilă doar dacă
acestea au un diametru mediu mic (maxim 0,4 μm). În cazul acestor
particule este necesară utilizarea unor bule cu diametru mare. Pentru a se
asigura condiţiile necesare aderării la bulele de aer, în apă se adaugă
substanţe care se fixează pe suprafaţa particulelor hidrofobizându-le,
facilitând în acest mod fixarea lor la interfaţa de separare apă–aer.
Pentru particulele cu densitate mică: produse fibroase, floconoase,
sau grase, de cele mai multe ori nu este necesară adăugarea reactivilor de

93
94 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

flotaţie, acestea putând fi separate prin flotaţie cu ajutorul bulelor fine de

aer.

3.8. Aplicaţii ale flotaţiei

3.8.1. Tratarea şi epurarea apelor urbane

– Tratamentul fizico–chimic al efluenţilor urbani din staţiunile cu

populaţie variabilă. Se cunoaşte că utilizarea tratamentelor biologice
obişnuite asupra unor efluenţi nu permite epurarea satisfăcătoare în cazul
unor creşteri rapide a populaţiei. Tratamentul apelor prin flotaţie are
avantajul gabaritului redus al instalaţiilor care necesită o suprafaţă de teren
substanţial mai redusă. Acest aspect este cu atât mai important cu cât costul
terenului în zonele urbane şi cele turistice este mai ridicat.
– Tratamentul fizico–chimic aplicat prin flotaţia efluenţilor casnici
reduce cu 95% materiile aflate în suspensie, elimină în proporţie de 95%
fosfaţii, 80% detergenţii şi au efect de dezodorizare.
– Flotaţia asigură şi posibilitatea tratării apei potabile în tandem cu
utilizarea filtrelor de nisip de fineţe ridicată. Se poate reduce astfel sensibil
cantitatea de materiale, în general uşoare, aflate în suspensie în apele de
suprafaţă, permiţând de asemenea eliminarea micropoluanţilor de tipul
detergenţilor.

3.8.2. Aplicaţii ale flotaţiei în industrie

Flotaţia este metoda principală aplicată pentru separarea uleiurilor

şi grăsimilor. În general îndepărtarea uleiurilor din apele uzate industriale se
face în două etape:
• îndepărtarea preliminară datorită diferenţei de densitate dintre
grăsimile care se ridică la suprafaţă în bazinele de colectare, când
se reduce cantitatea de ulei la (15–100) mg/l;
• îndepărtarea finală prin flotaţie cu aer.
Separarea prin flotaţie a grăsimilor şi a uleiurilor se aplică:

94
 Flotaţia 95

• în siderurgie pentru separarea din apa de răcire a laminoarelor;

• la prelucrări mecanice pentru separarea din lichidele de
aşchiere;
• la forjă, pentru separarea grăsimilor din apa de răcire;
• în industria petrolului;
• în atelierele de reparaţii, pentru epurarea apelor de spălare;
• în industria alimentară, de prelucrare a cărnii (abatoare) şi a
peştelui, în industria producătoare de ulei, margarină, fabrici de
conserve, pentru epurarea apelor uzate;
• în industria cosmetică şi a săpunului.
Flotaţia se aplică de asemenea pentru separarea fibrelor (dificil de
filtrat şi decantat) din diferiţi efluenţi:
• în industria celulozei şi hârtiei;
• în industria fibrelor de sticlă;
• în industria textilă pentru epurarea apelor care conţin deşeuri de
fibre naturale sau sintetice (bumbac, lână, mătase, împâslitură);
• în industria cauciucului.
Grăsimile separate sunt introduse în tancurile de tratare biologică sau
pot fi arse.
Metoda flotaţiei este utilizată în industria minieră pentru
concentrarea minereurilor, respectiv pentru separarea utilului de steril.
În industria alimentară flotaţia se aplică la rafinarea zahărului şi a
mustului de struguri de suspensiile solide pe care le conţin.
O altă aplicaţie a flotaţiei o reprezintă îngroşarea nămolurilor active.
Prin flotaţie se separă de asemenea etichetele şi foliile din
materialele plastice mărunţite în scopul reciclării mecanice a materialelor
plastice. De asemenea permite separarea amestecurilor de polimeri
mărunţiţi, pe baza diferenţei de densitate, în aceleaşi procese de reciclare
mecanică a materialelor plastice.

95
96 Procedee fizico-mecanice de separare a poluanţilor

3.9. Aspecte comparative între sedimentare şi flotaţie

Alegerea sedimentării sau flotării ca metodă de separare a

impurităţilor din apele uzate se face pe baza criteriilor tehnice şi economice.
În cazul flotării costurile de operare sunt mai ridicate decât în cazul
sedimentării, datorită energiei necesare pentru producerea bulelor de aer. Pe
de altă parte, cheltuielile legate de investiţii sunt mai mici, productivitatea
separării este mai ridicată, iar gabaritul utilajelor este mai redus. Volumul de
nămol produs prin flotaţie este de asemenea de (3–4) ori mai mic decât în
cazul sedimentării, deoarece umiditatea nămolurilor rezultate se poate
reduce mai repede şi mai uşor.
Separarea prin flotaţie este eficientă pentru apele uzate provenite din
industria alimentară, industria celulozei şi hârtiei, etc., dar nu s-a dovedit
suficient de eficientă în cazul tratării apelor de canalizare. De aceea
cheltuielile sunt crescute şi din cauza necesităţii unor tratamente de
coagulare - floculare înainte de flotaţie.
Separarea prin decantare are ca dezavantaje importante: umiditatea
crescută a nămolului obţinut (98–99) % şi apariţia mirosului neplăcut din
cauza unor fenomene de putrefacţie care au loc în apele uzate.

96