Istoria comunicării (4)

Telefonul, inventat de Graham Bell, constituie un element important în istoria

comunicării. Termenul a fost utilizat prima dată în 1796 cu referire la o modalitate de
comunicare acustică. Ideea i-a venit fiindcă avea preocupări legate de modalități prin care
surzii puteau fi învățați să vorbească (a creat întâi fonoautograful). Prima demonstrație
publică făcută de Bell a avut loc în Philadelphia în 1876. Invenția a fost primită cu
scepticism, deoarece majoritatea credea că e sufiecient telegraful, dar telefonul a devenit
repede o necesitate atât la serviciu, cât și acasă. Oamenii puteau comunica, chiar dacă erau
izolați ori la mari distanțe.
Ulterior, au apărut centralele telefonice și tablourile de comandă pentru a se putea
face repede legăturile. A fost o invenție extrem de utilă pentru presă, poliție, oameni de
afaceri, populație în general. În 1900, Statele Unite erau mult înaintea țărilor europene și
exista un telefon la fiecare 60 de persoane. Treptat, a devenit un serviciu universal.
Evoluția comunicării continuă cu radioul a cărui inventare a avut mai multe în comun
cu telegrafia decât cu telefonul. Savantul german Heirinch Hertz a inventat ceea ce s-a numit
unde hertziene și un receptor pentru aceste unde. Hertz a murit tânăr și cel care a ajuns să fie
creditat cu meritele pentru descoperirea radioului a fost italianul G. Marconi. A devenit cel
mai frecvent utilizat mijloc de comunicare, iar mesajele puteau fi preluate și de persoanele
cărora nu le erau destinate în mod special, ceea ce îl deosebea de invențiile anterioare. Regina
Victoria a fost una dintre personalitățile extrem de interesate de această descoperire, probând
din nou spiritul deschis spre nou și progres. În epocă, a fost considerată o invenție la fel de
misterioasă ca razele X, o revelație a științei din 1895.
Treptat a apărut și conceptul de radiodifuziune lansat de Sarnoff – termenul
broadcasting provine din câmpul lexical al agriculturii, nu al tehnologie. În urma unei
încercări de a traduce în limba română, rezultă: sămânță împrăștiată liber peste tot, nu pe
rânduri ori pe brazde. Acest aspect a fost considerat inițial un dezavantaj comercial, dar pe
urmă situația s-a modificat radical. În transmisiuni au început să fie încorporate și reclame
(BBC a fost primul care a avut venituri substanțiale din publicitate).
În America, radiodifuziunea s-a lansat diferit. Stațiile de radio s-au asociat cu ziare,
școli, firme de vânzări amănuntul, încât așa cum a formulat un observator „tot ce putea să
vorbească se numea post radiofonic." În 1922, existau deja 300 de licențe acordate. La
început, toate utilizau aceeași frecvență de undă, creându-se haos în eter. Ziarele și
periodicele publicau suplimente radio. Prima companie individuală de radiodifuziune a fost
NBC lansată de Sarnoff. Radioamatorii ieșiseră din prim-plan și au apărut tot mai multe
companii, motorul financiar fiind publicitatea. Acestea au devenit vocea mediului de afaceri
și a industriei. Directorul de dezvoltare de la NBC a numit radiodifuziunea „cea de a patra
dimensiune a reclamei."
În 1926, lungimile de undă erau diferite și s-a emis un Plan al lungimilor de undă
adoptat la Geneva.
Radiodifuziunea și-a asumat și o funcție culturală alături de industria înregistrărilor
gramofonice, cinematograf, presă, teatru etc.
După ce transmisiunile radiofonice au devenit fapt uzual a existat un moment
simbolic, un punct de tăcere, ce marchează respectul față de inventatorul Marconi. La
moartea acestuia, în 1937, toate stațiile de radio din lume au păstrat două minute de tăcere. A
fost un moment unic care s-ar putea compara ipotetic cu o zi în care ziarele nu publică nimic
pentru că nu ar fi știri.