UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT
la disciplina

ECONOMIA ȘI ORGANIZAREA TURISMULUI

Elaborat de: GÎRNEȚ SLAVIC

lector super. univ.

1
 Introducere
Caracteristica cea mai pregnantă a economiei turismului o constituie intensificarea, fără precedent, a
industriei turismului în secolele XX – XXI-lea şi a interdependenţei acesteia cu diferite sectoare ale
economiei unei ţări. Procesul a rezultat ca urmare a dezvoltării călătoriilor efectuate de diverse categorii
de persone, precum şi adâncirea specializării industriei turismului pe categorii de turişti şi sectoare ale
acestei industrii la nivel internaţional, sub impulsul noilor realizări ale tehnicii şi tehnologiilor.
Două forţe principale, dinamice şi oarecum contradictorii conduc acest proces şi anume: apariţia şi
dezvoltarea industriei turismului şi adâncirea acestui proces în funcţie de condiţiile naturale şi
amplasamentul geografic de care dispune o anumită zonă turistică. Industria turismului presupune
prezenţa diverselor categorii de agenţii economici din domeniul turismului ce dispun de licenţă în
domeniu şi care propun spre comercializare clienţilor (turiştilor) un pachet de servicii turistice. În acest
context crearea pachetului de de servicii turistice şi comercializarea acestuia reprezintă etape de bază în
satisfarea clientului, atrăgînd din ce în ce mai mult un segment de piaţă tot mai mare.
Disciplina ECONOMIA ȘI ORGANIZAREA TURISMULUI are ca obiectiv inițierea studentului de
la specialitatea de „Turism” în studierea fenomenului turistic la scara naţională şi mondială, însuşirea de
către acesta a unui ansamblu de cunoştinţe teoretice şi practice şi a unui sistem de instrumente statistico-
matematice capabil să-i permită participarea nemijlocită la soluţionarea problemelor cu care se confruntă
acest sector. Ca disciplina, ea, cercetează mecanismele economice ale proceselor desfăşurate în domeniul
turismului, şi contribuţia turismului la progresul economic şi social.
Turismul este unul dintre cei mai activi promotori ai relaţiilor economice, culturale şi politice dintre
ţări, astfel circulaţia turistică internaţională se înscrie în sfera circuitului economic şi cultural de valori, ca
parte a comerţului internaţional cu servicii, care determină apariţia şi dezvoltarea pieţei turistice ca o
componentă a pieţei, în general şi a pieţei serviciilor, în particular, ceea ce îi imprimă o serie de
caracteristici, atât generale cât şi particulare care decurg din specificul acestui domeniu de activitate.
Acest curs îşi propune să pună bazele pentru un student de a cunoaşte legislaţia naţională în
domeniul turismului, în evitarea raspunderilor materiale şi morale atît ca turist cît şi ca agent economic
din domeniu turismului.
Necesitatea cursului se datorează accentului deosebit pus astăzi pe fenomenul dezvoltării şi
amplificării activităţii turistice, ca fenomen ce conduce la multiplicarea veniturilor într-o societate prin
valorificarea resurselor economice netradiţionale.

2
 CUPRINS Paj.

Turismul activitatea economico-socială. Repere istorice:

1. 4
conceptele de „turism” şi „turist”

Dimensiunile fenomenului turistic. Factorii vitali ai evoluţiei

2. 11
turismului

3. Circulaţia turistică 19

4. Organizarea activităţii turistice 25

5. Conţinutul şi caracteristicile pieţii turistice 32

6. Baza tehnico-materială a turismului 39

7. Resursele umane implicate în desfăşurarea activităţii turistice 43

8. Eficienţa economică şi socială în turism 55

Planificarea – componentă majoră a funcţiilor manageriale în

9. 64
turism

3
 Tema 1: TURISMUL – ACTIVITATE ECONOMICO-SOCIALĂ
1.1 Repere istorice: conceptele de „turism” şi „turist”
1.2 Efectele macroeconomice ale turismului
1.3 Seminificaţiile socio-culturale ale turismului

” Turismul este acel liant care face legatura între civilizatiile si economiile cele mai diverse si între
culturile de pe tot globul, este calea prin care omenirea se poate schimba si dezvolta, prin care
identitatile culturale pot fi împartasite, barierele economice si prejudecatile de orice fel suprimate, este o
“adevarata terapie”. A. Toffler.

1.1 Repere istorice: conceptele de „turism” şi „turist”

Turismul este astăzi considerat de analişti ca unul din cele mai dinamice sectoare economice, cu o
evoluţie mereu oscilantă, fiind definit ca fiind industria cea mai profitabilă a sfârşitului de secol XX.
Dacă tendinţa actuală se menţine, turismul va deveni prima industrie exportatoare şi îşi va menţine
poziţia de primă industrie generatoare de locuri de muncă din lume. Peste 170 de state sunt activ
implicate în dezvoltarea acestei industrii. Ponderea în continuă amplificare a turismului în economia
mondială este un fapt incontestabil. Relevant în acest sens este faptul că, în comerţul internaţional,
turismul ocupă a doua poziţie după petrol, înregistrând un ritm de creştere superior mediei mondiale. De
altfel, turismul aparţine sectorului terţiar, care în zilele noastre este cel mai important şi mai dinamic
element component al economiei în toate ţările dezvoltate.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englez „tour” (călătorie),
care a fost creat în Anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja în Europa. Acesta
fiind utilizat pentru prima dată pentru a-i desemna pe tinerii aristocraţi britanici care se pregăteau pentru
cariere politice şi diplomatice. Pentru a-şi desăvărşi educaţia şi cultura, aceştea făceau un tur (circuit) prin
ţările Europei timp de trei ani. Pentru ei a apărut şi primul ghid de călătorie Le Grand Tour (1778), autor
Thomas Nuguent. Cuvintul ”tour” în sens de călătorie, plimbare sau circuit, a apărut de timpuriu şi în
limba franceză, fiind ulterior preluat şi răspîndit în toată lumea.
Deşi considerat un fenomen al timpurilor moderne, călătorii având o motivaţie apropiată de sensul
modern al turismului s-au manifestat de pe la 1600. În 1883, în Elveţia, un prim document oficial se
referă la activitatea hotelieră, iar în 1896, E. Guyer Freuler publică studiul “Contribuţii la o statistică a
turismului”, în care turismul este definit ca “un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creşterea
necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului faţă de
frumuseţile naturii… rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de
transport”.

4
 Ca fenomen socio-economic turismul s-a manifestat în deosebi în a doua jumatate a sec. XIX, odată
cu exploatarea apelor termale în ţările europene, cînd se vorbeşte despre o ”industrie noua” cu o evoluţie
rapidă şi o importanţă economică în creştere.
Turismul a fost, în timp, obiectul a numeroase studii, mulţi autori încercând să-l definească în timp
şi spaţiu.
Profesorul elveţian W. Hunziker a elaborat în 1940 o definiţie a turismului, acceptată pe plan
mondial:
„Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor
în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire
permanentă şi o activitate lucrativă oarecare”.
Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme de
deplasări ce nu au scopuri pur turistice (elevi ,studenţi). În schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul
limitativ, deoareca exclude o serie de manifestări care au şi conţinut turistic, ca de exemplu participările
la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se
solicită în mare măsură şi servicii turistice.
Principalele elemente care marchează activitatea turistică sunt:
- deplasarea persoanelor în cadrul călătoriei efectuate,
- sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se
deplasează,
- sejurul are durată limitată,
- sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.
OMT apreciază faptul că turismul se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata
călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce
nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.
Clarificarea conceptului de turism presupune, de asemenea, şi definirea subiectului călătoriei,
respectiv a turistului. În 1816 Littre ( Dicţionar al limbii franceze, fondat de lexicograful şi filosoful
Émile Littré ) spune că turist este ” fiecare călător care efectuează o călătorie pentru propria plăcere,
pentru satisfacerea curiozităţilor sau pentru umplerea timpului liber”.
În 1937, un comitet de experţi statisticieni din subordinea Ligii Naţiunilor, a definit, mai întâi,
turistul internaţional ca fiind „acea persoană care întreprinde o călătorie pentru cel puţin 24 de ore într-
o altă ţară decât cea în care se află reşedinţa sa permanentă”. Definiţia a fost acceptătă în 1950 de
Uniunea Intrenaţională a Organismelor Oficiale din Turism (UIOOT)- astăzi OMT, care face o
modificare încluzînd în categoria turiştilor studenţii şi elevii, care locuiesc temporar în străinătate.
Conferinţa ONU pentru Turism şi Călătorii Internaţionale, Roma, 1963, a recomandat utilizarea
termenului de vizitator pentru a desemna „orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care se

5
află reşedinţa sa obişnuită, pentru orice alt motiv decât desfăşurarea unei ocupaţii remunerate în
interiorul ţării pe care o vizitează”. Această definiţie acoperă două categorii de vizitatori:
- turişti- vizitatori temporari ce stau cel puţin 24 de ore în ţara vizitată şi ale căror motive de
călătorie pot fi grupate în :
a) loisir (recreere, sănătate, sport, odihnă, studii sau religie),
b) afaceri, familie, misiuni şi reuniuni.
- excursionişti – vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere şi stau mai puţin de 24 de
ore în ţara vizitată.
Cu acelaşi prilej a fost definit şi călătorul (turistul) în tranzit, considerat a fi orice persoană care
traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă
durată şi/sau să aibă alte scopuri decât cele turistice.
Ulterior, s-a pus problema stabilirii unui plafon maxim de timp, în cadrul căruia persoana care
călătoreşte este considerată turist. În 1991, la Ottawa, s-a stabilit ca această perioadă să fie de 1 an, după
care persoana respectivă este considerată rezident, azilant, etc. condiţii valabile şi în cazul turistului
intern.
Conform precizărilor OMT, turistul este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre
un loc aflat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă nu mai mare de 12 luni şi ale cărei
motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”.
Sunt menţionate, în acest context, trei criterii considerate esenţiale pentru a distinge vizitatorii (în
sensul de turişti) de alte categorii de călători pentru a elimina ambiguităţile generate de unii termeni.
Potrivit acestor criterii:
- voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce nu exclude călătoriile
mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă sau de studii;
- sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere
statistic, statutul de rezident;
- motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activităţi remunerate, la locul
vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă.
Vizitatorii sunt grupaţi, după rezidenţă, în vizitatori internaţionali şi vizitatori Interni, iar fiecare
categorie este, la rândul ei, subdivizată în turişti (cei care petrec cel puţin o noapte la locul vizitat) şi
excursionişti (vizitatori de o zi).
Industria turismului este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activităţi sau mai multe
ramuri, a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor turiştilor. Din industria turistică fac parte
sectoarele:
- locuinţă şi alimentaţie (în conformitate cu structurile consacrate „Hoteluri şi restaurante”) hoteluri,
moteluri, case de oaspeţi, ferme, vase de croazieră, castele campinguri, restaurante, baruri, cafenele, etc.;

6
- transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de
închirieri maşini, etc.
- organizatorii de călătorii: agenţii de voiaj şi touroperatori;
- atracţii-agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, etc.) şi construite – catedrale,
monumente, castele, galerii de artă, teatre, parcuri de distracţie, facilităţi sportive, cazinouri, festivaluri şi
evenimente cultural-artistice, etc.;
- organizatorii/administratorii destinaţiilor: oficii de turism naţionale, regionale, locale.

1.2. Efectele macroeconomice ale turismului

Turismul ca fenomen economico-social are implicaţii pozitive asupra economiei ţărilor, ceea ce
justifică interesul guvernelor pentru dezvoltarea acestuia. Desfăşurarea călătoriei turistice presupune o
cerere şi, respectiv, un consum de bunuri şi servicii specifice, ceea ce antrenează o creştere în sfera
producţiei acestora. Totodată, cererea turistică determină o adaptare a ofertei, care se materializează, între
altele, în dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestui sector şi, indirect, în stimularea producţiei
ramurilor participante la construirea şi echiparea spaţiilor de cazare şi alimentaţie, modernizarea reţelei de
drumuri, realizarea de mijloace de transport, de instalaţii pentru agrement. Prin dezvoltarea turismului se
obţine un spor de producţie semnificativ; turismul intern şi internaţional contabilizau, la nivelul anului
2002, aproape 11% din produsul mondial brut, însumând circa 3.500 miliarde USD. Aportul turismului la
PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul acestuia şi de structura economiei ţărilor
respective. Astfel, pentru Europa - principala zonă turistică a lumii, cota de participare a turismului la PIB
este de 14,0%, pe continentul american de cca. 11,0%, în Asia şi Pacific 10,0%, în Africa aproape 9,0%;
în privinţa situaţiei pe ţări, în cazul celor mici, tributare turismului, cota de participare este foarte ridicată,
84% în I-le Maldive, 50% în Malta, peste 34% în Jamaica. În ţările cu o activitate turistică bogată, dar
care au deopotrivă o economie dezvoltată, ponderea turismului la realizarea PIB se situează în apropierea
mediei mondiale, cum ar fi Spania cu 11,4%, Elveţia cu 7,7%, Franţa cu 7,5%, în SUA 5,5%, în Canada
4,1%, în Anglia 4,0%, etc. În unele dintre aceste ţări, aportul turismului la PIB este comparabil cu cel al
unor ramuri de bază, precum
- agricultura în Franţa,
- industria automobilului în Italia,
- industria oţelului în Marea Britanie.
Desigur, sunt şi ţări în care turismul este slab dezvoltat şi, corespunzător, aportul lui la crearea PIB
este mai modest.
Din punct de vedere economic, încasările obţinute din activitatea turistică participă la mai multe cicluri
economice, până când părăsesc acest sector de activitate şi intră în circuitul economic general.
Implicaţiile turismului asupra celorlalte ramuri şi sectoare de activitate ale unei economii naţionale sunt
cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de efect multiplicator. Acest concept a fost formulat

7
de renumitul economist englez John Maynard Keynes, stipulând faptul că „o cheltuială iniţială făcută de
un turist se transformă succesiv în venituri pentru alte domenii ale economiei (construcţii, agricultură,
etc.)”.
La nivel macroeconomic efectele turismului pot fi grupate în 3 direcţii:
I. Impactul economic al turismului:
1. Creator şi utilizator de venit naţional – Din mijloacele financiare realizate prin acest consum, o parte
revin factorilor generatori direcţi din industria turistică, ca venituri (sub formă de costuri şi beneficii), o
altă parte intră în bugetul statului sub forma impozitelor şi taxelor, iar a treia parte este transmisă
diverselor ramuri ale economiei pentru prestări anterioare.
2. Stimulator al investiţiilor:
• investiţiile specifice societăţii industrializate determină dezvoltarea nu numai a activităţii de
producţie, dar şi a celor de prestare de servicii, deci şi a turismului;
• investiţiile specifice turismului atrag după sine eforturi investiţionale atât în domeniul sectorului
terţiar cât şi al societăţii, în general.
Odată ce un obiectiv turistic este dat în folosinţă, el exercită o influenţă pozitivă asupra zonei unde a
fost localizat, prin veniturile generate de exploatarea obiectivului respectiv prin turism, prin consumul de
bunuri şi servicii şi prin câştigurile salariale ale angajaţilor. La nivel mondial, investiţiile în turism stau la
originea a 7% din totalul eforturilor investiţionale
3. Mijloc de diversificare a structurilor economice:
Diversificarea structurilor economice se realizează in primul rand prin crearea unor activităţi şi chiar
ramuri specifice turismului: industria agrementului, agenţii de voiaj, tour-operatorii, transportul pe cablu,
etc. sau dezvoltarea la noi dimensiuni a celor existente: industrie hotelieră, industrie alimentară, industria
mijloacelor de transport, etc. Studii elaborate în acest sens au evidenţiat că activitatea unor ramuri este
determinată în mare parte de nevoile turismului. De exemplu, în Marea Britanie, 42 % din activitatea din
hoteluri şi restaurante, 25% din serviciile culturale şi recreative, 23 % din transporturi şi serviciile legate
de călătorie, 3 % din comerţul cu amănuntul sunt generate de turism. În Franţa, unde turismul este mult
mai dezvoltat, proporţiile participării acestuia sunt mai mari şi, de asemenea, sunt influenţate mai multe
sectoare : 75% în hoteluri şi restaurante, 75% din transporturile aeriene, 39% pentru vagoanele de dormit
şi vagoanele restaurant, 20 % pentru cursele de taxi, 17% din transporturile rutiere, 50% în construcţia de
automobile, 50 % din producţia de aparate foto şi materiale fotografice, 33% din locurile din teatre.
4. Turismul reprezintă, totodată, o cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse, şi mai
ales, a celor naturale – altele decât cele tradiţionale şi/sau a celor de mici dimensiuni. Elemente cum sunt
peisajele, condiţiile de climă, apele minerale şi termale, monumente de artă, vestigii istorice, tradidiţia
populară, etc, îşi găsesc prin turism cea mai bună valorificare, sau chiar singura, în unele situaţii.

8
5. Turismul poate detemina mutaţii în dezvoltarea în plan teritorial, fiind considerat o soluţie de atenuare
a dezechilibrelor interregionale - fiind o soluţie pentru prosperitatea zonelor defavorizate, o soluţie
pentru localităţile dezindustrializate.
6. Asigurarea unei circulatii banesti echilibrate Prin cheltuielile făcute de turişti pentru procurarea de
bunuri şi servicii specifice, este redată circulaţiei o bună parte din veniturile acestei populaţii, conducand
spre un echilibru optim, necesar între cererea şi oferta de mărfuri şi servicii.
II. Impactul asupra ocupării forţei de muncă:
Turismul joacă un rol important în economie şi prin faptul că generează noi locuri de muncă:
- Angajare directă – persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum hoteluri, restaurante
(mai mult de 1 milion şi jumătate de activităţi turistice sunt în sectorul “Hoteluri şi Restaurante”),
reprezentând mai mult de jumătate din industria turistică, şi însumând mai mult de 6 milioane de slujbe;
în Europa, sectorul “Hoteluri &Restaurante” angajează 3,9% din totalul forţei de muncă;
-Angajare indirectă – locuri de muncă produse în sectoarele de aprovizionare cu mărfuri alimentare şi
nealimentare, respectiv industrie, agricultură, piscicultură; locuri de muncă în domeniul construcţiei
infrastructurii şi capacităţii de turism; acestea, de regulă sunt temporare.
Contribuind astfel la:
- atenuarea şomajului
- creşterea gradului de instruire şi calificare
- este o piaţă pentru forţa de muncă necalificată
- reprezintă un mijloc de angajarea temporară
III. Impact asupra comerţului mondial Prin specificul său, turismul internaţional face parte din
structura comerţului invizibil - formă a schimburilor internaţionale, constituit din ansamblul tranzacţiilor
economice internaţionale, care nu au ca obiect un bun material; (turism - comerţul cu servicii;
telecominicaţii, consultaţii, transferuru băneşti, investiţii, know-how ş.a.)
Ca şi component al comerţului invizibil, ce are ca efect creşterea economică, lărgirea şi diversificarea
relaţiilor economice, accesibilitatea ţărilor la schimbul mondial de valori, turismul are următoarele
contribuţii asupra schimburilor internaţionale:
- creşterea şi diversificarea exportului - toate bunurile şi serviciile consumate de turist pe durata
deplasării într-o ţară poate fi atribuit pentru ţara vezitată ca un export, iar cheltuielile pe care le face un
turist în străinătate constituie pentru ţara lui de origine un import.
- echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi - toate încasările şi cheltuielile din turism sînt înregistrate în
balanţa de plăţi în ”postul călătorii”, care cuprinde:
a. credit - cheltuielile turiştilor străini în ţara primitoare (cazare, alimentare, transport, agrement);
b. debit - cheltuielile de aceeaşi natură făcute de rezidenţi în străinătate.
În dependenţă de semnul soldului ţările pot fi grupate în 2 categorii:
- ţări cu sold pozitiv (receptoare - Franţa, Spania) şi - ţări cu sold negativ (emitente - Anglia, Olanda)

9
1.3. Semnificatii socio-culturale ale turismului
Turismul pe lîngă consecinţele economice, are şi o mare semnificaţie socio-umană. Acţiunea sa se
exercită atît asupra turiştilor cît şi a asupra populaţiei zonei vizitate, fiind resimţită în domeniul
consumului, instruirii şi educaţiei, utilizării timpului liber, calităţii mediului şi legăturilor dintre naţiuni.
În general efectele sale sînt pozitive, benefice, dar nu sînt excluse nici evenimente negative.
Astfel, efectele socio-culturale sînt:
 Satisfacerea nevoilor material şi spirituale ale oamenilor, influenţînd pozitiv dimensiunile şi structura
consumului.
- turismul are un rol reconfortant, reparator, contribuind la refacerea capacităţii fizice a
organismului;
- este un mijloc activ de educaţie, de cultură şi civilizaţie a oamenilor.
 Este un important mijloc de utilizare a timpului liber. Tendinţa de creştere a dimensiunilor timpului
liber ce caracterizează evoluţia contemporană a economiei mondiale ridică probleme legate de
organizarea şi petrecerea timpului liber. Structura timpului liber trebuie să asigure atît satisfacerea
nevoilor privind refacerea capacităţii fizice şi psihice a omului, cît şi a cerinţelor dezvoltării fiecărui
individ în parte.
 Exercită influenţă asupra mediului şi componentelor sale.
 Pe plan socio-cultural, dar şi politic, turismul acţionează în direcţia intensificării şi diversificării
legăturilor dintre naţiuni.

10
 Tema 2: Dimensiunile fenomenului turistic
2.1. Factorii vitali ai evoluţiei turismului
2.2. Tendinţe în dinamica şi structura turismului internaţional
2.3. Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

2.1. Factorii vitali ai evoluţiei turismului

Dezvoltarea economiilor individuale ale statelor lumii, reducerea barierelor comerciale şi
concomitent lărgirea schimburilor economice şi culturale internaţionale, precum şi globalizarea
economiei mondiale, au creat condiţii favorabile pentru participarea unui număr în continuă creştere de
ţări şi persoane la mişcarea turistică.
În aceste condiţii, turismul, fiind conectat la dinamica socială, evoluează sub influenţa a numeroşi
factori, diferiţi ca natură şi rol, cu acţiune globală sau particulară asupra unei forme sau componente a
activităţii turistice. Aceşti factori participă la determinarea fenomenului turistic, în proporţii variate, în
funcţie de conţinutul lor specific, dar şi de momentul şi locul impactului.
În literatura de specialitate, analiza factorilor fundamentali ai turismului este, poate, cea mai
cercetată problemă, dar care pînă la moment se limitează la prezentarea influenţei celor mai importanţi
factori, de regulă, agregaţi ca:
- creşterea economică;
- mutaţiile demografice;
- timpul liber, ş.a.
Astfel, dinamica turismului este determinată, în primul rînd, de creşterea economică şi de
pătrunderea progresului tehnico-ştiinţific în toate domeniile vieţii economice şi sociale. Anume, creşterea
economică este condiţia esenţială a proprietăţii, a afirmării cererii turistice şi a timpului liber. Dar la
rîndul său, creşterea economică este rezultatul cumulat al acţiunii unor cauze, fenomene şi tendinţe cu
influenţe directe sau indirecte asupra turismului. Diversitatea acţiunii acestor factori şi impune necesitatea
structurării lor pe categorii relativ omogene, care să fie caracterizate de un comportament apropiat:
1. după conţinutul sau natura lor:
a. economici – venitul populaţiei, oferta turistică, preţurile şi tarifele produselor turistice;
b. tehnici – performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale unităţii hoteliere, de
restauraţie, agrement, ş.a.
c. sociali – urbanizarea, timpul liber, moda;
d. demografici – evoluţia numărului populaţiei, modificarea duratei medii de viaţă, structura pe vîrstă
şi ocupaţii, ş.a
e. psihologici-educativi şi de civilizaţie – nivelul de instruire, cultură, dorinţa de a cunoaşte,
temperamentul, caracterul individului;
f. naturali – aşezarea geografică, căile de comunicaţii, relief, climă, ş.a.

11
 g. organizatorici şi politici – formalităţi la frontieră, regimul vizelor, facilităţi în turismul
organizaţiilor, conflicte sociale, etnice, religioase, ş.a.
2. după durata acţiunii lor în timp:
a. factori cu acţiune permanentă (de durată) – creşterea dimensiunilor timpului liber, modificarea
veniturilor, mişcarea demografică;
b. factori sezonieri (acţiune ciclică) – succesiunea anotimpurilor, structura anului de învăţămînt,
activitatea în agricultură;
c. factori conjuncturali (accidentali) – crizele economice sau politice, confruntări armate,
catastrofele naturale, condiţii meteorologice.
3. după importanţa lor în determinarea fenomenului turistic:
a. factori primari – oferta, veniturile populaţiei, preţurile, timpul liber, mişcarea demografică;
b. factori secundari – climatul internaţional, formalităţi de viză sau frontieră, condiţii de organizare a
activităţii, ş.a.
4. după direcţia de acţiune:
a. factori exogeni – se înscriu elemente de ordin mai general, aflate în afara sferei turismului, şi care
stimulează global dezvoltarea lui, ca: evoluţia demografică, creşterea veniturilor, urbanizarea, ş.a.
b. factori endogeni – se referă la modificările din conţinutul activităţii de turism, ca: lansarea de noi
produse, diversificarea gamei serviciilor oferite, nivelul tarifelor, facilităţi de preţ, pregătirea personalului.
5. în raport cu orientarea influenţei lor asupra elementelor centrale ale pieţei:
a. factori ai cererii turistice – venituri, urbanizare, timp liber;
b. factori ai ofertei turistice – diversitatea şi calitatea serviciilor, costul,ş.a.
c. factori ai confruntării cerere-ofertă – calitatea infrastructurii, circulaţia monetară, sistemul
legislativ, ş.a.
Clasificarea dată ne arată numărul mare al variabilelor fenomenului turistic, diversitatea sensurilor
de acţiune asupra acestuia, precum şi dificultatea separării şi măsurării fiecăruia. Cu toate acestea, există,
cel puţin pentru cei mai importanţi factori o metodologie bine determinată, de măsurare a intensităţii şi
efectului acţiunii lor.
- veniturile populaţiei – constituie, în opinia mai multor autori, principala condiţie pentru manifestarea
cererii turistice. Anume creşterea veniturilor individuale, rezultat al creşterii economice şi al PIB-ului,
influenţează nemijlocit structura consumului în sensul majorării ponderii pentru turism. În ce priveşte
modul de acţiune al creşterii venitului, trebuie pornit de la premisa că veniturile populaţiei au ca destinaţie
în primul rînd satisfacerea unor nevoi vitale (aşa numitul „consumul obligatoriu”), care are nişte
dimensiuni relativ constante, în al 2-lea rînd, veniturile sunt orientate spre satisfacerea unor cerinţe ce
asigură un anumit grad de confort şi, în ultimă instanţă, pentru obţinerea unor bunuri şi servicii legate de
timpul liber. Pe măsură ce venitul disponibil total creşte, venitul disponibil pentru consumul obligatoriu
scade, ceea ce determină ca venitul disponibil pentru consumul liber sa crească ( Legea lui Engel).

12
 În conformitate cu aceste legităţi, cheltuielile pentru turism, făcînd parte din categoria „consum
liber”, se află în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor. Astfel, dacă venitul disponibil total creşte rezultă
o creştere mai mare sau cel puţin egală a cheltuielilor turistice.
Variaţia venitului disponibil total poate influenţa circulaţia turistică:
a. din punct de vedere cantitativ, prin modificarea numărului turiştilor;
b. din punct de vedere calitativ, prin determinarea: duratei deplasării distanţei pe care se efectuează
călatoria, intensitatea plecărilor în vacanţă, caracterul organizat sau particular al prestatorului, realizarea
călătoriei în interior sau exterior, opţiunea pentru un anumit mijloc de transport.
Modificarea cererii turistice în dependenţă de variaţia veniturilor se face cu ajutorul coeficientului de
elasticitate:
∆C ∆V
E(c/v) = - : unde C – cererea sau consumul
C0 V0 V – veniturile populaţiei
- preţurile şi tarifele – acţiunea lor vizează produsul turistic fie în ansamblu, fie numai una din
componentele sale ca: transport, cazare, restauraţie ş.a. În general creşterea preţului determină reducerea
accesului la serviciile turistice, reduce numărul de turişti şi durata sejurului precum şi a distanţelor de
călătorie. Scăderea preţului duce la creşterea manifestării cererii turistice. Se impune, în aceste condiţii, o
politică riguroasă în domeniul preţurilor. Astfel, tarifele ridicate, trebuie să aibă o fundamentare
temeinică, să reflecte calitatea prestaţiilor, să realizeze diferenţieri pe sezoane şi zone turistice. De
asemenea, este necesar practicarea unui sistem de facilităţi care să crească atractivitatea vacanţelor fără a
influenţa stabilitatea fluxurilor turistice precum şi utilizarea cît mai bună a bazei tehnico-materiale.
Relaţia dintre variaţiile preţurilor şi modificarea circulaţiei turistice se determină după următoarea relaţie:
∆C ∆P
E(c/p) = : , unde C – cererea sau consumul
C0 P0 P – preţul prestaţiei turistice
De asemenea, analizînd relaţia „turism-preţuri” trebuie să menţionăm că consumul turistic poate fi
influenţat şi de variaţia preţurilor la alte categorii de produse decît cele de pe piaţa turistică ca:
automobile, carboranţi, articole sportive ş.a. În acest caz trebuie de analizat elasticitatea încrucişată care
se determină după relaţia:
∆Ci ∆Pj
E(c/p) = : , unde Ci – cererea turistică
Ci0 Pj0 Pj – preţul produselor nespecifice pieţei turistice
Această relaţie ne arată cum variază cererea turistică la variaţia preţului unui produs nespecific
pieţei turistice.
- oferta turistică – formată din atracţii naturale şi antropice, echipamente şi forţă de muncă, cunoscute
sub denumirea de dotări factoriale, acţionează direct asupra consumului turistic şi a prestaţiei turistice în
general.
- progresul tehnic – are următoarele consecinţe:

13
 1. influenţează calitatea şi diversitatea serviciilor asigurate de agenţii economici din turism prin:
crearea unor sisteme de rezervare computerizată şi conectarea unităţilor economice la anumite sisteme
moderne de comunicare;
2. acţionează asupra altor fenomene sau elemente ca: calitatea mediului, industriei, agriculturii,
urbanizare;
3. are consecinţe asupra gradului de mobilitate al populaţiei influenţînd-o în două direcţii:
a) perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun;
b) creşterea gradului de dotare cu automobile.
Introducerea progresului tehnic în transport este reflectat în creşterea densităţii rutelor de
circulaţie, în perfecţionarea mijloacelor de transport şi îmbunătăţirii parametrilor funcţionali ai mijlocului
utilizat. Toate aceste condiţii creează premise favorabile pentru circulaţia unui număr cît mai mare de
turişti simultan cu creşterea gradului de confort şi reducerii duratei călătoriei.
- evoluţia demografică – influenţează circulaţia turistică prin creşterea numărului populaţiei, structura pe
vîrste a populaţiei, distribuţia populaţiei pe categorii socio-profesionale.
- timpul liber al persoanei – progresele înregistrate în economie au avut ca efect creşterea timpului liber
al persoanei ca rezultat al reducerii zilei şi săptămînii de lucru. Totodată creşterea timpului liber la
persoanele de vîrsta a III-a contribuie fundamental la creşterea dimensiunilor turismului.
- factorii psihologici şi sociali – moda, tradiţiile, cultura, instruirea, dorinţa de cunoaştere a persoanei.
În concluzie se poate afirma că fenomenul turistic evoluează sub influenţa unui complex de factori
a cărui forţă de influenţă variază în raport cu condiţiile de timp şi spaţiu, de formele concrete ale
circulaţiei turistice.
Deşi majoritatea factorilor analizaţi influenţează direct cererea turistică, nu trebuie de neglijat
factorii care condiţionează oferta, deoarece este clar că în absenţa componentelor ofertei (potenţial
natural-antropic), dezvoltarea turismului este limitată chiar şi în ţările dezvoltate.
Avînd în vedere aceste elemente, specialiştii în turism au definit funcţia turistică a unei zone sau
localităţi, ca indicator al dimensiunii relative a ofertei ce caracterizează gradul de dezvoltare turistică şi
de orientare a eforturilor investiţionale în domeniu.
Astfel, funcţia turistică este considerată că ar fi o variabilă dependentă de capacitatea
echipamentelor de cazare şi populaţiei avînd următoarea formă:
L*100
F(t) = , unde F(t) – funcţia turistică
P L - numărul de locuri de cazare
P - populaţia permanentă a localităţii.
Analizînd în continuare structura populaţiei, în deosebi a celei ocupate, în corelaţie cu activitatea
turistică se evidenţiază existenţa a două categorii de populaţie:
1. populaţia independentă de activitatea turistică (P0) şi ea este compusă din populaţia ce activează în
sectorul primar (P1) şi populaţia ce activează în sectorul secundar (P2).

14
P0 = P1 + P2
2. persoanele dependente de activitatea turistică (P3)

P = ∑P0 = P1 + P2 F(t) = L*100 ,

P
3 P0 + P3

dar la rîndul său populaţia dependentă de activitatea turistică se modifică odată cu variaţia numărului de
locuri de cazare (L), conform relaţiei: P3 = k * L, utilizînd relaţia dată în funcţia turistică obţinem relaţia:
L*100
F(t) = , k – reprezintă un coeficient de corecţie ce ia valori de
P0 + k * L la 0 la 1 în raport cu numărul de locuri şi gradul
de valorificare a resurselor şi categoria de confort.

2.2. Tendinţe în dinamica şi structura turismului internaţional

Turismul internaţional reprezintă în opinia majorităţii specialiştilor componenta cea mai dinamic a
circulaţiei turistice. O asemenea evoluţie îşi are explicaţia pe deoparte în experienţa turistică acumulată,
iar pe de altă parte a conjuncturii mondiale favorabile.
Circulaţia turistică internaţională fiind foarte variată poate fi analizată din perspectiva evoluţiei şi
a distribuţiei teritoriale indicatorii de bază fiind:
1. încasări/cheltuieli din turismul internaţional;
2. sosiri/plecări de turişti.
Analizînd în dinamică aceşti doi indicatori s-a observat pe plan internaţional o dinamică mai
accentuată a încasărilor din turism. Acest lucru este condiţionat de faptul că aproape 50% din volumul
încasărilor înregistrate sunt datorate fenomenului inflaţionist. În ce priveşte perspectiva turismului
internaţional previziunile OMT au estimat o creştere mai lentă atît a sosirilor cît şi a încasărilor cu nişte
ritmuri medii anuale situate la 3,5 – 4 % pentru sosiri şi de 4,5 – 5 % pentru încasări. În aceste condiţii
sosirile de turişti la nivel mondial sînt estimate la 1006 mln în anul 2010 şi de 1561 mln în anul 2020, iar
încasările din turism la nivel internaţional vor ajunge la 1500 mlrd dolari în anul 2010 şi peste 2000 mlrd
dolari în 2020.
O caracteristică a circulaţiei turistice internaţionale este concentrarea puternică a activităţilor la
nivelul celor 2 continente: Europa şi America de Nord. O asemenea concentrare este argumentată de
puterea economică a statelor localizate pe aceste continente ce oferă locuitorilor posibilităţi mari de
călătorie, de faptul că ele deţin un imens şi valoros potenţial de atracţii şi nu în ultimul rînd de experienţa
turistică a acestor zone.
Concomitent cu analiza pe zone geografice cercetările dinamice şi structurii turismului
internaţional iau în calcul şi distribuţia turismului pe grupe de ţări asociate în dependenţă de:

15
1. nivelul lor de dezvoltare economică: ţări dezvoltate, ţări în dezvoltare şi ţări în tranziţie;
2. reunite în diverse organizaţii internaţionale: UE, CSI, NAFTA, OMT etc.
În ce priveşte locul lor în dependenţă de primul criteriu de structurare în circulaţia turistică se
poate afirma că:
- ţările dezvoltate deţin pînă la 57% din sosiri şi 65% din încasări;
- ţările în dezvoltare deţin 30% din sosiri şi 30% din încasări;
- ţările în tranziţie ocupă 13% din sosiri şi doar 5% din încasări.
Aceşti indicatori ne demonstrează legătura strînsă dintre circulaţia turistică şi creşterea economică
precum şi tendinţa de concentrare la nivel internaţional al fenomenului turistic. Pentru a realiza o imagine
completă a dinamicii turismului internaţional se cere realizarea unei analize pe ţări aparte în dependenţă
de potenţialul turistic şi de nivelul de dezvoltare economico-socială. În dependenţă de aceste condiţii
statele participante la circulaţia internaţională se împart în:
1. ţări receptoare, aici se includ ţările europene ce sunt recunoscute prin valoarea şi
diversitatea atracţiilor, dar şi prin tradiţii concrete de organizare a călătoriilor ca: Franţa, Spania, Italia,
Austria, Grecia, Turcia, Ungaria, Polonia şi Cehia; şi din afara continentului european ca: SUA, Mexicul,
China, Hong Kong.
2. ţări emitente, aici se includ state ca: Germania, Anglia, Japonia, Olanda, Canada,
Danemarca, Suedia.
Un statut contradictoriu îl are SUA, deoarece după raportul sosiri / plecări este o ţară emitentă, iar
după raportul încasări / cheltuieli este o ţară receptoare. În funcţie de mărimea cheltuielilor pe turist pe
plan internaţional statele au următoarea structură:
Tabelul. Topul destinaţiilor turistice după valoarea veniturilor
Venituri (bilioane dolari SUA) 2010 2011 2012
1.SUA 103,3 116,3 128,6
2.Spania 52,5 59,9 55,9
3.Franţa 46,6 53,8 53,7
4.China 45,8 48,5 50,0
5.Italia 38,8 43,0 41,2
6.Germania 34,7 38,8 38,1
7.Rusia 32,4 35,9 36,4
8.Australia 29,8 31,4 31,5
9.Macao (China) 27,8 27,8 -
10.Hong Kong (China) 22,2 27,1 31,7
Sursa: World Tourism Organization Tourism Highilights Ediţia 2012, p. 6.

2.3. Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

Deşi în ultima perioadă se observă o tendinţă de creştere a dinamicii şi structuri circulaţiei
turistice, prin atragerea în circuit tot mai mare de state totuşi în turism ca şi în alte domenii de activitate se
observă prezenţa fenomenului de specializare. Astfel, specializarea în turism (exprimată de poziţia

16
dominantă a activităţii în structura economiei) este determinată de existenţa unei oferte atractive şi a unei
industrii turistice performante capabile să satisfacă la un nivel înalt cerinţele cererii externe. Anume
datorită procesului de specializare turismul internaţional poate fi exprimat prin totalitatea fluxurilor ce iau
naştere între ţările emiţătoare (bazin de cerere) şi cele receptoare (bazin de ofertă). Ca reprezentant al
bazinelor de cerere sunt de regulă ţările dezvoltate economic, iar cele de ofertă includ statele cu atracţii
turistice variate şi specifice.
Cercetările recente asupra cauzelor formării fluxului turistic au evidenţiat următoarele motive ale
călătoriilor internaţionale:
- oferta de vacanţe limitată a ţărilor emitente;
- inaccesibilitatea unor produse turistice, din cauza preţului mare sau valorificarea mai buna la export;
- absenţa unor produse turistice;
- cererea pentru produse turistice specifice.
Analiza circulaţiei turistice internaţionale a evidenţiat din punct de vedere al distribuţiei
geografice existenţa a două categorii de fluxuri:
1. flux turistic intraregional – adică în interiorul continentului. Astfel în Europa ca fluxuri de
dimensiuni relativ mari se evidenţiază cele orientate de la Nord la Sud. În prezent se observă o tendinţă de
conturare a fluxurilor de la Estul spre Vestul continentului.
2. flux turistic interregional – aici se includ: a) călătoriile europenilor spre America de Nord,
Asia de Est şi Pacific (turism de afaceri); b) călătoriile din America de Nord spre Europa şi Extremul
Orient (turism de afaceri şi vacanţe); c) călătoriile europenilor spre continentul african.
Deoarece, ansamblul fluxurilor turistice exprimă circulaţia turistică internaţională, cunoaşterea
conţinutului, dimensiunilor şi orientării acestora prezintă un rol deosebit pentru evaluarea importanţei
turismului în schimburile internaţionale. Ca urmare în teoria, dar şi în practica turistică s-au elaborat
anumite modele de cercetare a fluxurilor turistice pentru anumite perioade de timp ca:
1. Modelul preferinţei relative – oferă avantajul apelării la un volum redus de informaţie, uşor
accesibile. Referinţa relativă pentru turism, zonă sau destinaţie se obţine ca raport dintre numărul de
turişti al zonei X ce se îndreaptă spre centrul Y la numărul populaţiei rezidente a centrului X*100%:
nr. turiştilor X → Y
Pr = * 100%
nr. populaţiei rezidente a zonei X

nr. turiştilor X → Y
Pr = * 100%,
nr. turiştilor (total sau plecaţi) din zona X
se determină pentru fiecare destinaţie pe mai mulţi ani , se construiesc o serie de indicatori, iar cu ajutorul
trend-ului de pot face previziuni ale orientări fluxurilor turistice.
2. Modelul gravitaţional – experienţele au demonstrat că fluxul de turişti dintre două regiuni este direct
proporţional cu populaţia acestora şi invers proporţional cu distanţa dintre ele:
17
 F ij = b*Pi * Pj , unde Fij – reprezintă fluxul de turişti
Da Pi şi Pj – reprezintă populaţia centrelor I şi J
D - distanţa dintre centre
b, a – coeficienţi ai cererii
Unui asemenea model, i se poate aplica Legea lui Reilly care afirmă: turiştii unii localităţi sunt
atraşi, pentru petrecerea vacanţei de două staţiuni A şi B, direct proporţional cu mărimea staţiunilor
(numărul locurilor de cazare) şi invers proporţional cu distanţa dintre localitate şi cele două staţiuni.
√S
Z= * r, unde Z - aria de atracţie
1 + √S S = PA/ PB – raportul dintre centre
r – distanţa dintre centre

Dacă centrele A şi B sunt egale din punct de vedere al mărimii, atunci aria de atracţie a centrelor
(S=1) va fi egală cu ½*r
3. Modelul diferenţelor de preţ şi distanţă.

18
Tema 3: Circulaţia turistică
3.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice
3.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

3.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice

Activitatea turistică internă şi internaţională se caracterizează printr-o gamă largă de forme şi
aranjamente turistice, determinate de modalităţile specifice de satisfacere a nevoii de turism, de
particularităţile organizării călătoriei. Anume varietatea formelor şi aranjamentelor turistice consumate
într-o perioadă de timp şi formează circulaţia turistică într-o regiune.
În general, forma de turism, poate fi definită ca o modalitate de asociere/combinare a serviciilor
(transport, cazare, restauraţie agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modul de
comercializare a acestuia. Delimitarea clară a conţinutului fiecărei forme de turism prezintă importanţă
pentru determinarea comportamentului vizitatorului (consumul şi cheltuielile efectuate), precum şi a
responsabilităţilor şi obligaţiile organizatorilor de prestaţii turistice.
Ţinînd cont de complexitatea fenomenului turistic contemporan, se poate de evidenţiat următoarele
criterii clasificare a formelor de turism:
1. După locul de provenienţa a turiştilor există:
a. Turism naţional. emiţător (pasiv, de trimitere) = import de turism,
b. Turism internaţional receptor (activ, de primire) = export de turism.
2. După modalitatea de comercializare a vacanţelor, există:
a. Turism organizat,
b. Turism neorganizat sau pe cont propriu (contractual),
c. Turism semiorganizat (mixt) – în această situaţie, o parte a serviciilor (cazare, restauraţie) sînt
determinate în prealabil, iar o altă parte sînt obţinute direct, pe măsura călătoriei (transport, agrement).
3. După gradul de mobilitate al turismului se practică:
a. Turism itinerant (circulaţie) – are un grad mare de mobilitate, şi programul cuprinde vizitarea mai
multor locuri, cu şederi scurte (1-2 zile), în acelaşi perimetru;
b. Turism de sejur – are un grad de mobilitate redus, şi presupune petrecerea vacanţei în acea localitate,
indiferent de durata acesteia. El cuprinde:
- turism de sejur scurt – cuprinde deplasările ocazionale (sarbătoare culturală, artist, sport) şi cele la sfîrşit
de săptămînă ;
- turism de sejur mediu – durata este de 12 – 15 zile ;
- turism de sejur lung – durata este de mai mare de 30 de zile, este specific turismului de tratament sau
persoanelor cu venituri mari şi disponibilitate mare de timp.
4. După modul manifestării cererii sau după sezonalitate:

19
a. turism continuu (permanent), organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (turism cultural, de
afaceri, balnear, ş.a);
b. turism sezonier – legat de existenţa unor condiţii naturale sau evenimente (turismul de vară, turismul
de iarnă, de circumstanţă (diverse manifestări)).
5. După mijlocul de transport folosit:
a. Drumeţia, cuprinde deplasările pedestre în zone nepoluate, cu scop recreativ sau de îngrijire a sănătăţii
ca: excursii montane, vînătoare, pescuitul, ş.a;
b. Turism rutier;
c. Turism naval;
d. Turism aerian;
e. Turismul feroviar.
6. După motivaţia care generează călătoria se practică:
a. Turismul de odihnă şi de agrement;
b. Turismul religios, perelinaj;
c. Turismul balnear, tratament;
d. Turismul sportiv;
e. Turismul de reuniuni;
f. Turismul de afaceri, profesional;
g. Turismul ştiinţific;
h. Turismul cultural.
7. După caracteristicile social-economice ale cererii:
a. Turismul particular (privat) – persoane cu venit disponibil în creştere;
b. Turismul social (de masă) – persoane cu venituri disponibile în descreştere, studenţi, tineri, şomeri,
bătrîni. El presupune şi existenţa unor facilităţi cu reduceri de tarife, sponsorizări, acordarea de subvenţii,
ş.a.
Intensificarea circulaţiei turistice precum şi diversificarea formelor de turism creşte necesitatea de
informaţii pentru instituţiile cu putere de decizie din domeniu. În aceste condiţii apare problema găsirii
unor metode de observare capabile să asigure o bună cercetare a activităţii turistice. Evaluarea corectă şi
cît mai completă la nivelul ţărilor a activităţii turistice trebuie să presupună:
1. consens asupra conţinutului conceptului;
2. caracterul simplu şi unitar al metodelor de observare;
3. un sistem de indicatori unic şi eficient.
Aceste cerinţe au fost îndeplinite în mare parte de recomandările statistice ale OMT de la Ottawa în
1991. În prezent pentru culegerea informaţiilor necesare, în scopul măsurării fenomenului turistic se
evidenţiază 2 instrumente de bază:
- observaţiile directe: recensămîntul şi inventarierea;

20
- observaţiile parţiale: sondajele. Ele sunt realizate pe anumite eşantioane, aplicate în anumite locuri
cheie, ca: frontiera, unităţile de cazare, parcurile de agrement, ş.a.
Cu ajutorul acestor instrumente se obţin informaţii cantitative şi calitative, ce permit alcătuirea unor
statistice ale turismului, care sunt utilizate pentru fundamentarea deciziilor şi politicilor macroeconomice
în domeniu.
Dintre acestea cele mai răspîndite sunt:
1. Statisticile sosirilor sau plecărilor la frontieră. Ca metodă de măsurare a circulaţiei turistice este
utilizată pe scară largă la statistica turismului internaţional. Ea furnizează informaţii cu privire la:
- numărul intrărilor şi ieşirilor;
- ţara de origine a turistului;
- durata şederii şi scopul vizitei;
- mijlocul de transport folosit;
- mărimea veniturilor deţinute.
Varietatea informaţiilor obţinute depinde direct de complexitatea formalităţilor la punctele de
frontier. Dacă ele sânt complicate, atunci volumul de informaţii creşte, dar se creează anumite
incomodităţi pentru circulaţia turistică. Dacă ele sânt simple se stimulează fluxul de vizitatori, dar
informaţiile obţinute sînt reduse. Tendinţele de simplificare sau renunţare la aceste formalităţi limitează
posibilitatea utilizării metodei date. În astfel de cazuri informaţiile se pot obţine cu ajutorul unor mijloace
tehnice ca înregistrările video.
2. Statisticile mijloacelor de găzduire. O metodă mai eficient şi mai uşor de aplicat, deoarece
informaţiile sânt mai complete şi mai diversificate, ele referindu-se la:
a) cerere:
- internaţională sau naţională;
- clienţi sau înnoptări pe intervale de timp, destinaţii sau naţionalităţi, categorii socio-profesionale.
b) ofertă:
- capacitatea echipamentelor, ca camere sau locuri pe lună (sezonalitate), pe zone (localizare), pe
categorii de confort;
- forţa de muncă, ca salariaţii sau alte categorii de persoane.
c) dimensiunile fenomenului turistic şi impactul său economic.
Culegerea datelor poate fi realizată prin:
1. analiza documentelor hoteliere standard:
- fişa de anunţare a sosirii sau plecării;
- situaţia zilnică sau lunară a ocupării camerelor;
- fişa de cont a fiecărui client, ş.a.
2. completarea acestor fişe cu informaţii suplimentare obţinute direct de la client cu privire la
aprecierea calităţii serviciilor.

21
 Deşi această metodă are multe avantaje, totuşi are şi unele inconveniente legate în principiu de
înregistrarea incompletă, deoarece sânt omise alte forme de cazare ca: rudele, prietenii, spaţiile
neamenajate ş.a.
3. Statistici ale instituţiilor financiar-bancare. Permit posibilitatea determinării încasărilor şi plăţilor
pentru călătoriile turistice pe ansamblu şi pe structură: cazare, restauraţie, transport, ş.a., atît pentru
turismul inter cît şi pentru cel internaţional. Pe baza acestor informaţii se pot face anumite analize
calitative asupra turismului:
a) încasări sau cheltuieli în medie pe turist;
b) încasări sau cheltuieli în medie pe zi-turist;
c) locul turismului în consumul populaţiei.
4. Statisticile mijloacelor de transport proprii turismului.
5. Statisticile asupra altor echipamente şi activităţi ca rezervaţii, parcuri de agrement, muzee, case
de cultură, ş.a.
6. Statistici de tip recensământ economic.
7. Anchete sau sondaje asupra gospodăriilor şi persoanelor, care permit determinarea următorilor
indicatori:
- caracteristicile socio-profesionale ale clientului;
- motivaţia şi comportamentul;
- satisfacţia şi bugetul de vacanţă.

3.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

Indicatorii turismului redau într-o expresie matematică informaţie cu privire la diferite aspecte ale
activităţii turistice. În corelaţie cu latura activităţii pe care o reflectă, indicatorii sânt foarte variaţi:
- direcţi – rezultaţi nemijlocit din sursele de înregistrare;
- indirecţi – prin prelucrarea unor anumite tipuri de informaţii, care pot fi: simpli sau agregaţi;
cantitativi sau valorici; principali sau derivaţi.
Astfel, sistemul de indicatori ai turismului sânt:
1. indicatori ai cererii reale şi potenţiale;
2. indicatori ai ofertei (baza tehnico-material, forţa de muncă);
3. indicatori ai relaţiei cerere-ofertă (capacitatea pieţei, gradul de ocupare al camerelor);
4. indicatori ce reflectă rezultatele economice şi sociale.
Un loc aparte în structura sistemului de indicatori ai turismului revine celor referitori la circulaţia
turistică, deoarece ei exprimă atît cererea reală şi potenţială cît şi relaţia dintre cerere şi ofertă. Ei pot fi:

22
 1. Numărul turiştilor (NT) este un indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma:
a) sosiri sau plecări de turişti obţinuţi din înregistrările la frontieră;
b) persoane cazate obţinut din statisticile mijloacelor de găzduire;
c) participarea la acţiuni turistice, turişti şi excursionişti obţinut din centralizarea activităţii agenţiilor de
voiaj. El se determină pentru întreaga activitate şi pentru fiecare din componentele sale, se detaliază pe
zone, motivaţii, mijloace de transport, perioadă de timp.
2. Numărul de înnoptări (zile-turist), (NZT). El se calculează ca sumă a produselor între numărul
de turişti şi durata activităţii turistice exprimată în zile. De regulă se obţine prin cumularea informaţiilor
statistice din unităţile hoteliere.
(NZT) = ∑ NT(i) * NZ(i) , NT(i) - numărul de turişti;
NZ(i) – numărul de zile.
Se determină pe zone, motivaţii, perioade de timp pentru întreaga activitate sau pentru fiecare dintre
componentele activităţii turistice.
3. Durata medie a sejurului (Sj).
Reprezintă numărul mediu de zile de şedere a turiştilor într-o anumită zonă, ţară, staţiune şi este
rezultatul raportului între numărul înnoptărilor şi cel al turiştilor.
Sj = NZT
NT
Se determină pe categorii de turişti, zone geografice, forme de turism ş.a. El exprimă într-o măsură
subiectivă şi calitatea activităţii turistice deoarece un serviciu calitativ prelungeşte şederea turistului într-
un anumit loc.
4. Densitatea circulaţiei turistice (DT).
Ne oferă informaţii cu privire la gradul de solicitare a zonelor şi indirect asupra măsurilor ce trebuie
luate pentru a asigura satisfacerea nevoilor turiştilor fără a dăuna mediului şi activităţii populaţiei
rezidente, se calculează ca raport dintre numărul sosirilor de turişti într-o zonă fie la populaţia rezidenţă
fie la suprafaţa zonei respective.

DT = Numărul sosirilor de turişti în ţară (NT)

Populaţia rezident a ţării (P)
DT = Numărul sosirilor de turişti în ţară (NT)
Suprafaţa în km2 a ţării (S)
5. Preferinţa relativă pentru turism (Pr).
nr. turiştilor X → Y
Pr = * 100%
nr. populaţiei rezidente a zonei X

nr. turiştilor X → Y
Pr = * 100%,
nr. turiştilor (total sau plecaţi) din zona X
23
 6. Volumul încasărilor/cheltuielilor din turism (Vî/Vch).
Poate fi determinat global pentru întreaga activitate sau separat pe categorii de activităţi (turism
intern sau internaţional). Prin combinarea acestui indicator valoric cu indicatori fizici (NT, NZT) se
determină o altă categorie de indicatori ca:
a) încasări/cheltuieli medii pe turist.
Vî/Vch(T) = Vî/Vch , Vî/Vch - volumul încasărilor sau cheltuielilor
NT NT - numărul de turişti
b) încasări/cheltuieli medii pe zi-turist.
Vî/Vch(ZT) = Vî/Vch , Vî/Vch - volumul încasărilor sau cheltuielilor
NZT NZT - numărul mediu de zile-turist

24
Tema 4: Organizarea activităţii turistice
4.1. Structuri organizatorice în turism
4.2. Rolul statului în turism
4.3. Organisme internaţionale din turism

4.1. Structuri organizatorice în turism

Component esenţial al managementului, organizarea este definită ca ansamblul de măsuri, forme,
metode şi tehnici, cu caracter social-economic şi tehnico-organizatoric, destinate realizării unui scop
bine definit. Deci, ea, presupune un proces de ordonare a componentelor unui domeniu de activitate,
precum şi stabilirea unor relaţii între aceste componente, astfel încît să asigure o funcţionare optimă a
întregului proces. Adoptată la sfera turismului, organizarea urmăreşte, în primul rînd, sincronizarea şi
corelarea acestui domeniu cu celelalte ramuri ale economiei, integrarea turismului în sistemul funcţional
unitar al economiei, în strategia globală a dezvoltării naţiunii.
Diversitatea activităţilor componente ale industriei turismului se reflectă în varietatea celor
implicaţi în organizarea şi derularea reală a călătoriilor. Aceştia pot fi din sectorul public sau privat,
societăţi comerciale sau asociaţii profesionale, organisme cu arie de activitate locală, regională, naţională
sau internaţională.
Ţinînd cont de aceste particularităţi, în organizarea activităţii turistice pot fi identificate următoarele
organizaţii:
1. Organizaţii sectoriale: specializate pe verigi de lanţuri de distribuţie a produsului turistic, ca:
hoteluri, transport, agenţii de turism, centre de formare profesională, birouri de promovare, ş.a.
2. Organizaţii pe destinaţii: adică pe staţiuni, zone geografice sau administrativ-teritoriale. Ele au ca
obiectiv încurajarea cooperării între diferite societăţi de turism şi coordonarea activităţii într-un anumit
spaţiu, precum şi acţiuni comune de promovare.
3. Organizaţii ale turismului ca un tot întreg, prezente pe plan naţional sau la scară mondială, avînd
atribuţii în studierea şi previzionarea fenomenului turistic în elaborarea strategiilor şi politicilor în
domeniu.
Între aceste organisme există atît relaţii de cooperare, dar şi de subordonare, de asemenea nu de
puţine ori aria lor de activitate se intersectează. În aceste condiţii, se poate vorbi, de existenţa unui sistem
de organizare a activităţii turistice, structurat pe 3 nivele:
Organizaţiile centrale/coordonatoare

Organizaţiile locale

Organizaţii sectoriale Organizaţii sectoriale Organizaţii sectoriale Organizaţii sectoriale

(hotel) (restauraţie) (transport) (agrement)

Figura. Organizarea de ansamblu a turismului

25
 Acest model de organizare este adaptabil pentru condiţiile fiecărei ţări, variind astfel numărul de
sisteme de conducere, existenţa celor 3 trepte sau a numai 2 trepte, atribuţiile fiecărei verigi şi relaţiile
dintre ele.
Organizaţiile centrale/coordonatoare. Astfel, în majoritatea statelor, activitatea turistică este
coordonată pe plan naţional de un organism central, cu atribuţii mai largi sau mai restrînse în domeniu, în
funcţie de dezvoltarea turismului, de experienţa acumulată, de modul de structurare a economiei. Aceste
organisme centrale, în opinia mai multor autori, pot avea următoarele forme:
a. Minister de sine stătător sau Departament public, Direcţie sau Directorat; Secretariat în cadrul unor
Ministere mai complexe (Anglia, Franţa, Spania, Italia);
b. Comisie sau comisariat (Belgia);
c. Oficiul Guvernamental (Grecia, Maroc);
d. Organizaţii semi-guvernamentale, cu atribuţii mai restrînse (Elveţia, Danemarca, Norvegia).
În R. Moldova, politica de stat în domeniul turismului este promovată de Agenţia Turismului, care
reglementează activitatea turistică în stat prin intermediul Legii R. Moldova cu privire la organizarea şi
desfăşurarea activităţii turistice.
Indiferent de forma administrativă, aceste organisme reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai
mică, statul şi au rolul de:
1. Coordonare a activităţii turistice pe plan naţional;
2. Elaborarea strategiei de dezvoltare a turismului;
3. De îndrumare şi control a agenţilor economici din turism;
4. Promovare a turismului pe plan intern şi internaţional;
5. Formarea profesională;
6. Reprezentare în organismele internaţionale.
Organismele locale sau de nivel regional – sînt considerate tot ca nişte reprezentanţi ai
administraţiilor publice centrale, care beneficiază de o structură independentă, uneori în trepte (regională,
raională, comună, sate, ş.a.), dispun de autonomie funcţională, au bugete proprii şi atribuţii în
coordonarea activităţii, dar mai ales în promovarea turismului din zonele respective.
Organismele sectoriale – sunt cele mai numeroase şi îmbracă adesea, forma societăţilor
comerciale, pot fi însă şi asociaţii profesionale sau organisme cu orientări sociale. Tipologia lor este
foarte diversă, depinzînd de activitatea pe care o desfăşoară. Ele putînd acţiona independent sau se pot
asocia fie la nivel local, regional, naţional sau chiar internaţional, ele fiind prestatorii nemijlociţi de
servicii, producători direcţi de vacanţe, fapt pentru care sunt consideraţi veriga de bază în structura
organizării turismului, aflîndu-se într-o relaţie de subordonare cu organizaţiile centrale şi locale.
Specificul activităţii turistice, exprimat de prezenţa în proporţii mari a muncii vii, de necesitatea
adaptării vacanţelor la gusturile şi preferinţele individuale ale clienţilor, imprimă activităţii turistice un

26
caracter artizanal, drept urmare piaţa turistică este dominată de întreprinderi mici şi mijlocii. Dar, şi în
turism, ca în oricare alt domeniu, concurenţa este foarte mare, iar întreprinderile mici sunt cele mai
vulnerabile, motiv pentru care începînd cu anul 1980 se observă tendinţa de integrare, de concentrare pe
diferite domenii ale activităţii turistice.
În prezent se pot evidenţia următoarele forme de integrare:
1. Grupuri cu obiect limitat de activitate. Reprezintă nişte asociaţii voluntare de societăţi sau organizaţii
cu scop nelucrativ, avînd ca obiectiv principal promovarea propriilor interese pe o piaţă în relaţii cu
administraţiile publice sau alţi parteneri. Membrii acestor grupuri îşi păstrează autonomia de decizie şi
financiară şi include 3 categorii de forme de asociere:
a. Lanţuri voluntare – asociaţii voluntare de societăţi sau organizaţii cu scop nonlucrativ, avînd ca
obiectiv principal promovarea propriilor interese pe piaţă, în relaţii cu administraţiile publice sau cu alţi
parteneri, cu toate acestea păstrîndu-şi independenţa.
b. Lanţurile francizate/Franciza.
c. Asociaţiile profesionale/sindicatele – organizaţiile cu scop nonlucrativ, realizate pe diverse domenii
ale activităţii turistice, urmărind cu prioritate promovarea intereselor specifice grupului şi pot fi
organizate pe diferite nivele de reprezentare ca: local, regional, naţional sau internaţional.
2. Concentrarea sau integrarea propriu-zisă – o modalitate de creştere a dimensiunilor întreprinderii
manifestată fie prin extinderea activităţii în alte domenii, fie prin cumpărarea societăţilor mai mici de
către societăţile mai mari. Membrii acestora nu dispun de independenţă juridică şi financiară, iar
obiectivul lor principal este de a promova o strategie comercială comună şi obţinerea unor rezultate
economico-financiare în creştere. Concentrarea propriu-zisă se manifestă sub 3 forme:
a. Concentrarea orizontală/lanţurile integrate – se realizează între întreprinderile care activează în
acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de distribuţie şi comercializare.
Întreprinderile sunt controlate printr-un centru de decizie unic, oferă un produs omogen, comercializat sub
aceeaşi marcă. Posedă o strategie de dezvoltare comună.
b. Concentrarea verticală – uneşte acele întreprinderi, care activează în diferite stadii ale producţiei
turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie şi comercializare. O unitate hotelieră dispune de
propriile agenţii de turism sau transport.
c. Conglomerat – se realizează între întreprinderile a căror activitate nu este nici înrudită şi nici
complementară, dar co obiective comune.

4.2. Rolul statului în turism

Turismul reprezintă o componentă importantă a economiei naţionale, deoarece stimulează direct
creşterea economico-socială. În aceste condiţii, statul este direct interesat în dezvoltarea turismului.

27
 Astfel, imaginea unei ţări se confundă cu imaginea acesteia, în calitate de destinaţie turistică, de
aceea statul este primul organ interesat în a construi în jurul industriei turistice un mediu atractiv, nu
numai pentru turişti dar şi pentru investitori şi parteneri politici şi comerciali.
Rolul statului în turism, trebuie apreciat în funcţie de posibilitatea sa de a obţine, prelucra şi a utiliza
informaţiile referitoare la componentele meţionate şi de a le integra în strategia de dezvoltare a economiei
în ansamblu. Statului în revine şi funcţia de finanţator şi principal investitor în infrastructura turistică, şi
uneori chiar în infrastructura meteriilor care valorifică patrimoniul turistic naţional.
Astfel, avînd în vedere complexitatea fenomenului turistic şi multitudinea interdependenţelor sale pe
plan economic şi social, rolul statului se concretizează în:
1. Stimularea dezvoltării turismului, ce are ca obiectiv creşterea şi diversificarea ofertei (creşterea
atractivităţii şi reducerea exportului de turişti), precum şi stimularea producţiei şi a cererii turistice. Pentru
a satisface şi cererea turistică internă, dar şi pentru a stimula exporturile de turism este necesară
constituirea unei oferte turistice proprii atractive, accesibile, moderne şi competitive. Aceste cerinţe
presupun cheltuieli şi investiţii substanţiale, în special în domeniul infrastructurii. Subvenţionarea de
către stat a unor obiective turistice de mare amploare, politica fiscală şi de credite adoptată în favoarea
investiţiilor mici şi mijlocii, accentuează rolul statului ca stimulator al industriei turistice.
2. Coordonare, supraveghere şi control, se caracterizează prin elaborarea reglementărilor specifice
pentru asigurarea unui cadru optim de activitate, culegerea, prelucrarea şi difuzarea informaţiei către
consumatori şi agenţii economici din turism. Elaborarea unor reglementări privind preţurile şi tarifele
practicate ofertanţii industriei turistice, metodologia determinării claselor calitative pentru hoteluri şi
mijloace de transport şi chiar ale activităţii tour-operatorilor şi agenţiilor de voiaj, reprezintă o implicare
şi mai pronunţată a statului în trasarea coordonatelor de dezvoltare a turismului.
Impactul major previzibil, dar şi imprevizibil de implementare a turismului în economia naţională a
făcut necesară antrenarea statului prin diferite căi în trasarea unei politici coerente în domeniul turismului.
Criza energetică şi criza economică a anilor 1970 au demonstrat fragilitatea industriei turistice, care
a avut de suferit, în special ţările în curs de dezvoltare.
În ţările cu o pronunţată specializare în turism, în care creşterea economică era condiţionată de
situaţia sectorului turistic, dependenţa acestuia de importurile de completare, pe de o parte şi dependenţa
balanţei de plăţi de exportul de turism, ca avînd cea mai ridicată pondere în exporturile acestor ţări, pe de
altă parte, au dus pe fondul crizei energetice la cea mai spectaculoasă prăbuşire economică. Această
experienţă, la care s-au mai adăugat pericolul pe care îl reprezintă industria turistică pentru mediul
înconjurător au alarmat statele asupra necesităţii de integrare a strategiei turismului în strategia economică
de ansamblu a ţării.
Natura imprevizibilă a turismului pe plan internaţional, vulnerabilitatea sa faţă de evenimentele
politice, calamităţi naturale, conflicte sociale, influenţe de natură psihologică, care scapă controlul şi care
de cele mai multe ori nu pot fi anticipate, au determinat multe state să-şi îndrepte eforturile spre o mai

28
strînsă conlucrare înternaţională, care au intensificat rolul statului în domeniul procesului de coordonare,
supraveghere şi control al activităţii turistice.
3. Funcţia de producător, ce se caracterizează prin dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii,
organizarea şi menţinerea în stare funcţională a unor servicii publice (salubritatea teritoriului, servicii de
asigurare cu apă, căldură, canalizare), participă nemijlocit la crearea de produse ca proprietar sau
coproprietar al unor echipamente turistice (hotel, agrement, ş.a.).
4. Funcţia de promovare. Unele state şi-au asumat rolul de a face unele investiţii în propaganda
turistică externă şi internă. Statul poate aloca fonduri pentru activitatea de cercetare şi de elaborare a
strategiei de marketing pentru a sprijini agenţii economici. Obiectivul urmărit în cadrul strategiei de
marketing este de a reţine cererea internă pentru turism pentru a micşora consumul extern şi a mări
consumul intern prin mărirewa numărului de vizitatori din străinătate. De la o ţară la alta, există o mare
diversitate de modalităţi prin care statul îşi concretizează implicarea promoţională, fie prin antrenarea
unor parteneri din industria turistică sau alte instituţii private în finanţarea bugetului de marketing al
industriei turistice.
În Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, M. Britanie, Canada, Austria, ş.a. sectorul consultanţei în
turism este deosebit de dezvoltat, fiind o sursă de venit şi datorită reputaţiei internaţionale pe care şi-a
cîştigat-o pe piaţa mondială a serviciilor de consultanţă.
De obicei acţiunea de promovare turistică este încredinţată unui organism guvernamental, care
colaborează cu firmele din turism, în acest sens.

4.3. Organisme internaţionale din turism

Amploarea deosebită a călătoriilor internaţionale şi creşterea rolului turismului în economia
mondială au favorizat crearea unor organisme specializate la nivel internaţional şi/sau includerea unor
probleme ale turismului în activitatea organizaţiilor internaţionale deja existente. Potrivit datelor OMT în
lume există cca 80 de organisme internaţionale în competenţele cărora se includ anumite probleme
specifice turismului. Ele au o structură foarte diversă în ceea ce priveşte conţinutul activităţii, caracterul şi
modul de organizare, aria teritorială de activitate.
Astfel ele pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:
1. După caracterul sau nivelul de reprezentare:
a. organisme guvernamentale;
b.organisme neguvernamentale.
2. După aria teritorială de activitate:
a. organisme globale/internaţionale;
b.organisme regionale.
3. După conţinutul activităţii:
a. organisme general/universale cu atribuţii în toate domeniile;

29
 b.organisme specializate, concentrate pe o anumită problemă.
4. După modul de organizare-funcţionare:
a. organisme deschise sau închise;
b. organisme publice sau private.
În prezent instituţia principală de reglementare a turismului la nivel internaţional este Organizaţia
Mondială a Turismului, care este un organism interguvernamental, deschis cu atribuţii universale. A fost
fondată în 1970 la Adunarea Generală a ONU şi s-a format prin transformarea în organism guvernamental
a Uniunii Internaţionale a Organismelor Oficiale din Turism (U.I.O.O.T.), ceea ce îi oferă statutul de
continuator al acestuia. Funcţionarea efectivă a OMT a început din 1975, în urma întrunirii ONU de la
Madrid, Spania.
OMT are următoarea structură:
1. Membri ordinari – în prezent cca 138 de state, care au rectificat statutul şi au aderat pe parcurs.
2. Membri afiliaţi – cca 390 de organisme neguvernamentale, naţionale, publice şi private.
OMT funcţionează datorită următoarelor organisme de lucru:
a. Secretariatul General – numărul corespunde cu numărul statelor membre;
b. Adunarea Generală, care se întruneşte într-o şedinţă ordinară la fiecare 2 ani;
c. Consiliul executiv;
d. Comitetele regionale;
e. Comitetul membrilor afiliaţi;
f. Comisii şi comitete specializate, fiecare beneficiind de o organizare proprie.
Activînd ca o instituţie internaţională în domeniul turismului, OMT îşi propune atingerea
următoarelor obiective:
1. Promovarea şi dezvoltarea turismului în scopul progresului şi prosperităţilor statelor membre;
2. Încurajarea şi stimularea consultării şi cooperării între statele membre;
3. Colectarea, prelucrarea şi difuzarea informaţiilor cu privire la turismul intern şi internaţional;
4. Elaborarea de studii privind evoluţia turismului;
5. Organizarea de seminare, conferinţe internaţionale specializate;
6. Acordarea de consultanţă şi asistenţă tehnică.
Pe lîngă OMT la nivel internaţional mai pot fi identificate următoarele organizaţii cu un anumit rol
în turism:
- Acordul de cooperare turistică multilaterale a ţărilor balcanice: Bulgaria, Grecia, Turcia,
România, este o organizaţie guvernamentală;
- Organizaţii neguvernamentale:
a. Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj – specializată în comercializarea vacanţelor
şi negocierea serviciilor respective.
b. Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor din Turism;

30
c. Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor;
d. Asociaţia Internaţională a Hotelurilor;
e. Biroul Internaţional de Turism Social.
- Alte organizaţii internaţionale pentru care turismul este o activitate suplimentară:
a. Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
b. Banca Internaţională pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare;
c. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică,
d. Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni.
Pentru buna funcţionare în domeniul turismului la nivel internaţional s-au format anumite relaţii
cooperare economică internaţională între participanţii la activitatea turistică. Cooperarea economică
internaţională reprezintă nişte relaţii bi- sau multilaterale dintre state şi agenţii economici ce vizează
realizarea prin eforturi comune şi pe baze contractuale a unor activităţi complexe eşalonate în timp în
scopul obţinerii unor rezultate comune.
Cooperarea are la bază următoarele trăsături:
- poate fi bi- sau multilaterală în funcţie de numărul partenerilor;
- se desfăşoară la nivel macroeconomic (state) şi microeconomic (agenţi economici);
- presupune unirea eforturilor materiale, umane, financiare, tehnice;
- este o relaţie reglementată strict pe bază de contract;
- are un conţinut complex şi multilateral.
Cooperarea la nivel internaţional în domeniul turismului se realizează prin următoarele modalităţi
specifice ca: licenţierea, adică producţie sau servicii turistice sub licenţă; franciza/distribuţia sub
franciză; investiţiile străine directe; cooperarea tehnico-ştiinţifică; formarea şi pregătirea profesională a
forţei de muncă în domeniu.

31
Tema 5: Conţinutul şi caracteristicile pieţii turistice
5.1. Cererea şi consumul turistic
5.2. Oferta şi producţia turistică. Tendinţele actuale pe piaţa turistică

5.1. Cererea şi consumul turistic

Piaţa turistică are o serie de trăsături comune, atît cu piaţa bunurilor materiale cît şi cu cea a
serviciilor, dar şi alte caracteristici proprii ce depind de specificul acestui domeniu.
Piaţa turistică – sfera de confruntare dintre oferta turistică, expresie a nevoilor, ce formează
totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie produsele turistice, la un anumit nivel de tarif, într-o
perioadă de timp dată şi într-un spaţiu geografic strict delimitat.
În prezent pieţii turistice îi sunt caracteristice următoarele trăsături specifice:
1. Complexitatea pieţii. Deoarece produsul turistic are un conţinut aparte, format din bunuri
materiale (elemente tangibile) şi servicii (elemente intangibile), se poate spune că piaţa turistică se
situează în sfera de conexiune a pieţii bunurilor cu cea a serviciilor, luînd particularităţile specifice ale
acestora. La rîndul lor, fiecare din cele 2 componente ale produsului turistic are o structură complexă, o
varietate de forme de manifestare (clasificări şi forme diferite, care pot fi combinate diferit).
2. Are un caracter fragmentat/artizanal. Varietatea formelor de concretizare, asociere a
elementelor produsului turistic, precum şi diversitatea nevoilor şi dorinţelor consumatorului, determină
existenţa unor multiple forme de turism, segmente, subpieţe, care oferă pieţei turistice, în general, un
caracter fragmentat, artizanal al activităţilor.
3. Existenţa unei concurenţe imperfecte. Caracterul limitat al informării clienţilor, imposibilitatea
cunoaşterii în detaliu al produselor pe piaţă, limitează intrarea în această ramură şi libera circulaţie a
capitalului. În aceste condiţii fiecare producător formează un mic monopol în domeniu, determinînd
apariţia unor forme specifice ale concurenţei imperfecte. Acest lucru şi argumentează necesitatea
intervenţiei statului în domeniul turismului.
4. Elasticitate şi dinamism la variaţiile macromediului, care a influenţat şi determină, pînă în
prezent, în mod direct evoluţia pieţei turistice (progres, timp liber, motivaţii, forme, climat politic,
legislaţie, ş.a.).
5. Mobilitatea pieţei turistice. Pentru finalizarea actului de vînzare-cumpărare a produsului turistic,
cererea se deplasează spre locul formării ofertei turistice. În acest caz se spune că, pe piaţa turistică, locul
ofertei coincide cu cel al consumului, dar nu şi cu cel de formare a ofertei.
6. Concentrare în timp şi spaţiu. Se manifestă prin faptul că amploarea activităţilor şi volumul
tranzacţiilor, diferă de la o perioadă la alta şi de la o zonă la alta, ceea ce duce la crearea unor situaţii
nefavorabile asupra utilizării capacităţilor de producţie şi a rezultatelor economice. Efectele concentrării
activităţii sunt mult mai mari decît pe alte pieţe şi foarte greu de anticipat.

32
Ca parte componentă a pieţei turistice, cererea este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi
condiţiile existenţei sale sociale, de aspiraţiile către anumite locuri, susţinute de posibilitatea de
cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a lucrurilor respective.
Ţinînd cont de aceste elemente cererea a fost definită ca:
Cererea – ansamblul persoanelor care se deplasează periodic şi temporar, în afara reşedinţei obişnuite,
pentru alte motive decît pentru a munci sau a presta o activitate remunerată.
Consumul turistic, o altă categorie a pieţei turistice reprezintă o expresie efectivă a cererii turistice,
reprezentat de ansamblul cheltuielilor făcute de subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii
cu motivaţie turistică. Deci, el este rezultatul interacţiunii cererii şi ofertei turistice.
Consumul turistic are o sferă de cuprindere mult mai mare decît cererea, dar mai mică decît oferta, ceea
ce se observă în figura ce urmează.

Consum
Cerere
Producţie

Ofertă

Figura. Raporturile dintre consum, cerere, ofertă, producţie

1. Consumul = Producţia,
2. Consumul > Cererea: => include autoconsumul (vizite la rude şi prieteni) şi consumurile turistice
subvenţionate (pensionari, studenţi, sindicate).
Consum = Cererea + Autoconsum + Consum turistic subvenţionat.
3. Consumul < Oferta turistică:
Din punct de vedere al conţinutului, cererea se formează la locul de reşedinţă al turistului (ţara de
origine), fiind determinată de caracteristicile economico-sociale ale zonei respective şi migrează spre
locul ofertei, în timp ce consumul se formează în cadrul bazinului (zonei) ofertei şi depinde, în egală
măsură, de particularităţile ofertei şi cererii.
Necătînd la aceste diferenţieri, totuşi, cererea şi consumul turistic au o serie de trăsături comune ca:
1. Dinamism accentuat. Ele evoluează sub influenţa unei multitudini de factori de natură
economică, socială, demografică, psihologică, politică, ş.a. ei influenţează mărimea şi structura cererii,
dimensiunile şi tendinţele consumului, exprimat prin intermediul circulaţiei turistice.
33
 Turism/Transport aerian
Progres tehnic

Turism/Transport rutier
Preţ Mijloc de
transport
Turism/Transport feroviar
Categorii
socio- Timp liber
profesionale pentru turism Turism/Transport naval

Turism de sejur scurt

POPULAŢIE

Turism de sejur lung

Grupe de Gusturi,
Educaţie vîrstă motivaţii
Turism de odihnă

Modă Turism cultural

Venitul Venituri Forme Individual Turism sportiv

gospodăriilor pentru de
turism turism
Alte forme de turism

Ofertă Colectiv Hotel

Reşedinţă secundară
Eforturi Preţ
promoţionale
Camping-Caravaning

Cluburi, sate de vacanţă

Circuite

Tabere
Figura. Structura cererii şi mecanismul acţiunii factorilor de influenţă
Alte forme ale turismului
colectiv

2. Complexitatea şi eterogenitatea. Se referă la diversitatea mare de forme de exprimare, ca rezultat

al variaţiei segmentelor de consumatori, cît şi complexitatea ofertei.
3. Dependenţa de motivaţie, care este influenţată de ocupaţie, educaţie, vîrstă, personalitate, ş.a.
cercetarea impactului personalităţii asupra deciziei de cumpărare şi comportamentul de consum turistic au
permis evidenţierea de către specialişti a 5 tipuri psihologice de turişti:
a. Turişti psihocentrici – concentraţi pe probleme personale, adesea neliniştiţi, temători, căutînd
securitatea, preferă vacanţele în staţiuni cunoscute, familiare situate mai aproape de reşedinţă. Ei solicită
aranjamente organizate, care le oferă o siguranţă mai mare.
b. Turişti cvasipsihocentrici.
c. Turişti mediocentrici.
d. Turişti cvasialocentrici.
e. Turişti alocentrici – încrezători în forţele proprii, dispuşi să încerce noi vacanţe, caut varietate,
aventură. Din acest motiv ei vor călători mai mult individual la distanţe relativ mari, solicitînd o gamă
largă de servicii, în afara celor cuprinse în pachetul turistic.

34
 Astfel, relaţia dintre personalitatea individuală şi opţiunea pentru vacanţă şi distanţă a turistului se
poate prezenta astfel:
Nr.
turişti

C D

B E

A F

Distanţa
Psihocentrici Cvasipsihocentrici Mediocentrici Cvasialocentrici Alocentrici

Pe măsură ce captă mai multă experienţă în domeniu, turiştii psihocentrici, tind să se transforme, în
privinţa opţiunilor pentru vacanţă, în turişti alocentrici.
4. Concentrare, care poate fi:
- În spaţiu, influenţează formarea şi manifestarea fluxurilor turistice;
- În motivaţie, formele de turism;
- În timp, ce oferă activităţii turistice un caracter sezonier. Aceste variaţii sezoniere au la bază 2 tipuri
de factori: factori naturali și factori economico-organizatorici (concedii, an şcolar, obiceiuri, ş.a.).
În dependenţă de prezenţa acestor factori, în zonele cu o climă temperat-continentală au fost identificate
următoarele forme de variaţii sezoniere:
► Activitate concentrată într-o singură perioadă (sezon) – ea se manifestă de obicei pentru zonele de
litoral, perioada de activitate fiind determinată de către specialişti în intervalul dintre lunile mai –
septembrie. Manifestarea activităţii sezoniere cu o singură perioadă sau sezon este reprezentată astfel:
Frecvenţa sosirilor (%)
Maxim (sezon)

Postsezon

Extrasezon

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Perioada

35
► Activitate concentrată pe două sezoane – de obicei sînt estimate pe intervale dintre lunile mai –
septembrie şi decembrie – martie (staţiuni turistice de munte). Grafic se prezintă astfel:

Frecvenţa
sosirilor (%)
Maxim sosiri /Sezon Maxim sosiri / Sezon Maxim sosiri / Sezon

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

► Activitate fără concentrări sezoniere semnificative (staţiuni balneo-climaterice)

Frecvenţa
sosirilor

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Analiza curbelor de variaţie sezonieră ne arată existenţa a 3 etape în evoluţia cererii şi circulaţiei turistice,
de-a lungul unui an calendaristic:
1. Sezonul – caracterizat prin intensitatea maximă a cererii;
2. Pre- şi postsezonul – în care cererea este mai puţin intensă, cu tendinţe de creştere sau descreştere.
3. Extrasezonul – caracterizat prin reducerea bruscă sau chiar încetinirea solicitărilor pentru
serviciile turistice.
Sezonalitatea activităţii turistice se poate de măsurat cu ajutorul metodelor statistico-matematice ca:
a. Indicii de sezonalitate, care se determină cu ajutorul mediilor aritmetice simple, pe luni sau
trimestre a sosirilor de turişti.
b. Gradul de concentrare – exprimă intensitatea sezonalităţii şi poate fi determinat cu ajutorul
coeficientului de concentrare „GINI” şi „GINI corectat”, care se determină după relaţia:

36
 n
C(G) = √n ∙ ∑ Pi2 coeficientul GINI
i=1

n
√ n ∙ ∑ Pi2 - 1
C(G) = i=1 coeficientul GINI corectat, unde Pi – ponderea fiecărui element
n-1 al seriei
n
∑ Pi =1
i=1
n – numărul elementelor

Pentru fenomenele economice, coeficientul GINI corectat ia valori între 0 şi 1. o valoare mai
aproape de 0 indică un grad de concentrare mai mic şi invers.
Printre cele mai eficiente mijloace de reducere a sezonalităţii cererii practicate de
organizatorii de servicii turistice sînt:
- dezvoltarea şi diversificarea ofertei de programe şi servicii;
- practicarea unor preţuri diferenţiate în funcţie de etapele sezonului şi acordarea de facilităţi;
- intensificarea eforturilor promoţionale.

5.2. Oferta şi producţia turistică. Tendinţele actuale pe piaţa turistică

Oferta este cea de a 2-a componentă de bază a pieţei, conţinutul căreia adoptat la piaţa turistică
poate fi definit astfel:
Oferta turistică – totalitatea bunurilor şi serviciilor finale, create de sectorul turistic, în timpul unei
perioade de timp, la un anumit nivel de preţ, în scopul satisfacerii, în anumite condiţii a cererii turistice.
Oferta turistică, prezentă pe piaţă la un moment dat şi într-un spaţiu bine determinat, este constituită din
următoarele elemente:
1. Potenţialul turistic;
2. Baza tehnico-materială;
3. Forţa de muncă ocupată în turism;
4. Serviciile sau sectorul terţiar.
Toate aceste elemente îi imprimă ofertei o serie de particularităţi, dintre care cele mai importante
sînt:
1. Complexitatea şi eterogenitatea – un rezultat al caracterului diferit al elementelor ce compun
oferta turistică, ea putînd fi simplă sau complexă, de vară-iarnă, vacanţă, tratament, ş.a.
2. Creşterea diversificată – o consecinţă a rigidităţii unor anumitor elemente ale ofertei. Astfel,
creşterea cererii poate fi satisfăcută (spre deosebire de alte domenii) doar parţial prin creşterea volumului
ofertei existente, restul va fi satisfăcută prin atragerea în circuit a noi elemente de potenţial (Oferta este
limitată de capacitatea de primire, condiţii fizice, ecologice a zonei).
3. Rigiditatea ofertei – se caracterizează prin:

37
 - imobilitatea produselor turistice, ele neputînd fi expediate în vederea întîlnirii cu cererea, din acest
motiv cererea se deplasează spre ofertă;
- imposibilitatea stocării produselor în scopul satisfacerii unor necesităţi viitoare.
Piaţa turistică ca şi celelalte categorii de pieţe se află într-o transformare continuă, iar ca tendinţă
generală, ea înregistrează o creştere, în ritmuri superioare celor dinamicii economiei mondiale. Totuşi, pe
viitor, se prognozează unele reduceri ale ritmurilor dezvoltării turistice cu circa 3-4 % anual, ceea ce
marchează apariţia unei noi etape în dezvoltare turismului, şi anume cea de maturitate, unde piaţa turistică
începe să atingă un anumit prag de saturaţie.
Tendinţele actuale ale pieţei turistice:
1. Menţinerea tendinţei de concentrare a activităţii turistice – cca 70-80 % din totalul activităţii de
turism sînt concentrate în ţările înalt dezvoltate.
2. Modificarea comercializării vacanţelor. Astfel, alături de agenţii economici specifici turismului
(tour-operatorii şi agenţiile de turism), în comercializare se implică, tot mai mult, companiile aeriene şi
lanţurile voluntare.
3. Creşterea ponderii ofertelor de vacanţă ieftine. În scopul atragerii în circuit şi a consumatorilor
cu venituri mici, organizatorii de vacanţă reduc cotele de comision mulţumindu-se cu marje de profit
mici, dar în schimbul creşterii cifrei de afaceri.
4. Reducerea efectului poluator al turismului, din acest motiv se promovează acele forme de turism
ce prezintă un caracter ecologic de petrecere a vacanţelor. Totodată, creşte responsabilitatea statului şi a
organismelor din turism, în scopul dezvoltării turismului durabil.
5. Modificarea structurii produselor turistice noi:
- creşte interesul pentru vacanţele tematice, mai ales pentru clientela cu experienţă, cu un grad mare
de exigenţă ce efectuează mai multe călătorii pe an.
- Creşterea ponderii formelor netradiţionale de cazare, ca apartamente, locuinţe individuale, la
cetăţeni.
- Creşterea ponderii vacanţelor la mare distanţă cu o diversificare a motivelor de călătorie, ceea ce
duce la creşterea importanţei avionului ca mijloc de transport.
- Se înregistrează nişte ritmuri din ce în ce mai mari a fluxului de călători pentru cumpărături sau alte
mai puţin turistice.

38
Tema 6: Baza tehnico-materială a turismului
6.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale
6.2. Particularităţile investiţiilor în turism
6.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale
Desfăşurarea activităţii turistice presupune existenţa, pe lîngă elementele de atracţie turistică, a unor
mijloace materiale specifice, capabile să asigure satisfacerea necesităţilor turiştilor pe durata realizării
vacanţelor. Aceste mijloace, cunoscute sub denumirea de bază tehnico-materială, au o structură diversă şi
adaptată la specificul nevoilor turiştilor.
Baza tehnico-materială, reprezintă ansamblul mijloacelor tehnice de producţie utilizate în acest
domeniu, în scopul obţinerii de bunuri şi servicii specifice destinate consumului turistic. Ea fiind compusă
atît din mijloace comune altor ramuri cît şi din echipamente specifice turismului.
Pornind de la diversitatea echipamentelor turistice, precum şi rolul acestora în desfăşurarea
activităţilor turistice, este necesară efectuarea unei anumite clasificări a bazei tehnico-materiale, în scopul
unei analize mai eficiente. În teoria, dar şi în practica de specialitate există mai multe modalităţi de
structurare a componentelor bazei tehnico-materiale a turismului.
1. După modul în care se consumă şi se înlocuiesc:
a. Elemente ale capitalului fix;
b. Elemente ale capitalului circulant;
2. După destinaţia elementelor bazei tehnico-materiale:
a. Baza tehnico-materială specifică turismului;
b. Baza tehnico-materială generală (infrastructură).
Astfel în prima grupă se includ acele elemente materiale, care există datorită prezenţei activităţii
turistice, fiind destinate exclusiv turiştilor, iar în cea de a 2-a grupă fac parte elementele bazei tehnico-
materiale, care sunt independente de industria turistică, dar care sunt utilizate şi pentru satisfacerea
nevoilor turiştilor.
Structura bazei tehnico-materiale, în dependenţă de acest criteriu este prezentată în figura.

Baza tehnico-materială a turismului

Baza tehnico-materială specifică Baza tehnico-materială generală

turismului

1. Unităţi de cazare şi de restauraţie 1. Căi de comunicaţie

2. Mijloace de transport 2. Mijloace de transport în comun
3. Mijloace de transport prin cablu 3. Instalaţii de telecomunicaţie
4. Instalaţii de agrement şi de tratament. 4. Reţele de alimentaţie cu apă, gaze, combustibil
5. Sate turistice, ş.a 5. Unităţi comerciale şi prestatoare de servicii

Figura. Structura bazei tehnico-materiale a turismului

39
 Analizată globală sau pe elemente componente baza tehnico-materială se caracterizează prin
diferenţieri foarte mari de la o zonă la alta. Această diferenţiere este rezultatul acţiunii simultane a mai
multor factori ca:
a. geografia teritoriului;
b. concentrarea atracţiilor turistice;
c. valoarea şi uşurinţa lor de exploatare;
d. tendinţele înregistrate pe parcursul dezvoltării turismului, care au direcţionat într-o oarecare
măsură investiţiile în domeniu.
Distribuţia necorespunzătoare a bazei tehnico-materiale în profilul teritorial, creează anumite efecte
negative asupra dezvoltării turismului şi asupra satisfacerii nevoilor consumatorului, deoarece
aglomerarea structurilor turistice are ca efect reducerea calităţii serviciilor prestate, deteriorarea cadrului
natural, reducerea atractivităţii zonelor turistice şi creşterea gradului de poluare.
Astfel, asigurarea condiţiilor pentru creşterea turismului, şi mai ales pentru o valorificare mai bună a
potenţialului necesită o distribuţie mai echilibrată a bazei tehnico-materiale în teritoriu, ţinîndu-se cont de
potenţialul şi tendinţele cererii, precum şi de cerinţele unei dezvoltări durabile.

6.2. Particularităţile investiţiilor în turism

Dimensiunile şi calitatea activităţii turistice sînt condiţionate de gradul de echipare a teritoriului cu
mijloace specifice, dar şi de dotarea tehnică a sectoarelor auxiliare, motiv pentru care baza tehnico-
materială şi infrastructura are un rol important în dezvoltarea turismului. Pe parcursul activităţii
componentele bazei tehnico-materiale, sînt supuse unui proces de uzură fizică şi morală, ceea ce impune,
pentru continuarea activităţii, înlocuirea lui periodică şi a componentelor sale. Aceste procese necesită
realizarea unor eforturi investiţionale importante, orientate spre creşterea şi modernizarea infrastructurii
turistice existente.
În prezent, în sfera activităţii turistice pot fi identificate următoarele categorii de investiţii:
1. După efectele aşteptate:
a. investiţii de extindere/dezvoltare, care au ca obiectiv creşterea cantitativă a activităţilor turistice;
b. investiţii de modernizare, care urmăresc creşterea calităţii serviciilor prestate;
c. investiţiile de înlocuire, au ca obiectiv înlocuirea elementelor bazei tehnico-materiale existente ce au
înregistrat o anumită uzură în procesul de exploataţie.
2. După conţinutul investiţiei:
a. investiţii specifice, urmăresc creşterea şi dezvoltarea elementelor bazei tehnico-materiale specifice;
b. investiţii nespecifice, urmăresc dezvoltarea, modernizarea elementelor bazei tehnico-materiale
generale/infrastructurii.
Spre deosebire de alte sectoare de activitate investiţiile în turism deţin anumite particularităţi în turism
ceea ce le creează anumite trăsături specifice, ca:

40
 a. sînt prezente investiţiile intensive, masive în capital fix, care este supus într-o măsură mai mică
uzurii morale, decît mijloacele fixe din alte ramuri ale economiei;
b. finanţarea investiţiilor necesită capital pe termen lung, din acest motiv amortizarea mijloacelor
fixe se face foarte lent;
c. studiile privind rentabilitatea şi oportunitatea finanţării investiţiilor trebuie făcute foarte
riguros, ţinînd cont de mărimea capitalului investit, precum şi de durata imobilizării lui;
d. construcţia unor obiective de bază (cazare, restauraţie, ş.a.) necesită o perioadă determinată
de timp (1-2 ani) pînă se asigură o cerere constantă la nivelului gradului mediu de ocupare, posibil de
realizat;
e. calculele privind riscul economic al investiţiei trebuie să beneficieze de o fundamentare
foarte argumentată, pentru a convinge potenţialii investitori (capitalul are o rotaţie mică), ele fiind
însoţite de nişte previziuni cît mai reale cu privire la evoluţia cererii turistice pentru obiectivul nou creat.
Deciziile privind efectuarea investiţiilor se bazează pe elaborarea unor studii de fezabilitate, care
trebuie să argumenteze necesitatea şi oportunitatea investiţiei (prin intermediul unor cercetări de
marketing) şi eficienţa funcţionării noului obiectiv.
În aceste condiţii principalele probleme ce trebuie soluţionate în scopul realizării unui proiect
investiţional se referă la:
1. Determinarea valorii investiţiei – se referă la costul propriu-zis al mijloacelor fixe, precum şi la o
serie de cheltuieli antrenate pe parcursul pregătirii, execuţiei şi punerii în funcţiune a obiectivului. Pentru
determinarea acestor cheltuieli se ţine cont de normele legislaţiei în vigoare; costurile de teren, imobil,
mobilier; experienţa acumulată. Astfel, se elaborează mai multe variante alternative de activitate, din care
se alege varianta optimă.
2. Identificarea surselor de capital necesare pentru realizarea proiectului investiţional, ele
realizîndu-se prin: aport propriu, accesarea unui credit, leasing, co-proprietatea, acţionariatul, aportul
statului, aportul organismelor internaţionale din turism.
3. Evaluarea cheltuielilor de exploatare şi calculul eficienţei, se reflectă prin conţinutul sau
complexitatea fenomenului investiţional, referindu-se atît la funcţionarea propriu-zisă a obiectivului după
darea în exploatare, cît şi la comercializarea serviciilor. Deoarece au o structură complexă şi diversificată
ele trebuie analizate în raport cu efectele activităţii.

În acest caz se pune accent pe evaluarea următorilor indicatori:

a. Investiţia specifică (Is) , se consideră indicator de eficienţă doar prin comparaţie cu anumite norme
sau cu alte investiţii similare.
I
Is = , I – valoarea investiţiei efectuate,
q q – capacitatea obiectivului în unităţi fizice.

41
b. Durata de recuperare a investiţiei (Tr), exprimă timpul în care sunt recuperate pe seama profitului
obţinut din funcţionare, resursele monetare alocate şi consumate. Se determină ca raport dintre valoarea
investiţiei I şi profitul anual obţinut Pa.
I
Tr = , deoarece în turism sunt costuri relativ mari a investiţiilor, rentabilitatea mică şi
Pa funcţionalitatea sezonieră, termenul de recuperare este relativ mare comparativ cu alte
sectoare.
c. Randamentul economic al investiţiei (Rei), obiectivele turistice, în special construcţiile, funcţionează
mai mulţi ani, după recuperarea investiţiei, generînd în continuare profit. Deşi este greu de anticipat cu
precizie durata efectivă de funcţionare a echipamentelor, în determinarea eficienţei investiţiei se i-a în
calcul profitul total obţinut în raport cu efortul iniţial.
PNR
Rei = , Ii – valoarea investiţiei iniţiale,
Ii PNR – profit net după recuperarea investiţiei.

d. Coeficientul marginal al investiţiei (CmgI), ne arată cu cîte procente au crescut, într-o perioadă de
timp, încasările din turism, ca urmare a creşterii cu 1% a volumului investiţiilor în turism. Se determină
ca raport dintre indicele volumului investiţiilor şi indicele încasărilor din turism.
∆I
CmgI = , ∆ I – investiţii efectuate,
∆V ∆ V – încasări din turism

42
Tema 7: Resursele umane implicate în desfăşurarea activităţii turistice
7.1. Particularităţile muncii în turism şi particularităţile personalului angajat în turism
7.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism
7.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism
7.4. Recrutarea şi selectarea personalului angajat în turism

7.1. Particularităţile muncii în turism şi particularităţile personalului angajat în turism

Realizarea activităţii turistice presupune prezenţa, alături de potenţial şi bază tehnico-materială şi a
resurselor umane, factor ce asigură funcţionalitatea celorlalte componente ale ofertei. Atît atracţiile, cît şi
dotările materială au o existenţă potenţială, sunt în aşteptare; ele prind viaţă, devin produse turistice şi pot
fi consumate numai ca rezultat al acţiunii factorului uman, se poate spune că acesta transformă resursele
naturale şi materiale din potenţiale în efective.
Relaţia dintre turism şi capital uman este una complexă, fiecare din ele fiind atît cauză, cît şi efect.
Ca urmare, orice politică dusă în domeniul resurselor umane trebuie fundamentate pe cunoaşterea
trăsăturilor distinctive ale muncii din turism. Fiind un sector al economiei format din mai multe activităţi
turismul imprimă muncii prestate anumite particularităţi în scopul determinării efectelor folosirii acesteia
în ramura turistică. Printre cele mai importante trăsături pot fi evidenţiate următoarele:
1. Consumul ridicat de muncă vie. Fiind un domeniu intensiv în muncă, turismul reprezintă
sectorul la care necesarul de muncă la unitatea de lucrători este cel mai ridicat. Raportul numărului de
lucrători / număr locuri de cazare în hotelărie este circa 0,5, cu tendinţa de scădere la 0,31. Datorită
înzestrării relativ reduse, productivitatea muncii este dintre cele mai scăzute. Această situaţie nu va putea
fi rezolvată pe seama componentei tehnice, deoarece majoritatea serviciilor turistice se realizează prin
contactul direct lucrător-client. Mai mult, chiar în cadrul unor servicii turistice în care introducerea
mecanizării, automatizării, electronizării este posibilă, clienţii turişti doresc ca cel puţin pe perioada
vacanţelor să fie serviţi de oameni (spre exemplu pentru serviciile de recepţie, pentru servirea în
restaurante). Rezultă aşadar că necesarul optim de muncă de servire la unitatea de produs impune
angajarea unui număr ridicat de lucrători în turism, ceea ce conduce la obţinerea unei productivităţi
fluctuante (ce poate fi mărită doar pe seama componentei umane).
2. Contactul direct lucrător-client. Desfăşurarea propriu-zisă a serviciului turistic presupune
participarea nemijlocită a turistului în toate etapele de realizare şi comercializare a produsului turistic.
Executarea majoritarii activităţilor în prezenţa şi cu ajutorul clientului-turist, conferă personalului un
important rol relaţional şi adăugă o valoare distinctă ofertei turistice. Astfel, clientul va prefera lucrătorii
empatici, care manifestă interes, jovialitate, gentileţe, şi au o imagine pozitivă. Întărirea rolului raţional
presupune urmărirea consecventă a unor aspecte: a) pregătirea psihică alături de calităţile profesionale,
de pregătirea de specialitate; b) crearea condiţiilor care să faciliteze personalului de contact, servicii

1
Oscar Snak, Economia turismului, Editura Expert, 2003, p. 206
43
de calitate în relaţia directă cu clientul; c) motivaţia angajaţilor; d) educarea în spiritul principiilor
Kaizen, adică de a întreprinde şi realiza orice activitate pornind de la client şi incluzându-l pe acesta în
realizarea serviciului (acolo unde este posibil şi se impune acest lucru).
Având un rol pronunţat relaţional, angajaţii antrenaţi în procesul de servire trebuie în permanenţă
să se adapteze la cerinţele, preferinţele şi personalitatea fiecărui client. Pe de altă parte, personalul de
servire are şi un important rol educativ 2, care presupune şi învăţarea clientului, în scopul adaptării
acestuia la caracteristicele ofertei. Implicarea clientului depinde nu numai de informaţiile furnizate de
lucrători cu privire la ofertă cât şi de cultura clientului. Studiile de specialitate reliefează în acest sens
faptul că majoritatea clienţilor vor prefera acele produse şi servicii cu care au fost deja obişnuiţi.
Pentru manageri crearea de oferte turistice cu participarea clientului impune anumite măsuri:
a) măsuri de specializare mai accentuată a diferitelor categorii de lucrători pentru activităţile ce
presupun contactul direct cu clientul;
b) stabilirea unor limite a participării clientului şi controlul participării acestuia;
c) studierea permanentă a pieţei în vederea cunoaşterii aprofundate a cererii.
3. Răspunderea materială şi morală ridicată a personalului din turism impune anumite
condiţii în procesul de selecţie şi pregătire a personalului. Datorită faptului că gestionează anumite valori
materiale (mobilier, echipamente, utilaje, instalaţii, bunuri), una din condiţii impuse în procesul de
selecţie este de a nu avea cazier. Răspunderea materială, pentru anumite categorii de personal
(cameriste, recepţioner) are în vedere şi responsabilitatea pentru anumite bunuri ale turiştilor.
Răspunderea morală are în vedere îndeplinirea cerinţelor calitative şi cantitative vis-a-vis de serviciile şi
produsule consumate, de realizarea unui anumit nivel de servire precum şi privitor la gradul de satisfacere
a nevoilor consumatorilor. Asumarea răspunderii morale are un rol important în stimularea cererii, în
dezvoltarea artei, ospitalităţii, în formularea deciziei de cumpărare, crearea unei atmosfere plăcute
clientului.
Recrutarea şi selecţia personalului trebuie să pornească şi de la calităţile morale ale candidaţilor, precum
şi de la cunoaşterea principiilor şi conduitelor morale necesare în prestarea muncilor în turism alături de
celelalte cerinţe de pregătire, talent, abilităţi.
4. Sezonalitatea accentuată a utilizării personalului şi fluctuaţia mare a acestuia. Datorită
concentrării sezoniere a circulaţiei turistice şi funcţionării temporare a unei părţi importante a bazei
tehnico-materiale a turismului vor rezulta oscilaţii similare şi în ocuparea forţei de muncă aferente cât şi
în rezultatele muncii depuse3. Nevoia imperioasă de personal pentru persoanele cu flux masiv de turişti
reduce din exigentule procesului de recrutare şi selecţie pe de o parte şi nu stimulează nici angajaţii pentru
îmbunătăţirea nivelului de servire pe de altă parte. Aşa se explică calitatea mai slabă a serviciilor în
sezonul estival care se va solda şi cu o productivitate mai scăzută a muncii. Conducerea operativă a

2
Hartle F, Transforming the performance Management process, London, Kogan Page, 1997, p.23
3
Cristina Dionisie, Managementul turismului- Structuri de concepţie şi organizare, Editura Junimea Iaşi, 2002, p.18,
44
firmelor de turism se confruntă şi cu alte dificultăţi generate de acest aspect: migraţia unor lucrători spre
sectoare cu activitate permanentă, creşterea cheltuielilor cu crearea, întreţinerea locurilor de muncă, cu
salarizarea personalului suplimentar necesar, cu angajarea şi gestiunea spaţiilor.
5. Utilizarea muncilor în timp parţial şi a altor modele flexibile ale ocupării personalului:
angajări în week-end pentru activităţi cu caracter special (sportive, de divertisment ş.a). Promovarea
regimurilor de lucru part—time şi flex-time, răspunde nu numai caracteristicilor de conţinut a produsului
turistic cât şi creării unor oferte speciale. Recrutarea şi selecţia personalului este dificilă, datorita lipsei
ofertei de forţă de muncă dispusă să accepte un astfel de program, mai ales că derularea acţiunilor
turistice în care aceştia sunt antrenaţi se desfăşoară în perioadele de timp când majoritatea populaţiei se
odihneşte.
6. Feminizarea personalului ocupat în sectorul turistic este una din tendinţele manifestate în toate
statele dezvoltate europene. Nici ţara noastră nu face excepţie de la această tendinţă, ponderea femeilor
ocupate fiind de peste 50%. Explicaţia ţine atât de calităţile mai potrivite ale femeilor pentru acest gen de
munci cât şi de nişa deschisă de acest sector pentru limitarea fenomenului şomajului la această categorie.
7. Derularea programului de lucru pe durata întregii zile. Majoritatea firmelor din turism
promovează programele de lucru cu ture de 12 ore sau de dimineaţa până la ora 24. În plin sezon estival,
programul este de regulă prelungit, de 10-12 ore zilnic ceea ce va avea consecinţe asupra stării de sănătate
şi a vieţii de familie a angajatului.
8. Dinamica mai accentuată a noilor ocupaţii din turism. Dezvoltarea industriei turistice, a
reţelelor de firme de turism solicită tot mai mult formarea de noi ocupaţii prin extinderea dimensiunii
activităţii: în domeniul comunicării cu potenţialii clienţi, a serviciilor concierge de la nivelul hotelurilor,
în domeniul informaticii, a turismaticii.
Datorită acestor particularităţi, funcţiile din turism necesită anumite trăsături şi cerinţe pentru
personalul din turism:
1. Cunoştinţe de specialitate, tehnice specifice fiecărui sector atât pentru slujbele fără calificare (cum
ar fi: femeie de serviciu, liftier, portar, bagajist, comisionar, ajutor de ospătar), cât şi pentru cele
calificate;
2. Cunoştinţe de cultură generală şi o limbă de circulaţie internaţională pentru persoanele de
contact. Se impune acest gen de cunoaştere în mod obligatoriu în procesele de recrutare şi selecţie,
datorită obiceiului majorităţii turiştilor de a cere informaţii referitoare la obiectivele turistice ale zonei, la
tradiţiile şi obiceiurile specifice cât şi informaţii generale vis-a-vis de programul manifestărilor culturale,
orarele mijloacelor de transport, condiţiile de viză, formalităţile de frontieră, orarele principalelor centre
comerciale.
3. Aspect fizic. Cerinţele de aspect fizic sunt legate atât de imaginea exterioară a personalului (ordine,
stare, look) cât şi de gestică. De regulă personalul de contact poartă uniforma care trebuie bine întreţinută
şi bine croită. Gestica trebuie să indice amabilitatea, disponibilitatea imediată la solicitări, buna dispoziţie.

45
 4. Comportamentul personalului poate fi urmărit în procesul de recrutare şi selecţie, prin probe
directe la faţa locului. Personalul trebuie să fie civilizat, elegant, egal faţă de toţi turiştii, convingător,
adaptabil şi să promoveze o atmosferă destinsă, plină de încredere. Elementele care ţin de verbal:
formulele de salut, curtoazie, natura timbrului vocal, profesionalismul tonului trebuie însuşite şi urmărite
deoarece afectează în mod deosebit imaginea firmei de turism. Mai mult, unii autori 4 subliniază faptul că
un comportament adecvat, „un zâmbet sincer şi o atenţie particulară, de exemplu pot să contracareze
unele neîmpliniri ale componentei cantitative” a serviciului turistic.
5. Capacitatea de a lucra şi de a se integra în echipă. Ospitalitatea include şi percepţia clientului
vis-a-vis de personal, individualizat sau privit ca un întreg armonios, o adevărată echipă. Impresiile
favorabile sunt cele care asigură clientului sentimentul de echipă unită în asigurarea serviciilor
comandate. În mod deosebit sunt apreciate de către turişti, situaţiile în care se acţionează ca o echipă:
remedierea unei greşeli a unui coleg, executarea sarcinilor de servire în echipă. În plus interdependenţa şi
complexitatea sarcinilor impun munca în echipă, care determină focalizarea atenţiei personalului atât
asupra sarcinilor specifice pe care le are fiecare de îndeplinit, cât şi asupra muncii celorlalţi colegi de
echipă. Una din tehnicile manageriale pentru prevenirea specializării înguste doar pentru un anumit post a
personalului este rotirea postului, în scopul însuşirii de către toţi membrii echipei şi a altor calificări. În
perioadele de vârf şi îmbogăţirea postului, (care presupune preluarea unor noi sarcini) este utilă pentru
însuşirea altor calificări cât şi pentru a mai uşura din constrângerile sau aglomerările de sarcini care
intervin pentru anumite posturi.
Toate aceste caracteristici ale personalului sunt evaluate conform specificaţiei posturilor. Un
obiectiv important urmărit prin analiza postului este stabilirea standardelor de muncă, prin studierea
timpului de muncă necesar pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Pe baza standardelor se pot
constitui orarele de lucru şi se poate programa activitatea personalului.

7.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism

Dezvoltarea turismului a fost însoţită de o dinamică susţinută a personalului ocupat în această
ramură. Mai accentuată decît în alte compartimente ale economiei, creşterea numărului lucrătorilor
reflectă, pe de o parte, tendinţele din evoluţia fenomenului turistic, iar pe de altă parte, caracteristicile
muncii în această ramură. Astfel, creşterea aproape explozivă a circulaţiei turistice, modificările în
structura acesteia, sporirea gradului de complexitate a activităţii şi exigenţele tot mai ridicate ale turiştilor
constituie cîteva din cauzele care determină volumul şi dinamica forţei de muncă.
Corespunzător acestor influenţe, numărul celor angajaţi direct în industria turismului în ansamblul
său se situează la 207 milioane, ceea ce reprezintă cca 8 % din totalul populaţiei ocupate la scară
mondială. În timp s-a înregistrat o evoluţie pozitivă şi în ritmuri relativ înalte şi reprezintă o creştere de
4
N.Lupu, Hotelul-Economie şi management, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p.233.
46
3,8 % anual. De asemenea, în ceea ce priveşte perspectiva, se preconizeaz6ă sporuri importante, potrivit
Consiliului Mondial de Călătorie şi Turism, în 2011, numărul total al lucrătorilor din turism va ajunge la
260 milioane, respectiv 1 din 12 locuri de muncă va fi în industria turistică.
Faţă de această evoluţie globală, situaţia diferă de la o ţară la alta. Astfel, ţările situate în top în
privinţa situaţiei turistice ca Franţa, Spania, SUA – se caracterizează şi printr-o bună dotare cu personal,
cu ponderi importante ale acestuia în totalul forţei de muncă (ex. Franţa cu 937 mii persoane, cca 12 % în
totalul populaţiei ocupate, Spania cu 956 mii şi o pondere uşor superioară mediei mondiale, SUA cu 5,5
milioane angajaţi în turism). În al 2-lea eşalon se află ţările lansate recent pe piaţa turistică – Turcia,
Mexic, Canada – şi de asemenea, ţări emiţătoare, ca Marea Britanie cu aproape 2 milioane de lucrători în
turism şi Germania cu peste 1 milion; aceste ţări se deosebesc printr-o angajare deosebită în domeniu. Un
grup distinct îl formează ţările cu tradiţie în turism şi unde ponderea lucrătorilor în turism, relativ ridicată,
se menţine constantă (ex. Elveţia – 5,6 % în populaţia ocupată, Austria – 7,1 %, Italia, Luxemburg,
Belgia). Ţările cu un număr modest de angajaţi în turism sunt ţările în tranziţie, unde turismul abia începe
să capete amprente, ponderea populaţiei ocupate în turism din totalul forţei de muncă fiind de 1-2%. În R.
Moldova ponderea populaţiei active ocupate în activitatea turistică constituie sub 1%.
În caracterizarea forţei de muncă, alături de evoluţiile cantitative, o semnificaţie deosebită o au
mutaţiile structurale. Astfel, una dintre cele mai frecvent întîlnite modalităţi de grupare a lucrătorilor o
reprezintă funcţia îndeplinită, aceasta poate fi asociată unui compartiment de activitate, importanţei şi
nivelului de pregătire.
Din punct de vedere al sectorului în care lucrează, avem personal ocupat în:
- hotelărie, reprezentînd, la nivel global, 40-50 % din total;
- alimentaţie, cu 30-40 %;
- agenţii de voiaj (şi touroperatori), cca 5 %;
- administraţia naţională şi locală a turismului, 1-2 %;
- alte sectoare ale industriei turistice (agrement, transport, activităţi sportive şi culturale, ş.a.), cu 3-4
%.
Din punct de vedere al importanţei funcţiei, lucrătorii din turism îndeplinesc funcţii:
- directe – hotelărie, restauraţie, agenţii de voiaj şi touroperatori, transport – antrenează cca 90 % din
totalul angajaţilor;
- indirecte – în sectoarele cultural-sportive, recreative şi de divertisment – cu aproape 10 % din
personal.
Analizele asupra conţinutului muncii din turism evidenţiază un nivel relativ redus de tehnicitate şi o
structură din punct de vedere al pregătirii profesionale, dominată de muncă puţin sau deloc calificată.
Astfel deosebim:
- cadre de conducere (cu studii superioare) – director, director adjunct (de hotel, restaurant, agenţie de
voiaj, ş.a.) – circa 10 % din totalul angajaţilor;

47
- tehnicieni cu studii medii şi superioare de specialitate (şcoli postliceale, colegii, alte forme de
pregătire) – circa 8 %;
- personal de bază avînd calificare de specialitate (medie şi submedie) – 42 %;
- personal de bază fără calificare – circa 40 %.
Nivelul mai modest de pregătire cerut de turism asigură, pe de o parte, o mai uşoară atragere a
personalului şi ocupare a funcţiilor şi, implicit, o diminuare a şomajului în rîndul celor fără calificare, dar,
pe de altă parte, nu permite oferirea unor servicii de calitate, constituindu-se astfel într-o frînă în calea
dezvoltării.
Un aspect interesant prezintă structura pe sexe a forţei de muncă în turism. Din acest punct de
vedere se observă tendinţa de feminizare a personalului, orientare comună pentru sectorul terţiar, acest
lucru reflectă specificul muncii din acest domeniu, care în anumite compartimente, presupune aptitudini
mai apropiate femeilor (răbdare, tact, înţelegere, ş.a.), lucru specific în special activităţilor din hotelărie şi
restauraţie.
Cu toate acestea, accentuarea unei astfel de tendinţe poate genera dificultăţi în asigurarea calităţii
serviciilor, în special în departamentul ce presupune un efort fizic deosebit. În aşa mod este necesară o
studiere a particularităţilor muncii în fiecare sector şi promovarea unei politici adecvate şi din punct de
vedere al structurii pe sexe.
Asociat caracteristicii de efort fizic mare, trebuie luată în calcul şi structura pe vîrstă a personalului
din turism. Din punct de vedere al acestei caracteristici se poate aprecia că forţa de muncă în turism este
relativ tînără, circa 40 % din totalul angajaţilor au mai puţin de 35 de ani.
Pornind de la tendinţele manifestate în dinamica şi structura personalului din turism, se poate
anticipa o creştere a numărului şi a ponderii lucrătorilor din turism, paralel cu o diversificare a
profesiunilor, ca rezultat al adaptării la evoluţiile cererii.

7.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism

Definită generic prin cantitatea de bunuri şi servicii produse în unitatea de timp, productivitatea
muncii constituie şi pentru domeniul turismului unul din principalii indicatori ai calităţii serviciilor,
respectiv ai eficienţei utilizării resurselor umane. Acest indicator, în cazul turismului, determină o serie de
particularităţi în privinţa tehnicilor de calcul şi modalităţilor de exprimare, ce reflectă specificul muncii în
acest sector.
În primul rînd, se referă la dificultatea de determinare în termeni reali a producţiei de bunuri şi
servicii turistice şi de exprimarea acesteia în unităţi specifice, chiar şi atunci, cînd efectele muncii pot fi
redate prin informaţii tehnice, acestea nu sunt suficiente, nu reflectă aceeaşi cantitate de muncă. Pe de altă
parte, eterogenitatea activităţilor turistice, diferenţele majore între componentele aceluiaşi produs sau

48
pachet de vacanţă, care au totodată existenţă de sine stătătoare fac dificilă găsirea unor indicatori fizici,
comuni pentru munca tuturor categoriilor de lucrători.
În acest caz exprimarea valorică (încasări, PIB, VA pe lucrător sau/şi unitate de timp), reprezintă
modalitatea cea mai potrivită de caracterizare a productivităţii muncii, însă şi această modalitate de
exprimare are anumite neajunsuri, care nu reflectă consumul de muncă, ci doar efectele, care sunt
influenţate şi de alţi factori extraumani, ca: amplasarea unităţii, gradul de înzestrare tehnică, nivelul
tarifelor, structura turiştilor, ş.a.
Exprimarea valorică a productivităţii muncii impune, anumite rezerve, atunci cînd se urmăreşte dinamica
indicatorului. În acest caz volumul valoric al serviciilor turistice trebuie determinat în preţuri
comparabile, sau aşa cum se ştie, creşterea preţului nu este rezultatul exclusiv al inflaţiei, ci şi al
îmbunătăţirii calităţii serviciilor. Rezultă că exprimarea valorică a productivităţii muncii nu reflectă în
totalitate efectul economic şi, în special, cel social al muncii cheltuite, motiv pentru care este necesară
combinarea indicatorilor fizici şi cei valorici pentru a se obţine o imagine completă a modului în care se
utilizează forţa de muncă şi eficienţa ei.
Principalii factori care influenţează productivitatea muncii din unităţile prestatoare de
servicii turistice sunt:
1) Randamentul muncii este rezultatul unui bun tonus fizic şi psihic, a unei stări perfecte de
sănătate şi a unui organism care manifestă rezistenţă la efort. Oboseala în timpul muncii se poate
manifesta sub două forme: fizică şi psihică. Prevenirea oboselii fizice înseamnă măsuri organizatorice
adecvate în conceperea programelor şi a echipei de lucru cât şi asigurarea unor condiţii mai bune
ergonomice. În acest sens, cercetările au demonstrat că în conceperea programelor de muncă ar fi indicat
ca pauzele să nu fie planificate, lăsându-se la latitudinea angajaţilor stabilirea momentelor optime de luare
a pauzelor.
2) Factorii de mediu. Prevenirea factorilor perturbatori de mediu trebuie să aibă în vedere
diminuarea zgomotului excesiv, asigurarea unei bune iluminaţii şi ventilaţii la locul de muncă, asigurarea
unei temperaturi optime (24 – 26 C), prevenirea umidităţii în exces. Crearea unui permanent fond
muzical pentru atenuarea unui nivel moderat de zgomot va îmbunătăţi performanţele lucrătorilor. În
bucătărie eliminarea excesului de căldură si umiditate presupune instalarea unor sisteme de ventilaţie, aer
condiţionat şi fotă la cuptor astfel încât nivelul de umiditate să se situeze între 30 – 50 %.
3) Metodele utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii şi strategia adoptată în acest sens. Unii
autori5 sugerează introducerea în domeniul industriei ospitalităţii a cercurilor de calitate. Organizarea
cercurilor de calitate presupune întâlniri periodice manageri-lucrători, pentru a descoperi cele mai bune
soluţii de creştere a calităţii şi a productivităţii muncii într-o anumită zonă a activităţii. Avantajele sunt

5
Petru Sandu, Management în turism şi servicii, Editura Universitara, Suceava 2000

49
multiple: se asigură valorificarea potenţialului creativ a angajaţilor, iar informaţiile sunt de regulă dintre
cele mai vrednice, fiind furnizate de cei care cunosc cel mai bine activitatea şi problemele firmei.
Productivitatea muncii din turism este influenţată şi de alţi factori:
 Nevoia de realizare şi de progres în carieră;
 Plăcerea de a efectua o anumită muncă;
 Posibilitatea de avansare rapidă;
Astfel alături de aceşti factori de influenţă asupra productivităţii muncii mai întîlnim alte 2 categorii
de factori:
1. factori direcţi:
- nivelul de pregătire a lucrătorilor. Fiecare funcţie din domeniul turismului necesită o anumită
calificare, ceea ce permite executarea corespunzătoare şi într-un timp optim a atribuţiilor aferente
acesteia.
- organizarea muncii, care decurge din necesarul mare de muncă vie şi complexitatea proceselor
economice proprii turismului.
- gradul de înzestrare tehnică. Evident, o înzestrare tehnică superioară va permite obţinerea unor
rezultate mai bune sub aspect cantitativ, concomitent cu servirea mai rapidă şi de calitate a
consumatorilor.
2. factori indirecţi:
- nivelul preţurilor şi tarifelor şi modificarea acestora în timp determină volumul valoric al activităţii
şi rezultatele muncii cheltuite. Creşterea preţurilor şi tarifelor materializate în creşterea încasărilor va
conduce la creşterea productivităţii muncii, însă, totodată variaţia acestui factor depinde şi de nivelul de
confort al unităţii.
- sezonalitatea activităţii turistice, se exprimă prin concentrarea cererii în anumite perioade şi rămînerea
în afara interesului turistic a restului timpului, cu efecte asupra volumului activităţii, consumul de muncă
şi rezultatul acestora. Pentru zonele puternic afectate de sezonalitate productivitatea va fi, relativ mai
mică, şi invers aceasta depinzînd de condiţiile naturale.
- structura turiştilor. Aceasta influenţează productivitatea în funcţie de tipul de aranjament solicitat,
mijlocul de transport utilizat, motivul călătoriei.

7.4. Recrutarea şi selectarea personalului angajat în turism

O bună parte din posturile noi ocupate sunt datorate apelării la sursele externe de recrutare.
Optarea pentru aplicarea unei strategiile de recrutare bazate pe surse externe presupune dozarea optimă a
numărului şi profilului posturilor alocate angajării din exterior. În acest sens firma trebuie să aibă în
vedere unele aspecte: în ce măsura noii candidaţi vor influenţa cultura organizaţională - prin ideile şi
mentalităţile noi sau chiar prin simplul mod de a percepe altfel organizaţia? În ce măsura sunt atraşi cei
50
mai buni candidaţi la o ofertă de forţă de muncă dată (şi în prealabil cunoscută)?; în ce măsură are loc
îmbogăţirea potenţialului uman intern al organizaţiei? în ce măsură se elimină eventualele rutine ori
stagnări? Cu cât se vor diminua costurile cu pregătire a personalului? Recrutarea externă, „dozată optim”
va conduce la răspunsuri pozitive acestor categorii de întrebări. Mai mult, în anumite situaţii dificile şi de
criză, recrutarea externă se poate dovedi o soluţie salvatoare, prin infuzia de noi idei, obiective şi
competenţe de natură să genereze schimbarea în bine a organizaţiei. Totodată anumite disfuncţionalităţi
sau practici discriminatorii anterioare, cu privire la angajare, şi alte măsuri pot fi eliminate prin atragerea
de noi candidaţi.
Strategiile şi politicile de recrutare trebuie să prevină dezavantajele şi lipsurile ce pot afecta
procesul de recrutare, luând în consideraţie şi efectele post-recrutare: fidelizarea personalului ce este
competitiv şi eficient, menţinerea acestuia în firmă pentru o perioadă cât mai îndelungată, integrarea şi
adaptarea cât mai bună la cerinţele postului prin promovarea unei culturi organizaţionale deschise ş.a.
Fundamentarea recrutării pe sursele externe presupune răspunsuri exacte la o serie de întrebări
legate de mărimea pieţii muncii, politica de personal a concurenţei, atractivitatea descrierii posturilor,
modalitatea cea mai potrivită de recrutare, sursa de recrutare. În ceea ce priveşte modalităţile şi sursele
externe de recrutare se urmăreşte:
1. alegerea celei mai potrivite modalităţi (ziar, internet) pe baza unei analize riguroase, a mărimii
tirajului, numărului de accesări, a numărului de cititori (clienţi) şi costurile publicării anunţului;
2. momentul publicării;
3. costurile totale pe o anumită perioadă de timp.
Spre deosebire de recrutarea din surse interne, procesul de recrutare externă necesită eforturi mai
mari de pregătire şi cheltuieli suplimentare pentru a atrage potenţialii candidaţi. Unii specialişti susţin că
impactul unui anunţ publicitar ţine mai degrabă de atragerea unei anumite “cantităţi de resurse umane”
decât de asigurarea unei anumite calităţi a acesteia.
Decizia de acceptare a unui anumit post va fi influenţată de:
a) atitudinea specialistului în recrutare, asimilat cu organizaţia respectivă şi ambianţa creată prin
acest proces;
b) factori obiectivi: salariul, complexitatea şi natura muncii, localizarea firmei, programul de lucru;
c) imaginea firmei, oamenii tinzând să accepte ceea ce li se potriveşte cel mai bine personalităţii lor;
d) exactitatea datelor şi informaţiilor furnizate cu privire la firmă şi post. Mascarea realităţii va
conduce inevitabil la decizii de neacceptare şi părăsire a locului de muncă.
Pentru a preveni eventualele incidente care influenţează negativ candidaţii cât şi pentru a eficientiza
procesul de recrutare externe firma trebuie să respecte anumite cerinţe în elaborarea anunţului.
Activităţile de recrutare includ primirea dosarelor de angajare, a căror conţinut este elaborat de
către firma de turism. Informaţiile solicitate în cadrul dosarului de angajare vor fi sistematizate într-un
document „fişa de angajare”, ce va fi completat de candidat. Legătura, dintre descrierea postului şi

51
calităţile candidaţilor este asigurată de un document numit „specificaţia de angajare” sau „standardul
de angajare” care conţine: experienţa preferată, educaţia şi pregătirea necesară, realizările importante
ale candidaţilor.
Preocupându-se permanent pentru armonizarea cerinţelor şi preferinţelor ambelor parţi, procesul de
recrutare implică în unele situaţii şi anumite compromisuri:
 adaptarea postului pentru a corespunde celui mai bun candidat, în lipsa unei alte variante ;
 scoaterea unui post suplimentar la concurs pentru posturile sociale, în condiţiile găsirii a doi
candidaţi potriviţi, îndeosebi pentru domeniile cu o lipsa cronică de ofertă de muncă specializată ;
 intensificarea şi prelungirea procesului de recrutare peste perioada planificată, în condiţiile negăsirii
candidaţilor potriviţi.
Apelarea la surse externe în procesul de recrutare are şi o serie de dezavantaje: costul recrutării este
mai ridicat, necesitând cheltuieli cu culegerea informaţiilor pe o piaţă vastă şi cu organizarea procesului
de recrutare; timpul pentru identificarea şi ulterior integrarea pe posturi a noilor angajaţi este mult mai
mare; există riscul de a angaja candidaţi care nu dovedesc menţinerea acestor performanţe, calităţi,
aptitudini constatate în timpul procesului de selecţie; constrângerile pieţei forţei de muncă mari pot
determina alegerea unui candidat „costisitor” sau chiar imposibilitatea găsirii în momentul cerut (de către
firmă) a candidatului potrivit.
Selecţia personalului. Selecţia propriu-zisă a personalului este etapa de alegere a unei persoane din
rândul solicitanţilor care au fost recrutaţi. Prin selecţie se realizează o serie de obiective :
 găsirea candidaţilor care corespund posturilor vacante;
 eliminarea candidaţilor care nu corespund exigenţelor, sarcinilor şi cerinţelor organizaţionale;
 dezvoltarea personală a angajaţilor şi asigurarea ocupării de către cei care vor reprezenta cel mai bine
organizaţia.
Strategiile de selecţie sunt diferenţiate şi în funcţie de stadiul de dezvoltare a firmei. Firmele
de turism aflate în faza de maturitate sunt preocupate de menţinerea cotei şi reducerea cheltuielilor,
axându-şi strategiile de selecţie pe personalul care dovedeşte disciplină, conştiinciozitate perseverenţă
(calităţi care permit o supraveghere mai atentă a personalului) şi mai puţin pe aptitudinile antreprenoriale.
Etapele procesului de selecţie. Selecţia cuprinde o serie de activităţi ce se desfăşoară de-a lungul
mai multor etape. După ce s-au strâns dosarele candidaţilor urmează invitaţia pentru interviu şi
desfăşurarea acestuia. Între momentul apariţiei anunţului şi până la invitarea pentru interviu se pot
scurge 1-3 săptămâni sau chiar mai mult în funcţie de specificitatea ofertei şi tipul publicaţiei (cotidian,
săptămânal ş.a.).
Invitaţia pentru interviu, presupune anunţarea în prealabil a candidaţilor asupra procedurilor de
selectare, despre locul şi momentul sau chiar despre cheltuielile implicate.
După D.J. Cherrirgton primele etape din cadrul procesului de selecţie includ o selecţie preliminară a
candidaţilor şi o analiză minuţioasă a cererilor de angajare a acestora.
52
 Alegerea
preliminară a Cererea de Interviul de
angajare angajare Testarea
solicitărilor

Decizia de
Verificarea Examenul Interviul angajare şi
referinţelor medical final instalare pe post

.
Figura. Etapele procesului de selecţie a personalului
Interviul constituie doar una din etapele selecţiei, care de multe ori este considerat un instrument
subiectiv. Elementul decisiv în procesul de selecţie este testarea, prin care candidatul este supus unor
probe teoretice şi practice, prin care îşi demonstrează efectiv cunoştinţele, aptitudinile şi priceperea.
Principalele tipuri de teste avute în vedere în cadrul procesului de selecţie sunt:
- testele de aptitudini şi de îndemânare (practico-aplicative) urmăresc modul de coordonare a
mişcărilor candidatului şi abilitatea acestuia de a învăţa şi executa anumite operaţiuni;
- testele de inteligenţă şi perspicacitate verifică capacitatea candidatului de a rezolva anumite sarcini
de natură intelectuală, identifică I.Q (coeficientul de inteligenţă) al acestuia. Pentru profesiunile obişnuite
IQ-ul trebuie să fie de minim 100 de puncte.
- testele de cunoştinţe şi nivel de instruire verifică nivelul de cunoştinţe de specialitate dint-un
anumit domeniu.
- testele de creativitate verifică imaginaţia şi capacitatea de creaţie a candidaţilor.
- testele medicale psiho-fiziologice verifică starea de sănătate şi parametrii psihomotorii de bază.
Evaluarea candidaţilor în cadrul procesului de selecţie depinde şi de informaţiile oferite de
solicitanţii înşişi dar şi de o serie de referinţe.
Etapa VI-a a procesului de selecţie este examenul medical cu ajutorul căruia se evaluează
starea de sănătate. Examenul medical este indispensabil în turism, domeniu în care majoritatea posturilor
implică contactul direct cu ceilalţi oameni.
Interviul final este o discuţie în care se obţin informaţii adiţionale despre angajat. De regulă
interviul adiţional întăreşte intenţia de angajare a acestuia. Când în această etapă trebuie ales dintre cei
câţiva candidaţi rămaşi, interviul poate deveni stresant, existând riscul de a se desfăşura sub o mare
presiune psihică. Uneori rezistenţa la această presiune psihică finală poate asigura angajarea unui
candidat, în detrimentul altuia mai competent.
Ultima etapă - angajarea şi integrarea angajatului pe post - urmăreşte respectarea procedurilor
legislative în domeniu şi familiarizarea angajatului cu cerinţele noului post de muncă. Depăşirea stării de
anxietate se poate realiza cu uşurinţă dacă managerul sau şeful ierarhic al angajatului stabileşte acestuia

53
un program de integrare în care acesta se informează despre cerinţele postului, departamentului sau
organizaţiei şi se familiarizează cu membrii echipei de lucru şi cu problemele ce trebuie rezolvate.
Principalele metode utilizate în tara noastră în integrarea personalului din turism, sunt:
1. integrarea directă pe post;
2. îndrumarea directă (de un salariat aflat pe o poziţie ierarhică superioară şi de aceeaşi profesie);
3. descoperirea organizaţiei (angajatul trece prin toate departamentele societăţii comerciale);
4. încredinţarea unei misiuni;
5. rotirea pe posturi.
Finalizarea procesului de selecţie a persoanelor se realizează printr-o evaluare a acestuia,
estimându-se eforturile şi rezultatele obişnuite. În acest sens se calculează o serie de indicatori: numărul
de solicitanţi, rata selecţiei (raportul procentual între numărul de persoane angajate şi numărul
solicitanţilor) costul aferent unui candidat, rata recrutării, timpul afectat pentru angajare (durata de timp
scursă între completarea cererii şi momentul angajării).

54
Tema 8: Eficienţa economică şi socială în turism
8.1. Sistemul de indicatori ai eficienţei în turism
8.2. Eficienţa socială a activităţii de turism
8.3. Metode de creştere a eficienţei în turism

8.1. Sistemul de indicatori ai eficienţei în turism

Prin însăşi natura sa, produsul turistic combină mai multe tipuri de servicii, ceea ce conferă
eficienţei o sferă mai largă de cuprindere şi de evaluare faţă de alte ramuri şi domenii. Eficienţa
produsului turistic în ansamblul cuantifică atât eficienţele parţiale ale serviciilor încorporate în produsul
turistic cât şi eficienţa modului de combinare a acestora.
Utilizarea cît mai raţională a resurselor umane, materiale şi financiare ale societăţii, reprezintă
condiţia vitală a progresului economico-social, una din trăsături fundamentale ale economiei de piaţă. În
aceste condiţii şi activitatea turistică, prin modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor, se supune
acestui obiectiv major, urmînd obţinerea unor rezultate economice pozitive, concomitent cu satisfacerea
cît mai bună a cerinţelor turiştilor.
Rezultatele activităţii de turism îmbracă simultan trei aspecte care se influenţează şi se
interpătrund reciproc, ca: eficienţa economică, eficienţa socială şi eficienţa ecologică. Fiecare din aceste
componente ale eficienţe are atît efecte directe sau indirecte, concretizate sub forma producţiei realizate,
cît şi eforturi exprimate prin intermediul valorii resurselor consumate.
- Beneficii (profit), - T.V.A.
- adaos comercial
Venit - comisionul agenţilor de turism
- prelevarea pentru societate
Efecte
economice
- încasări din prestaţii hoteliere
Încasări - desfaceri de mărfuri cu amănuntul
din - producţia industrială din turism
prestaţii - încasări din alimente
turistice - încasări din transportul turiştilor
- alte încasări

- Creşterea nivelului cultural

Efecte Efecte - Creşterea randamentului
economico- - Creşterea venitului net
sociale - Creşterea productivităţii muncii sociale
- Creşterea volumului de muncă
- Îmbunătăţirea stării de sănătate
- Îmbunătăţirea climatului de colaborare pe plan
internaţional

- Protejarea mai sistematică a zonelor turistice

Efecte - Amenajarea turistică a zonelor, numeroase obiectivce
ecologice turistice
- Depoluarea apelor, aerului

Figura. Efecte ale activităţii de turism

55
 Pentru exprimarea eficienţei economice în turism, în literatura de specialitate, s-au conturat două
opinii:
1. Determinarea unui singur indicator sintetic al eficienţei, ce ar caracteriza activitatea de ansamblu
al domeniului, prin utilizarea venitului net al unităţii.
2. Determinarea unui sistem de indicatori, care ar caracteriza eficienţa oricărei activităţi din domeniu.
Constituirea sistemului de indicatori ai eficienţei activităţii de turism are la bază principiile generale de
calcul a eficienţei, adică utilizarea componentelor eforturilor şi efectelor produse.
Indicatorii de exprimare a eforturilor şi efectelor activităţii turistice pot fi prezentaţi sintetic astfel:

Resurse ocupate Resurse consumate

-nr.mediu al pers. muncitor -cheltuieli cu munca vie
- Forţa -nr.mediu al pers. operativ -fondul de salarii
de muncǎ -fondul total de timp de muncă -cheltuieli materiale

- capacitatea de prestaţie -amortizarea

- Baza mat - valoara medie a fondurilor -chiria localului
turistică fixe totale -cheltuieli cu inventarul
- valoarea .medie a fondurilor
fixe active
-cheltuieli materiale
-consumul de mijloacelor -cheltuieli cu combustibil şi
circulante energie
- Mijloace -val. medie a fonduluid.de -uzura obiectelor de inventar
Resurse circulante circulaţie -mărfuri la preţ de
intrate în -soldul mediu al mijl. reaprovizionare
circuitul circulante
turistic
- valoarea medie anuală a - cheltuieli totale aferente
- Fondurile fondurilor fixe prestaţiilor
totale - valoarea medie anualǎ a - cheltuieli materiale
mijloacelor circulante

- suprafaţafolosite
Fig 9.1 Resurse (eforturi)
- Resursele turisticǎ pentru
amenajatǎ -cheltuieli
aprecierea cu amenajarea
eficienţei în turism şi 6

naturale - monumente cultural-istorice întreţinerea (plaje, etc)

şi antropice -supraf. turistice amenaj -cheltuieli cu amenajarea
(plajă, pîrtie schi) monumentelor istorice
- monumente cultural-
istorice .
ş.a.
Figura. Resurse (eforturi) folosite pentru aprecierea eficienţei în turism

Ţinînd cont de structura efectelor şi eforturilor, pentru măsurarea eficienţei economice se formează
relaţii de tipul:
1. Efect Efort sau Efort Efect, care ne arată eficienţa folosirii diferitor componente
ale resurselor consumate;

6
Ioan Cosmescu, Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.254.
56
 2. Efect Efect sau Efort Efort, reflectă rentabilitatea prestaţiilor turistice sau
proporţiile care s-au format între diferite componente ale rezultatelor sau eforturilor depuse.
Indicatorii care caracterizează eficienţa activităţii turistice prin evaluarea eforturilor şi efectelor sînt
utilizaţi, de regulă, pe ansamblul activităţilor turistice, de aceea se numesc indicatori generali ai
eficienţei economice. În funcţie de natura prestaţiilor, sistemul de indicatori poate include şi indicatori
specifici. Indicatorii generali cumulează ansamblul activităţii turistice în timp ce indicatorii specifici se
referă doar la o anumită prestaţie (activitate) turistică sau aspect (element) economic.
Tabel. Indicatori de comensurare a eficienţei grupaţi după natura prestaţiilor turistice
Indicatori generali Indicatori specifici
- Volumul încasărilor totale - Indicatorul eficienţei activităţii de cazare
- Încasarea medie pe turist sau pe zi turist - Indicatori ai eficienţei activităţii de
- Volumul cheltuielilor totale alimentaţie
- Cheltuielile medie pe turist şi cheltuielile pe - Indicatori ai eficienţei transportului turiştilor
zi turist - Indicatori ai eficienţei investiţiilor în turism
- Venitul net
- Rata profitului, rentabilitatea
- Productivitatea muncii
- Aportul net valutar şi volumul acumulărilor
totale

Indicatorii generali reflectă cele două forme de concretizare a rezultatelor: încasările totale şi
venitul net. Din categoria indicatorilor generali fac parte:
1. Volumul încasărilor totale (VT), include atât încasările provenite din turismul intern (lei) cât şi
cele din turismul internaţional (lei sau valută). Încasările totale includ totodată toate tipurile de prestaţii
(şi/sau activităţi): cazare, masă, transport, tratament, agrement, servicii suplimentare, vânzări mărfuri,
schimb valutar.
2. Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist (VT sau IT şi VZT sau IZT)
n
VT/IT = ∑ VT / NT, VT = încasările totale (a prestaţiilor turistice),
i=1 NT = numărul de turişti

VZT/IZT = ∑ VT / NZT NZT = număr de zile turist

3. Volumul cheltuielilor totale (ChT), însumează toate eforturile pentru realizarea activităţii
turistice, incluzând atât componenta internă, turismul internaţional cât şi toate tipurile de prestaţii şi
activităţi.
4. Cheltuieli medii pe turist şi cheltuieli medii pe zi turist (ChT şi ChZT)

ChT = ∑ ChT / NT; ChZT = ∑ ChT / NZT ; ∑Ch –volumul cheltuielilor totale.

Volumul cheltuielilor totale cumulează totalitatea cheltuielilor ocazionate cu procurarea

prestaţiilor pentru practicarea turismului intern sau internaţional. În cel de-al doilea caz cheltuielile se
exprimă în valută.
5. Venitul brut şi net (profitul, beneficiul) (Pb şi Pn) rezultă prin diferenţele dintre volumul
încasărilor totale şi volumul cheltuielilor totale.
57
 Pb = ∑ VT - ∑ChT şi Pn = Pb – I, I- impozite

6 Rata profitului (rp), caracterizează mărimea relativă (%) a profitului obţinut în raport cu un
efort depus pentru obţinerea acestuia. În funcţie de modul de exprimare a efortului în practică se cunosc
mai multe forme şi modalităţi de calcul a ratei profitului:
a. rata economică a profitului (rpe), se determină ca raport procentual dintre masa profitului
(∑P) şi valoarea activelor totale (∑AT).
rpe = ∑P / ∑AT x 100%
b. rata comercială a profitului (rpc), se determină ca raport procentual dintre masa profitului
(∑P) şi totalul încasărilor (veniturilor) (VT, IT, CAT).
rpc = ∑P / ∑ VT x 100 %
c. rata financiară a profitului (rpf), se determină ca raport procentual dintre masa profitului (∑P)
şi activele proprii sau capitalul întreprinderii (∑AP; K)
rpf = ∑P / ∑ AP; K x 100 %.
d. rata rentabilităţii economice (rR), se determină ca raport procentual dintre masa profitului
obţinut (∑P) şi costurile de producţie şi/sau comercializare a vacanţelor (∑ChT).
rR = ∑P / ∑ChT x 100 %
7. Nivelul relativ al cheltuielilor (NCh), ce determină ca raport dintre consumul total de resurse
(∑ChT) şi încasările din turism (∑IT) sau cifra de afaceri (CA).
NCh = ∑ChT / ∑IT, CA x 100 %
8. Productivitatea în turism. În acest caz se determină productivitatea factorilor utilizaţi, în
special muncii şi a capitalului. Se determină fie în raport cu cifra de afaceri, încasări, venituri sau profitul
obţinut în perioada de gestiune.
WL = CA, IT, VT / L, L – numărul de lucrători

WK = CA, IT, VT / K, K – capitalul utilizat

9. Aportul net valutar al activităţii turistice (Anv), este expresia eficienţei întregii activităţi de
turism şi poate fi calculat ca diferenţă dintre suma încasărilor totale valutare şi cheltuielile valutare legate
de activitatea respectivă.

Anv = ∑ Inv - ∑ Chv

Aportul net valutar se determină şi ca mărime relativă, ca raport între încasările nete valutare şi cele
totale valutare. Ne arată surplusul de unităţi valutare obţinute la o unitate valutară încasată.
Anv% = Anv / Inv x 100 Inv = încasări valutare din turismul internaţional
Chv = cheltuieli valutare pentru turismul internaţional

58
 Sfera încasărilor şi cheltuielilor valutare include operaţiile generale atât sosirile de turişti cât şi
cele ale rezidenţilor în străinătate. Astfel de operaţiuni de turism sunt: închirierile de mijloace de
transport, importul de produse, taxe.

8.2. Eficienţa socială a activităţii de turism

Deşi mai puţin analizate efectele sociale ale turismului se resimt prin ridicarea nivelului de
cunoaştere şi de pregătire, satisfacerea unor motivaţii spirituale psihice. Aceste efecte reliefează legătura
între fenomenul turistic şi gradul de civilizaţie şi cultură dintr-o anumită zonă. Practicarea însăşi a
turismului este un alt act de cultură, deoarece turistul ia contact şi asimilează practic o multitudine de
cunoştinţe din locurile vizitate sau acţiunile organizate: vizitarea de muzee, case memoriale, vestigii şi
situri arheologice, participarea la evenimente culturale (spectacole, festivaluri, mese rotunde) sau
petrecerea unei vacanţe cu o tematică culturală (învăţarea diferitelor conştiinţe in diferite domenii, a unei
limbi străine ş.a).
Eficienţa socială a activităţilor de turism comensurează efectele indirecte ale prestaţiilor
turistice, exprimând sporul de rezultate obţinute în domeniile social, cultural-educativ.
Indicatorii de comensurare a eficienţei sociale caracterizează efectele laturilor calitative ale
activităţii turistice, mai greu de determinat în mod riguros. Acestea se referă la efectele prestaţiei turistice
asupra utilizării, refacerii şi fortificării forţei de muncă, efectele obţinute în îmbunătăţirea condiţiilor de
serviciu, în sociabilizarea populaţiei locale, în apariţia de noi construcţii culturale şi industriale, precum şi
în creşterea însăşi a satisfacţiei turistice.
În categoria eficienţei sociale a turismului trebuie avute în vedere atât efectele indirecte asupra
populaţiei locale, din spaţiul turistic, cât şi cele asupra forţei de muncǎ ocupate în alte ramuri ca efect
indirect al practicării turismului. De asemenea şi celelalte efecte economico-sociale şi educative trebuie
evaluate nu numai în perimetrul turistic unde are loc prestaţia efectivă de servicii turistice ci şi în celelalte
ramuri unde activează curent beneficiarii de servicii turistice. Toate aceste aspecte pot fi cuantificate prin
indicatori ce reflectă:
1) îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei: scăderea incidenţei unor boli profesionale,
scăderea numărului de cazuri de noi îmbolnăviri la grupele tinere şi mature de vârstă, scăderea mortalităţii
pe principalele cauze medicale;
2) creşterea numărului de monumente istorice, muzee, case memoriale la 1000 de locuitori
precum şi a densităţii acestora pe zona turistică;
3) creşterea numărului de vizitatori a obiectivelor culturale la 1000 de locuitori;
4) creşterea frecvenţei vizitării obiectivelor culturale pe sezoane;

59
 5) creşterea randamentului intelectual, a proceselor creative ca rezultat al practicării
turismului, prin studiul corelaţiei între indicatorii ce exprimă petrecerea timpului liber şi indicatorul
inovaţiei
6) indicatorul de corelaţie între creşterea productivitǎţii sociale a muncii şi îmbunătăţirea
participării la turism.
7) indicatori de corelaţie între creşterea volumului de muncǎ şi îmbunǎtǎţirea participǎrii la
turism.
Dintre cele mai importante efecte sociale induse de practicarea şi derularea activităţii turistice este
cea care vizează îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei cu implicaţii deosebite asupra
productivităţii individuale a muncii. Cea mai modernă tendinţă culturală pe plan european, - care
cunoaşte o dinamică accentuată - este cea referitoare la creşterea numărului de turişti care apelează la
turismul baleno-medical. Este o consecinţă nu numai a îmbătrânirii populaţiei ci şi a comutării unor boli
la categorii mai tinere de vârstă. Prin practicarea turismului balneo-medical, se reface capacitatea fizică
cât şi psihică a organismului şi mai ales se previne apariţia unor boli odată cu petrecerea plăcută a
timpului liber.
Ţara noastră dispune de un potenţial de excepţie fiind dotată cu factori de cură care acoperă
practic toate formele de turism balnear. De aceea dezvoltarea susţinută a acestora ar constitui una din cele
mai bune şanse de revigorare a turismului balnear, mai ales că pe plan mondial există tendinţa de a înlocui
tratamentul medicamentos cu tratamentul prin factori naturali şi de cură.
Un alt efect social benefic al practicării turismului se referă la contribuţia acestuia la promovarea
climatului de pace şi de colaborare între diferitele naţiuni. Turismul este un adevărat “ambasador al
păcii” reuşind, prin natura sa o apropiere într-un cadru relaxant între diferitele culturi şi popoare,
dezvoltarea comunicării interculturale, interconfesională ş.a, mai buna şi rapida integrare a unei ţări în
circuitele internaţionale.
În categoria efectelor sociale ale practicării turismului se pot remarca şi unele aspecte negative: un
instrument de diferenţiere socială şi subminarea valorilor tradiţionale, culturale şi sociale locale.
Evaluarea efectelor sociale ale turismului presupune parcurgerea a 2 etape:
I. Definirea criteriilor de evaluare a eficienţei, şi anume: gradul de satisfacere personală a turistului,
contribuţia la ocrotirea sănătăţii, refacerea forţei de muncă şi protejarea mediului ambiant.
II. Stabilirea unui sistem de indicatori de măsurare. Modelele ce măsoară calitatea serviciilor turistice
pun accent pe decalajele între nivelul serviciilor oferite şi cel aşteptat de către consumatori. Între
indicatorii cantitativi, care constituie instrumente de analiză a eficienţei sociale cei mai cunoscuţi sunt:
1. Nivelul servirii este un indicator complex care surprinde o multitudine de aspecte care contribuie
la satisfacerea nevoilor turiştilor: calitatea prestaţiei, confortul şi capacitatea unităţilor, timpul de servire,
diversitatea ofertei. Exprimarea nivelului de servire se face prin indicatorii:
 numărul locurilor (unităţilor) de cazare (alimentaţie) la 1000 de locuitori;

60
 numărul locurilor (unităţilor) la unitatea teritorială de suprafaţă;
 numărul tipurilor de produse turistice (vacanţe) ce revin unei zone (unităţi) turistice;
 structura pe categorii de confort a mijloacelor de cazare (şi de alimentaţie) sau gradul de concentrare
a dotărilor pe o anumită categorie de confort;
 numărul de turişti ce revin unui lucrător;
O calitate mai bună a serviciilor turistice înseamnă existenţa unui număr mai mare de locuri de
cazare (alimentaţie), o bună distribuire teritorială a acestora, o mare diversitate de produse turistice, un
grad optim de concentrare a dotărilor pe categorii de confort, un timp mai redus de aşteptare, un număr
optim de turişti ce revin unui lucrător etc.
Coeficientul nivelului servirii (ki) se determină pentru fiecare aspect cercetat conform formulei:
ki = (Nil – Ni min) / Ni max , în care: Ni min, Ni max = nivelul minim şi maxim al criteriului (aspectului)
de tip i
Nil = nivelul înregistrat în momentul determinării (observării)
Prin suma ponderară a coeficienţilor parţiali (ki), determinaţi pentru fiecare aspect în parte se obţine
coeficientul general al nivelului servirii (k):
ks = ∑ qi x ki , qi = coeficient de ponderare, care are o mărime proporţională cu importanţa
fiecărui parametru în determinarea nivelului de deservire, şi are valori între 0 şi 1.
ks = ∑ qi [(Nil – Ni min) / Ni max]
2. Îmbunătăţirea stării de sănătate şi a nivelului de cunoaştere (S) se realizează prin
determinarea sporului de timp activ de muncă (T), rezultat prin reducerea concediilor de boală în urma
aplicării unor măsuri profilactice şi curative.
S = [(T - Te) x Ni1 ] / t
în care: T, Te = durata concediului medical înainte şi după efectuarea tratamentului balnear
N = numărul total de lucrători cercetaţi
t = fondul anual de timp de muncă al unui lucrător
Sporul activ de timp de muncă va avea drept efecte economice:
a) creşterea valorii producţiei: VPF = Wh0 x (T - Te) x Ni1
b) creşterea producţiei medii pe o persoană activă:
WL/1 pers = W(L)/1pers/ h x (T - Te) x Ni1
c) creşterea venitului net: Vn = Vn/h x (T - Te) x Ni1
 Wh0 = productivitatea în personal de referinţă

 T, Te = durata concediului de boală înainte şi după tratament balnear

 Ni1 = personal activ supus cercetării

61
 Efectele sociale pozitive ale turismului au implicaţii economice, transformându-se pe diferite
trepte (nivele) în efecte economice: creşterea Wm, îmbunătăţirea calităţii producţiei, realizarea unor
economii de resurse materiale şi financiare.

Efecte sociale ale

turismului

Creşterea Wm Economia de resurse

Îmbunătăţirea calităţii materiale si
producţiei financiare

Spor de producţie
Spor individuale venituri
Reducerea costurilor pe băneşti ale populaţiei
unitatea de produs
Spor de venit net

Spor de venit naţional

Figura. Transformarea efectelor sociale în efecte economice

Cel mai mare impact al efectelor sociale este resimţit la scară macroeconomică, turismul având un
rol însemnat în creşterea P.I.B., la creşterea calităţii vieţii ş.a. Principalele efecte ce sunt generate se
referă la:
 sporul de venit net indirect în urma îmbunătăţirii sănătăţii prin consumul turistic balnear;
 sporul de venituri indirecte ale populaţiei ş.a. (vezi fig.)
Efectul multiplicator al turismului se va repercuta şi asupra celorlalte sectoare şi ramuri ale economiei
acţionând în folosul întregii societăţi şi asupra dezvoltării însăşi a turismului.

8.3. Metode de creştere a eficienţei în turism

Indiferent de tipul de unitate economică din sfera turismului, realizarea unei înalte eficiente
economice presupune acţionarea în sensul creşterii profitului, prin diferite modalităţi:
1. Creşterea vânzărilor. Soluţiile adoptate de manageri în vederea creşterii vânzărilor – ca modalitate
principală de creştere a eficienţei - sunt deosebit de ingenioase. În funcţie de tipul de unitate se pot
elabora diferite strategii de comercializare care să conducă la mărirea bazei de clienţi sau la vânzarea unei
cantităţi mai mari la clienţii existenţi.
2. Diversificarea ofertei turistice.
3. Reducerea sezonalităţii activităţilor turistice.

62
4. Utilizarea optimă a componentelor bazei tehnico-materiale.
5. Dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.
6. Asigurarea sferei cu personal calificat.
Reducerea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare, astfel încât să nu fie afectată calitatea
produsului turistic. Acest deziderat este posibil printr-o mai buna organizare a activităţilor personalului,
prin îmbunătăţirea controlului costului.
7. Extinderea şi diversificarea activităţilor publicitare.

63
Tema 9: Planificarea – componentă majoră a funcţiilor manageriale în turism
9.1. Natura planurilor în activităţile de turism
9.2. Fazele planificării
9.3. Tehnici de urmărire a desfăşurării programelor turistice
9.4. Tipurile de planuri utilizate în cadrul procesului de planificare a activităţilor din turism

9.1. Natura planurilor în activităţile de turism

Pentru ca într-o unitate din turism un efort de grup să devină eficient, personalul firmei trebuie să
ştie cum şi cînd trebuie să realizeze un obiectiv particularizat, mai ales dacă o pondere semnificativă a
acţiunilor turistice prezintă caracter sezonier.
În această situaţie se recurge la planificare. Planificarea reprezintă o funcţie a managementului,
care presupune selectarea alternativelor necesare desfăşurării activităţii unei firme turistice.
Planificarea porneşte deci de la obiectivele generale ale firmei, repartizate pe departamente
structurale, dar care sunt subordonate aceluiaşi scop: determinarea căilor şi măsurilor evaluate ca eficiente
şi posibil de aplicat pentru a realiza obiectivele stabilite.
Esenţa planificării poate fi sintetizată în 4 principii majore:
1. Contribuţia la realizarea scopurilor şi obiectivelor firmei turistice. Scopul planului general şi a
planurilor derivate este de a facilita realizarea obiectivelor stabilite, lucru ce poate fi realizat cu ajutorul
colectivelor de angajaţi, care vor participa la derularea activităţilor economice cu performanţe profitabile.
Astfel, planificarea precede toate celelalte funcţii manageriale ale unei unităţi economice din turism, lucru
ce poate fi analizat în baza figurii 9.1.

PLANURI
(obiectivele ce trebuie să fie realizate)

Ce structură Ce personal va Cum trebuie Ce standarde

organizatorică fi necesar, cu ce să fie condus de control va
este adecvată specializare şi şi dirijat trebui să fie
pentru firma în ce perioade? personalul? aplicate?
turistică?

Necesar Influenţează Necesar pentru

pentru a conducerea şi asigurarea
cunoaşte dirijarea parametrilor
activităţilor stabiliţi conform
firmei planului

Figura. Ilustrarea concluziei că planificarea precede toate funcţiile manageriale

2. Prioritatea obiectivelor de plan. Acest principiu prevede toate funcţiile manageriale (privind
angajarea personalului necesar – permanent sau sezonier – conducerea firmei turistice şi controlul
64
desfăşurării activităţilor), care sunt subordonate aceleiaşi cerinţe: realizarea obiectivelor pe care şi le-a
fixat o firmă turistică. Planurile au menirea să facă cunoscute relaţiile organizaţionale create între
colectivele firmei, măsura în care aceste relaţii sunt sau nu în concordanţă cu obiectivele stabilite ale
firmei, ce corectări sau schimbări se impun în structurile organizaţiei, de ce resurse umane va fi nevoie
pentru realizarea obiectivelor, cum se realizează coordonarea acestui personal, cum şi prin ce metode va fi
instruit personalul nou angajat şi ce metode sau standarde de control va fi necesar să se aplice.
Planificarea şi controlul sunt inseparabile. Controlul presupune cunoaşterea modului de desfăşurare a unei
acţiuni turistice, pentru a fi în măsură să intervină pe parcursul cu corectări în urma unei devieri de la
planul stabilit. Dacă controlul nu se execută exact, managerul firmei de turism nu va fi capabil să
urmărească eficient derularea unei acţiuni turistice planificate. Totodată fără planificare nici un efort de
control nu va avea loc, dacă nu s-au stabilit în prealabil posibilităţile de a direcţiona realizarea atribuţiilor
de către personalul executant, şi dacă nu ştiu cum şi în ce scop ar trebui să acţioneze.
3. Importanţa planului pentru ansamblul firmei turistice. Planificarea este o funcţie managerială
obligatorie, din care rezultă natura responsabilităţilor managerilor, cu tot caracterul diferenţiat al
planurilor şi activităţilor firmelor turistice. Dacă un manager nu are responsabilităţi concrete de
planificare, cu greu ar putea fi definit şi acceptat ca manager.
4. Eficienţa planurilor. Eficienţa unui plan este urmărită şi determinată prin modalităţile cu care
contribuie la scopurile şi obiectivele unei firme turistice, cu luarea în considerare a costurilor şi a altor
indicatori economici, care vor rezulta din elaborarea şi aplicarea lui. Un plan poate contribui la atingerea
obiectivelor propuse de firmă, dar cu costuri ridicate de aplicare, care ar putea să nu fie neapărat necesare.
Pentru evitarea acestui risc managementul firmelor turistice porneşte de la premisa că orice plan este
orientat spre acţiunile turistice viitoare şi elementele lui reclamă o ierarhizare riguroasă în funcţie de
obiectivele firmei, strategiile aplicate, politicile comerciale, procedurile, regulile, bugetele de cheltuieli
pentru programele respective.
Aplicarea planurilor întîmpină însă şi o serie de dificultăţi practice, influenţate de factori externi
limitativi, de unde rezultă şi concluzia că planificarea efectivă nu constituie o simplă procedură. Printre
aceştia se enumără:
a. dificultatea de a formula premise certe cu privire la obiectivele de plan. Dacă viitorul nu poate fi
cunoscut cu exactitate, atunci premisele for fi cuprinse de o marjă de erori. O cale de diminuare a erorilor
o reprezintă crearea unor alternative de plan, care pot fi utilizate în cazul unor situaţii imprevizibile cu
scopul de a efectele imprevizibile în executarea unor programe turistice planificate a priori.
b. influenţa modificărilor rapide cu caracter imperativ, ceea ce influenţează rapid eforturile de
planificare a unei firme din turism, influenţe provocate de inflexibilitatea mediului sau de inflexibilitatea
procedurilor interne sau de inflexibilitatea resurselor necesare realizării unui obiectiv (insuficienţa
capitalului pentru noi investiţii).

65
9.2. Fazele planificării
Fazele planificării sunt aceleaşi indiferent de dimensiunile activităţii planificate. Ele nu diferă de
la o situaţie, în care o firmă turistică planifică programe de avengură (pe toată perioada sezonului turistic
estival sau de sporturi de iarnă), la o altă situaţie, în care un program particularizat deţine numai o
pondere modestă în volumul de activităţi ale firmei (cu ocazia unor evenimente speciale, pentru o anumită
categorie de consumatori).
Figura ce urmează ilustrează fazele planificării, cu o remarca necesare că, pentru acţiunile de mică
amploare, fazele sunt relativ mai simplu de aplica şi se pot realiza fără a întîmpina unele inconveniente
deosebite.

1. CĂUTAREA OPORTUNITĂŢILOR 6. SELECTREA ALTERNATIVELOR

- Selectarea posibilităţilor de derulare a
acţiunilor turistice.

2. OBIECTIVE
- Unde doreşte firma să fie poziţionată
pe o piaţă?
- Ce doreşte să realizeze şi cînd anume?
7. ELEBORAREA PLANURILOR DE
SUPORT
- Achiziţionarea echipamentului
3. PREMISELE PENTRU PLANIFICARE
necesar;
- Caracteristicile mediului intern şi extern
- Achiziţionarea produselor consumate
în care va opera planul.
în cadrul acţiunilor planificate;
- angajarea personalului permanent şi
sezonier;
4. IDNTIFICAREA ALTERNATIVELOR - conceperea unor noi produse turistice.
- Care sunt cele mai avantajoase alternative
pentru realizarea obiectivelor?

8. CONCRETIZAREA PLANULUI PRIN

BUGETELE DE MARKETING
5. COMPARAREA ALTERNATIVELOR Bugete privind:
CU OBIECTIVELE DORITE
- volumul, preţul, costul vînzărilor;
- Care alternativă va oferi cea mai bună
- costuri operaţionale;
şansă pentru a corespunde obiectivelor cu
- altele.
cele mai reduse costuri şi cu cele mai mari
profituri?

Figura. Fazele procesului de planificare

Aceste etape ale planificării menţionate mai sus demonstrează că planificarea nu este un procedeu
de rutină, ci o metodă raţională de abordare a modalităţilor de soluţionare a problemelor, într-o perioadă
prestabilită de timp, pentru realizarea unui scop stabilit.
Planificarea implică o abordare de sistem deschis, pentru care managerii practicieni trebuie să i-a
în considerare influenţele mediului sub toate aspectele lor (intern şi extern). În condiţiile unui mediu
turbulent o firmă turistică pot surveni în orice moment situaţii dificile determinate de influenţele
imprevizibile de mediu, care impun corecţii deciziilor manageriale, chiar şi în cazul unor procedee de
rutină desfăşurate în lanţ.

66
 Managementul prin obiectivele sale poate fi definit ca un sistem managerial, care integrează o
serie de activităţi de conducere de importanţă majoră, direcţionate conştient şi într-o manieră sistemică
pentru atingerea unor obiective organizaţionale sau individuale.

9.3. Tehnici de urmărire a desfăşurării programelor turistice

Una din cele mai operante şi utile tehnici de planificare şi control al desfăşurării programelor
turistice constă în analizarea reţelei de desfăşurare în timp a evenimentelor, cunoscute sub denumirea de
„tehnică de evaluare şi de revizuire a programelor - PERT”.
La îndemîna firmelor turistice se află variantele obişnuite ale tehnicii de evaluare şi de revizuire a
programelor, printre care pot fi menţionate următoarele:
a. Graficul GANTT, porneşte de la premisă că obiectivele generale ale unei firme trebuie să fie privite
ca un set de planuri detaliate, intangibile pentru subordonaţii executanţi, facilitînd totodată şi pentru
manageri controlul realizării lor.

b. Graficul GANTT, în variantă etapizată, fracţionează procesele operaţionale în segmente controlabile

şi urmăreşte derularea activităţii pe aceste segmente intermediare. Aceasta permite depistarea, în timp
util, a acelor segmente intermediare care prezintă carenţe sau no corespund calitativ nivelului sarcinilor,
la care s-a angajat firma turistică faţă de turişti participanţi la programul comercializat, oferind
managerilor posibilitatea adoptării unor corecţii pentru evitarea riscului de a produce insatisfacţii
turiştilor, în urma apariţiei unor dereglări neprevăzute în derularea programului.

c. Graficul GANTT etapizat, adaptat la sistemul PERT, folosind tehnica de evaluare şi revizuire a
programului, are la bază corelarea fiecărui segment dintr-o secvenţă componentă a programului cu
sarcinile celorlalte componente din program.
Analiza reţelei de desfăşurare în timp a evenimentelor, prin adaptarea sistemului PERT la
condiţiile caracteristice ale activităţilor de turism, permite managerilor să identifice devierile încă din
momentul testării produsului şi să accepte deciziile de corectare în interdependenţa componentelor
programelor planificate, după următoarea schemă logistică:
Identificarea Compararea Determinarea Performanţe
devierilor performanţelor performanţelor actuale
actuale faţă de actuale
standarde

Analizarea Programul Aplicarea Performanţe

cauzelor acţiunilor corelărilor dorite
devierilor corelative

Figura. Schema logistică a corelării componentelor programului

67
 În baza studierii acestei scheme, managementului firmei de turism va putea desprinde concluzii în
ceea ce priveşte modalităţile de perfecţionare şi a altor programe, în paralel cu finisarea sistemelor de
control managerial pentru o mai eficientă derulare a acţiunilor turistice viitoare. (figura 9.6.)

11 12 13

3 4 5

14
1 2 6 10 15

7
9
8
Figura. Exemplificarea tehnicii de evaluare şi revizuire a programului unei excursii de vizitare
1. conceperea programului turistic;
2. descompunerea programului pe servicii;
3. negocierea şi contractarea spaţiilor de cazare necesare în etepele intermediare şi de înnoptare;
4. negocierea şi contractarea serviciilor de alimentaţie stabilite în programul excursiei;
5. organizarea programelor de vizitarea şi de agrement pe durata derulării excursiei;testarea produsului
6. turistic;
7. organizarea transportului cu autocarul, cu secvenţele de opriri intermediare;
8. recrutarea personalului necesar pentru derularea acţiunii;
9. selectarea şi instruirea personalului;
10. corecţii pentru finisarea produsului;
11. , 12, 13. etapele acţiunilor promoţionale pentru pregătirea comercializării produsului;
14. convenţii de colaborare cu alte agenţii distribuitoare;
15. lansarea produsului pe piaţă.

9.4. Tipurile de planuri utilizate în cadrul procesului de planificare a activităţilor din turism
Odată cu creşterea importanţei planificării într-o societate comercială, apar tot mai multe tipuri de
planuri. Patru dimensiuni ale planurilor utilizate de manageri firmelor turistice sînt:

68
 1. Timpul
1.1 Planificarea pe termen lung. Planurile pe termen lung sunt cele care acoperă aspecte competitive,
tehnologice şi strategice complexe ale conducerii unei societăţi din turism şi care implică şi alocarea
resurselor. Planificarea pe termen lung cuprinde cercetarea, dezvoltarea şi expansiunea de capital,
dezvoltarea organizaţională şi managerială şi satisfacerea cerinţelor financiare ale societăţii turistice.
Planurile pe termen lung sunt de obicei concepute de managerii de vîrf şi se întind pe perioade mai mari
de 5 ani. Planurile pe termen lung care fac parte din planificarea strategica a societarii din turism.
1.2 Planificarea pe termen mediu. Planurile pe termen mediu sunt concepute de obicei pe 1 – 3 ani, sînt,
de obicei, mai detaliate şi au mai multă relevanţă pentru managerii de pe nivel mediu şi inferior. Planurile
pe termen mediu se referă, de obicei, la funcţiile organice ale firmei, cum ar fi finanţele, marketingul sau
producţia.
1.3 Planificarea pe termen scurt. Planurile pe termen scurt, la fel ca şi cele pe termen mediu, derivă din
cele pe termen lung. Au un termen scurt de cel mult un an şi au un impact mai mare asupra activităţii
zilnice a managerilor decît planurile pe termen mediu sau lung. Includ anumite planuri de atingere a
obiectivelor financiare (bugetul), inventar, publicitate, instruirea angajaţilor.
2. Domeniul
La fel cum diferă obiectivele unei firme din turism în funcţie de nivelul acestora la fel diferă şi
planurile. Astfel avem planuri strategice şi operaţionale.
2.1 Planurile strategice. Acestea influenţează întreaga societate comercială, sînt elaborate de obicei de
managerii de pe nivele ierarhice superioare (managementul de varf) şi sînt în consecinţă pe termen lung.
Planurile strategice descriu scopul societăţii şi decid care trebuie să fie obiectivele acesteia.
Procesul planificarii începe cu declararea formală a obiectivelor, care stabileşte directia planificării
firmei. Sunt determinate apoi obiective strategice ale societatii şi este creată baza pentru planurile
operaţionale ale companiei. Stabilirea planurilor strategice ale societăţii reprezintă punctul de plecare în
procesul de planificare la nivelul întregii societăţi.
2.2 Planurile operaţionale. În timp ce planurile strategice stabilesc cadrul general al planificării în
societate, planurile operaţionale acoperă un domeniu mai restrîns, fiind orientate spre activităţile zilnice
sau lunare ce trebuie efectuate pentru îndeplinirea planurilor strategice şi implicit a obiectivelor
strategice. Planurile operaţionale au în general drept obiect alocarea de resurse şi programarea
activităţilor. La planuri operationale putem sa enumeram urmatoarele planuri:
Planuri de marketing, orientate spre vanzarea si distribuirea produselor sau serviciilor companiei.
Planuri de productie si aprovizionare, orientate spre facilitatile, metodele si echipamentele de care este
nevoie, pentru ca produsul finit sa fie realizat.
Planuri financiare, orientate spre gestionarea fondurilor si spre obtinerea de fonduri necesare
implementarii planurilor strategice.

69
Planuri de personal, sunt orientate spre recrutarea, integrarea si formarea resurselor umane de care are
nevoie societatea.
3. Frecvenţa.
3.1 Planurile de unica folosinţă sunt create pentru a rezolva o situaţie care este putin probabil ca va mai
aparea în viitor, acestea pot fi programe, proiecte sau bugete.
Programele. Un program reprezinta un plan de unica folosinţă, creat pentru activitati care includ diferite
functii si interactiuni.
Proiectele. Un proiect reprezinta un plan de unica folosinţă, mai complex decat un program, dar şi mai
explicit din punct de vedere al obiectivelor propuse. Fiecare proiect reprezinta responsabilitatea unor
persoane desemnate, carora li se pun la dispozitie resursele necesare (sub forma unui buget) si data
încheierii.
Bugetele. Cele mai multe programe şi proiecte, se dezvoltă şi sunt controlate pe baza unui buget, care
reprezintă un plan de alocare a unor resurse financiare spre anumite utilităţi şi/sau activităţi. Bugetele
înregistrează intrările, ieşirile şi furnizează obiectivele în scopul controlării activităţilor sşi/sau unităţilor.
3.2 Planurile permanente, sunt create pentru conducerea unor activitati care apar in mod regulat.
Datorita faptului ca situatii similare sunt rezolvate intr-un mod predeterminat, managerii economisesc
timp si energie in procesul de luare a deciziilor. Principalele tipuri de planuri permanente sunt politicile,
procedurile standard si regulile.
Politicile reprezinta orientari generale ale procesului decizional, si stabilesc limitele intre care sunt luate
deciziile si decurg de obicei din obiectivele si strategiile societatii.
Procedurile standard sunt forme de planuri permanente. O procedura descrie in mod exact actiunile ce
trebuie intreprinse in situatii specifice si reprezinta modul in care politicile sunt implementate in mod
frecvent. Procedurile standard, reprezinta instructiuni detaliate menite sa il orienteze angajatul, care
trebuie sa indeplineasca o sarcina si sa asigure abordarea coerenta in cadrul societatii a situatiilor care au
fost prevazute.
Regulile. O regula reprezinta o forma de plan permanent si nu este menita sa orienteze luarea unei decizii,
ci sa inlocuiasca decizia. Regulile orienteaza actiunile angajatilor care trebuie sa indeplineasca anumite
sarcini, si singura lor alegere este intre a aplica sau nu regulile respective.
4. Nivelul managerial. Aici avem trei nivele de management:
4.1 Managerii de baza - Managerii de pe nivelele ierarhice inferioare sunt implicati in operatiunile
zilnice si petrec mai putin timp cu planificarea decat managerii de pe nivelele medii si superioare. Aceasta
orientare spre problemele operative conduce la stabilirea unui orizont de planificare pe termen scurt.
4.2 Managerii de pe nivelele medii ale ierarhiei petrec in general mai mult timp cu planificarea, fiind
preocupati de planificarea pe termen mediu (pana la un an) si de contributia subordonatilor la atingerea
obiectivelor societatii / departamentului.

70
4.3 Managerii de varf - Sunt cei care ocupa de obicei rolul principal in stabilirea politicilor, procedurilor
si bugetelor. Au principala responsabilitate pentru stabilirea planurilor strategice, pe termen lung ale
societăţii din turism. De aici putem deduce si piramida manageriala:

Bibliografie utilizată:
1. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr 965-IV,
din 24.11.2006 // Monitorul Oficial nr.14 - 17(2001-2004), 2.02.2007 (cu modificări LP172-XVI din
10.07.08, MO134-137/25.07.08, art.543 şi LP280-XVI din14.12.07, MO94-96/30.05.08, art.34)
2. Dinu Mihaela, Geografia turismului, Editra Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
3. Rodica Minciu, Economia turismului, Editra Uranus, Bucureşti, 2004
4. Nicolae Platon, Retrospectiva turismului moldovenesc. 55 de ani de realizări, Editra Multiart-SV,
Chişinău, 2014
5. Oscar Snak, Petre Baron, Neacșu Nicolae, Economia turismului, Editura Expert 2003
6. N.Lupu, Hotelul-Economie şi management, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p.233.
7. Ioan Cosmescu, Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.254.
8. Cristina Dionisie, Managementul turismului- Structuri de concepţie şi organizare, Editura Junimea
Iaşi, 2002, p.18,
9. Hartle F, Transforming the performance Management process, London, Kogan Page, 1997, p.23
10. www.turism.md

71