Istoria comunicării (1)

Oamenii comunică în diverse moduri și pentru acest lucru au fost necesare și au

reprezentat adevărate inovații revoluționare alfabetul și tiparul. Conform datelor incerte,
scrisul există încă din cca 5000 î. Hr. Tiparul a fost inventat în jurul anului 1450 de către
Johann Gutenberg, iar prima carte tipărită a fost o Biblie. Alfabetul există aproximativ din
2000 î. Hr. Mediile utilizate pentru scris au fost pergamentul, argila, piatra, papirusul, hârtia.
Totuși, civilizația greacă a prețuit mai mult cuvântul vorbit în locul celui scris pentru că
obliga la gândire proprie. Grecii erau convinși că ceea ce este consemnat în scris oferă iluzia
deținerii informației. Cea mai bună înțelegere și reținere este oferită de gândirea proprie și de
discutarea ideilor cu ajutorul argumentelor. De aceea, educația în Grecia antică s-a făcut,
până târziu, eminamente oral, iar retorica (oratoria) erau profesii larg apreciate (oratori
celebri: Demostene, Socrate, Cicero etc.). Când au decis să utilizeze scrisul în cop didactic,
au fpcut acest lucru întâi pentru clasele sociale inferioare.
Civilizațiile străvechi din Orinetul Mijlociu și din Asia puneau accentul pe ceea ce era
consemnat în scris, fiind comunități eminamente agrare care aveau nevoie de înscrierea
datelor referitoare la recolte, turme de animale etc.
Cu timpul, cartea a ajuns să fie extrem de prețuită și este renumită vestita bibliotecă di
Alexandria (fondată de Alexandru Macedon – deținea aproximativ o jumătate de milion de
manuscrise). Copiștii erau cei care multiplicau textele.
Religia a încurajat mult comunicarea prin intermediul imaginilor (icoane, fresce,
mozaicuri) cu sensuri clare și tradiționale pentru comunități. Acest mod de a comunica este
cunoscut și sub denumirea de iconografie - transmiterea informațiilor prin cultura vizuală.
Islamul, în schimb, a interzis utilizarea figurii umane în reprezentări grafice, încât lăcașurile
de cult de acest tip diferă mult de biserici.
În Evul Mediu, pentru că existau numeroși neștiutori de carte, s-a comunicat și prin
ritualuri – ceea ce nu putea fi consemnat trebuia ținut minte și era reținut dacă se organiza
ceva memorabil ori se realiza ceva durabil (statui, tapiserii etc.). Perioada medievală continuă
tradiția orală în special prin intermediul predicilor din biserici. Publicul era obișnuit să
asculte, nu să citească. Și în culturile nordice se practica același obicei: vestita „saga"
islandeză era citită cu voce tare.
Scrisul a început să fie folosit după secolul al XI-lea de către persoanele cu funții
înalte, în special regi și împărați, în scopuri practice.
 De fapt, tiparul exista de multă vreme deja în China și în Japonia (secolul al VIII-lea).
Hârtia a fost inventată tot în China în anul 200 î. Hr. Și era confecționată, la început, din
mătase. Tot acolo s-au inventat praful de pușcă, busola.
Practica tiparului s-a răspândit relativ repede în Europa (în 1500, existau deja mii de
ateliere tipografice), dar mai lent în Rusia și în mediile ortodoxe unde alfabetul era unul
chirilic, iar știința de carte un apanaj al clerului. Abia Petru cel Mare a reușit să creeze o
tipografie la Sankt Petersburg (secolul al XVII-lea). Chiar mai târziu, ajunge tiparul să fie
utilizat în lumea musulmană (secolul al XVIII-lea).
O trecere în revistă punctează datele esenţiale ale Erei Gutenberg şi post-Gutenberg:
1445 – prima carte tipărită; 1631 – primul săptămânal francez; 1702 – primul cotidian la
Londra; 1835 – prima fotografie modernă (Niépce) – dezvoltarea rapidă a acestui mediu a
permis să se pună bazele dezvoltării tehnicii necesare prezentării de film; comunicare la
distanţă prin semnale electrice (telegraf – Samuel Morse) – 1837; 1860 – telefon (Graham
Bell); 1896 – radioul (Marconi, pe baza cercetărilor lui Hertz pe care le finalizează); 1895 –
cinematograf (fraţii Skladanowsky, la 1 noiembrie, la Berlin, şi fraţii Lumiére la Paris, pe 28
decembrie); în anul 1929 este produs primul film sonor în contextul în care, în Germania,
existau, din 1913, aproximativ 4000 de cinematografe1; 1926 – televiziune; video,
multimedia, internet etc. Este cât se poate de adevărat că la apariţia unui nou mijloc de
comunicare în masă era prognosticată dispariţia celorlalte media, ceea ce nu s-a întâmplat
însă.
Un aspect interesant este reprezentat de faptul că mesajele scrise erau transmise prin
mijloacele de transport ale fiecărei perioade istorice și, de aceea, dura mult până ajungeau la
destinație (ex: două săptămâni pentru traversarea Mediteranei în timpul Imperiului spaniol).
Este de reținut faptul că trimiterea pe apă era mai sigură decât cea pe uscat. Ajungerea
corespondenței în Lumea Nouă (traversarea Atlanticului) dura între șase și nouă luni în
aceeași epocă. Pentru a fi siguri cî documentul ajunge la destinație se trimiteau mai multe
exemplare prin mijloace de transport diferite. Dezvoltarea comerțului a îmbunătățit mult
lucrurile și a scurtat intervalele de timp.
Comunicarea orală rămânea la ea acasă în locurile publice (piețe publice ⁄ agora),
taverne ⁄ cârciumi, hanuri, cafenele, stabilimente, dar, mai ales, în universități (prelegerile
profesorilor). Odată cu acest gen de comunicare se dezvoltă și zvonurile în care își găsesc
rădăcinile ceea ce astăzi numim fake news.

1
Cf. Bonfadelli, H., Medienwirkungsforschung. Grundlagen und theoretische Perspektiven, UVK, Konstanz,
2004