Creativitatea ca proces psihologic

„Copilăria… Mai întotdeauna ea trezeşte în sufletul omului un sentiment de melancolie: lumea

tihnei, în care visez gingaş şi cu sfială mugurul omenesc ce-abia se deschide la viaţă, e palidă şi săracă.
Vârsta de aur? Nu, vârsta neputinţei şi a sensibilităţii.” (I.A.Bounin)

Copilărie – dulce cuvânt.

Pentru oamenii mari înseamnă aduceri-aminte: locul unde s-au născut, parcul în care
se jucau, drumul spre şcoală, vremea când erau stăpâni absoluţi ai mingilor şi jucăriilor,
lipsa de griji,
mângâierile mamei…
Dar pentru cei mici? Copilăria e lumea lor. E lumea jocurilor, a râsetelor, a
năzdrăvăniilor şi-a boroboaţelor, a genunchilor juliţi şi-a obrajilor mânjiţi de ciocolată. E
lumea în care îşi pot construi vise şi gânduri fără teama de a da greş. E tărâmul basmelor şi
al imaginaţiei, al veseliei, al dragostei. Este locul unde totul seamănă cu zâmbetul mamei,
unde totul aminteşte de tata, unde orice lucru sau fapt este ocrotit de privirea bunicilor.
Oare cât de mare este Universul Copilăriei în care copilul se joacă cu vorbele, cu
versurile, cu rândurile textelor? Cine sunt aceia care umplu gândurile copilului cu
frumuseţe, ca peste ani să ţină minte vraja clipelor care nu se mai întorc? Chemaţi la
datorie sunt învăţătorii, care, pe lângă părinţi, îl învaţă pe copil să preţuiască lumea din
jurul lui, s-o vadă aşa cum o crede el, mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă, mai urâtă sau
păstrată pentru alţii, ajungând o infinită poveste a tuturor lucrurilor. Cum reuşim să vedem
copilul şi dincolo de catalog, teste, eşantioane sau norme? Răspunsul vine ulterior: prin
dezvoltarea şi stimularea creativităţii. Aceasta se învaţă de când începi să o descoperi şi
până la moarte. Când ai descoperit-o, îi simţi gustul şi ai nevoie de ea ca de aer.
Prin creativitate se înţelege capacitatea complexă şi fundamentală a personalităţii sau
aptitudinea de a realiza ceva nou, original. Actul creator este însă un proces de elaborare
prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul imaginaţiei creatoare, a unor idei, teorii sau
produse noi, originale, de mare valoare socială şi aplicabile în diferite domenii de
activitate.
Gândirea este procesul cognitiv cel mai important, fiind apreciat îndeosebi prin
creativitate. „Gândirea, ca o capacitate de prim ordin a personalităţii – există ca
gândire umană numai prin creativitate” (I. Kant)
Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt:
flexibilitatea; noutatea şi originalitatea; fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială) şi
ingeniozitatea.
„În afară de faptul că este o capacitate şi aptitudine (dispoziţie) a personalităţii, a
intelectului este, în acelaşi timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se
dobândeşte ca abilitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie) prin
activitate, prin experienţă, necesitând foarte multă muncă. Edison spunea că „în creaţie este
nevoie de 99 transpiraţie şi 1 inspiraţie”. Este totodată şi un proces, fiindcă necesită
evoluţie în timp, dezvoltări şi, uneori, retrageri a factorilor şi elementelor noi, necesită
învingerea unor obstacole.”
 Istoria marilor invenţii şi descoperiri, a operelor de artă şi a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice este istoria inteligenţei şi a creativităţii, care i-a permis omului să făurească
primele unelte, să stăpânească natura prin ştiinţă şi tehnică, să creeze un peisaj nou pe
planeta noastră şi să pătrundă în spaţiul cosmic. În cuceririle ştiinţei, ale tehnicii şi culturii
artistice sunt materializate capacităţile creatoare ale omului, inteligenţa şi sensibilitatea lui
faţă de frumos. Bogăţia unui popor constă în muncă şi creativitate.
În condiţiile celei de a doua revoluţii ştiinţifice şi tehnice, a tendinţelor de
informatizare a societăţii şi a mutaţiilor adânci din toate sectoarele de activitate, creşterea
producţiei şi a culturii sunt
condiţionate în mare măsură de capacitatea creativă a oamenilor. Se impune, deci,
încurajarea
eforturilor pentru deschiderea unor căi noi în ştiinţă, ca forţă nemijlocită a producţiei
moderne.
În faţa acestei comenzi sociale, de creativitate, hotărâtoare pentru ridicarea omului pe noi
trepte de bunăstare, de cultură şi de civilizaţie, şcoala are un rol bine definit privind
dezvoltarea la elevi a capacităţilor creative.
După unele statistici, nu s-a utilizat până acum decât 3  din inteligenţa omenirii,
cauzele mai importante fiind analfabetismul şi concepţia şcolii tradiţionale, bazată
îndeosebi pe predarea, memorarea şi reproducerea cunoştinţelor, neglijând dezvoltarea
potenţialului creator al elevilor şi însuşirea de către aceştia a unor tehnici de învăţare
creativă.
Şcoala contemporană, centrată pe elev, are un rol bine precizat în dezvoltarea
uriaşului potenţial intelectual, reprezentat de inteligenţă şi creativitate, care, pus în valoare,
va asigura neîntrerupt progresul social-uman. În relaţia elev-proces de învăţământ,
cunoaşterea nivelului de dezvoltare intelectuală al fiecărui elev este deosebit de importantă
pentru folosirea unor metode adecvate, care să permită individualizarea învăţământului,
astfel încât fiecare elev să-şi dezvolte la maximum capacităţile şi aptitudinile creatoare prin
procesul învăţării.
Creativitatea poate fi dezvoltată şi nu este înnăscută. Ea nu este un fenomen
misterios, ci un fenomen foarte complex. Actul de creaţie nu poate fi conceput dacă nu are
în vedere munca, activitatea conştientă, care presupune căutare, deliberare, efort, consum
maxim de energie intelectuală şi practică.
Etapele procesului creator sunt:
1. Pregătirea cuprinde sesizarea şi punerea problemei, documentarea, culegerea, analiza şi
interpretarea materialului faptic cu ajutorul unor metode şi tehnici de cercetare, formularea
ipotezei şi conceperea ideilor prototip, ca direcţii de căutare a primelor soluţii de rezolvare
a problemei.
2. Incubaţia intervine în urma unei perioade de muncă obositoare, fără ca soluţia să apară.
Este o fază de aşteptare tensională, când are loc distanţarea de problemă, de tiparele
anterioare, producându-se noi combinări de imagini şi idei. Pe baza jocului liber al
imaginaţiei şi al intuiţiei euristice, are loc înţelegerea problemei, pregătindu-se cea de a
treia fază.
3. Iluminarea, inspiraţia sau apariţia bruscă a ideii, a soluţiei, prin comutarea ideilor şi
prescurtarea raţionamentelor. Orientarea către o altă activitate; plimbările şi hobby-urile
facilitează inspiraţia.
4. Verificarea sau revizuirea este faza de control a veridicităţii ipotezei de rezolvare a
problemei, de evaluare şi aplicare a produselor create.
Există factori subiectivi şi factori obiectivi care influenţează creativitatea. Este vorba
de factori intelectuali precum gândirea şi memoria, de aptitudini speciale şi de factori
non/intelectuali şi non-aptitudinali (motivaţia şi personalitatea) din categoria factorilor
subiectivi şi de condiţiile social-istorice şi social-educative din categoria factorilor
obiectivi.
Fazele actului de creaţie şi factorii creativităţii trebuie cunoscute pentru a putea
adapta învăţământul în vederea realizării unei influenţe asupra creativităţii elevilor.
Învăţământul tradiţional este pasiv şi reproductiv, în loc să favorizeze dezvoltarea
flexibilităţii gândirii. Alexandru Roşca propune învăţământul de tip euristic, de generare
sau construcţie a ipotezelor şi de verificare a lor, învăţarea pe bază de probleme, prin
descoperire, prin investigare sau cercetare, asaltul de idei, educarea atitudinii de cooperare,
de integrare în colectiv, de respect.
Ion Radu şi Miron Ionescu în „Experienţă didactică şi creativitate”, arată că
didactica modernă pune accent pe cultivarea creativităţii. Ei pomenesc pe bună dreptate de
„dezvoltarea creativităţii la profesori şi elevi”. Pentru a cultiva creativitatea, dascălul
trebuie să dea primul dovadă de creativitate, şi anume în pregătirea procesului de
învăţământ. Scopul său trebuie să fie pregătirea elevului pentru învăţarea creatoare, care
este forma superioară de învăţare şi care îl va ajuta pe elev să achiziţioneze în continuare
corespunzător ritmului şi modului în care se schimbă condiţiile sociale. Modalitatea
aplicată trebuie să ţină cont de factorii creativităţii, să dezvolte gândirea, memoria,
imaginaţia creatoare, capacităţile de inovaţie şi invenţie, personalitatea elevului, să-l
motiveze şi să-i asigure condiţii educative optime.
Sensul acestui cuvânt poate fi explicat în felul următor:

Concentrare maximă în contact cu lumea pedagogică

Receptivitate faţă de nou
ÎncrEdere în forţele proprii
CurAj pentru a proba noul
OriginaliTate în desfăşurarea procesului de învăţământ
Introducerea metodelor şi tehnicilor de cercetare sau de creaţie artistică în
procesul de învăţământ
Voinţă pentru a cunoaşte metodele creative
Imaginaţie creatoare care realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi
prin contopirea, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi
fenomenelor într-o nouă semnificaţie
EnTuziasm în aplicarea formelor moderne de învăţământ
Adoptarea unui stil democratic astfel încât să-i permită elevului să rămână
activ, atent, vigilent, în toate etapele cunoaşterii
Transformarea orei de curs rigide şi stricte într-o oră atractivă şi plină de
viaţă
PasiunE pentru muncă
 Cu toate că elevul este cel care, în ultimă instanţă, îşi construieşte, modifică şi
coordonează propriile scheme, este adevăratul „meşteşugar” al procesului de învăţare,
activitatea constructivă nu apare ca o activitate singulară, pur intelectuală, ci ca parte a unei
activităţi interpersonale în care el este numai unul dintre „poli”. În educaţia şcolară se
disting diferenţele între ceea ce elevul este capabil să înveţe şi să înveţe singur şi ceea ce
este capabil să înveţe cu ajutorul altor persoane. Zona care se configurează între aceste
două niveluri delimitează limitele de incidenţă ale acţiunii educative. Educatorul trebuie să
intervină cu precizie în acele activităţi pe care elevul încă nu e capabil să le realizeze
singur, dar pe care le-ar putea soluţiona dacă primeşte ajutorul pedagogic convenabil.
Activitatea de predare-învăţare este un proces de interacţiune învăţător-elev sau
elev-învăţător. De aceea se poate vorbi de un proces de comunicare cu doi poli. Pentru ca
interacţiunea învăţător-elev să fie realmente eficace, este indispensabil ca intervenţiile
omului şcolii să fie ajustate nivelului de îndrumare a elevului în sarcina de învăţare.
Îndemnul adresat în urmă cu două secole de Jean Jacques Rousseau – „începeţi, dar
prin a vă cunoaşte copiii” – se află şi azi la temelia educaţiei.
Cunoaşterea dezvoltării biopsihice a copilului nu este o acţiune în sine, un exerciţiu
formal, ci trebuie să constituie pentru învăţător un ghid permanent al propriului demers
educaţional. În funcţie de particularităţile individuale ale copiilor se ierarhizează şi se
exercită influenţele pozitive asupra elevilor, spre a-i determina să participe activ şi
conştient la propria lor formare.
Principalul scop pe care trebuie să-l urmărească învăţătorul prin investigaţia psihică
a elevilor săi este acela de a descoperi imensul lor potenţial, spre a-l valorifica în opera de
construcţie a personalităţii fiecăruia. În acelaşi timp, descoperind copilul real, va stabili
uşor punţi de legătură între învăţător, elev şi părinţii acestuia, între elev şi ceilalţi elevi. În
felul acesta, educatorul va avea controlul şi influenţa necesară asupra personalităţii fiecărui
elev în parte şi a colectivului şcolar în totalitatea lui.
În acest scop este necesară găsirea celor mai bune metode de cunoaştere al căror
efect este condiţionat şi potenţat de înţelegerea, respectul şi căldura sufletească faţă de
copii. Reuşitele noastre vor fi cu atât mai mari, cu cât pătrundem mai adânc în viaţa
elevilor noştri, le cunoaştem stările sufleteşti, slăbiciunile, strădaniile, năzuinţele personale.
În şcoală, învăţătorul este organizatorul şi conducătorul activităţii didactice şi
educative. Cunoştinţele cuprinse în curriculum şi în manualele şcolare capătă forţă
formativ-educativă numai în urma prelucrării şi transmiterii lor de către învăţător. La fel se
întâmplă şi cu mijloacele de învăţământ. Oricât de perfecţionate şi de moderne ar fi ele, cel
care pune în valoare întregul lor potenţial pedagogic este tot învăţătorul; cel care dă viaţă
manualului şcolar este învăţătorul. Prin tot ceea ce întreprinde şi prin exemplul
personalităţii sale, învăţătorul este un modelator al structurii personalităţii copilului, în
stadiul cel mai hotărâtor al devenirii sale.
Învăţătorul deţine o poziţie-cheie în organizarea şi conducerea procesului de
învăţământ. Oricât de variate şi de complexe ar fi sarcinile sale, este, totuşi, de netăgăduit,
că cel mai important şi distinctiv rol al său este şi rămâne cel didactic.
Fiecare situaţie de instruire ridică problemele ei proprii, devine, cum s-ar zice, o
situaţie problemă. Putem înţelege procesul de învăţământ ca o înlănţuire de situaţii-
problemă cu care învăţătorul se vede confruntat în permanenţă în munca lui didactică. Zi
de zi, el are să facă faţă unor nenumărate probleme tipice sau inedite care, cer o rezolvare
adecvată, soluţii adeseori originale, imaginaţie şi iniţiativă, creaţie personală. Învăţătorul
este nevoit să intuiască sau să identifice probleme de genul: proiectării şi structurării unor
activităţi instructiv-educative; alegerii şi precizării cu claritate a unor obiective de atins;
identificării unor alternative şi impunerii aprecierii lor prealabile; folosirii unor strategii
didactice adecvate; alcătuirii şi aplicării unor probe de verificare, de evaluare; evaluării
propriu-zise a unor rezultate; introducerii unor elemente de feedback pe parcursul
desfăşurării procesului de predare-învăţare; formulării unor învăţăminte pentru activităţile
următoare etc.
Soluţionarea acestor probleme solicită o mare mobilitate intelectuală, flexibilitate şi
supleţe, receptivitate la soluţii noi, multă imaginaţie şi putere de aniticipare, dorinţa de a
valorifica datele noi ale psihologiei şi didacticii moderne în practica curentă.
Un element esenţial al măiestriei pedagogice este tactul pedagogic. Tactul
presupune, deci, autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, simţ al diferenţierii, putere de
discernământ, capacitate de a reţine învăţăminte corecte asupra activităţii şi personalităţii
fiecărui elev în parte, de a descifra motivele reale ale conduitei elevilor, şi de a adopta
măsurile cuvenite ţinând seama de acestea. Tactul presupune a anumită supleţe
psihologică, capacitate de a vedea în fiecare copil un exemplar unic şi în fiecare situaţie de
instruire ceva nou şi original. Tactul este întotdeauna un act creator şi este opus rutinei,
practicismului îngust, închistării.
A conduce procesul de învăţământ înseamnă a face ceea ce trebuie făcut pentru a se
face. Societatea actuală, societate a competiţiei, are nevoie de oameni care să se remarce
prin ceea ce ştiu şi pot să facă, oameni care şi-au verificat înclinaţiile şi, prin exerciţiu
sistematic, le-au transformat în aptitudini şi capacităţi.
Pentru ca aceste însuşiri să se poată dezvolta, este necesar un sistem de instruire
activă care să-i pună pe elevi în situaţia de a dobândi cunoştinţe prin îmbinarea armonioasă
a activităţilor de învăţare dirijată cu munca independentă, prin elaborarea unor sinteze cu
caracter interdisciplinar, prin căutarea unor soluţii originale şi eficiente pentru o varietate
de probleme ce se ivesc în continuă schimbare.
În aceste condiţii, e nevoie de un învăţător capabil să organizeze activitatea elevilor,
să le exercite şi să le dezvolte capacităţile creatoare. Un bun organizator cunoaşte bine
fiecare elev pe care-l educă şi-l foloseşte potrivit capacităţilor sale, dirijează activitatea
cooperând fiecare membru al colectivului de elevi.
Învăţătorul trebuie să adopte un stil democratic şi creator astfel încât:
• să situeze elevul într-un model de reflecţie, care să-i permită să activeze cognitiv şi
să rămână
activ, vigilent, în toate etapele cunoaşterii;
• să creeze o atmosferă de cooperare, de toleranţă şi respect, de coeziune afectivă, de
confruntare a opiniilor;
• să spijine elevii să iniţieze acţiuni, să le analizeze, să le accepte punctele de vedere,
să le dirijeze activitatea, să depisteze golurile din cunoştinţele elevilor şi să le
corecteze cu ajutorul lor;
• să colaboreze cu elevii pentru a alege conţinuturi, pentru a formula probleme, pentru
a alege strategii de lucru;
• să permită fiecărui elev să urmeze parcursul educaţional în ritmul său, în mod real;
 • să-i facă pe elevi să se simtă parte activă în instruire, interesată, captivată de
achiziţiile noului;
• să dea elevilor posibilitatea de a alege de fiecare dată când solicită un sfat cu privire
la
îndeplinirea unei sarcini;
• să determine elevii să gândească, să comunice, să emită raţionamente, să analizeze,
să compare,
să sintetizeze, să pună întrebări, să construiască răspunsuri, să aplice cunoştinţe;
• să declanşeze, să susţină, să catalizeze schimburile verbale şi intelectuale dintre
elevi, sintezele
parţiale realizate de aceştia şi construirea progresivă a noului;
• să găsească, să elaboreze şi să aplice metode didactice pentru elev, prin elev şi
împreună cu elevul.
Ca răspuns la stilul şi stimulul învăţătorului, elevii trebuie să se implice activ în
procesul de învăţare; să-şi dezvolte încrederea în forţele proprii; să asculte şi să respecte
opiniile diferite de ale sale; să remarce valoarea ideilor şi a opiniilor celorlalţi; să fie
pregătit pentru a demonta sau formula şi susţine judecăţi.
„Adevăratul dascăl este caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu minţile elevilor săi,
trăind împreună dificultăţile şi victoriile individuale deopotrivă.” (John Dewey)
Creativitatea se potriveşte şi învăţătorului în procesul de predare-învăţare-evaluare,
şi mai ales atunci când urmăreşte să-şi activizeze elevii la lecţie. Fiecare învăţător doreşte
să pregătească temeinic pe elevii săi şi, de aceea, el poate să tindă spre realizarea unor
lecţii de excepţie, caracterizate prin eficienţă maximă. Acesta se bazează atât pe pregătirea
sa profesională, cât şi pe un veşnic neastâmpăr de perfecţionare permanentă, punându-şi şi
rezolvând, în fiecare lecţie, probleme de realizare practică a activităţii de predare-învăţare,
lecţii active şi antrenante, care asigură cooperarea elevilor cu învăţătorul, lecţii din care
elevii pleacă acasă cu lecţiile predate însuşite, dacă nu integral, cel puţin în cea mai mare
măsură. Comportamentul creator, în acest caz, nu apare numai în lecţie, el cuprinde trei
momente esenţiale:
1. conceperea lecţiei;
2. desfăşurarea ei propriu-zisă;
3. evaluarea rezultatelor obţinute prin desfăşurarea ei.
1. În etapa conceperii lecţiei sale, folosind pregătirea dobândită în şcoală şi prin
autoperfecţionare, apoi experienţa acumulată în activitatea cu elevii, învăţătorul analizează
diferite opinii şi idei, variante de strategii didactice, ia în considerare nivelul de pregătire şi
potenţialul clasei, al fiecărui elev în parte, face inventarul condiţiilor de care dispune şi
decide la ce model didactic să se oprească. Acum învăţătorul stabileşte dacă poate folosi un
model didactic cunoscut din didactica generală fără modificări, dacă operează anumite
modificări proprii sau dacă proiectează (imaginează) un model complet nou. În funcţie de
aceasta, învăţătorul selecţionează conţinutul de informaţii sau deprinderi specifice temei de
predat, alege cele mai potrivite metode şi procedee didactice, precizând unde să le
folosească, alege mijloacele de învăţământ şi stabileşte modalitatea de integrare în
structura lecţiei, se opreşte asupra elevilor pe care doreşte să-i angajeze, în mod deosebit,
în desfăşurarea lecţiei.
 În această etapă se manifestă cele mai de seamă atribute ale creativităţii. Aici îşi
poate dovedi forţa gândirii creatoare, a imaginaţiei novatoare, nivelul pregătirii sale,
experienţa dobândită, dorinţa de a desfăşura o activitate didactică creatoare. Perfecţionarea
şi autoperfecţionarea reprezintă o condiţie indispensabilă a creativităţii didactice. Acestea
ne ajută să culegem şi să interpretăm materialul faptic pe care ni-l oferă experienţa
didactică, să găsim cele mai bune variante de lecţii, să le creăm, să ne oprim asupra celor
mai potrivite metode şi procedee didactice activizante, antrenante, participative, să
concepem proiectul de lecţie în funcţie de factorii şi variabilele cunoscute.
Lecţiile astfel concepute nu pot semăna, cel puţin, nici printr-un singur element cu
celelalte. Nu pot semăna din punct de vedere al obiectivelor, metodelor, mijloacelor de
învăţământ folosite, al relaţiei învăţător-elevi, al formelor de organizare şi desfăşurare, al
structurii lecţiei.
2. În etapa desfăşurării lecţiei comportamentul creator se află la întâlnirea forţei
inventivităţii şi fanteziei sale cu inventivitatea, sensibilitatea, fantezia celor cu care
colaborează în
desfăşurarea lecţiei: ELEVII. Acum se pot evidenţia relaţiile dintre învăţător şi elevi, care
vor fi
neapărat de colaborare, umanitare, de înţelegere.
3. Etapa evaluării, în care învăţătorul îşi face bilanţul realizărilor, poate afirma sau
infirma strategia didactică, modelul didactic la care învăţătorul s-a oprit. Această etapă
finală a unei lecţii este practic etapa iniţială în conceperea altora, determinând caracterul
ciclic al comportamentului creator al învăţătorului.
Pentru ca un învăţător să aibă un comportament creator în activizarea elevilor,
trebuie să dispună de următoarele calităţi şi trăsături de voinţă, caracter şi personalitate:

Conştiinciozitate, simţul datoriei, seriozitate în pregătirea activităţilor didactice şi

educative;
Optimism pedagogic, încredere în puterea transformatoarea a educaţiei;
UManism, manifestat în sensibilitatea faţă de problemele vieţii tineretului, în dorinţa
de a-i ajuta pe elevi să se formeze ca personalităţi puternice şi creatoare;
Pregătire temeinică de specialitate;
Onestitate, fermitate, hotărâre, perseverenţă, respect şi obiectivitate în aprecierea
elevilor;
Receptivitate faţă de tot ce apare nou în domeniul său, în psihopedagogie şi în
metodica specialităţii;
CulTură generală care îi oferă învăţătorului noi direcţii de gândire şi de acţiune;
PAsiune pentru meseria de învăţător şi comportament civilizat;
IMaginaţie constructivă necesară depăşirii tehnicii didactice sau educaţionale,
trebuind să facă din lecţii şi din activităţile educative un act de creaţie, cu deschidere spre
problemele vieţii;
Exigenţă echilibrată, modestie, generozitate;
INteligenţă, ca instrument de cunoaştere, înţelegere, invenţie şi reuşită în rezolvarea
problemelor sau a situaţiilor de instruire şi educaţionale;
Temperament puternic, echilibrat, mobil, dar şi calm, liniştit, îngăduitor, amabil,
răbdător;
 DiCţie: pronunţarea corectă şi clară a cuvintelor; controlarea permanentă a vorbirii, a
corectitudinii exprimării, a clarităţii pronunţării, a folosirii accentului şi
intonaţiei pentru a sublinia esenţialul;
GândiRe logică, sistematizată şi divergentă, care oferă posibilitatea analizei unei
probleme din mai multe unghiuri, găsind mai multe soluţii de rezolvare şi adoptând-o pe
cea mai eficientă;
Empatie, manifestată în capacitatea de a sesiza şi înţelege problemele şi nevoile
elevilor, de identificare şi trăire afectivă a trebuinţelor şi aspiraţiilor acestora; capacitatea
de a te transpune în situaţia altuia şi de a lua decizii;
Atenţie concentrată, dar şi distributivă, cel puţin în patru direcţii: conţinutul
comunicării, forma expunerii, ritmul vorbirii adecvat auditorului şi reacţia acestuia la
mesajul didactic prezentat;
CapaciTate de comunicare manifestată în: fluenţa vorbirii (bogăţia vocabularului); fluenţa
asociativă (asociaţia rapidă a ideilor); fluenţa ideaţională (curgerea logică a ideilor); fluenţa
expresivă (vorbire cu atribute estetice); încărcătură emoţională;
SOciabilitate, capacitate de a comunica şi de a stabili relaţii socio-afective cu elevii;
SpiRit de observaţie dezvoltat, curiozitate ştiinţifică şi iniţiativă.