1

În univers materia se prezinta sub doua forme:

• Substanţa este forma de existenta a materiei care are o structura discontinua, discreta si care este
alcatuita din microparticule din agregarea carora rezulta corpurile inconjuratoare. Substanta se prezinta
sub patru stari de agregare: solida, lichida, gazoasa si plasma.
• Câmpul, este forma de existenta a materiei cu o structura continua prin intermediul careia particulele
de substanta sunt unite in sisteme si prin care se transmit interactiunile dintre aceste particule. Dupa
natura lui, campul poate sa fie: gravitational, electric, magnetic, nuclear.

Atomii şi moleculele reprezintă constituentii de bază ai materiei, “cărămizile” cu ajutorul cărora

se “construiesc” stările de agregare ale substantei. În functie de modul de interactie dintre atomi vom
avea stare solidă, lichidă sau gazoasă, iar proprietătile macroscopice ale materiei sunt dictate de către
atomii constituenti şi forma lor de organizare (interactie).
Fiecare electron are o sarcină electrică negativă egală cu o constantă fundamentală e: 1e=1,602·10-
19 C Numărul de electroni din învelişul atomului se notează cu Z şi este cunoscut sub denumirea de
număr atomic al respectivului element chimic. Pentru a mentine neutralitatea electrică a atomului
nucleul trebuie sa fie încărcat pozitiv, cu un număr de sarcini elementare egal cu Z, este vorba despre
protoni. Un alt aspect important este legat de masa constituenOilor atomului: dacă masa electronului
este me= 9,11·10-31kg, masa unui proton (sau neutron) este cu mai bine de 3 ordine de mărime mai
mare mp≅mn= 1,66·10-27kg, asta înseamnă ca aproape întreaga masă a atomului este concentrată în
nucleu. Dimensiunea atomilor a fost subiect de dezbateri sustinute până spre sfârşitul secolului XIX.
Astazi este general acceptata ideea ca raza atomică este de ordinul 10-10m (1Å) cu nucleul atomic având
dimensiuni în domeniul 10-14m (10-4Å). Masa atomica (moleculara) A este numeric egală cu numărul de
protoni si neutroni din nucleul atomului (moleculei respective). În cazul unui element chimic E
(substanta alcătuită din atomi de acelaşi tip) este obişnuit să se facă notatia ZAE . Astfel se pun mai uşor
în evidentă izotopii (acelaşi Z dar cu A diferitexemplu 126C, 13 6C, 14 6C) sau izobarii (acelaşi A dar cu Z
diferit ).

Ionul este un atom care a cedat sau a primit unul sau mai multi electroni în timp ce nucleul
ramâne neschimbat. În acest fel neutralitatea din punct de vedere electric a atomului nu mai este
respectată. Ionii pot fi creati în diferite feluri: interactie fizică - interactie cu radiatie electromagnetică
(fotoni), excitare termică, bombardarea atomilor cu electroni de mare viteză, şi interactie chimică -
schimb de electroni între doi atomi învecinati.
(Izotonii sunt specii de atomi cu același număr de neutroni (n), dar cu număr diferit de protoni (Z).)

Mărimi fizice . Corpurile din natura si fenomenele fizice sunt caracterizate prin doua categorii de
proprietăţi: calitative si cantitative. Proprietăţile care pot varia cantitativ se numesc mărimi.
Mărimile pentru care este suficient să se cunoască numai valorile lor şi pentru care sunt valabile
operaţiile ce se efectuează cu numere reale, se numesc mărimi scalare (masa, densitatea, volumul,
energia, etc.). Pentru o parte din mărimile fizice nu este suficientă doar cunoaşterea valorilor, ci mai
sunt necesare şi cunoaşterea sensului, a direcţiei şi a punctului de aplicaţie. Aceste mărimi sunt mărimi
vectoriale, iar operaţiile care se pot efectua cu ele fac obiectul calculului vectorial (viteza, acceleraţia,
forţa, etc.).
Între diversele mărimi se stabilesc anumite legături care se exprimă prin relaţii matematice.
Stabilirea acestora permite clasificarea mărimilor în două categorii: mărimi fundamentale şi mărimi
derivate.
• Mărimi fundamentale. Aceste mărimi sunt independente între ele, adică se definesc fără ajutorul altor
mărimi. Numărul mărimilor fundamentale este egal cu diferenţa dintre numărul mărimilor şi numărul
relaţiilor ce există între ele. Aceste mărimi sunt: – Lungimea (l). – Masa (m). – Timpul (t). – Intensitatea
curentului electric (i). – Temperatura termodinamică (T). – Cantitatea de substanţă (molul ). –
Intensitatea luminoasa (I).

• Mărimi derivate. Derivă din mărimile fundamentale (se definesc cu ajutorul altor mărimi). Astfel, de
exemplu viteza v a unui corp se defineşte prin relaţia: v=s/t ( în care s este spaţiul şi t este timpul)

Microelementele (numite și oligoelemente) sunt elemente chimice care se găsesc în cantități foarte mici
în soluri, roci, ape și organisme care sunt necesare pentru sporirea recoltei, îmbunătățirea calității
produselor vegetale și protecției plantelor și animalelor împotriva bolilor și agenților patogeni.

Microelementele intră în componența unor enzime, vitamine, hormoni și pigmenți. Astfel se află zincul
în carboxilază, cuprul în tirozinază, iodul în tiroxină, cobaltul în vitamina B12 etc. Microelementele
servesc drept catalizatori în metabolismul plantelor și animalelor. Ele măresc activitatea enzimelor,
accelerează procesele biochimice în organism, stimulează sinteza amidonului, zahărului, pectinei,
acizilor nucleici, proteinelor, grăsimilor ș.a.

Macroelementele minerale se afla intr-o concentratie in organism de cel putin 50 mg/kg greutate
corporala.
 2

Modelul lui Bohr

Bohr a propus un model simplu pentru atomul de hidrogen (şi atomii hidrogenoizi) prin enuntarea a
două postulate:
1. cuantificarea energiei: atomii pot exista doar în stări stationare stabile, de energii bine determinate, în
care nu radiază energie.
Primul postulat ste legat de orbitele atomice și presupune că electronul se rotește în jurul nucleului
numai pe anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se
numesc staționare și au un timp de viață infinit și energie constantă, electronul trecând pe alte nivele
energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menține pe o orbită staționară datorită
compensării forței centrifuge cu forța de atracție coulombiană.
2. conditia de radiatie: atomii emit sau absorb energie radiantă la trecerea dintr-o stationară în alta iar
variatia de energie a atomului este egală cu energia fotonului emis sau absorbit (conservare de energie).
Energia pe care o primește sau o cedează este egală cu diferența dintre energiile celor două nivele între
care are loc tranziția.

Atomul trece dintr-o stare staționară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o cuantă de
energie corespunzătoare diferenței dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul inferior se emite o radiație
de aceeași frecvență ca și la absorbție. Acest fapt exprimă natura discontinuă a materiei și energiei la nivel
microscopic. De asemenea, frecvențele radiațiilor atomice depind de natura și structura atomului și au valori
discrete, spectrele lor fiind spectre de linii.

Acest model îşi are limitările sale în cazul atomilor ce au mai multi atomi în înveliş. Teoria cuantică,
puternic dezvoltată începând cu perioada interbelică a oferit solutia din punct de vedere teoretic în
acest caz.

In fizica atomica, seria Balmer sau liniile Balmer, reprezinta una din cele sase serii care descriu liniile
spectrale de emisie ale atomului de hidrogen. Liniile acestei serii sunt in vizibil.
O serie spectrala poate fi descrisa de relatia:

Denumirea diferitelor serii de linii este data de nivelul cu energia cea mai mica implicat in tranzitiile care
dau nastere acestora. Seria Lyman implica tranzitii pe starea fundamentala (n=1); seria Balmer (in care
toate liniile sunt in vizibil) corespund tranzitiilor pe nivelul n=2; seria Paschen pe n=3; seria Bracket pe
n=4; seria Pfund pe n=5.
Exemplu cu hidrogenul: