FILAMENTUL ADN CODIFICAT ÎN LUMINǍ, REZONANŢA MORFICǍ ŞI

BIOLOGIA CUANTICǍ
William Brown
Molecular Biologist

Ce este viaţa? Aceasta este întrebarea pE care şi-o împǎrtǎşesc în general

aproape toţi dintre noi. Pentru oamenii de ştiinţǎ în mod particular este o întrebare
fndamentalǎ, de fapt reprezintǎ titlul cǎrţii lui Erwin Schrödinger din1944 – What is
Life? Erwin Schrödinger a fost un fizician care reprezintǎ unul dintre pǎrinţii
mecanicii cuantice şi cartea lui este, poate, unul dintre primele tratate publicat cu
pivire la fizica cuanticǎ a biologiei, care formeazǎ bazele pentru subiectul Biologiei
Cuantice. În ceea ce priveşte procesele biologice în lumina fizicii cuantice, elucideazǎ
fenomenologia care se sustrage descrierii şiinţei oficiale, care s-a bazat de-a lungul
timpului în mod exclusiv pe mecanica clasicǎ pentru a explica sistemele biologice.
Legǎtura de cauzalitate - Câmpul Morfogenetic

Ştiinţa biologiei este aproape într-un impas cu modelele sale teoretice, pentru cǎ abordeazǎ
niveluri de descriere care necesitǎ teorii ale mecanicii cuantice şi ale Câmpului. O astfel de teorie care
poate sǎ examineze niveluri mai profunde ale noii paradigme a realitǎţii şi care descrie foarte frumos
multe fenomene scǎpate din descrierile ştiinţifice clasice, pânǎ acum, este Teoria Rezonanţei Morfice a
lui Rupert Sheldrake. Aceasta descrie procesul de morfogenezǎ ca fiind condus de o forţǎ non-fizicǎ
dintr-un câmp morfogenetic.
Aceasta este ştiinţa conformaţiei/structurii/formei - şi este critic sǎ înţelegem cum informaţia
provenitǎ de la câmp (ex: vaccum, eter, ordinea implicatǎ, Plenitudinea Cosmicǎ, superspaţiu, Akasha
etc) este accesatǎ. Cât este de importantǎ aceasta ştiinţǎ ne spune Erwin Scrödinger: "Ceea ce observǎm
ca şi corpuri materiale şi forţe nu sunt decât şi variaţii in structura spaţiului". Aceasta ar cere unele
explicaţii pentru mulţi, deoarece descrierea clasicǎ a spaţiului este a ceva care este gol, totuşi, pentru
mulţi oameni de ştiinţǎ, termenul tehnic de spaţiu şi chiar de vaccum, este departe de a fi gol.
 Chiar la o temperaturǎ de zero absolut, când toate formele de energie ar trebuisǎ disparǎ,
fiecare punct în spaţiu (cea mai micǎ cuantǎ de spaţiu fiind un volum bazat pe lungima Planck) conţine
un oscilator armonic cuantic

care vibreazǎ cu energa punctului zero a stârii de bazǎ pentru Câmp. Fizicianul Nassim Haramein a descris
cum un volum de vacuum de mǎrimea unui proton conţine o densitate a energiei echivalentǎ cu întreaga
masǎ a Universului. Aceasta exemplificǎ cum Universul este holofractal, prin aceea cǎ o particulǎ
subatomicǎ conţine în mod potenţial tiparul întregului Univers şi cǎ sunt multe straturi dimensionale
cǎtre Univers, unde aceastǎ densitate de energie infinitǎ este distribuitǎ. În legǎturǎ cu ceea ce a fost
expus de cǎtre Rupert Sheldrake - Teoria Rezonanţei Morfice modeleazǎ foarte precis procesele actuale
care acţioneazǎ la formarea tuturor nivelurilor de organizare care, atunci când este înţeleasǎ în mod
corespunzǎtor devine evidentǎ de la sine. Cu privire la sistemul biologic, explicǎ cauzele formative ale
evoluţiei, dezvoltarea embrionarǎ, gânduri, comportamente şi chiar multe fenomene metafizice.
Am gǎsit chiar şi abilitatea teoriei de a explica cum lucreazǎ în mod particular gândurile.

Comunicarea
Biomolecularǎ Cuanticǎ

Ilustrarea activitǎţii creierului prin

rezonanţǎ magneticǎ funcţionalǎ (fMRI) şi
electroenecefalografie (EEG) dezvǎluie modele
spaţiu-timp 4D de activitate electricǎ produsǎ de
potenţialii de acţiune a miliarde de neuroni.
Propagarea electricǎ de-a lungul diverselor
trasee ale unor astfel de reţele produce modele
specifice de activitate care au fost în mod clar
corelate cu stǎri fizice şi legate de simţuri.
core Dar una dintre cele mai evazive întrebǎri din
neurobiologie este cum aceastǎ activitate
electricǎ poate produce ceea ce experimentǎm ca fiind gânduri, comportamente şi memorii. Motivul
pentru care este atât de greu pentru neurobiologişti sǎ adreseze aceastǎ întrebare este deoarece este
total perplex dintr-un punct de vedere strict fizic, la care oamenii de ştiinţǎ sunt înclinaţi sǎ se
resticţioneze pe ei înşişi în cercetarea Naturii. Într-adevǎr, aspectele legate de conştiinţǎ nu pot fi
explicate de analize detaliate privind activitatea creierului pentru cǎ este un fenomen non-fizic - creierul
activeazǎ doar ca o interfaţǎ pentru aspectele energetice pure ale conştiinţei pentru a fi transformate în
experienţǎ fizicǎ. Aceasta înseamnǎ cǎ nu poate creierul sǎ producǎ un gând, şi nu va putea niciodatǎ,
pentru cǎ nu asta face. Gândurile existǎ ca idei în câmpul morfogenetic - şi un program specific de
gânduri reprezintǎ un comportament din interiorul câmpului morfogenetic - deci comportamentele
reprezintǎ o structurǎ morficǎ mai înaltǎ de gânduri "cuibǎrite". De reţinut cǎ acest câmp morfogenetic
este pur şi simplu o categorisire a câmpului informaţional, care este parte a Câmpului Unificat. Deci, este
o componentǎ non-fizicǎ a minţii care acceseazǎ câmpul de informaţie non-fizicǎ - la aceasta se poate
face referire ca fiind mintea superioarǎ.

Modele de activitate electricǎ înregistratǎ în imagini

fMRI în timp real
 Impulsul tuturor ideilor are loc în mintea superioarǎ - prin care sunt convertite cǎtre creier şi
provoacǎ potenţialii de acţiune specifici modelelor 4D ale activitǎţii electrice. Aceste modele 4D se
regleazǎ într-un program de idei din câmpul morfogenetic prin rezonanţǎ morficǎ şi permit minţii fizice
sǎ le perceapǎ ca şi gânduri. În mod similar, memoriile sunt produse de cǎtre aceleaşi modele 4D de
activitate electricǎ. Modelele specifice ale activitǎţii neurale se acordeazǎ în câmpuri morfice distincte
care conţin informaţia care produce imagini corespunzând unui eveniment trecut. Aceasta înseamnǎ cǎ
memoriile nu sunt înregistrate cu adevǎrat în modul în care avem tendinţa sǎ credem cǎ sunt. În schimb,
ele sunt create noi de fiecare datǎ în momentul prezent. Generarea de noi cǎi neurale pentru
transmiterea modelelor electrice care se pot acorda în diferite zone cale Câmpului Informaţional pot fi
observate cum se întâmplǎ în mod rapid prin formarea de structuri subsinaptice fizice numite spini.

Imagini arǎtând un miriad de structuri

subsinaptice numite spini de-a lungul
dendritelor neuronilor. Acestea pot creşte
sau retracta rapid.
 Spinii pot fi produşi şi retractaţi rapid oferindu-i creierului un înalt grad de plasticitate şi
permiţându-i sǎ se remodeleze şi reconecteze mai rapid decât este cerut, prin producţia unor sinapse
cu totul noi şi în unele cazuri neuroni întregi noi. De fapt, ceea ce noi numim învǎţare, sau când simiţim
cǎ am acaparat un nou concept, se datoreazǎ faptului cǎ s-au generat spinii care produc contacte
sinaptice noi care se pot acorda în diferite rezonanţe morfice. Dar percepţia însǎşi nu are loc în creierul
fizic - percepeţia este doar facilitatǎ de cǎtre acesta, pentru cǎ este conştiinţa cea care percepe şi
conştiinţa nu are loc în creier, conştiinţa este doar restricţionatǎ de cǎtre acesta.

Aceasta este poate una dintre cele mai evazive

întrebǎri din cadrul ştiinţei - cum este produsǎ conştiinţa? Şi
din nou, este o întrebare la care nu se va rǎspunde niciodatǎ
folosind ştiinţa din vechea paradigmǎ, deoarece conştiinţa nu
este produsǎ de cǎtre fenomene fizice, conştiinţa primeazǎ şi
este fundamentalǎ pentru întrega existenţǎ. Reprezintǎ o
condiţie pentru existenţa însǎşi - pentru cǎ fǎrǎ o
conştientizare a conştiinţei cum se poate spune cǎ ceva existǎ -
ce ar diferenţia-o de non-existenţǎ dacǎ este complet
neperceptibilǎ? Sǎ încercǎm sǎ ne imaginǎm ceva existând dar
care nu este perceput este similar cu a încerca sǎ ne imaginǎm
non-existenţa - nu poate fi realizat.

Au fost foarte puţine încercǎri de a explica în mod ştiinţific

presupusul proces fizic prin care conştiinţa este produsǎ
(amintindu-ne cǎ în paradigma consensului toate
fenomenele trebuie explicate prin procese fizice).
Comunitatea ştiinţificǎ a fost în mare parte mulţumitǎ cu
presupunerea cǎ aceastǎ conştiinţǎ reprezintǎ un aspect
emergent al reţelelor neurale foarte complexe, în mod
specific acelea care cuprind neocortexul creierului uman.
Aceasta a condus la câteva cǎi productive de cercetare, prin
aceea cǎ a stimulat pe câţiva sǎ gândeascǎ dincolo de
restricţiile normale autoimpuse şi sǎ întreţinǎ teorii ale
proceselor mecanicii cuantice în context biologic pentru a
explica manifestarea conştiinţei

Roger Penrose în colaborare cu Stuart Hameroff, a dezvoltat o teorie în care electronii pi

delocalizaţi din microtubule sunt suficient de protejaţi de fluctuaţiile mediului încât pot menţine o
suprapunere cuanticǎ a funcţiei lor de undǎ. Microtubulii sunt filamente din celule care pot forma o
matrice de sprijin cunoscutǎ ca şi citoschelet şi sunt implicaţi în semnale si transduceri chimice prin
celulǎ. Ei au teoretizat cǎ aceastǎ colapsare a funcţie de undǎ cuanticǎ a electronilor pi ar putea
produce procesul subneuronal al informaţiei şi sǎ fie sursa conştiinţei din creier.
Ca funcţie de undǎ, electronii pot forma o stare de coerenţǎ cuanticǎ cunoscutǎ ca şi
condensatul Bose-Einstein. În aceastǎ stare toţi electronii se comportǎ în mod esenţial ca o singurǎ
particulǎ, sau mai precis ca o singurǎ funcţie de undǎ corelatǎ, cu reţeta non-localǎ care permite
transfer de informaţie cvasi instantanee. În timpul modului normal al activitǎţii creierului, cum ar fi
activitatea electricǎ care produce oscilaţii beta, aceste stǎri sunt extrem de trecǎtoare. Totuşi, când o
persoanǎ le izoleazǎ suficient pe ele însele de perturbǎrile de mediu, ca în stǎrile meditative, în care
stimulii vizuali, auditivi şi cognitivi sunt reduşi la minimum, activitatea electricǎ a creierului poate sǎ
intre într-un patern creier-undǎ cunoscuta ca oscilaţie Gamma.

Oscilaţia Gamma este caracterizatǎ prin potenţiali de acţiune spaţio-temporali care baleazǎ prin
întregul creier înapoi şi înainte de 40 de ori pe secundǎ. În aceastǎ stare, condensatul
Bose-Einstein poate fi
menţinut şi entaglat
(conectat) în mod coerent
cu electroni pi în
microtubulii gǎsiţi practic în
fiecare celulǎ a corpului.
Corpul devine un întreg
cuantic coerent, şi individul
experimenteazǎ
sentimentul de unime.
Aceastǎ stare cuanticǎ
biologicǎ macroscopicǎ
permite, de asemenea,
individului, sǎ se
armonizeze în mod specific
în hiperspaţiu
Diagramele de microtubule ilustreazǎ arhitectura structuralǎ a
moleculei. În tubul gol electronii pi delocalizaţi pot fi suficient
de protejaţi faţǎ de mediu pentru a forma strǎri de coerenţǎ
cuantice.
şi sǎ acceseze informaţia direct din Câmp. Suplimentar, microtubulii şi mulţi alţi biopolimeri cum ar fi
ADN, pot forma unde singulare care pot produce multe fenomene de tip particulǎ cum ar fi fononii şi
condensatul Bose-Einstein. Aceasta din nou ar putea fi o formǎ de comunicare non clasicǎ şi
funcţionalitate cuanticǎ în sistemul biologic.

În mod normal, când o funcţie de undǎ

este examinatǎ de cǎtre un fizician, colapseazǎ,
şi atunci poate fi determinatǎ poziţia definitǎ
sau momentul cuantei. Aceasta este cunoscutǎ
ca reducţie subiectivǎ pentru cǎ cere conştiinţa
observatorului. Provocarea pentru Roger
Penrose a fost încercarea de a descrie geneza
conştiinţei prin colapsarea funcţie de undǎ şi nu
colapsarea funcţiei de undǎ prin observare
conştientǎ. El a venit atunci cu conceptul de
reducere obiectivǎ, în care funcţia de undǎ
colapseazǎ dupǎ ce depǎşeşte un prag în curba
spaţiu-timp.
Acesta ar putea fi un efect al gravitaţiei cuantice şi ar fi într-adevǎr uluitor prin aceea cǎ ar îmbina
mecanica cuanticǎ, relativitatea specialǎ şi biologia molecularǎ în explicarea unui fenomen dat.

În timp ce teoria este foarte captivantǎ, nu este nevoie sǎ fie necesar a se explica geneza
conştiinţei, dacǎ conştiinţa este fundamentalǎ şi primeazǎ tuturor fenomenelor.
Astfel, în timp ce colapsarea funcţiei de undǎ cuantice din microtubuli nu ar explica originea conştiinţei,
se poate aplica în explicarea multor altor fenomene biologice. Spre exemplu, prin nivelul cuantic se
transmit fiecare gând, sentiment, experienţǎ cǎtre nivelul de conştiinţǎ care este fracţia noastrǎ
individualizatǎ. Aceastǎ informaţie este transmisǎ prin funcţia de undǎ care este suprapusǎ între douǎ
niveluri discrete de realitate - spaţiu-timp şi hiperspaţiu, permiţtând schimbul de informaţii între douǎ
niveluri.

Acelaşi tip de electroni

delocalizaţi gǎsiţi în mictrotubuli care
formeazǎ suprapunerea cuanticǎ sunt
gǎsiţi în molecula de ADN şi acolo este o
conexiune continuǎ de-antregul corp prin
microtubuli, cǎtre ADN-ul nuclear, de la
celulǎ la celulǎ.

O micro fotografie a unui electron al citoscheletului

microtubului fomând o matrice geodezicǎ în jurul
nucleului – unde se asociazǎ cu ADN-ul.

La stânga Microtubuli (roşu)

conecteazǎ nucleul (albastru)
fiecǎrei celule prin Dezmozome
(verde) Legǎturi aderente
conecteazǎ filamentul citoscheletal
cunoscut ca actinǎ (o proteinǎ care
formeazǎ împreunǎ cu miozina,
filamentele contractile ale cellelor
luşcilor şi este de asemenea implicatǎ
în mişcarea la alte tipuri de celule).,
care este de asemenea implicatǎ şi în
alte multe funcţii importante cum ar fi
plascticitatea creierului. Intersecţiile
intermediare permit conducerea
semnalelor electrice şi chimice prin
fiecare celulǎ din corp.
Filamentul ADN codificat în Luminǎ
Densitatea electronului de schimbare a dipolului electric produce oscilaţii armonice ale
electronilor pi în centrul microtubulilor sau a ADN. Aceasta este sursa filamentului electromagnetic care
acţioneazǎ pânǎ în centrul acestor polimeri, deoarece sarcinile oscilante produc câmpuri magnetice,
care produc unde electromagnetice sau în terminologia comunǎ - luminǎ. Acesta este filamentul
codificat în luminǎ, care reprezintǎ informaţia care transportǎ fire de ADN! Un numǎr de experimente
ştiinţifice au detectat şi dezvǎluit prezenţa acestor fire de luminǎ - corpul de luminǎ al organismului
biologic.

Exemplificarea empiricǎ a corpului de luminǎ merge înapoi pânǎ la experimentele realizate în

anii 1920 de cǎtre omul de ştiinţǎ rus Alexander Gurwitsch, care a conectat în mod uimitor emisia
electromagneticǎ ultraslabǎ a organismului la procesul de dezvoltare al câmpului morfogenetic! Le-a
numit raze mitogenice; totuşi, fǎrǎ actuala investigaţie empiricǎ în materie comunitatea ştiinţificǎ pur şi
simplu a respins noţiunea deoarece a fost consideratǎ în afara graniţelor paradigmei materialiste. Nu a
fost pânǎ relativ recent dovedit faptul cǎ experimentele care au fost realizate investigând materia au şi
confirmat într-adevǎr comunicarea intra şi extra celularǎ prin emisiile electromagnetice.

Transformarea electromagneticǎ a ADN

Unul dintre cele mai decisive experimente pâna acum care demonstreazǎ rolul primar al filamentului
ADN codificat în luminǎ a fost realizatǎ de cǎtre Luc Montagnier, care a primit Premiul Nobel pentru
munca sa în care a demonstrat cǎ HIV este un agent etiologic al SIDA. În acest experiment a fost arǎtat
un semnal electromagnetic emis de cǎtre o culturǎ bacterianǎ patogenicǎ şi care semnal a rǎmas dupǎ
ce tot materialul biologic a fost înlǎturat din mediul de culturǎ.
 Când o familie non-patogenicǎ a aceleaşi specii de bacterii a fost plasatǎ în mediul de culturǎ cu
frecvenţa electromagneticǎ, a fost transformatǎ într-o familie patogenicǎ şi a început sǎ emitǎ acelaşi
semnal semnǎturǎ ca şi familia anterioarǎ. Familia a fost în mod esenţial transformatǎ de cǎtre
frecvenţa electromagneticǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ a acţionat în mod specific asupra moleculei de ADN a
familiei non-patogene - "re-codând-o".

Toate biomolecule sunt în mod intim

complexate faţǎ de apǎ şi într-adevǎr apa ocupǎ
un rol esenţial în funcţionalitatea tuturor
moleculeor vii. Pentru aceasta este apa atât de
esenţialǎ vieţii; Nu este doar un mediu inert în
care sǎ aibǎ loc reacţii biochimice. Astfel, Luc
Montagnier a emis ipoteza cǎ frecvenţele
electromagnetice au fost reţinute în
nanostructuri saturate de apǎ– aranjamente
conformaţionale complexe ale macromoleculelor
de apǎ. Nu doar apa adoptǎ un model unic la
conformarea biomoleculelor (la fel de bine
precum influenţeazǎ în mod direct forma precisǎ
trimidensionalǎcu conformarea biomoleculelor),
este responsabilǎ pentru marea parte a activitǎţii
electrice a biomoleculelor, datoritǎ interacţiei cu
momentul sǎu de dipol.
Noaptea regilor (Epifania) – Rezonanţa morficǎ şi conformarea ADN

Când segmentele de proteinǎ de codificare ale ADN - genele - sunt comparate între specii, existǎ
un înalt nivel de consevare, însemnând cǎ întreaga viaţǎ împǎrtǎşeşte acelaşi echipament de
instrumente molecular - cu diferenţe minore care pot fi observate, constând în aceea cǎ genele sunt
omoloage. Aceleşi gene care formeazǎ maşinǎria molecularǎ şi structuralǎ a unei musculiţe sunt gǎsite şi
la om. Totuşi, aceste gene sunt în primul rând implicate în producerea structurii moleculare - şi înaltul
lor grad de omologitate (asemǎnare) şi conservare, ilustreazǎ cǎ nu sunt cauza diferenţei între specii şi
indivizi. Secţiunile ADN care sunt responsabile pentru producerea acestor diferenţe au fost cunoscute
de mult timp, pentru cǎ ele reprezintǎ cele ce sunt folosite pentru a identifica speciile şi indivizii.
Polimorfismele cu lungimea fragmentului
restricţionat sunt produse din secţiunile unice
ale ADN ( segmentele polimorfice) când
polimerul este divizat (asimilǎrile restricţiilor
de cǎtre enzimele endonucleaze), şi produc
ceea ce ne referim ca fiind "amprenta ADN".
Aceasta este ceea ce este folositǎ pentru a
identifica specii, subspecii, clade (grupuri de
organisme care se presupune cǎ descind dintr-un
strǎmoş comun). Acesta ar fi putut sǎ fie un mare
indiciu – dacǎ ne uitǎm ce face o specie sǎ fie
diferitǎ de altǎ specie, secţiunile ADN care sunt
folosite pentru a identifica o specie sau un individ
particulare, ar fi un bun punct de pornire!

Aceste secţiuni unice ale ADN sunt

segmentele necodificate ale ADN. Termenul
impropriu, greşit, folosit pentru aceste segmente
de genom necodificate, este semnificativ,
denumindu-le "ADN rezidual" este ca şi cum am
numi motorul unei maşini roatǎ de rezervǎ.
Cât de importante sunt secţiunile necodificate ale ADN? O indicaţie ar fi prevalenţa lor în cadrul
genomului. La oameni, 95-98% din genom este necodificat! Aceasta este similar pentru alte câteva
specii - totuşi, existǎ o corelaţie între complexitatea în creştere a organismului şi cantitatea de ADN
necodificat.
 Genome Size

De exemplu: bacteriile ca Escherichia coli au extrem de puţin ADN intergenic. Genomurile lor
sunt simpliste din punct de vedere arhitectural, fiind simple fire circulare care au o probabilitate micǎ
de a adopta configuraţii complexe, totuşi, ele au aproximativ 4290 de gene. Aceasta reprezintǎ o
cincime din cantitatea pe care o au oamenii, care se ridicǎ la aproxiamtiv 21000 de gene şi aceasta este
o bacterie de microscop! De fapt, Caenorhabditis elegans, un mic vierme, conţine mai multe gene decât
oamenii. Totuşi, în acest context, ceea ce oamenii au mai mult este ADN codificat non-proteinic (aşa
cum poate fi vǎzut la corelaţia mǎrimii genomului cu ADN-ul necodificat (majoritatea dimensiunilor
mari ale genomului plantelor se datoreazǎ poliploidiei (creșterii numărului de cromozomi în celulele
organismelor animale sau vegetale față de numărul obișnuit, având ca rezultat mărirea taliei sau a unor
organe ale individului respectiv), care reprezintǎ un set multiplu de cromozomi, suficient pentru a a
produce speciaţia (formarea unei noi specii) fǎrǎ o singurǎ schimbare cǎtre o genǎ cu proteinǎ
codificatǎ. Segmentele necodificate au trei funcţii primare identificate pânǎ acum astfel:

• Aproximativ jumǎtate din regiunile genomice necodificate sunt cuprinse de elemente

genetice mobile, care moduleazǎ expresia genelor şi pot remodela cromozomii.
• Cealaltǎ jumǎtate este alcǎtuitǎ din secvenţe repetitive în tandem în numǎr variabil,
cunoscute ca ADN Satelit. Prin aranjamente de conformaţie specificǎ, ele
interacţioneazǎ cu câmpul morfic.
• Ambele aceste porţiuni ale ADN intergenic suferǎ o expasiune în genom - aceasta
funcţioneazǎ pentru a creşte capacitatea de transport a informaţiei biomoleculei.
Remodelarea cromozomialǎ - Transpozonii şi ADN-ul Satelit

Elementele genetice mobile reprezintǎ o porţiune înalt funcţionalǎ a ADN-ului

necodificat. Permit ADN-ului sǎ rǎspundǎ la condiţiile de mediu şi sǎ remodeleze genomul, activând
elementele transposibile care pot transloca segmente ale genomului şi remodela cromozomii. Deoarece
regiunile genelor sunt modulare, ele pot fi translocate şi încǎ sǎ pǎstreze funcţionalitatea completǎ,
totuşi, ele vor fi exprimate în mod diferit. Aceasta poate produce modificarea speciei rapid şi punctat, o
formǎ de evoluţie practic instantanee, prin aceea cǎ poate avea loc în cursul vieţii unui singur organism.
Aceste segmente de ADN sunt activate prin radiaţii de frecvenţe înalte şi astfel, creşterea în aceste
surse, aşa cum ar fi sosirea din raze cosmice, va cauza o creştere în cantitatea elementelor de ADN în
mod activ transposibile.

În comparaţia genomurilor speciilor clasificate în linia maimuţelor mari, ca oamenii şi

cimpanzeii, regiunile genelor cu proteine codate sunt aproape identice, astfel, diferenţa între specii
pare sǎ se datoreze ADN-ului necodificat. În particular, retrotranspozonii numiţi elemente Alu aratǎ
dovada jucǎrii unui rol particular în genomul uman, din moment ce ele sunt cele mai abundente
elemente, fiind gǎsite la un numǎr de reproducere de peste un milion de poziţii.

Cromozomii hibridizaţi cu anticorp specific pentru secvenţe de element Alu. Anticorpul este
reprezentat cu marker verde fluorescent. Secvenţele non Alu sunt colorate în roşu. Toate
secvenţele în roşu dezvǎluie locaţia reproducerilor elementelor Alu. De observat cromozomii 16,
17 şi 19 sunt aproape în întregime compuşi din reproducţii de element Alu, cu excepţia regiunilor
centromere - care sunt în principal ADN Satelit.

Astfel, arhitectura modularǎ a ADN a explicat logic cum elementele transposibile ar putea
funcţiona pentru a remodela cromozomii. Totuşi, ce funcţie ar putea servi ADN-ul Satelit? Dat fiind
faptul cǎ sunt simple secvenţe repetitive care pot reitera de sute de ori? O epifanie se ridicǎ când
considerǎm o caracteristicǎ particularǎ a secvenţei repetitive în lumina Teoriei Rezonanţei Morfice.
Secvenţele repetitive au ablitatea de a forma conformaţii ADN, incluzând şi ADN divizat terţiar şi
cuaternar, ca şi o varietate de alte elemente structurale specifice. De exemplu, regiunile telomerilor
sunt compuse din reproduceri de perechi de bazǎ ale secvenţi TTAGGG oriunde între 3 si 20 de mii.
Aceastǎ regiune bogatǎ în G formeazǎ ceea ce este numit un cuadruplux G care poate forma
complexuri de ADN cu 4 fire.
 Imagini ilustrând
conformaţiile structurale în
secţiune lateralǎ şi
transversalǎ a ADN-ului cu
4 fire (cuaternar)
(G-ul cuadruplex)
– format în primul rând la
capetele telomere ale
cromozomilor.

Se observǎ cǎ structura cu 4 fire este stabilizatǎ de cǎtre elementul potasiu, aceasta este posibilǎ
deoarece complexurile de ADN cu elemente specifice pot ajuta la formarea structurilor ADN cu fire
multiple.Varietatea conformaţiilor formate de cǎtre ADN-ul Satelit ar avea rezonanţe specifice cu
câmpul morfic şi astfel, ar fi capabile sǎ acordeze în programe de informaţie foarte specifice.

Dat fiind faptul cǎ ADN-ul Satelit este de o înaltǎ specificitate pentru fiecare individ, înseamnǎ
cǎ fiecare individ este acordat într-un model morfogenetic distinct care le este unic fiecǎruia. Mai
mult, datoritǎ plasticitǎţii polimerului - fiind capabil sǎ cicleze rapid prin multe dintre aceste
conformaţii de-a lungul moleculei de ADN - poate servi la modularea comportamentului celulei,
ţesutului şi organismului prin schimbarea rezonanţei modelelor morfice. In mod suplimentar,
caracteristica ADN-ului Satelit de a expanda numǎrul de secvenţe reproduse, creşte capacitatea de
transport a informaţiei pentru molecula de ADN.

Fiecare dintre
aceste configuraţii
este produsǎ de
cǎtre o secvenţǎ
nucleotidicǎ foarte
specificǎ.

Transducerea (transformarea,convertirea) frecvenţialǎ

Începând cu noua paradigmǎ ştiinţificǎ, privim funcţia organismului biologic ca fiind în principal
electricǎ prin natura ei şi tinzând cǎtre coerenţǎ cuanticǎ. Aceasta poate fi gânditǎ ca teoria "universului
electric" din biologie. Datǎ fiind importanţa principalǎ pe care comportamentul electric şi magnetic îl are
în sistemul biologic, nu este surpinzǎtor cǎ ADN-ul şi alte câteva molecule acţioneazǎ ca şi antene. ADN-
ul în mod particular este un exemplu esenţial în acest sens - aşa cum se poate vedea prin structura sa
molecularǎ - fǎcând-o caracteristicǎ unei construcţii unice cunoscutǎ şi ca antena elicoidalǎ. Structura
lungǎ şi linearǎ a polimerului se potriveşte perfect pentru a primi şi transmite impulsuri electrice, în
timp ce inelul format din secţiunea transversalǎ a dublului elicoid în mişcare este perfect pentru
primirea impulsurilor magnetice.
Structura linearǎ primeşte
impulsuri electrice.

Structura circularǎ
primeşte impulsuri
magnetice
 Ca principalǎ antenǎ pentru radiaţia electromagneticǎ, ADN-ul poate primi luminǎ, sǎ o
transducǎ (transforme), sǎ calculeze un rǎspuns şi sǎ reemitǎ semnale electromagnetice care vor avea
un efect modulator foarte definit pe molecule specifice sau chiar pe ţinte extracelulare. Totuşi, ADN-ul
nu se restrânge doar la a primi frevenţe electromagnetice, din moment ce ADN-ul aratǎ caracteristici de
organizare structuralǎ ale unei antene fractalice. Asta i-ar permite sǎ primeascǎ şi sǎ transforme energie
la punctul Zero - permiţǎndu-i sǎ interacţioneze mai direct cu Câmpul. Aceste forme subtile de energie
ar interacţiona mult mai direct cu conştiinţa şi astfel ar putea influenţa atât expansiunea cât şi
contracţia conştientizǎrii conştiente. Aceasta ar însemna cǎ anumite aranjamente modulare ale ADN ar
fi mult mai conductive cǎtre conştientizarea conştientǎ. Invers, multe rearanjǎri ale acestor module de
cromatini ar putea remodela genomul astfel încât sǎ nu fie atât de eficient ca şi transformator al
energiei la Punctul Zero şi este, de aceea, mai puţin conductiv cǎtre conştientizarea conştientǎ.

Structura linearǎ
de
electronegativitate
înaltǎ

Molecular Circular
structure
 Când informaţia din luminǎ este primitǎ, poate fi stocatǎ, evaluatǎ şi transmisǎ holografic de
cǎtre ADN. Câteva studii au arǎtat eficacitatea folosirii ADN pentru evaluǎri (calcule) şi de fapt, a fost
utilizatǎ pentru a rezolva probleme foarte specifice care cer forme speciale de calcul, cum ar fi
problemele din cadrul matematicii, ca şi Problema Drumului Hamiltonian Direct (Lila Kari). Astfel, nu
este o noutate sǎ sugerǎm cǎ ADN-ul funcţioneazǎ computaţional (ca un sistem de calcul) aşa cum s-a
demonstrat in vitro (în tubul de testare) şi a fost deja recunoscutǎ capacitatea de calcul din sistemul
biologic, cu ajutorul unor aplicaţii specifice.

http://www.bio.davidson.edu/peop
le/kahaynes/FAMU_talk/FAMU_talk5.html
 Funcţia de calcul a ADN care a fost elucidatǎ pânǎ acum priveşte doar capacitatea de calcul a
unui sistem de operare clasic. Dar ADN-ul are capacitatea sǎ realizeze calcule cuantice folosind
superpoziţionarea electronilor pi în corelǎrile nucleotidelor de bazǎ. Corelarea nucleotidelor de bazǎ
este bazatǎ pe afinitǎţile una pentru cealaltǎ a structurilor inelare de pirimidinǎ şi purinǎ. Aceste
structuri inelare conţin electroni delocalizaţi care formeazǎ legǎturi Van Der Waals oferindu-le
structurilor inelare legate un moment de dipol.
Un moment de dipol reprezintǎ
o polarizare a moleculei
oferindu-i un moment magnetic
şi o distribuţie a sarcinii polare.
În acest caz, distribuţia sarcinii
electronului se poate schimba
de la purinǎ la piramidinǎ, sau
de la piramidinǎ la purinǎ, sau
din moment ce este o stare de
mecanicǎ cuanticǎ, poate fi
superpoziţionatǎ între cele
douǎ.

De la Stuart Hameroff MD. Conştiinţa cuanticǎ

în ADN.
http://www.quantumconsciousness.org/
 Electroni pi delocalizaţi

Nucleotide ADN caracterizate de

orbitali de electroni pi.

Mai mult, schimbarea dipolului îl face un oscilator armonic cuantic, care produce cvasiparticule
numte fononi. Fononii cu lungime de undǎ mare produc sunete, astfel firul de luminǎ codificatǎ este de
fapt un filament electro-tonal. Suplimentar la comunicarea şi calculul cuantic, aceastǎ stare entanglatǎ
cuantic poate fi responsabilǎ pentru menţinerea împreunǎ a moleculei pure de ADN, deoarece conform
mecanicii clasice, dinamicile implicate în fixarea ADN sunt insuficiente pentru a menţine dublul elicoid.
Totuşi, lungimea de undǎ a fononilor este egalǎ cu mǎrimea dublului elicoid, rezultând în unde
permanente care produc un fenomen cunoscut ca şi captarea (închiderea) fononului.
Aici norul orbital de electroni pi formeazǎ o
conformare ca un tor în molecula aromaticǎ de
benzen. Aceasta ilustreazǎ cum electronii pi pot
forma configuraţii orbitale complexe, torul fiind o
structurǎ în mod special de luat în seamǎ.
Configuraţia norului orbital de electroni pentru
aur formeazǎ în particular o grilǎ de 64 de
tetradre, pe care fizicianul Nassim Haramein a
ilustrat-o ca fiind geometria spaţiu-timp
fundamentalǎ a vidului.
 Capacitatea de stocare a luminii ADN este posibilǎ deoarece este un cristal aperiodic. Într-o
elaborare a proprietaţilor uimitoare a cristalelor aperiodice, Erwin Schrodinger a declarat astfel:
Cea mai esenţialǎ parte a celulei vii - fibra
cromozomialǎ, poate fi în mod potrivit numitǎ
cristal aperiodic. În fizicǎ, am avut de-a face pânǎ
acum doar cu cristale periodice. La mintea unui
fizician umil, acestea sunt obiecte foarte
interesante şi complicate; ele constituie unele
dintre cele mai fascinante şi complexe structuri
materiale prin care natura neînsufleţitǎ îi
nedumereşte mintea. Totuşi, comparat cu cristalul
aperiodic, sunt mai degrabǎ simple şi plictisitoare.
Diferenţa în structurǎ este de acelaşi fel ca aceea
dintre un tapet obişnuit în care acelaşi model este
repetat iarǎşi şi iarǎşi cu o periodicitate regulatǎ şi
o capodoperǎ de broderie, sǎ spunem, o tapiţerie
de Rafael, care nu aratǎ repetiţii plictisitoare, ci o
construcţie coerentǎ, cu înţeles, trasatǎ de cǎtre
marele maestru.
Descrierea lui Erwin este revelatoare în acest caz - din moment ce el comparǎ cristalul neperiodic al ADN
cu o capodoperǎ de tapiţerie construitǎ cu înţeles şi coerenţǎ. Capacitatea de stocare a luminii
cristalelor este deja utilizatǎ de cǎtre oamenii de ştiinţǎ:
Extensia elicoidalǎ a dodecaedreului (sau icosaedrului) de-a lungul axei
perpendiculare la axa de rotaţie poate defini un dublu elicoid similar cu structura
moleculei de ADN.
 Din moment ce prin definiţie cristalul
neperiodic de ADN are cvasiperiodicitate, se poate face
referire în mod potrivit la el ca la un cvasicristal. Nu se
credea cǎ cvasicristalele erau mǎcar posibile pânǎ la
Dan Shechtman (lovindu-se de o ridiculizare puternicǎ
din partea comunitǎţii ştiinţifice) care a dovedit
existenţa acestor materiale în stare solidǎ. Anumite
cvasicristale aratǎ o simetrie de 12 ori. Cvasicristalele de
12 ori simetrice sunt dodecagonale dacǎ molecula ADN
a avut simetrie dodecagonalǎ, atunci bine cunoscutul
dublu elicoid al ADN poate fi mai stabil energetic în
matricea de 12 ori energeticǎ, formând suplimentar în
esenţǎ, 10 fire stabilizatoare energetic. Mai mult, ADN-
ul este într-adevǎr un cvasicrital unic, prin aceea cǎ este
de o periodicitate constantǎ, în cadrul modelulului
reproducerilor în tandem.
Acest tratat începe cu întrebarea - ce este viaţa? În timp ce fǎrǎ îndoialǎ defineşte în întregime
aceastǎ cea mai enigmaticǎ stare a fiinţei, cu siguranţǎ ne lǎrgeşte percepţia privind organismul viu ca
un sistem biologic cuantic care interacţioneazǎ cu cea mai fundamentalǎ alcǎtuire a realitǎţii. În lumea
ştiinţificǎ nu existǎ o definiţe adecvatǎ a vieţii - aceasta este o reflecţie în mod direct a lipsei de
înţelegere despre natura Universului însuşi. Din perspectiva consensului, Universul este gândit a fi în
primul rând conţinut din materie neînsufleţitǎ şi la un punct de tranziţie neclar definit, neînsufleţitul
începe sǎ trǎiascǎ şi ne referim la el ca fiind viaţǎ. Aceasta este în mod fundamental eronat. Universul
în întregul sǎu trǎieşte; de aceea, a fi în viaţǎ este o caracteristicǎ a existenţei însǎşi. Viaţa este existenţǎ
şi este eternǎ, deoarece prima naturǎ a existenţei - prin definiţie - este sǎ existe. Prin urmare, viaţa şi
conştiinţa sunt infinite şi eterne şi doar îşi schimbǎ mereu forma sau constituţia, dar nu înceteazǎ
niciodatǎ.