ANUL III

semestrul I

CURS DE
TEOLOGIE PASTORALĂ
(rezumat)

Bucureşti
ianuarie – 2019
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

I. TEOLOGIA PASTORALĂ CA DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

Definiţie: Teologia pastorală este disciplina care expune în mod sistematic principiile
potrivit cărora se desfăşoară activitatea de îndrumare a credincioşilor pe calea mântuirii.

Terminologie: Teologia pastorală a mai fost numită:

 Pimenică de la pimen (poim¾n – păstor)
 Odegetică (Ðdhgšw = îndrumare, grija pentru suflet)
 Chibernetică (kubern»thj = cârmaci)
 Théorie de la direction de l'âme

Istoric:
 1591 – apare, la Trier, primul manual de Teologie pastorală, scris de pastorul Petru
Bienstend.
 1774 – Teologia pastorală începe să fie disciplină de studiu la Universitatea din
Viena, prin ordin imperial.

Clasificare
Vorbim de o pastorală directă şi indirectă, iar în funcţie de natura, necesităţile şi
funcţiile preoţiei, de o pastorală colectivă şi individuală.

Scopul Teologiei pastorale: de a forma păstori cât mai bine pregătiţi pentru a
conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Legăturile cu alte discipline de studiu:

1. Teologice:
a) Legături directe cu:
 Liturgica
 Dreptul canonic
 Omiletica
 Catehetica

b) Legături indirecte cu:

 Studiul Vechiului Testament
 Studiul Noului Testament
 Patrologia
 Teologia Morală
 Teologia Dogmatică

2. Neteologice:
 Psihologia
 Psihiatria
 Psihanaliza
 Sociologia
 Pedagogia
 Etnologia

2
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

II. IZVOARELE TEOLOGIEI PASTORALE

1. Sfânta Scriptură (mai ales Epistolele pauline şi soborniceşti)

2. Operele Sfinţilor Părinţi
3. Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale
4. Hotărârile şi dispoziţiile autorităţii bisericeşti
5. Instrucţiunile şi îndrumările din cărţile de cult
6. Literatura pastorală
7. Practica nescrisă a Bisericii şi experienţa pastorală a păstorilor
8. Monografiile tematice pastorale

III. LITERATURA PASTORALĂ

 Scrierile părinţilor apostolici

 Sf. Ambrozie, episcopul Milanului (†397): De officiis ministrorum
 Fericitului Ieronim (†420): Ad Nepotianum (De vita clericorum et
monachorum) şi Ad Rusticum
 Fericitului Augustin (†430): De vita et moribus clericorum

Tratatele clasice despre preoţie1:

 Sf. Grigorie de Nazianz (†389): Cuvânt apologetic despre fugă
 Sf. Ioan Gură de Aur (†407): Despre preoţie
 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei (†604): Regulae pastoralis
libri quattuor sau Cartea regulei pastorale
 Sf. Efrem Sirul (†379): Cuvântul despre preoţie

În perioada post-patristică şi bizantină:

 Sf. Ioan Scărarul, (†649): Cuvânt către păstor (PrÒj tÕn poimšna)
 Teognost Monahul (sec. al IX-lea): Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie
 Teofan din Niceea (sec. al XIV-lea): Despre preoţie
 Sf. Simeon al Tesalonicului (†1429): Despre preoţie.

1
Traducere românească de pr. prof. Dumitru Fecioru, în vol. Despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 316 p.

3
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Scrieri pastorale la greci (ex.)

G. Kapsani, Însemnătatea Pastoralei şi bibliografia ei grecească, Atena, 1968.

Idem, Grija pastorală a Bisericii pentru deţinuţi, Atena, 1969.
Mitropolit Emilianos Timiadis, Pastoraţia emigranţilor, Atena, 1965, 155 p.
Idem, Preot, parohie, înnoire: noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica
pastorală, trad. rom. de Paul Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 288 p.
Prot. prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul
nostru, Atena, 1990 şi 20002, 199 p. (trad. rom. de pr. prof. Ioan I. Ică, Editura
Deisis, Sibiu, 2004, 199 p.).

Scrieri pastorale la români

 Literatura de Teologie Pastorală începe cu modestele cărţi de învăţătură

bisericească, scrise de unii episcopi şi mitropoliţi cărturari din secolul al
XVIII-lea, în care aceştia dădeau preoţilor de sub autoritatea lor canonică
instrucţiuni pastorale utile, privitoare mai ales la administrarea corectă a
Tainelor şi, în primul rând, a Botezului şi a Mărturisirii.
Ex.: Învăţătura bisericească, Sf. Antim Ivireanul (Târgovişte, 1710) sau
Prăvilioară (despre Spovedanie), Mitropolitul Grigorie al III-lea (Bucureşti,
1781).

 Începând de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se publică traduceri

româneşti ale tratatelor clasice despre preoţie din literatura patristică,
precum şi ale unor cărţi mai noi, cu conţinut de interes pastoral, din
literatura teologică greacă şi rusă.

 Începând cu secolul al XIX-lea, după înfiinţarea primelor seminarii

teologice, locul vechilor cărţi de învăţătură pentru preoţi şi al traducerilor îl
iau Manualele de Teologie Pastorală, multe dintre ele prelucrări după
mai mulţi autori ruşi şi germani, scrise de Episcopul Melchisedec al
Romanului2, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului 3, Icon. G.
Gibescu, Prof. Isidor Marcu ş.a.

 studii şi articole ale ierarhilor cărturari:

- Î.P.S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală (Cultura în ajutorul

vocaţiei şi misiunii preoţeşti, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1987; Preotul
în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996);

2
Prima ediţie apărută în 1862, cu titlul: Teologia pastorală, parte tradusă, parte prelucrată după mai mulţi
autori, Antonie, Amfiteatrov, Chiril, Reichenberg etc., 280 p. Ultima ediţie, îngrijită de pr. prof. Viorel Sava
şi diac. Cezar Pelin, cu titlul Teologia pastorală, Editura Doxologia, Iaşi, 2011.
3
Andrei Şaguna, Teologia pastorală pentru preoţii de lege ortodoxă răsăriteană (ultima ediţie, îngrijită şi
prefaţată de pr. lect. Emil Cioară, Editura Universităţii din Oradea, 2008.

4
Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

- P.S. Episcop Dr. Vasile Coman (Scrieri de Teologie liturgică şi

Pastorală, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1983);
- Î.P.S. Nestor Vornicescu (Viaţa morală şi duhovnicească a preotului
după lucrarea Sfântului Ambrozie „De officiis ministrorum”, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXVI (1958), nr. 3-4, p. 333-347; Despre vocaţie şi zel în
pastoraţia noastră, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4, p. 165-171).

 studii şi articole ale profesorilor de teologie:

- Pr. Dr. Petre Vintilescu: Preotul în faţa chemării sale de păstor al

sufletelor. Capitole de Teologie pastorală indirectă, Bucureşti, 1934, 215 p.,
Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939, 423 p. (reeditată la Alba Iulia, 1995, 312
p.), Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1936, extras
din „Studii Teologice”, anul VI (1937), nr. 1, p. 31-60.

- Arhim. Iuliu Scriban: Chemarea preotului. Studiu îndrumător pentru

activitatea pastorală a preotului, Bucureşti, 1921, 163 p. (retipărire în revista
„Viitorul” - Bucureşti) şi Studiul Pastoralei în Biserica românească, Sibiu, 1924,
143 p. (retipărire în „Revista Teologică”).

- Pr. Ioan G. Coman: Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii

Părinţi, în „Studii Teologice”, an 1956, nr. 3-4, p. 155-166; Vocaţia şi pregătirea
pentru preoţie, în „Studii Teologice”, an 1954, nr. 5-6, p. 239-268; Sfinţii Părinţi ca
îndrumători ai duhovniciei, în „Mitropolia Banatului”, an 1966, nr. 4-6, p. 191-200.

- Teodor M. Popescu: Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă

Română”, an LXIII(1955), nr. 7, p. 627-641; Familia preotului, în „Mitropolia
Olteniei”, an VII(1955), nr. 7-9, p. 423-437; Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în
„Studii Teologice”, an IV(1952), nr. 3-4, p. 156-174.

- Pr. Spiridon Cândea: Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor.

Studiu de teologie pastorală, teză de doctorat, Sibiu, 1939, 302 p.; Chipul preotului
după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în „Mitropolia Ardealului”, anul VI (1961),
nr. 1-3, p. 97-106; Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Banatului”, anul XII
(1962), nr. 9-10, p. 539-548; Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie
individuală, în „Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 6-7, p. 315-327.

- Pr. Grigorie Cristescu: Teologie şi sacerdoţiu. Tipul clasic al păstorului

ortodox şi idealurile pastoralei moderne, Sibiu, 1927, 78 p; Capitol de Pimenică
ortodoxă, Sibiu, 1926, 78 p.

- Pr. Ene Branişte: Preotul de azi ca liturghisitor. Lipsuri şi scăderi.

Cauzele lor. Mijloace de îndreptare, în „Studii Teologice”, anul I (1949), nr. 1-2, p.
97-118 şi nr. 3-4, p. 252-266 (şi extras, 40 p.); Viaţa lăuntrică a preotului.
Importanţa ei pentru pastoraţie şi metode pentru cultivarea ei, în „Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 1-2, p. 123-138; Câteva din virtuţile
necesare preotului ca păstor şi om, în „Glasul Bisericii”, 1956, nr. 8-9, p. 473-483;

5
Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Biserica Ortodoxă Română”,

an 1965, nr. 5-6, p. 485-502; Legăturile preotului cu credincioşii, în „Biserica
Ortodoxă Română”, an 1972, nr. 3, p. 349-357; Vocaţia pentru preoţie, în
„Ortodoxia”, 1979, nr. 2, p. 313-332; Mijloace şi metode de lucru în activitatea
pastorală şi misionară a preoţimii de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1981,
nr.1-2, p. 47-58.

- Pr. Nicolae Necula: Preotul ortodox şi cerinţele pastoraţiei

contemporane, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, Buzău, 1985, p. 53-
56; Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 1996 şi 2001 şi vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004; Cerinţe ale pastoraţiei contemporane
în mediul urban, în „Almanah bisericesc”, Bucureşti, 1999, p. 96-103; Parohia –
spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, an
LVII(2001), nr. 1-4, p. 60-77.

6
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

IV. PREOTUL – PĂSTOR DE SUFLETE

PENTRU MÂNTUIRE
Demnitatea, valoarea şi importanţa misiunii preoţeşti

Preoţia
 prin instituire = de origine divină
 prin harul divin = de esenţă supranaturală
 prin scopul ei final, mântuirea sufletelor = de finalitate cerească
 nu constituie o carieră, ca toate celelalte ocupaţii sau îndeletniciri lumeşti,
ci este o misiune, un apostolat, o slujire (slujirea lui Dumnezeu şi a
oamenilor sau slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor).
 se situează deasupra oricărei profesii, întrece în valoare, în demnitate şi în
însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile şi titlurile de nobleţe, toate
dregătoriile lumeşti.

Misiunea preotului, în calitatea sa de păstor de suflete, este de origine divină,

deoarece este întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi are un caracter supranatural prin
scopul său ultim, mântuirea credincioşilor.
Preotul propovăduieşte o învăţătură revelată, care nu aparţine acestei lumi, ca
sursă. Scopul lucrării sale este dobândirea vieţii veşnice 4 sau cereşti. Tainele săvârşite de el
sunt cereşti, înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare. Ceea ce leagă şi dezleagă preotul pe
pământ este legat şi dezlegat în ceruri (cf. Matei 18, 18; Ioan 20, 23). Preotul reprezintă în
această lume lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu aparţine lumii acesteia: Voi
sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume (Ioan 15, 19).

Aşadar, misiunea preotului:

 priveşte legătura omului cu Dumnezeu;
 împărtăşeşte lucrarea sfinţitoare a Mântuitorului în lume;
 vizualizează relaţia nevăzută, dar reală a lui Hristos cu Biserica5.

Dobândirea vieţii veşnice sau a existenţei cereşti depinde de felul în care preotul şi
credincioşii trăiesc pe pământ, ca fiinţe purtătoare de trup şi vieţuitoare în lume.

În lucrarea preotului este o prezenţă tainică a lucrării lui Hristos:

Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă. (Luca 10, 16)

Preotul este
 icoană a lucrării preoţeşti a lui Hristos în lume (Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi - Ioan 20, 21)

4
„Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu ... spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
5
În timpul Sfintei Liturghii, în rugăciunea de la Heruvic, se spune: „Tu eşti Cel Ce aduci şi Cel Ce Te aduci,
Cel Ce primeşti şi Cel Ce Te împarţi…”. Aşadar, preotul este un slujitor al vizualizării lucrării nevăzute a lui
Hristos, Arhiereul veşnic.

7
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

 un colaborator al lui Dumnezeu (Dar tu, omule al lui

Dumnezeu ... urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea,
răbdarea, blândeţea - 1 Timotei 6, 11).
 un iconom al tainelor Lui: Aşa să ne socotească pe noi fiecare
om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
(1 Corinteni 4, 1)

Preotul:
 învăţător al Evangheliei lui Hristos.
 sfinţitor al vieţii în Hristos.
 îndrumător sufletesc pe calea mântuirii spre împărăţia lui Hristos.

 învaţă cuvintele Evangheliei şi nu învăţătura sa proprie.

 sfinţeşte prin rugăciuni, binecuvântări, Sfinte Taine şi ierurgii.
 conduce pe credincioşi prin mijloace duhovniceşti şi prin disciplina
canonică, pe calea mântuirii.

 va da seamă în faţa lui Hristos, Arhipăstorul veşnic, de credincioşii

încredinţaţi lui spre păstorire6.

Preotul este slujitor al iubirii lui Dumnezeu Tatăl, discipol al lui

Dumnezeu Cuvântul, adică învăţător, şi purtător al Sfântului Duh, adică
duhovnic, precum şi vas ales al iubirii Sfintei Treimi pentru oameni.
Ca părinte, ca învăţător şi ca duhovnic, el ajută pe oameni să renască
duhovniceşte prin Botez şi Pocăinţă, să preguste, prin Sfintele Taine, Împărăţia
Cerurilor.

Preotul se numeşte părinte, pentru că ajută oamenii să renască

duhovniceşte şi-i ajută să descopere iubirea părintească a lui Dumnezeu
Tatăl, pe care ne-a arătat-o Fiul în Sine şi o împărtăşeşte Duhul Sfânt. În calitatea sa
de părinte duhovnicesc preotul aduce pe credincioşi la Hristos, prin Duhul Sfânt, şi-i
înfiază ca fii după har ai lui Dumnezeu Tatăl (cf. Ioan 1, 12-13).
Preotul se mai numeşte părinte pentru că în Sfânta Taină a Botezului el
slujeşte de fapt Taina înfierii spirituale a credincioşilor. Este părinte sufletesc al
tuturor credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire, indiferent de vârsta biologică.
Înaintea lui credincioşii îşi aduc mărturisirile cele mai grele, iar ca părinte trăieşte
bucuriile şi necazurile tuturor. El cunoaşte viaţa sufletească a tuturor credincioşilor ce
i se spovedesc şi trebuie să-i poarte pe toţi în rugăciunile lui.

În calitate de slujitor al Tainelor şi de mărturisitor al dreptei credinţe,

preotul are datoria de a păstra unitatea Bisericii prin comuniunea cu episcopul său.
6
De aceea, după ce a fost hirotonit în preot, proaspătul păstor de suflete primeşte Sfântul Agneţ în palme
(singura dată când ţine pe palme întregul Agneţul), care simbolizează de fapt turma duhovnicească pe care
urmează să o păstorească (cf. Ioan 17,12). Atunci arhiereul rosteşte cuvintele: Primeşte Odorul acesta şi-L
păzeşte până la a doua venire, când Domnul îl va cere de la tine!

8
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Este slujitor al lui Hristos şi al Bisericii şi nu persoană particulară. Biserica nu există

fără preoţie, după cum preoţia fără Biserică nu are niciun rost şi niciun sens, pentru
că Biserica este nedespărţită de Hristos, întemeietorul preoţiei. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că „între Hristos şi Biserică nu poate fi nici o despărţire, fiindcă Biserica
moare fără Hristos, iar Hristos moare fără Biserică, după cum capul ce se taie de trup
moare, iar trupul care se desparte de cap moare şi el” 7.

Sfântul Ioan Gură de Aur:

 „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat în trup şi
sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai
putea înţelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi Harul Sfântului Duh”
8
.
 «Preoţia se exercită pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună
dreptate, fiindcă slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel
sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit
ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care
o aduc îngerii în ceruri… Înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare era şi preoţia şi
slujba adusă lui Dumnezeu pe timpul Legii Vechi, înainte de venirea harului… Dar,
dacă te uiţi la preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu acum, în timpul harului, vei
vedea că cele înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt
mici şi că, în această privinţă, sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Lege, că
„Legea veche, cu toată slava ei, era fără slavă, faţă de Legea Nouă, din pricina
slavei covârşitoare a acesteia” (II Corinteni 3, 10)… Dacă ai putea să te gândeşti ce
lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat în trup şi sânge, să te poţi apropia de
fericita şi nemuritoarea Fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă
cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşeşte şi
Sfânta Jertfă şi alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă şi în ce priveşte
vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. Oameni care trăiesc pe
pământ şi locuiesc pe el au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au luat
o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus
îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Au şi
stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar ei leagă numai trupurile. Puterea de
a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile. Dumnezeu întăreşte sus
în ceruri cele făcute de preoţi jos, pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de
robi… Au fost înălţaţi (preoţii) la slujba aceasta atât de mare ca şi cum de pe acum
s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească… Dumnezeu dă
preotului o putere cu atât mai de preţ cu cât este mai de preţ cerul decât pământul
şi sufletul decât trupul…»9.
 „Dacă noi ştim bine să înţelegem ce este un preot, niciodată nu vom avea curajul
de a face ceva împotriva cinstei lui. Dacă refuzăm să vedem în el colaboratorul lui

7
Maica Domnului este icoana Bisericii care poartă pe Hristos în ea, simbolizând astfel Taina Întrupării întru
finalitate eclesială.
8
Despre preoţie, III, 5, trad. rom. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXV (1957),
nr. 10-11, p. 947. Vezi şi ediţia intitulată Despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 59.
9
Despre preoţie, III, 4-5.

9
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Dumnezeu în mulţimea tainelor răscumpărării noastre, dacă în el nu recunoaştem

o slavă divină, puteri dumnezeieşti, fapte cereşti, haruri supraomeneşti, renunţăm
la mântuirea noastră veşnică, fiindcă această mântuire nu ne vine decât prin
intermediul preotului”10.

Sfântul Grigorie de Nazianz

 „Păstorii sufletelor se ocupă de suflet, care este de la Dumnezeu şi deci
dumnezeiesc, este părtaş al nobleţei celei de sus, către care şi tinde, chiar dacă
este înjugat cu un trup rău”11.

Sf. Efrem Sirul

 «Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşat al preoţiei! Slujbă sfântă,
sublimă, de nepreţuit, cu care Hristos, după venirea Sa pe pământ, a binevoit să
însărcineze pe nevrednicele Sale făpturi! Vă rog în genunchi, cu lacrimi şi suspine,
să cinstiţi acest tezaur al preoţiei, tezaur pentru cei ce ştiu să-l păstreze cu
sfinţenie şi cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoţească?…
Ea întrece orice idee, orice ştiinţă. Sfântul Apostol Pavel la ea se gândea, după
părerea mea, când scria: „O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui
Dumnezeu… (Romani 11, 33)”. Eu îl văd pe preot în mijlocul sfinţilor, în cetele
curţii împăratului împăraţilor. În mijlocul celor fără de trupuri, strălucitoare de
slavă, pline de iubire, el se desfată în apropierea Domnului său, Creatorul şi
izvorul a toată lumina; el îşi exprimă o dorinţă şi această dorinţă îi este
împlinită»12.

Nu numai în creştinism, ci în toate religiile omenirii şi în toate vremurile,

preoţia a fost preţuită şi omagiată într-un fel sau altul, iar preoţii au fost consideraţi şi
cinstiţi ca oameni cu atribuţii şi puteri excepţionale în comparaţie cu ceilalţi oameni.

10
Din vol. Bogăţii oratorice, p. 220, citat de Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie
tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 671.
11
Cuvânt apologetic despre fuga sa (de preoţie), 17, trad. rom. de Pr. N. Donos, în vol. Sf. Grigorie de
Nazianz, Apologia… şi Elogiul Sfântului Vasile, Huşi, 1981, p. 57. Vezi trad. rom. a Pr. Dr. Dumitru Fecioru,
Ediţia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
12
Cuvânt despre preoţie, trad. rom. de Isaac Dascălul şi Iosif Ieromonahul, în Cuvintele şi învăţăturile prea
cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, Mănăstirea Neamţu şi Secu, vol. III, 1923, p. 17-23. Vezi şi trad. Pr.
Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987,
p. 225-231.

10
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Constituţiile Apostolice
 „Socoteşte pe episcop ca ţinând locul lui Dumnezeu între oameni şi covârşind pe
toţi cei cu slujire şi cu cinste între ei…, ca judecând cu putere de la Dumnezeu” 13.
 „Pe episcop sunteţi datori să-l iubiţi ca pe părintele vostru, să vă temeţi de el ca de
împărat şi să-l cinstiţi ca pe Domnul... Episcopul, ca şi Dumnezeu, să aibă
întâietatea la respectul pe care trebuie să i-l daţi, potrivit demnităţii lui, cu care
stăpâneşte cerul şi domneşte peste toţi credincioşii… şi preoţii să fie socotiţi de voi
în chipul nostru, al apostolilor; să vă fie învăţători ai conştiinţei de
Dumnezeu…”14.
 „Pe păstorul într-adevăr bun, laicul să-l cinstească, să-l iubească, să se teamă de el
ca de părintele, ca de Dumnezeu, ca de stăpânul său, ca de arhiereul lui
Dumnezeu, ca de învăţătorul pietăţii, căci cine îl ascultă pe el, pe Hristos îl ascultă
şi cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă şi cine nu primeşte pe Hristos nu
primeşte pe Dumnezeu şi Tatăl Său...”15.

În creştinătatea ortodoxă, orice preot bun este respectat, preţuit şi iubit. Una din
formele prin care credincioşii îşi arată respectul şi dragostea lor faţă de preot este
sărutarea mâinii preotului. Creştinul ortodox sărută mâna părinţilor care i-au dat
viaţă, pe a naşului care l-a încreştinat, asistându-l la botez, pe a învăţătorului care i-a
luminat mintea cu învăţătura cărţii; dar mai cu evlavie sărută mâna preotului, care îi este şi
părinte duhovnicesc şi învăţător şi ocrotitor. El ştie că prin dreapta preotului lucrează
harul sfinţitor al lui Dumnezeu: cu ea îi botează copiii, cu ea îi binecuvântează cununiile şi
căminul, cu ea îi dă iertarea păcatelor la spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, cu ea îi va
binecuvânta şi ceasul ultim al vieţii, sicriul, mormântul şi crucea care îi va străjui căpătâiul
după moarte.

Lamartine: „În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca

martor, ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte ale vieţii omeneşti. Un om fără
de care nici nu ne naştem, nici nu murim; care te priveşte de la sânul mamei şi nu te
părăseşte decât la groapă; care binecuvântează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal,
năsălia morţii şi coşciugul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se
teamă fireşte de el; un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte; un om înaintea căruia
creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care, prin
rostul lui, e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa şi pe sărac
şi pe bogat: cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenia, cel sărac ca să primească fără să se
ruşineze; un om care, nefiind de niciun rang social, ţine deopotrivă de toate clasele: de
clasele nevoiaşe prin viaţa lui săracă şi prin umilinţa naşterii, de clasele înalte prin educaţia
şi ştiinţa lui; în sfârşit, un om care ştie toate, care are dreptul să spună tot şi al cărui cuvânt
cade de sus asupra minţii şi inimii omului, prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest
om este preotul”16.

13
Constituţiile apostolice, cart. II, cap. 11, 12 (din col. Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu
Aşezămintele apostolice şi Canoanele apostolice, trad. de Pr. Prof. Irineu Mihălcescu, Econ. M. Pâslaru,
Econ. G. N. Niţu, Chişinău, 1928, p. 23.).
14
Ibidem, II, 26 şi 34, trad. rom. cit., p. 49.
15
Ibidem, II, 20, trad. rom. cit., p. 34-35.
16
Lamartine, citat după G. D. Mugur, Florile, Bucureşti, 1928, p. 84-85.

11
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

V. RESPONSABILITATEA PREOŢIEI
- GREUTĂŢILE ŞI BUCURIILE EI -

Sfântul Ioan Gură de Aur:

 „Păstorul care pierde oile, pentru că i le-au răpit lupii sau i le-au furat hoţii, sau
pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele altă nevoie, poate fi
iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la
bani. Dar omul, căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos,
suferă pentru pierderea oilor nu pagubă de bani, ci pagubă sufletească, în
primul rând”17.
 „Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât şi primejdiile sunt mai mari pentru
cel ce este îmbrăcat cu preoţia. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe
cineva de la episcopie la cer, după cum e de ajuns ca un singur păcat să-l
prăbuşească în gheenă... Căci dacă, de pildă, el (slujitorul) ar fi necucernic, nu
numai de sufletele cele pierdute, ci şi de toate cele făcute de acelea va da
seama”18.
 „Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât valurile care
frământă marea”19.

„Înzestrat cu putere de sus, preotul este deci încărcat cu o răspundere egală cu

sfinţenia, cu înălţimea şi cu cinstirea slujirii lui. Superior tuturor ca vrednicie
înaintea lui Dumnezeu, creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi, laicii,
înzestrat cu puteri care nu ne sunt date nouă, hărăzit cu privilegii neîngăduite
celorlalţi, stând pe o poziţie inaccesibilă celorlalţi oameni, el este dator lui
Dumnezeu şi oamenilor cu echivalentul darurilor şi oficiului său sfânt, de care
trebuie să se bucure nu un om, ci chiar un înger. Aşa cum slujirea lui este sfântă şi
cu mult mai mare decât a noastră (a laicilor), şi păcatele lui sunt mai mari şi osânda
lui mai grea decât a celorlalţi. El răspunde nu numai pentru păcatele sale, ci şi
pentru ale credincioşilor lui... La capătul neştiut al vremii, este aşteptat de sfinţii
apostoli, cei care au hirotonit pe primii preoţi, cu roadele ostenelilor sale, cu toţi cei
povăţuiţi, botezaţi, luminaţi, îndreptaţi, ridicaţi, ajutaţi, mângâiaţi, sfinţiţi şi
mântuiţi de el; cu oile cele rătăcite aflate, cu drahmele cele pierdute găsite, cu
talanţii harului înmulţiţi, făcuţi câştig şi bucurie pentru cauza şi împărăţia lui
Dumnezeu. El este dator lui Dumnezeu şi răspunde nu numai pentru viaţa, mintea,
puterile fizice şi sufleteşti cu care a fost înzestrat, ca orice om, ci şi cu talanţii harului
pe care i-a primit în plus. Acest har preţuieşte mai mult decât toate darurile şi
bunurile personale. Acest dar transcendent îl covârşeşte, îl depăşeşte, îl înalţă în
valoare şi importanţă cu mult peste ceilalţi oameni, dar îl ridică totodată în
răspundere mai presus de toţi muritorii. El va da seama în faţa lui Dumnezeu pentru
fiecare păstorit, pentru fiecare suflet. El se va mântui sau se va pierde cu credincioşii
săi: prin ceea ce a făcut sau n-a făcut pentru mântuirea lor... El nu este în Biserică
17
Despre preoţie, cartea a II-a, cap. 2, trad. rom. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXV (1957), nr. 10-11, p. 937; Vezi şi ediţia Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987, p. 43.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Tit, P.G., t. LXII, col. 668.
19
Idem, Tratatul despre preoţie, cartea a III-a, cap. 3, în vol. Despre preoţie, p. 70.

12
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

un număr, ca orice credincios; el este capul unei comunităţi, conducătorul,

îndrumătorul altora, al multora, al familiei, al turmei lui duhovniceşti. El trăieşte şi
slujeşte nu doar pentru sine, ci pentru ea. Pentru ea se îndreptăţeşte înaintea lui
Dumnezeu. Credincioşii sunt martorii lui: ei vor fi apărătorii sau acuzatorii lui la
tribunalul ceresc. Prin ei va răspunde preotul la întrebarea cea mare a lui Iisus
Hristos: ce ai făcut cu fraţii Mei cei mici, cu mădularele Trupului meu? Ce ai făcut
din Biserica Mea şi a ta? Unde sunt cei pe care ţi i-am încredinţat spre învăţare,
îndreptare şi mântuire, prin Evanghelia mea, prin cuvântul şi pilda ta?... Ce ai făcut
cu harul Meu? Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul pe care-l va putea
da lui Hristos, ca răspunzător de sufletele încredinţate păstoririi lui. Iată ce niciun
preot nu va trebui să uite niciodată” (Prof. Teodor M. Popescu)20.

Sf. Ioan Gură de Aur:

„Să nu te miri dacă eu caut cu atâta stăruinţă în altă parte decât în nevoinţele
trupeşti şi în viaţa aspră a preotului dovada bărbăţiei sufletului său. Nu e lucru greu
să mănânci prost, să bei puţin şi să te culci pe un aşternut tare. Vedem că mulţi
oameni, mai cu seamă cei de la ţară, trăiesc aşa de când s-au născut, iar alţii, tot mai
mulţi, o duc tot aşa de greu, pentru că şi alcătuirea trupului lor şi obişnuinţa le
uşurează asprimea unui astfel de trai chinuit; dar nu pot mulţi, ci unul sau doi,
îndura ocara, asuprirea, cuvintele grele, zeflemelele de la cei mai mici, unele făcute
fără gând rău, altele pe bună dreptate, mustrările nedrepte şi nemeritate, din partea
superiorilor şi din partea inferiorilor. Poţi vedea oameni care îndură cu multă tărie
postul, privegherile, culcatul pe un aşternut prost, o viaţă atât de aspră, dar îşi pierd
într-atât capul, că ajung mai sălbatici decât cele mai sălbatice fiare, când sunt
ocărâţi, luaţi în râs, mustraţi pe drept sau pe nedrept. Pe aceştia, mai cu seamă, nu-i
vom lăsa să intre în curţile preoţiei”21.

Sfântul Grigorie Teologul:

„Păstorirea sufletelor este cu atât mai grea, cu cât are la bază legea
dumnezeiască şi ţinteşte să apropie pe oameni de Dumnezeu. Orice om înţelept îşi
dă bine seama că, pe cât de mare este însemnătatea şi vrednicia acestei misiuni, pe
atât de mari sunt şi primejdiile legate de ea”22.

Greutatea luptei oricărui creştin în lume este compensată de bucuria

biruinţei pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care-L iubesc pe Hristos. De
aceea, tensiunea dintre fragilitatea sau neputinţa firii umane, pe de o parte, şi
puterea harului divin lucrător în creştinii luptători, pe de altă parte, a fost descrisă
în cuvintele: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea
covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi, în toate pătimind necaz, dar nefiind
striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi,

20
Prof. Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4, p. 168-
169, 173.
21
Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, cartea a III-a, cap. 10, în vol. Despre preoţie, trad. cit., p. 76.
22
Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 10, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 163-164.

13
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca viaţa lui
Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni 4, 7-10).
Adversarii cu care are de luptat preotul sunt cu atât mai primejdioşi şi mai
greu de combătut cu cât ei sunt invizibili, ca şi sufletul omului; ei pândesc din
întuneric şi atacă pe furiş, hoţeşte, fără să fie văzuţi. Precum spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, „păstorul de suflete nu are de luptat nici cu lupi, nici cu hoţi, nici cu
vreo molimă, ci cu puterile întunericului şi duhurile răutăţii din văzduhuri, de care
vorbeşte Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 12)” 23. Războiul pe care îl poartă preotul
este, aşa cum l-a definit Sfântul Nicodim Aghioritul, un „război nevăzut”. Oastea
împotriva căreia trebuie să lupte preotul este formată din tot felul de păcate şi vicii,
pe care Sfântul Apostol Pavel le numeşte „fapte ale trupului” şi le enumeră astfel:
„Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora...”
(Galateni 5, 19-21) .

Preotul trebuie să lupte uneori cu

 lipsa de înţelegere a celor mai apropiaţi ai săi, a soţiei, a familiei şi a
colaboratorilor săi
 lipsa de înţelegere a păstoriţilor lui, încăpăţânarea şi împotrivirea lor.
 ingratitudinea unora dintre credincioşii săi, cu egoismul şi iubirea de sine, care
sălăşluiesc, într-o măsură mai mare sau mai mică în orice om şi la care trebuie să
adăugăm durerea, tristeţea şi mâhnirea care îngreunează inimile preoţilor mai
conştiincioşi şi mai sensibili, din pricina răcelii, a indiferentismului, a împietririi,
a rătăcirii sau persistenţei în rău a unora dintre sufletele încredinţate păstoririi lui.
 întâmpină şi are de înfruntat mai ales adversitatea acelora care se simt vizaţi,
jenaţi sau stingheriţi, păgubiţi sau combătuţi prin acţiunea sa moralizatoare; are
de luptat cu toţi practicanţii şi apologeţii păcatelor şi ai viciilor, ai imoralităţii şi ai
necredinţei. Învăţătura şi concepţia creştină despre viaţă, al cărei propovăduitor
este preotul, stârneşte, cum e şi firesc, opoziţia şi reacţia partizanilor şi
susţinătorilor altor doctrine, sisteme de viaţă şi curente ideologice potrivnice
credinţei creştine. Forţele răului se coalizează mai uşor decât cele ale binelui şi
pun uneori obstacole de nebiruit în calea luptătorilor pentru izbânda binelui, în
fruntea cărora trebuie să se afle preotul. Făcând o comparaţie între arta medicinei,
care se ocupă de vindecarea bolilor trupului, şi misiunea preoţiei, care urmăreşte
tămăduirea rănilor sufletului, Sfântul Grigorie Teologul spunea: „Oricât de grea şi
de anevoioasă ne apare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi moravuri,
pasiuni, vicii şi înclinări rele, să îndepărtezi din comunitate toate apucăturile
sălbatice şi animalice, să introduci şi să statorniceşti în schimb obiceiuri blânde şi
plăcute lui Dumnezeu, să ţii cumpăna dreaptă între cele cuvenite trupului şi
sufletului, să nu îngădui ca binele să fie dominat de rău. Când este vorba de
păstorirea sufletelor, încăpăţânarea, egoismul şi împotrivirea de a ne lăsa uşor
conduşi alcătuiesc cea mai mare piedică în calea virtuţii, un fel de armată care vine
în ajutorul vrăjmaşului nostru”24.

23
Despre preoţie, cartea a II-a , cap. 2.
24
Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 18 şi 19.

14
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

 Jignirile personale, insultele al căror obiect este preotul, bârfelile, ironiile, invidia
şi intrigile la care misiunea sa îl expune, adesea fără voie, la care el nu poate
reacţiona prin violenţă sau prin mijloacele obişnuite şi îngăduite celorlalţi oameni,
ci numai prin răbdare şi tăcere, prin blândeţe şi iertare, cum ne îndeamnă şi cum a
făcut Mântuitorul Însuşi (vezi Luca 23, 34 şi Matei 5, 39).

15
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

VI. IUBIREA, ZELUL SI DEVOTAMENTUL PREOŢESC

CA TEMEI AL ACTIVITĂŢII PASTORALE

Iubirea este condiţia preoţiei (Sf. Ioan Gură de Aur25)

Greutăţile preoţiei nu trebuie să descurajeze, să demoralizeze. Sufletul preotului are

nevoie, pe lângă vocaţie şi pregătire, de o forţă lăuntrică mai mare, care să-i susţină energia
şi încrederea: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Această iubire e ca un „resort
elastic, care nu se frânge niciodată sub presiunea împrejurărilor vitrege” 26.

Un preot care-şi iubeşte cu adevărat credincioşii nu se va lăsa niciodată înfrânt de

obstacole şi greutăţi.

Zelul pastoral - devotament şi spirit de jertfă în slujba preoţiei

Devotament = consacrarea totală, dezinteresată şi altruistă a preotului în slujba

misiunii sale (un singur ţel: fericirea şi mântuirea păstoriţilor săi).

Adevăratul preot:
 are spirit altruist.
 are spirit de jertfă.
 face din preoţia lui un apostolat.
 se angajează total şi definitiv, în slujba lui Dumnezeu, pentru slujirea şi
mântuirea oamenilor.
 singura lui satisfacţie şi fericire aici, pe pământ, este mulţumirea curată şi
superioară.

zelul pastoral
 forţa interioară care îl face pe preotul adevărat să se consacre în chip
integral nobilei sale misiuni.
 „Acea dragoste care nu se linişteşte, nu simte odihnă şi împăcare, până ce
nu a făcut totul, până ce nu a încercat toate mijloacele posibile, până ce nu a
plătit toate jertfele pentru câştigarea sufletelor. Zelul pastoral este, cu alte
cuvinte, iubirea evanghelică activă”27.

Lipsa de zel sau râvnă pastorală se manifestă prin:

 inactivitate, neglijenţă şi nepăsare;
 superficialitate în acţiune;
 împlinirea cu lene şi cu întârziere a datoriilor pastorale.

25
Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 203, cf. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor…, p. 629.
26
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934, p. 109.
27
Ibidem, p. 93.

16
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Preotul lipsit de râvnă

 se simte obosit, dezgustat şi blazat;
 lucrează cu silă şi mecanic, fără aderenţă interioară.

Râvna adevărată
 nu are la bază ambiţia, dorinţa de slavă sau setea de bogăţie;
 îl face pe preot să rămână cu statornicie pe poziţia principiilor creştine;
 îl face să lucreze fără zgomot inutil şi ostentaţie zadarnică, fără reclamă şi
orgoliu28.

Ideile şi misiunile înalte se cer slujite de oameni mari. Nu poate fi idee mare ori
cauză sublimă slujită de oameni cu sufletul mic şi meschin, de laşi, de ipocriţi, care
nu se entuziasmează şi nu se sacrifică pentru ideea sau cauza pe care sunt puşi sau
chemaţi să o servească. Omul trebuie să se ridice la înălţimea ideii, să se identifice
cu ea, ideea să se întrupeze în el, să devină idee-forţă, motorul mobilizator al întregii
lui vieţi şi activităţi. Este mare păcat a nu te strădui să fii la înălţimea chemării tale.
Puterea preoţiei este credinţa în Dumnezeu, Care cheamă la slujire.

IUBIREA este temelia legăturii sufleteşti dintre păstor şi turmă. Nu există

mijloc mai eficace şi mai sigur de a câştiga inimile oamenilor, decât acela de a-i iubi
sincer, de a le dărui cu adevărat propria ta inimă. Preotul care îşi iubeşte turma se
simte ataşat de enoriaşii săi, participă la bucuriile şi la suferinţele lor, „se bucură
cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng” (Romani 12, 15). Sufletul şi
inima lui sunt ca o cutie de rezonanţă, în care îşi găsesc ecou, înţelegere şi interes
toate nevoinţele, lipsurile, necazurile şi suferinţele păstoriţilor săi. Fiecare din ei
este prezent în inima preotului, ca fiii în inima părintelui lor după trup, oricât ar fi ei
de mulţi.
La rândul ei, turma va răsplăti cu dragostea ei pe păstorul care o iubeşte cu
adevărat. Mai curând sau mai târziu, credincioşii vor răspunde la iubirea păstorului
cu încrederea, stima, preţuirea şi dragostea lor.

IUBIREA PĂRINTEASCĂ a preotului faţă de păstoriţi se arată în

activitatea sa de învăţător, de iconom al Sfintelor Taine, de duhovnic şi
organizator al parohiei.

1. În calitate de învăţător al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, preotul

iubeşte pe credincioşi atunci când îi hrăneşte cu hrană duhovnicească aleasă,
frumos pregătită din Sfintele Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, potrivit îndemnului
Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Sfântul Apostol Pavel cere ca preoţii care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura să se
bucure de o deosebită cinste (I Timotei 5, 17). De aceea, în ochii credincioşilor, preotul
este Preacinstitul şi Preacucernicul.

28
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Râvna pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr. 8-9, p. 606-615.

17
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

În mod deosebit, iubirea faţă de credincioşi se vede atunci când preotul apără dreapta
credinţă şi îi fereşte de rătăciri sectare, oferindu-le literatură ortodoxă.

Pe lângă predică şi cuvântul scris, preotul trebuie să ofere şi exemplul său personal, în
a se arăta un bun cunoscător şi trăitor al Ortodoxiei 29. El trebuie să arate cât de mult
iubeşte Biserica Ortodoxă, ca fiii săi duhovniceşti să iubească şi ei Biserica.

2. În calitate de iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1), preotul

iubeşte pe credincioşi atunci când se interesează ca ei să se împărtăşească de
Sfintele Taine, după o pregătire deosebită.
 La botezul copiilor, trebuie să se îngrijească de pregătirea spirituală a părinţilor şi
a naşilor.
 Preotul ajută pe credincioşi să se pregătească pentru spovedanie şi împărtăşanie,
oferindu-le literatura adecvată şi rostind predici tematice, mai ales în perioadele de
post, despre binefacerile spovedaniei şi împărtăşaniei.
 Iubirea faţă de bolnavi se manifestă prin rugăciunile pentru aceştia; preotul va căuta
să săvârşească Taina Sfântului Maslu, pomenind pe bolnavi şi în rugăciunile sale
particulare. Le va recomanda un medic bun, va ajuta cu medicamente şi va căuta
sponsori.
 Pentru Sfânta Taină a Cununiei, preotul arată iubirea atunci când îi pregăteşte pe
tineri pentru cel mai înalt moment din viaţa lor. Îi ajută să întemeieze o familie
stabilă, le binecuvântează viaţa, îngrijindu-se de problemele pe care le au tinerii.

3. În calitate de duhovnic, iubirea se manifestă ori de câte ori credincioşii simt că

prin Sfânta Taină a Spovedaniei preotul doreşte ridicarea celui căzut, vindecarea
celui bolnav, încurajarea celui descurajat, mântuirea ca iertare de păcate a celui ce
se pocăieşte. Spovedania este modul de a apropia cel mai mult pe credincioşi de
Biserică şi locul în care credinciosul simte că preotul este cu adevărat părintele lui
duhovnicesc. Putem spune că fiecare taină îl oferă pe Hristos foarte uman.

4. Ca organizator al parohiei, iubirea preotului se manifestă prin modul în care

organizează activitatea filantropică, social-culturală şi gospodărească a parohiei,
păstrând şi sporind bunurile Bisericii. Acest aspect se referă şi la modul în care
poate ajuta parohia să progreseze spiritual, dar şi material.

Preotul păstor de suflete arată iubirea, nu în mod sentimental, ci cu

responsabilitatea pe care o are pentru mântuirea fiecăruia, atunci când este părinte în toate
împrejurările vieţii, nu numai în duminici şi sărbători.

29
Cuv. Paisie de la Neamţ: „Turma se păstoreşte nu numai cu bâta, ci şi cu fluierul!”. „Fluierul” reprezintă
bunătatea venită din rugăciune, iar nu bunătatea forţată sau educată.

18
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

VII. VOCAŢIA (CHEMAREA) PENTRU PREOŢIE

voco, vocare = a chema

Tot cel chemat de Dumnezeu la fiinţă are în viaţa prezentă un rost şi un scop
împlinit. Cu alte cuvinte, are de împlinit o vocaţie. Împlinirea acestei vocaţii este sinonimă
în Evanghelii cu o „rodire” (cf. Galateni 6, 9), iar judecata viitoare va fi o apreciere a
roadelor pe care credinciosul le oferă acum lui Dumnezeu, ca semn al bunei sale vieţuiri pe
pământ. Fiecare om ce se naşte în lume este înzestrat cu anumite potenţe creatoare şi, ca o
sămânţă minunată, este semănat în ogorul temporalităţii, pentru a-şi aduce rodul la
„vreme potrivită”30.

Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, „exemplu frumos pentru toţi, gata de
a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii,
nebeţiv, nebătăuş, neiubitor de câştig ruşinos, blând” – zice Teofan al Niceei31.

Criteriu pentru alegerea şi promovarea candidaţilor la preoţie, vocaţia nu

se cunoaşte numai din faza copilăriei. Copilul vine pe lume doar cu unele aptitudini
individuale, dar nu cu o vocaţie certă şi precisă, bine definită. Sunt rare cazurile de vocaţii
precoce, certe, care să se manifeste şi să se impună de timpuriu

 Vocaţia obiectivă este chemarea exterioară, din partea lui Dumnezeu sau a
Bisericii. Ea poate fi de două feluri, după modul în care se realizează.
o naturală sau firească: chemarea din partea Bisericii, adică învestirea
cu darul preoţiei prin hirotonie, prin intermediul înaltei ierarhii
bisericeşti. Hirotonia este încununarea vocaţiei subiective, dezvoltată
prin pregătire.
o extraordinară (neobişnuită sau supranaturală), rezervată marilor
personalităţi, chemate de-a dreptul de către Dumnezeu Însuşi, cum au
fost, de exemplu, Moise şi profeţii Vechiului Testament, sfinţii
apostoli, în general, şi în special Sfântul Ap. Pavel (Romani 1, 1:
„Pavel... chemat apostol”).
 Vocaţia subiectivă, psihologică sau propriu-zisă
o înclinaţia firească sau predispoziţia lăuntrică spre preoţie
o predispoziţia sau atracţia puternică spre slujba preoţiei
o înzestrarea naturală de la Dumnezeu, dobândită prin naştere, care
angajează întreaga noastră fiinţă şi se dovedeşte prin aptitudinile
cerute pentru îndeplinirea acestei sfinte chemări.

30
„Viaţa oamenilor se desfăşoară în repetare de ani, de săptămâni, de zile, de nopţi, de ceasuri şi de minute.
În aceasta trebuie, aşadar, să ne desfăşurăm şi noi lucruri virtuoase”, Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt folositor
sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, II, 58, în Filocalia, vol. 4, p. 24. Vezi † Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică şi
filocalică, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 25.
31
Teofan al Niceei, Despre preoţie, 7, Migne, P.G., vol. CL, col. 349.

19
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Semnele vocaţiei se identifică în Familie, Şcoală, Biserică:

o fire afectivă şi contemplativă

o atenţie deosebită faţă de oameni şi de creaţie
o înclinare spre meditaţie, interiorizare şi sobrietate
o religiozitate sau evlavie (bucuria de a se ruga)
o dragostea pentru frecventarea bisericii şi a sfintelor slujbe
o împlinirea poruncilor morale şi a practicilor religioase
o râvnă pentru cântările bisericeşti
o respect şi preţuire faţă de slujitorii Bisericii şi faţă de lucrările sfinte ale
Bisericii.
o comuniune neîntreruptă cu părinţii duhovniceşti
o spovedanie şi împărtăşire frecvente
o rugăciunea frecventă, fierbinte şi stăruitoare

vocaţie – pregătire
Oricât de puternică ar fi vocaţia, fără pregătire ea nu este suficientă pentru
realizarea succesului în pastoraţie; ea este doar o sămânţă, care poate creşte, se poate întări
sau dezvolta prin studiu, rugăciune şi viaţă curată, mai ales când este ajutată şi de un
mediu favorabil, de o adevărată trăire religioasă.
Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică alegerea voastră, fiindcă, făcând
aceasta, nu veţi greşi niciodată.... (II Petru 2, 10).

Crizele in vocaţia sacerdotală

o întunecare momentană, slăbire aparentă a vocaţiei pentru preoţie.
o uneori, îndoieli în propriile puteri, conştientizarea greutăţii şi răspunderilor
misiunii preoţeşti, a propriilor neputinţe; de aceea, un tânăr scrupulos s-ar putea
considera la un moment dat nevrednic pentru preoţie.

Soluţia:
 lipsurile şi slăbiciunile noastre omeneşti pot fi împlinite prin ajutorul
dumnezeiescului har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe
cele de lipsă le plineşte32.
 Duhul vine în ajutor slăbiciunilor noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm
cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite
(Romani 8, 26).
 încrederea în milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu.
 momentele de criză, de îndoială, de slăbire a interesului pentru preoţie nu
trebuie întotdeauna socotite ca motive de îngrijorare şi de primejdie pentru
cei in cauză. Ele le pot fi trecătoare şi cei în cauză revin. Uneori, chiar această
frământare, această nevoie de lămurire şi de certitudine lăuntrică pe care o
presupun fenomenele de criză şi frământările sufleteşti constituie o dovadă că

32
Vezi Arhieraticon, rugăciunea citită de arhiereu la hirotonia în toate treptele.

20
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

asupra celor în cauză acţionează o putere deosebită, care îi face să nu fie

mulţumiţi de ei înşişi şi să năzuiască spre o înţelegere superioară a rosturilor
preoţiei şi la certitudini săvârşite în materie de credinţă şi de viaţă religioasă.
Unii ca aceştia nu trebuie să deznădăjduiască; ei pot fi socotiţi, dimpotrivă,
nişte privilegiaţi, fiindcă frământarea este, de fapt, o calitate a sufletelor
alese (furtunile mari ating în primul rând culmile munţilor şi agită mai ales
vârfurile copacilor celor mai înalţi). Tu nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi
găsit – spune Dumnezeu, în chip paradoxal, unor asemenea suflete (Blaise
Pascal). Cel ce caută pe Dumnezeu are toate şansele să-L şi găsească; acela
crede în existenţa Lui, fără să-şi dea seama, şi tocmai această căutare
constituie lucrarea tainică a lui Dumnezeu în adâncul sufletului.
 Fericitului Augustin: Dacă nu eşti chemat, fă să fii chemat!.

Sf. Ioan Gură de Aur:

„Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales prin
vot omenesc. Deci, să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu” 33.

VIII. CULTURA PREOTULUI

Adevăratul păstor de suflete e obligat să fie şi un om de cultură.

Obligaţia preotului de a avea o bună cultură de specialitate este implicată în însăşi
misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, acceptată, răspândită şi trăită, învăţătura
creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută.
Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.
Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi este preotul,
învăţătorul prin excelenţă al religiei creştine.
 Cum să înţeleg, dacă nu mă învaţă cineva? (Fapte 8, 31).
 Preotul creştin: „sarea pământului” şi „lumina lumii”, „luminează înaintea
oamenilor” (Matei 5, 13-16). Credincioşii îl consideră „om luminat”.
 Buzele preotului sunt paznicele ştiinţei şi din gura lui aşteptăm
învăţătura, fiindcă el este solul Domnului Savaot (Maleahi 2, 7).
 Ia aminte la citit, la îndemnat şi la învăţătură (1 Timotei 4, 13)

Pentru a putea fi un bun propovăduitor, învăţător şi apărător al religiei creştine,

preotul trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică, profundă şi serioasă cunoaştere a
învăţăturii de credinţă şi a teologiei creştine, precum şi a metodelor şi a mijloacelor pentru
propovăduirea ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate
armele adversarilor săi, să cunoască „toate ştiinţele”. El asemăna comunitatea creştină cu o
„cetate a lui Dumnezeu”, pe care „când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea preotului o

33
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei, Omilia a V-a, p. 60, după Drd. Liviu Petcu,
Lumina Sfintelor Scripturi…, p. 631.

21
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugurile duşmanului se
termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi...” 34.

Sfântul Grigorie de Nazianz: „A-ţi propune să înveţi pe alţii, câtă vreme tu nu

eşti destul de învăţat, ... mie mi se pare că este un lucru nebunesc şi semeţ; nebunesc,
fiindcă nu-ţi dai seama de neştiinţa ta şi semeţ pentru că te apuci de un lucru pe care abia îl
pricepi”. „Este şi mai rău când cel ce nu-şi dă seama de ignoranţa lui, mai are şi pretenţia
să înveţe pe alţii”.

Creştinismul a preluat şi transmis lumii moderne şi contemporane valorile mari şi

eterne ale culturii antice, din a căror asimilare a rezultat strălucita cultură a lumii şi care,
orice s-ar spune, poartă pecetea creştină.
Pe lângă cultura teologică, preotul are absolută nevoie şi de un bogat bagaj de
cultură laică. O parte din aceasta se încadrează în ceea ce numim de obicei cultură
generală, care constituie fundamentul solid pe care trebuie să se grefeze cultura de
specialitate.

Forme de activitate culturală a preotu1ui

 redactarea predicilor şi a catehezelor, a dizertaţiilor şi a conferinţelor
 publicare de studii teologice, referate şi recenzii
 cercetarea şi studiul folclorului (îndeosebi folclorul religios)
 alcătuirea de monografii
 organizarea de muzee bisericeşti

SCOPUL culturii preotului:

câştigarea destoiniciei de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu.
Preotul nu studiază nici din curiozitate, nici din slavă deşartă. Studiind, preotul să
cugete mereu cum ar putea folosi ceea ce află pentru lămurirea şi întărirea credinţei
sale şi a păstoriţilor.
Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune.

34
Despre preoţie, cart. IV, cap. 4.

22
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

IX. DESPRE VIAŢA MORALĂ A PREOTULUI

Moralitatea ireproşabilă şi sfinţenia sunt cerute preotului în primul rând în

calitatea lui de liturghisitor, de săvârşitor al celor sfinte.

Sf. Grigorie Teologul:

 „Preotul este templu viu al Dumnezeului Celui viu şi sălaş duhovnicesc al
lui Hristos”.
 „Este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curăţit şi apoi să poţi curăţi
pe alţii; să devii întâi tu lumină şi pe urmă să luminezi pe alţii, întâi să te
apropii tu de Dumnezeu şi apoi să apropii de El şi pe alţii, să te sfinţeşti
întâi pe tine şi apoi să sfinţeşti pe alţii”.

 atât preotul cât şi diaconul care vor să săvârşească Sf. Liturghie „sunt datori
a fi curaţi atât cu sufletul, cât şi cu trupul” (vezi Povăţuirile din Liturghier).
Ca slujitor al celor sfinte, preotul este dator să se străduiască a fi curat nu
numai în momentul slujirii, ci să se menţină în permanentă stare de curăţie.
În orice clipă poate fi chemat, de exemplu, să împărtăşească pe cineva grav
bolnav sau muribund şi va fi nevoit să poarte în mâinile sale mărgăritarul
cel de mult preţ al Sfintelor Taine. De aceea, precum recomanda Sfântul
Ioan Gură de Aur, «sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi
razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru
ca să poată spune: „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine
(Galateni 2, 20)”»35.

Preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, pentru ca să nu-i

lovească Domnul! (Ieşire 19, 22)

Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut indispensabile

preotului în calitatea sa de păstor, conducător şi învăţător al turmei sale
duhovniceşti.
Preotul este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog, un
îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El învaţă însă pe
credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul, sfatul
şi povaţa pe care le dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale36.

Viaţa clericilor este Evanghelia laicilor.

Sf. Grigorie cel Mare

35
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, cartea a VI-a, cap. 2, trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXV (1957), nr. 10, p. 984.
36
Vezi Pr. Prof. D.I. Belu, Predica prin exemplul personal, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII (1954),
nr. 5, p. 560-583; Idem, A propovădui, ce înţeles are, în „Mitropolia Ardealului”, 1959, nr. 3-4, p. 263-276.

23
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

„Orice predicator să se facă auzit mai mult prin fapte, decât prin vorbe” 37.

Sf. Ioan Gură de Aur

„N-ar mai fi nevoie de discursuri dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit. N-ar mai
fi nevoie de învăţători, dacă am face să fie văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai
exista niciun păgân, dacă am fi noi creştini adevăraţi” 38.

Exemplul personal al vieţii preotului constituie deci cea dintâi metodă

pastorală.

Moralitatea preotului este izvor şi temei al autorităţii şi prestigiului

preoţesc.
Păcatele unui preot sunt păgubitoare nu numai pentru el însuşi, ci se răsfrâng, din
nefericire, asupra întregii preoţimi, scad prestigiul întregului cler şi lovesc în autoritatea şi
puterea de influenţă a Bisericii înseşi. În chip firesc, oamenii văd pe toţi preoţii prin prisma
sau în lumina chipului moral al preotului lor sau al preoţilor pe care ei îi cunosc mai bine,
şi aşa îi judecă pe toţi. Dacă acela sau aceia au o proastă reputaţie, oamenii sunt înclinaţi să
creadă că toţi ceilalţi preoţi, pe care ei nu-i cunosc, sunt de aceeaşi calitate morală.
Adeseori se identifică preotul cu Biserica. Preotul nevrednic nu numai că nu serveşte
Biserica şi nu o zideşte, - ceea ce e mai grav – o şi păgubeşte, sapă la temelia ei. Pe astfel de
preoţi îi are în vedere constatarea Sfântului Ioan Gură de Aur, că tocmai slujitorii lui
Hristos ruinează mai rău Biserica decât vrăjmaşii săi declaraţi 39. Acestora li se potriveşte
mustrarea din Sfânta Scriptură: „Din pricina lor este hulit numele lui Dumnezeu între
neamuri” (Romani 2, 24).

Harul divin pe care îl primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitatea

împotriva ispitelor, a slăbiciunilor inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi măreşte
răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni. Lupta lui cu
pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea din pricina disproporţiei colosale
dintre înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi puţinătatea puterilor lui omeneşti, dintre
greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă şi slăbiciunea firii sale pământeşti 40.

Preotul nu trebuie să se mulţumească doar cu aspectul negativ al virtuţii, ci să fie

un luptător activ pentru virtute, pentru promovarea binelui. Nu e de ajuns să se ferească
de păcat, ci să se şi distingă prin virtute: Depărtează-te de rău şi fă binele! (Psalm 36, 27).

Virtutea preotului trebuie să fie o atitudine sinceră şi de fond, pornită din adâncul
inimii şi al convingerilor sale intime, nu o cultivare abilă a aparenţelor, ca aceea a
fariseilor, pe care Mântuitorul îi înfiera cu cuvinte de foc (vezi Matei, cap. 33). Ipocrizia,
făţărnicia, atitudinea de complezenţă nu au ce căuta în ţinuta şi comportarea preotului. Nu
trebuie să aibă o virtute falsă sau aparentă, o poză impusă pentru ochii lumii, ci o virtute
adevărată, „întocmai ca aurul sau argintul, curat, fără sunet fals şi fără amestec de alte
37
Sf. Grigorie cel Mare, Regulae pastoralis libri quattuor, III, cap. 40.
38
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia X, 3, la I Timotei, P.G.
39
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, cart. III, cap. 15, p. 958.
40
Prof. T. M. Popescu, op. cit., p. 909.

24
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

materiale mai tari” (Sfântul Grigore Teologul). Preotul nu poate trăi cu mască sau travestit:
Dumnezeu nu poate fi slujit cu aparenţe, prefăcătorii sau înşelăciuni, ci numai cu adevărul
integral şi cu sinceritate. Preotul este chemat şi îndatorat să se comporte ca un adevărat
„atlet al lui Hristos sau campion al virtuţii”, ca un luptător consecvent şi permanent
împotriva păcatului, combătându-l întâi în propria sa viaţă şi făcându-se pildă celorlalţi,
prin puterea de a se stăpâni, a se înfrâna şi a se birui pe sine, de a rezista ispitelor de tot
felul, de a se ridica deasupra tuturor slăbiciunilor şi păcatelor omeneşti, prin râvna de a
spori şi a se desăvârşi în virtute, de a se asemăna cât mai mult modelului nostru suprem de
viaţă, care este şi rămâne Iisus Hristos Domnul.

X. VIAŢA SPIRITUALĂ A PREOTULUI.

MIJLOACE PENTRU CULTIVAREA EI

Viaţa spirituală a preotului are o importanţă deosebită şi pentru pastoraţie, ca

exemplu pentru credincioşi şi ca izvor de inspiraţie în misiunea lui de păstor de suflete.
Viaţa spirituală din facultatea de teologie trebuie intensificată în parohie şi trebuie
organizată în aşa fel, încât să aducă un sprijin real pentru activitatea spirituală şi misionară
a preotului41.

Mijloacele pentru cultivarea vieţii spirituale sunt:

 rugăciunea zilnică şi un Acatist şi Paraclis seara, măcar o dată pe săptămână.
 alegerea unui duhovnic bun.
 slujirea cât mai deasă.
 prietenia cu preoţi mai înduhovniciţi.
 citirea Sfintei Scripturi, a Sinaxarului, a Filocaliei, a scrierilor patristice, a cărţilor şi
revistelor religioase în care se vorbeşte despre viaţa spirituală creştină, spovedanie şi
sfaturile duhovniceşti ale duhovnicului.
 participarea la hramuri de mănăstiri.
 pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi străinătate.
 participarea la conferinţe despre viaţa spirituală
 învăţarea vieţii duhovniceşti chiar de la credincioşi, adesea superiori preotului prin
răbdare, smerenie şi intensitatea rugăciunii.

În general, credincioşii se ataşează de preot, în măsura în care acesta este legat de

Hristos prin rugăciune. Din instinct spiritual, credincioşii se ataşează de preotul rugător,
mai mult decât de cel savant. Preotul duhovnic nu este numai îndrumător, ci şi rugător,
ajutând cu puterea propriei rugăciuni. Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este
termometru al vieţii spirituale, plugăria sufletului, respiraţia sufletului. Sfântul Ioan Gură
de Aur spune: Atunci când omul încetează a se ruga, începe a păcătui. Altă expresie
patristică afirmă că: După cum pe vasul fierbinte nu se aşează muştele, de sufletul rugător
nu se ating patimile. Neglijarea sau lăsarea în paragină a vieţii interioare echivalează cu
secarea izvorului de unde decurge puterea preoţiei.
41
Sf. Isaac Sirul: „Cel care vorbeşte dar nu trăieşte în Dumnezeu se aseamănă celui care a pictat izvorul de
apă pe perete dar moare de sete lângă el”.

25
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Un lucru deosebit pentru un duhovnic bun este de a avea mulţi fii duhovniceşti,
care să se roage pentru el. Fiindcă fapta duhovnicească a preotului este mai mare decât
cea a păstoriţilor săi, preotul are şi el nevoie de rugăciunea altora pentru sine. De aceea,
chiar Sfinţii Apostoli cereau credincioşilor să se roage pentru ei.
Astăzi se impune o atenţie sporită în privinţa cultivării vieţii spirituale a preotului,
deoarece, în lumea contemporană, societatea pluralistă şi fragmentată, cu puternice
tendinţe de secularizare, nu stimulează viaţa spirituală. Una dintre caracteristicile
societăţii secularizate este tocmai relativizarea vieţii morale şi spirituale.
În Occident se organizează în week-end retrageri spirituale, în care se combină
seminarii spirituale cu momente de rugăciune. În consecinţă, chiar şi la noi, fenomenul
secularizării ne obligă să organizăm mai intens viaţa spirituală, pentru a preveni sărăcirea
inimii de prezenţa rugăciunii.

26
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

XI. FAMILIA PREOTULUI ŞI ROLUL EI ÎN PASTORAŢIE

„Dacă nu ştie să- şi rânduiască a sa casă,

cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3, 5)

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi
înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi
ale lucrării misionare a Bisericii în societate.
Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi
viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în Hristos
Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a unirii bărbatului cu femeia într-
un trup, după porunca lui Dumnezeu – „mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”
(Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între
taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe
drept cuvânt, „Biserica de acasă” – „Ecclesia domestica” - (cf. Romani 16, 5; 1 Corinteni 16,
19).
Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin
lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul
Mariei, şi a crescut într-o familie tradiţională ne arată de ce termenii de bază din Biserică,
precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică
spirituală, sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm membrii familiei conjugale.
Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii ca familie
duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin
lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.
Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă
taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi
Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză
spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile
cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură
economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi
morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi
spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).
În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită
familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul
dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Departe de a condamna căsătoria ca rea, eu o
laud şi recomand uzul ei legal, ca pe un azil şi port sigur, în care se adăposteşte înfrânarea
şi unde pasiunile sunt închise în limitele cuvenite”42.

42
P.G., t. XVIIII.

27
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii

mai intensă şi mai vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir, îndrumători
spirituali ai familiilor creştine din parohiile încredinţate lor spre păstorire.

Rolul familiei preotului în parohie

Încă din primele veacuri, Biserica a condamnat pe cei care, sub pretextul sfinţeniei
şi al stimei excesive pentru celibat, dispreţuiau pe preoţii căsătoriţi, neprimind Sfânta
Împărtăşanie de la ei (vezi canonul 4 al Sinodului din Gangra).
În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru
preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de
viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în
activităţile pastorale ale parohiei, pe plan misionar, filantropic sau administrativ.
Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată
frământătura” (cf. Galateni 5, 9). În lucrarea pastorală, membrii familiei preotului pot fi
antrenaţi ca persoane auxiliare, însă, acest lucru trebuie să se facă cu mult tact, prudenţă şi
înţelepciune. În caz contrar, acest demers poate fi contra-productiv.
Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral-misionar este o
contra-mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte
imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o
conduce pe calea mântuirii.

Familia preotului este o parohie în miniatură.

Multe dintre doamnele preotese lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare

de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuţie la
apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.
Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură
spirituală deosebită şi reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind activitatea
acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deşi lucrează în mod
discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în pastoraţie. Iar când familia preotului nu-l
ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul Mântuitorului: „Duşmanii omului
vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).
Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi
acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (1 Timotei 3, 2), „bun
chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (1 Timotei 3, 4),
fiindcă „dacă nu ştie să-şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?" (1 Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii - n.n.) să fie şi ele
cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (1 Timotei 3, 11-12).
În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa
fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită
pentru neglijenţă.
O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu
buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi
administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest
sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale
propriilor lor familii.

28
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

Atunci când preotul a ştiut să-şi aleagă sau a avut şansa să găsească o soţie bună,
virtuoasă, devotată şi vrednică şi când alături de ea şi-a creat o familie în care se manifestă
duhul creştin şi în care copiii au primit o educaţie cu adevărat creştină, - o astfel de familie
-, departe de a fi pentru preot o povară, este, dimpotrivă, o oază de retragere, de linişte şi
de refacere a puterilor sale sufleteşti, un sprijin permanent, o parohie în miniatură, în care
preotul îşi exercită capacităţile educative şi virtuţile sale pastorale, un auxiliar al predicii
sale şi, totodată, un mijloc de închegare, de păstrare şi întărire a relaţiilor sale personale cu
enoriaşii, de integrare, care constituie una dintre condiţiile şi garanţiile succesului în
activitatea pastorală.
De preoteasă depinde în mare măsură ca familia preoţească să fie vestitoarea voii lui
Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţa
femeilor din parohie.
Prin urmare, sunt necesare întărirea instituţiei familiei preotului ortodox,
precum şi diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi
activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor canonice,
statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a
responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a
preotului şi a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală
şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină şi speranţă
pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.
De o mare importanţă în activitatea pastorală, este modul abordării altor
familii. Preotul şi familia sa vor cultiva prietenia de familie cu acele familii care au nevoie
de consolidare, de adaptare în cadrul comunităţii, familiile nou întemeiate sau ale noilor
veniţi. Se va avea în vedere faptul că prieteniile selective cu unele familii din parohie să nu
devină un motiv de izolare pentru celelalte. Este nevoie de tact pastoral, astfel încât
preferinţele să fie motivate pastoral şi nu egoist.
Familia preotului nu trebuie să reacţioneze la zvonuri şi calomnii şi va
evita polarizarea antagonistă a parohiei. Preotul să manifeste în relaţiile sale
de familie o deschidere părintească faţă de toată parohia şi, chiar atunci când
relaţiile sunt mai intense cu unele familii, să nu excludă pe altele din
preocupările sale.
Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, care poate afecta şi
familia preotului, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare şi ieşire din
criză, pentru a trăi cu speranţă.
Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate
fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul, Care a zis: „Creşteţi şi
vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii
abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie.
În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din
Cana Galileei, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului - icoana
Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei creştine.
Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate
aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.
Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu
adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos
şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii familiei conjugale. Minunea din Cana
Galileei ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui Dumnezeu sau

29
 Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în societate, nu un

„drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist, producând multă
nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea
familiilor aflate în nevoi şi să le încurajăm.
Trebuie să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viaţa familiei creştine
şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane, creată după chipul
Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământeşti: biologic, juridic,
psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă
şi le transcende. Şi anume, familia are vocaţia de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în
lume, pentru a dobândi viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi.

30
Preafericitul Părinte DANIEL CIOBOTEA – Curs de Teologie Pastorală (rezumat)

31